3.

Modelul cibernetic
Matematicianul Norbert Wiener este autorul modelului cibernetic al comunicarii (Cibernetica sau stiinta comenzii
si comunicarii la oameni si masini, 1948).(Cybernetics, Wiley, 1948).

Schemei unidirectionale a teoriei informatiei elaborate de Sha nnon si Weaver, Wiener i-a adaugat o conexiune
inversa, de la destinatar la sursa, de la receptor la emitator, creând notiunea de feed-back. În sistemul
cibernetic, feed-back-ul permite reglarea ciclica a informatiei, reactia efectului asupra cauzei. Ciberneticienii se
inte reseaza de cir cu la tia informatiei în ansamblul societatii.

Vazuta ca o stiinta generala a comunicarii, aplicabila deopotriva omului si masinii, cibernetica ofera un model
analogic bazat pe informatica. „Ne-am hotarât sa desemnam câmpul întreg al teoriei controlului si comunicarii, atât
la masini, cât si la fiintele umane, cu numele de Cibernetica, derivat din cuvântul grecesc Knbernhtes, sinonim
cupilot.” (Norbert Wiener, 1971).

În opinia lui Bernard Miège, modelul cibernetic este unul dintre curentele fondatoare ale gândirii comunicationale,
conturate în deceniile cincizeci-saizeci: „Cibernetica (sau teoria sistemelor generale) ... este în acelasi timp o
stiinta a organismelor umane si neumane, nascuta din apropierile între comportamentele organismelor biologice si
ale dispozitivelor tehnice si arta de guvernare sau de calauzire a afacerilor lumii”. (Gândirea comunicationala,
1998, p.24-25)

Norbert Wiener introduce concepte noi, ca acelea de feed-back, reglare, autoreglare, redundanta etc. „Fireste,
exista diferente de detaliu în mesaje si în problemele de reglare, nu numai între un organism viu si o masina, dar
chiar si în interiorul unui grup foarte strâns de fiinte. Scopul ciberneticii este sa dezvolte un limbaj si tehnici care sa
ne permita sa atacam problema reglarii comunicatiilor în general si, de asemenea, sa descoperim repertoriul
convenabil de idei si tehnici pentru a clasa manifestarile lor speciale conform anumitor concepte”. (Apud Bernard
Miège, op.cit., p.25).

si pentru Wiener, comunicare înseamna transmiterea de informa tie: „Informatia desemneaza continutul a ceea ce
se schimba în raporturile cu lumea exterioara pe masura ce ne adaptam ei si-i aplicam rezultatele adaptarii
noastre... Nevoile si complexitatea vietii moderne fac mai mult ca oricând necesar acest proces de informare, iar
presa, muzeele, laboratoarele stiintifice, universitatile, bibliotecile si manualele sunt obligate sa satisfaca
necesitatile acestui proces, altfel nu-si vor atinge scopul. A trai eficient înseamna a trai cu o informatie adecvata.
Astfel, comunicarea si reglarea privesc esenta vietii interioare a Omului, chiar daca ele se refera la viata lui în
societate.” (op.cit., p.25-26).

Exista mai multe tipuri de informatie: actuala/potentiala, origi na la/reprodusa, condensata (articolul
stiintific)/rarefiata (articolul de popu larizare), utila/inutila, veche/noua, directa/indirecta, imediata/târzie, du rabi
la/trecatoare, profunda/superficiala, explicata (pedagogi ca)/comen tata, informatia dictionarelor, informatia
simbolica (cea din chimie, de exemplu), informatia pe care o detine o sursa de autoritate etc.

Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica atât emitatorului (lui E), cât si
receptorului (lui R), de a o primi si retine.

Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau, dimpotriva, absurda) si

de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta atât în medierea
tehnica (universul calculatorului), cât si în medierea umana.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv în comunicare, de reconstructie
din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine în acest proces, de afirmare a exigentelor umane
prezente permanent în actul informational, deci, o forma a subiectivitatii.

Relatia mediere – comunicare conduce la interpretarea comuni ca rii ca un mijloc al expresiei personale si al
relatiei sociale si, în acelasi timp, prin finalitatea sa, si ca un instrument al schimbarii sociale.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza
modalitatile în care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba odata cu canalul
folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au
preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti etc.).

În receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit îl are ex perienta de viata personala a fiecaruia. Ea
difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si deco di ficarii unui
mesaj.

La rândul lui, mesajul (continutul actului comunicarii) este privat sau public, intentionat,
sau accidental, implicit sau explicit.

Feed-back-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, cre ându-i posibilitatea sa determine daca mesajul a fost
primit si înteles corect. El poate fi pozitiv (încurajeaza sursa sa emita similar)
sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emi ta torului) sau extern (provine de la
altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amânat (însoteste mass-media tradi tionale:
cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor atât pentru emitator (E), cât si pentru receptor (R); el este o forma sui-generis de
comportament în comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.

Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor percep tibil sau amânat, în timp, efect pe care, uneori, nici E,
nici R nu-l sesizeaza.

Foarte necesar în procesul comunicarii este contextul. Orice co municare are loc într-un anume context. El poate
fi natural sau specta cular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de
comunicare.

Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregatirea contex tu lui social. Pentru o receptie adecvata, e necesar
ca publicul sa do reas ca acest mesaj.

Cei trei autori olandezi ai stiintei comunicarii, de care am a min tit mai înainte, definesc “informatia” în general ca
fiind “ceea ce se comunica într-unul sau altul din limbajele disponibile” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.
Noomen, 1998, p.25).

Informatia este considerata ca o combinatie de semnale si simboluri. Semnalele pot fi undele sonore pe care le
emitem în actul vorbirii sau undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt în sine lipsite de semnificatie.
Datorita unor conventii sociale, ele pot însa purta semnificatii, înscrise într-un cod, care pot fi decodate. Indiferent de
natura semnalelor, atât emitatorul, cât si receptorul trebuie sa cunoasca natura codului, atribuindu-i aceeasi
semnificatie.

Teoreticienii olandezi considera ca exista trei aspecte ale conceptului de “informatie”:

1. aspectul sintactic al informatiei, care vizeaza succesiunea impusa semnalelor grafice, auditive ori
electronice, succesiune impusa de emitator;

2. aspectul semantic al informatiei, care vizeaza semni fi ca tia acordata semnalelor pe baza conventiilor
sociale;

3. aspectul pragmatic, care vizeaza efectul informatiei asupra re ceptorului (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.
Noomen, 1998, p.26).

Conceptul de “informatie” trebuie înteles în mai multe sensuri: “Într-un prim sens, informatia numeste un element
particular de cu noastere sau de judecata, accesibil oricui, sub orice forma. În alta acceptie, informatia delimiteaza
o nevoie sociala de comunicare între membrii unei colectivitati sau între diversele grupuri ale societatii. În fine,
termenul de informatie vizeaza mijloacele sau instrumentele care asigura, într-o societate data, comunicarea între
oameni” (Sociologie de l’information, textes fondamentaux, 1973, p. 12).

În jurnalistica, conceptul de “informatie” este echivalent cu ace la de “stire”. Bernard Voyenne defineste informatia
drept “procesul co mu nicarii sociale si institutiile care asigura acest proces” (Bernard Voyenne, 1980, p.17).
Valoarea informatiei depinde de noutate, iar aceasta, la rândul ei, de caracterul de improbabilitate. O informatie
dintr-un domeniu oarecare se transforma într-o informatie ziaristica daca este de interes public si are o mare
relevanta sociala. Publicul receptor este acela care determina, de fapt, valoarea informativa a unei stiri.

A informa înseamna a alege din multitudinea de evenimente pe acelea care pot interesa publicul prin ineditul lor
si prin dimensiunea sociala.

Informatia poate fi abordata si din perspectiva economica. Putem vorbi, astfel, despre o piata a informatiei, si
o piata a interesului, despre legea cererii si aofertei de informatie, despre un alt tip de relatii între partenerii
procesului de comunicare – emitatorul si receptorul. Cel care solicita interesul publicului este emitatorul, iar
publicul decide daca primeste sau refuza mesajul.

Piata informationala este de o mare diversitate. Putem vorbi des pre folio-media (care au drept suport
informational hârtia: cartea, zia re le, periodicele) si despreelectronic media (transmiterea informatiei prin
intermediul suportului electronic: telefonia, radioul, televiziunea). Societatea moderna este cunoscuta ca
o societate informationala, ceea ce ar traduce ideea unei “revolutii informationale”, adica a dezvoltarii fara
precedent a unei tehnologii informationale moderne si a consecintelor sociale provocate de aceasta. Pe piata
informationala, cererea si oferta cresc într-un ritm ametitor.

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten si G.W. Noomen aduc, în acest sens, câteva argumente de ordin statistic:
“Productia mondiala de carte a fost în 1960 de 314.000 de titluri; cincisprezece ani mai târziu, în 1975, apareau
568.000 de titluri, iar în 1986 numarul crestea la 819.500.

Numarul articolelor stiintifice publicate în revistele de specialitate se ridica în 1964 la 800.000; în zece ani (1974),
numarul s-a dublat la 1.600.000 articole pe an. Prognoza pentru tarile industrializate indica o dublare a numarului
de publicatii stiintifice în decursul a cincisprezece ani” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998,
p.51).

Încercând sa defineasca conceptul de “societate informationala”, cei trei teoreticieni propun cinci perspective, care au în
vedere: a) structura economica; b) consumul de informatii; c) infrastructura tehno lo gica; d) demersurile critice si e)
demersurile multidimensionale.

Sa le explicam pe rând:

a) Structura economica. Se acorda o importanta deosebita aspec telor macroeconomice, deplasarii fortelor de
munca dinspre sectorul industrial spre cel al serviciilor sau spre sectorul colectiv.

b) Consumul de informatii. Cercetarile au încercat sa stabileasca ponderea cheltuielilor legate de informatie în bugetul
unei familii. (Spa tiul cercetarii: Japonia). S-au urmarit trei aspecte: cantitatea de informa tie (numarul anual de convorbiri
telefonice pe persoana, tirajul zia relor la 100 de locuitori, numarul de carti publicate la 1.000 de locui tori, densita tea
populatiei ca indice al comunicarii interpersonale), gra dul de penetra tie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio, televiziu
ne) si calitatea activitatilor informationale (ponderea sectorului de servicii în totalul po pulatiei active si ponderea studentilor în
cadrul categoriei lor de vârsta).

c) Infrastructura tehnologica vizeaza numarul disponibil de retele digitale. Acolo unde numarul de retele digitale
este suficient, cresc sansele de dezvoltare a unei societati informationale. Rezultatul: creste rea productivitatii, a
standardului de viata, a timpului liber.

d) Demersurile critice la adresa societatii informationale. Sus ti natorii acestei perspective sunt de parere ca
“societatea informationala” nu este decât un slogan comercial si ca introducerea pe scara larga a tehnologiei
informationale va servi interesele celor aflati la putere, va însemna doar o redistribuire a veniturilor, saracul
devenind tot mai sarac, iar bogatul tot mai bogat.

e) Demersurile multidimensionale propun o analiza a relatiilor dintre aspectele economice, sociale, politice,
culturale si tehnologice, ajungându-se la concluzia ca nu se poate vorbi despre un tip unic de societate
informationala si ca aceasta difera de la tara la tara, de la societate la societate.

Informatia nu are, deci, numai o valoare economica, ci si una sociala, politica sau culturala, ea devine un bun
colectiv, accesibil tuturor.