Patericul Atonit

Despre Sfantul Munte

Sfântul Munte al Athonului este o peninsulă legată de

pământul Greciei în partea dinspre miazăzi, având celelalte
trei părți scăldate de Marea Egee. Lungimea Sfântului Munte
este de 60 km, iar lățimea variază între 12 și 18 km.
Altitudinea vârfului Athonului este de 2030 de metri. Suprafața
peninsulei este de 389 km2.

Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte se afla în

întunericul închinării la idoli. Se aflau multe capiști idolești,
iar pe vârful Athonului se afla idolul Apolon, fiind făcut din
aur și având o înălțime uriașă. Se spune că atunci când era
luminat de soare, se vedea tocmai de la Constantinopol. La
acest idol, veneau mulți și i se închinau, iar diavolii care
locuiau în el răspundeau la întrebările lor, dar mai întâi
trebuia să li se aducă jertfe, chiar pe unii din copiii lor. Și
acum se păstrează altare idolești, având pietre cu canal de
scurgere a sângelui, pe care se junghiau copii mici.

CAPITOLUL X – Despre lepădarea de lume şi înstrăinare

Doi descendenţi regali au fost Ioan şi fiul său, Eftimie, ctitorul Sfintei Mănăstiri Iviru. Ei au
strălucit între anii 960–980 şi au fost ucenici ai Sfântului Atanasie Atonitul.
Sfântul Eftimie, pe când trăia în lume, s-a certat şi a omorât un evreu care blasfemiase numele
lui Iisus Hristos. După aceasta s-a îmbolnăvit foarte grav, dar a fost vindecat de Maica
Domnului. Apoi a plecat în Muntele Athos, ca să fie sub ascultare în obştea Marelui Atanasie
Atonitul.
Monahii de la Iviru i-au dat lui Eftimie numele de «noul Hrisostom», pentru că a tradus toată
Sfânta Scriptură şi alte cărţi din greacă în limba iberică.

***

Sfântul Sava Sârbul a fost prinţ regal. Numele lui înainte de călugărie a fost Rastko, şi tatăl lui
a fost Ştefan Nemania, rege al Serbiei. Întreaga lui familie a fost foarte credincioasă.
Din copilărie sfântul iubea viaţa monahală. Când câţiva călugări de la Muntele Athos au
vizitat ţara lui, printre ei se afla şi un părinte rus foarte evlavios. După ce a auzit ce povestise
acel părinte despre viaţa monahală de la Muntele Athos, prinţul a fost cuprins de dragoste
dumnezeiască. Cu lacrimi de umilinţă, el l-a rugat pe părinte să-l ia cu ei pe drumul lor de
întoarcere la Muntele Athos.
– Văd, părinte, că Dumnezeu, Care ştie adâncul inimii mele, te-a trimis la mine, păcătosul, ca
să mă îndrumi pe calea dumnezeiască. Deci, te rog din suflet, învaţă-mă cum să scap de
deşertăciunea lumii acesteia şi să urmez o viaţă sfântă, ca a voastră. Curând, părinţii mei
plănuiesc să mă căsătorească. Iată de ce m-am hotărât să plec de aici cât mai curând posibil.
Părintele l-a acceptat să-i fie tovarăş de călătorie şi să-l îndrume, pentru că a cunoscut că
aceasta era voia Domnului, de vreme ce văzuse sufletului lui Rastko, în timp ce se pregăteau
pentru plecare, arzând de dor pentru Dumnezeu.
În mănăstirea rusă, Rastko s-a ostenit în toate ascultările mănăstirii, ca un bun ostaş şi atlet.
Oricum, părinţii lui au rămas nemângâiaţi. Tatăl lui a trimis oameni să-l caute peste tot, pentru
că Rastko nu era numai fiul lui cel cuminte şi frumos, ci şi urmaşul lui la tron.
Până la urmă, trei nobili sârbi au aflat că Rastko se află într-o mănăstire rusă şi au plecat acolo
ca să-l aducă înapoi. Fratele Rastko i-a rugat pe părinţii lui duhovniceşti să-l călugărească
imediat, şi în acea noapte s-a ascuns în turnul mănăstirii.
Apoi a scris o scrisoare părinţilor săi, descriind judecata de apoi şi iadul veşnic. Scrisoarea i-a
impresionat în aşa mod, încât s-au hotărât să devină monahi. Mama lui a primit schima într-o
mănăstire unde s-a nevoit, plăcând lui Dumnezeu, şi acolo a adormit în Domnul. Tatăl lui a
renunţat la împărăţie şi a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan. Apoi el a plecat la Muntele Athos,
unde s-a întâlnit cu fiul său, Sava. Nu poate fi descrisă bucuria din sufletele lor în momentul
întâlnirii.
Fostul rege a cerut să fie tuns în monahism şi a primit numele de Simeon. Astfel, tatăl natural
a devenit fiul duhovnicesc al propriului său fiu natural. În 1198 tatăl şi fiul au construit
faimoasa mănăstire sârbă Hilandar pe pământul donat de Sfânta Mănăstire Vatoped, un dar
pecetluit cu sigiliul de aur al împăratului Alexie al III-lea. Acolo, în Hilandar, amândoi – fiu
şi tată – au fost mai târziu canonizaţi.

***

Sfântul Damian a fost, într-adevăr, vrednic de admiraţie. Prieten al Sfântului Cosma

Zografitul, a dus o viaţă curată, ostenindu-se în Sfânta Mănăstire Esfigmenu. El avea
rânduiala ca niciodată să nu stea peste noapte nicăieri, decât în chilia sa. Într-o noapte se
găsea lângă Hilandar, în ploaie şi ceaţă şi, neştiind unde se află, din cauza întunericului şi a
ploii torenţiale, a strigat:
«Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă, căci pier». Atunci un înger al Domnului a apărut,
l-a ridicat şi, deodată, s-a trezit în siguranţă în faţa chiliei sale. După ce a adormit în Domnul,
părinţii mănăstirii au simţit o mireasmă venind din mormântul lui timp de 40 de zile; această
mireasmă a ajuns până şi în mănăstire, în ciuda distanţei de o milă dintre mormânt şi
mănăstire.

***

– De unde vii, părinte? era întrebat părintele duhovnic Veniamin de la Mănăstirea Kutlumuş,
care a trăit 95 de ani şi a plecat la Domnul în 1941. – Sunt un străin, răspundea el, însemnând
că toate fiinţele umane sunt exilate şi viaţa lor e scurtă şi trecătoare.

***

În jurul anului 1835, aproximativ 5 ani după ce ocupaţia turcească se sfârşise, un grup de
«serdari»14 (Serdarii sunt paznicii speciali ai Sfântului Munte ce veghează la păstrarea
ordinii. Ei poartă pe cap o scufie cu însemnele A.O. ce semnifică «Poliţia Muntelui»
[ Аστυνομία Оρους].) au plecat într-o zonă împădurită, lângă Marea Lavră, pentru a vâna
capre sălbatice. Într-o dimineaţă, au văzut deodată, în faţa unei peşteri, un bătrân pustnic fără
haine şi i-au spus:
– Binecuvântaţi, părinte!
– Domnul, a răspuns el şi a început să-i întrebe despre Sfântul Munte:
– Cum este aici? Cum îşi duc viaţa călugării aici? Şi aşa mai departe.
Ei l-au informat că era pace peste tot, acum că ocupaţia turcească se sfârşise.
– Cine sunt aceşti turci? Şi ce înseamnă Revoluţia grecească? a întrebat bătrânul pustnic.
– Nu ştiţi, părinte, că noi, ortodocşii, am vărsat sângele nostru pentru a ne elibera de sub
ocupaţia turcească?
– Nu, copiii mei, eu nu ştiu nimic. Aici suntem şapte împreună, dar nu am plecat în altă parte
niciodată. Nu ştim nici o veste, a răspuns îngerul pământesc şi omul ceresc.
După ce aceşti vânători au fost binecuvântaţi de el, au plecat uimiţi să povestească părinţilor
de la Schitul Sfânta Ana totul despre întâlnirea avută. Călugării de la Sfânta Ana au fost
interesaţi de ceea ce povestiseră vânătorii. Astfel, însoţiţi de aceste gărzi civile, câţiva părinţi
au mers prin tot Muntele Athos, căutând peştera şi minunatul bătrân, dar nu l-au găsit nicăieri.

***

În Chilia Sfânta Treime din Karyes a trăit părintele Chiril, un om cu o înfăţişare blândă, dulce
şi prietenoasă. Era foarte bătrân, avea o barbă albă şi o faţă strălucitoare. Datorită înfăţişării
lui se putea presupune despre el că ar fi fost decanul unei universităţi, dar, în realitate, el nu a
părăsit niciodată Athosul.

***

Ieromonahul Ioachim Americanul, care era de admirat pentru izolarea sa autoimpusă şi

dispreţul pentru toată slava lumească, a trăit într-o chilie aparţinând Schitului Sfânta Ana cu
hramul «Naşterea Maicii Domnului». El a fost fratele duhovnicesc al bătrânului meu. De
multe ori, părintele meu ne-a povestit despre acest om deosebit şi despre ascultarea sa
exemplară. El a fost în serviciul Patriarhiei Ierusalimului şi în armata americană. A fost
decorat cu câteva medalii pe care, împreună cu propria sa Cruce de Arhimandrit, le-a dăruit
icoanei Sfânta Ana.
Venind la Muntele Athos din America, unde a fost candidat la posturi ecleziastice înalte,
părintele a făcut ascultare exemplară la un părinte foarte aspru, după ce mai întâi a renunţat
voluntar la preoţie, aşa încât să poată trăi ca un simplu monah.
Ca şi vechilor pustnici, i-a crescut o barbă lungă până la pământ. Afectat de tuberculoză, a
adormit în Domnul în anul 1957.
Pustnicul Grigorie a trăit în deplină înstrăinare la Chilia Arhanghelului de la Sfânta Ana Mică.
A fost un luptător şi şi-a închinat întreaga viaţă postului şi rugăciunii neîncetate. Obişnuia să
spună că va fi aruncat în iad cu satana, pentru că simţea că nu a cinstit îndeajuns jertfa lui
Iisus Hristos pe Cruce. Îl iubea toată lumea.

***

Un părinte bătrân spunea:

– Cum poate să spună cineva că un călugăr nu a fost răstignit? Iată că părintele S. a fost în
Muntele Athos timp de 60 de ani şi nu a mai ieşit în lume.
Apoi a spus din nou:
– Lauda şi linguşirea sunt dăunătoare pentru un călugăr. Un călugăr care caută laudă este ca
un om care încearcă să-şi prindă umbra.
Şi apoi din nou a spus:
– Un călugăr sub ascultare poate spune: «Când părintele meu mă mustră, atunci nu mă
iubeşte». Dar dacă el ar şti că este în inima părintelui său!

***

Un călugăr sârb de la Hilandar nu şi-a părăsit chilia timp de 40 de ani.

***

Sfântul Leontie de la Dionisiu n-a ştiut unde se află poarta mănăstirii timp de 75 de ani, până
în momentul plecării veşnice la Domnul.

***

În urmă cu 100 de ani a trăit şi a plecat la Domnul, într-o chilie părăsită de la Schitul Sfânta
Ana, un prinţ sârb, din familia Vrancovici, numit monahul Teoclit. Ca şi pustnic, el s-a nevoit
din greu în exil. Din acest motiv a fost binecuvântat cu harul Dătătorului a toate.

***

Un părinte spunea:
– Călugărul, din momentul părăsirii lumii acesteia, îşi pune familia sa sub grija dumnezeiască
şi-o uită. Dumnezeu atunci are grijă de ei. Călugărul părăseşte mica familie şi devine un
membru al marii familii a lui Adam. Nu trebuie să-şi amintească sau să se roage pentru
propria familie în mod special, pentru că el ştie că Dumnezeu este obligat să aibă grijă de ea.
Eu văd părinţii, fraţii, surorile, nepoatele şi nepoţii mei în fiecare om. Aşa că nu comunic cu
propria mea familie. Când nu mă gândesc la ai mei, o face Dumnezeu.

***

Ieromonahul Eftimie a fost cunoscut ca povăţuitor duhovnicesc, un duhovnic cu mult

discernământ şi un cercetător al cărţilor patristice. El a trăit într-o chilie din Kutlumuş. Acest
de-a pururea pomenit călugăr obişnuia să spună următoarea întâmplare:
După eliberarea Cretei, în 1912, turcii au început să vândă proprietăţile insulei – pe care le
stăpâniseră în timpul ocupaţiei. În acel timp, cineva care avea un frate în Muntele Athos a
mers la schit să ceară nişte bani, pentru a cumpăra o proprietate. Fratele lui călugăr nu a vrut
să-i dea nici un ban, căci el ştia că banii veniţi de la un călugăr nu aduc bine unei rudenii.
Călugărul este închinat numai lui Dumnezeu. Dar, în final, a fost convins de fratele trupesc
să-i dea banii pe care-i avea. De îndată ce fratele său s-a întors la Salonic, a simţit o mare
primejdie. Şi, întradevăr, a fost jefuit de banii primiţi şi apoi omorât.
Părintele Bartolomeu s-a născut în 1860 în Muntele Athos, unde mama sa şi alte femei cu
copii s-au refugiat în timpul rebeliunii din Halkidiki. Mama lui l-a închinat Maicii Domnului.
Un altul care i-a urmat a fost ierodiaconul Vasile (Davilas), care a murit în 1979. El a arătat o
aşa lepădare de lume, că nu a părăsit niciodată Muntele Athos sau chilia sa timp de 40 de ani,
nici măcar pentru a merge la Karyes.
În acelaşi fel, fraţii trupeşti Benedict, Agatanghel şi Sava (toţi trei din Chilia Adormirii), şi
fratele lor duhovnicesc, ieromonahul Grigorie din Chilia Sfântului Nicolae din Karyes, nu au
mai părăsit Muntele Athos după ce au fost călugăriţi. De fapt, ieromonahul Grigorie a venit la
Muntele Athos de la vârsta de 9 ani. Uitase cum arată o faţă de femeie, având în memorie
doar vaga amintire a mamei lui.

***

Părintele Neofit de la Sfânta Ana, un părinte bătrân care a plecat doar o singură dată din
Muntele Athos pentru o problemă urgentă, obişnuia să-mi spună:
– Mă rog Maicii Domnului să nu-mi mai îngăduie să ies încă o dată în lume.
***
Text cules de prof. dr. ing. Viorel Paleu
Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi