LIMBA ȘI LITERATURA LATINĂ

BIBLICĂ ȘI PATRISTICĂ

Tematica disciplinei
Morfologia latinei creștine (flexiunea nominală).
Sintaxa cazurilor în latina creștină
Flexiunea verbală în latina creștină.

Caracteristicile latinei biblice

Lexicul latinei creștine. Influența limbii grecești. Influența limbii ebraice.
Poezia creștină de limbă latină
Conceptul de humanitas în cultura europeană creştină. Erudiţi ai Antichităţii creştine:
Augustin şi Ieronim.
Artele liberale în antichitate. Fericitul Augustin, promotor creştin al artelor liberale.

Bibliografie:
• Albert Blaise, Manual de latină creștină, Editura Amarcord, Timișoara, 2000
• Petre Gheorghe Bârlea, Introducere în studiul latinei creștine, Editura Grai și Suflet –
Cultura Națională, București, 2000
• E. R. Curtius, Literatura europeană şi evul mediu latin, Editura Univers, Bucuresti, 1970
• Andrea Giardina (coord.), Omul roman, Editura Polirom, 2001
• Ştefan Cucu, Ecouri ale literaturii latine în spaţiul cultural european, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2007
• Idem, Literatura patristică creştină de la Tertullian, la Fericitul Augustin, Constanta, 2003
• Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006
• Henri Irenée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997
• Henri Irenée Marrou, Patristică şi umanism, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996
• Christine Mohrmann, Etudes sur le latin des chrétiens, Edizioni Storia e Litteratura, Roma,
1958-72 (reed. 1994)
• Claudio Moreschini, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, Vol. I-II, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, 2004.
• Jacques Paul, Biserica şi cultura în Occident, I-II, Bucureşti, 1996
• Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice în perioada persecuţiilor creştine, Constanta,
1999
• Romul Munteanu, Clasicism şi baroc, Vol. I-III, Editura Alfa, Bucureşti, 1998
• Dan Ungureanu, Originile greceşti ale culturii europene, Editura Amarcord, Timişoara,
1999

lexilogos.com
bejanton_07@yahoo.com
 Latina creştină se defineşte ca „varianta gramaticală, lexicală şi, mai ales, stilistică în care se
înfăţişează limba latină, în evoluţia sa istorică, începând din epoca postclasică, sub influenţa
ideologiei şi practicii creştine” (Bârlea 2000: 13).
Latina creştină nu este un tot unitar, nici din punct de vedere temporal, nici din punct de vedere
spaţial. Ea trebuie analizată pe trei categorii de probleme:
1. Latina creştinilor, ca limbă specială
Limba specială, de grup, a creştinilor se adresează unui proletariat urban plurietnic, mai puţin
cultivat. Este o latină populară, refractară la tradiţia şcolară, considerată, cel puţin în primele două
secole, ca exponent al latinei păgâne. Spre deosebire de latina precreştină, refractară la împrumuturi,
latina creştinilor acceptă cu uşurinţă grecisme, ebraisme şi diverse tipuri de neologisme.
2. Latina biblică
Traducerile latineşti ale Bibliei reprezintă faza primară a latinizării Bisericii în Occident. Latina
biblică se caracterizează printr-un literalism extrem, adică o traducere cuvânt cu cuvânt din original, la
care se adaugă elementele de vorbire curentă ale latinei creştinilor. Acest limbaj încărcat de calcuri
lingvistice şi de elemente populare a fost acceptat de scriitorii creştini datorită prestigiului mesajului
transmis şi popularităţii textelor, astfel încât, încă din secolele IV-V este conştientizată existenţa unei
latine biblice.
3. Latina autorilor ecleziastici (de la Fuente 1990: 4).
Latina autorilor creştini este o latină cultă, apropiată de normativismul latinei clasice, considerată
de intelectuali etalonul lingvistic. Cu toate acestea, mai ales în perioada târzie (după sec. VI), diferenţele
dintre autori cresc, din cauza gradului de cultură şi a atitudinii faţă de tradiţia literară, care devenea din
ce în ce mai artificială.1

Principalii reprezentanţi ai literaturii creştine antice

Poeţi
Commodianus (sec. III)
Sfântul Ambrozie (Aurelius Ambrosius, 330 - 4 aprilie 397)
Prudentius (Aurelius Prudentius Clemens, 348 - 410)
Paulinus din Nola (Meropius Pontius Paulinus sau Paulinus Nolanus, 353 – 431)
Sfântul Ilarie (Hilarius Pictaviensis, ? – 468)
Sidonius Apollinaris (Gaius Sollius Modestus Apollinaris Sidonius, circa 430 – circa 488)

Prozatori (apologeţi şi filosofi)

Minucius Felix (Marcus Minucius Felix, a doua jumătate a sec. II sau prima jumătate a sec. III)
Tertullian (Quintus Septimius Florens Tertullianus, circa 160 - ?)
Sfântul Ciprian (Tascius Caecilius Cyprianus, circa 205 - 14 sept. 258)
Arnobius (circa 235 - circa 327)
Lactanţiu (Lucius Caecilius Firmianus Lactantius, circa 250-circa 317)
Fericitul Ieronim (Sophronius Eusebius Hieronymus, circa 345 – 30 sept. 420)
Firmicius Maternus (Iulius Firmicius Maternus, sec. IV)
Fericitul Augustin (Aurelius Augustinus, 13 noiembrie 354 – 28 august 430)
Orosius (Paulus Orosius, circa 390 - ?)
Sfântul Ilarie (Hilarius Pictaviensis, ? – 468)
Salvianus (400 - 470)
Caesarius (sec. V-VI)
Boethius (Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius, circa 480 – 23 octombrie 524)
Casiodor (Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus, circa 485 – circa 585)

Autori patristici de la Dunărea de Jos

Nicetas din Remesiana (circa 335 – circa 414)

1Pentru descrierea fiecărei subcategorii a latinei creştine, vezi Christine Mohrmann, Etudes sur le latin des chrétiens, Vol. II,
1962, pp. 95-96.
 Ioan Cassian (Ioannes Cassianus, circa 360-’65 – circa 435)
Dionisie cel Mic sau cel Smerit (Dionysius Exiguus, circa 470 – circa 540)

Flexiunea nominală. Elemente specifice latinei creştine

În ceea ce priveşte gramatica, latina creştină nu cunoaşte o originalitate deosebită în raport cu
latina clasică, exceptând elementele populare, grecismele şi ebraismele pătrunse în perioada
creştinismului timpuriu. Fenomenele lingvistice neclasice sunt utilizate şi de unii autori necreştini, până
la finele imperiului.

În limba latină există nouă părţi de vorbire:

- părţi de vorbire flexionare: - nume (substantiv, adjectiv, pronume, numeral)
- verb
- părţi de vorbire neflexionare: adverb, conjuncţie, prepoziţie, interjecţie.

N.B. Limba latină nu are articol. În funcţie de context, un substantiv precum puer poate fi tradus
„copil”, „un copil”, „copilul”, „copile!”.

Numele latin
În descrierea numelui latin, din raţiuni didactice, vom folosi distincţia temă – terminaţie.
Tema (= radicalul sau rădăcina) este morfemul lexical care poartă sensul cuvântului. Ex. : ros-
a; discipul-us.
Terminaţia = vocala tematică + desinenţa
Vocala tematică = vocala care defineşte clasa flexionară sau declinarea.
Limba latină prezintă cinci clase flexionare ale numelui (cinci declinări), care se recunosc după
următoarele vocale tematice:

1- a
2- o/e
3- i şi ø
4- u
5- e

Declinarea = modificarea formei unui nume, în funcţie de cazurile gramaticale.

Cazul gramatical = categoria gramaticală prin care se exprimă raporturile sintactice dintre
cuvinte, pe baza modificărilor morfologice ale acestora.
Limba latină foloseşte şase cazuri:
- nominativul = cazul subiectului
Ex.: Pater legit.= Tatăl citeşte.
- acuzativul (de obiect sau circumstanţial) = cazul suprafeţei afectate de mişcare (Slușanschi I, 1994:
61).
Ex.: Pater legit libros. = Tatăl citeşte cărţi.
- locativul = cazul plasării fixe, fără mişcare, în spaţiu sau timp, aflat în regres
Ex.: Pater legit libros Romae. = La Roma, tatăl citeşte cărţi.
- ablativul (caz specific limbii latine) = cazul complementului circumstanţial
Ex.: Pater legit libros Romae de fide = La Roma, tatăl citeşte cărţi despre credinţă.
- dativul = cazul elementului terţiar implicat în desfăşurarea acţiunii verbale, prin raportarea la
nominativul – subiect şi la acuzativul – obiect direct.
Ex.: Pater legit puero libros Romae de fide. = La Roma, tatăl îi citeşte copilului cărţi despre
credinţă.
- vocativul = cazul adresării directe, fără funcţie sintactică.
Ex.: Pater, lege puero libros Romae de fide. = Tată, citeşte-i copilului cărţi despre credinţă, la Roma.
Desinenţa = morfemul gramatical care indică numărul, cazul, uneori genul numelui.
Ex.: ros-ā [ā este desinenţă de singular, cazul ablativ] = în, din, despre trandafir
 mar-i-ă [ă este desinenţă de plural, cazurile N, Ac, V, genul neutru] = mările; mărilor!
Verbul latin
Limba latină prezintă patru clase flexionare verbale (patru conjugări), care se identifică cu ajutorul
vocalei tematice.
Vocala tematică = vocala care defineşte clasa flexionară (conjugarea) verbului:
1. - ā
2. – ē
3. - ě
4. - ī
Modul = o categorie gramaticală specifică verbului, care „ilustrează atitudinea vorbitorului faţă
de acţiunea înfăţişată” (Slușanschi I, 1994: 130).
În limba latină există următoarele moduri:
- exclamativ: imperativul
- non-exclamative: - real: indicativul
- potenţial sau ireal: conjunctivul
Aspectul = categoria gramaticală specifică verbului, care descrie acţiunea verbală fără a ţine cont
de un reper exterior, potrivit cu „înfăţişarea desfăşurării ei” (Slușanschi I, 1994: 127). În limba latină,
aspectul poate fi durativ (acţiunea este descrisă în desfăşurarea ei) şi finit (acţiunea este descrisă ca
încheiată).
Timpul = categoria gramaticală specifică verbului, care defineşte acţiunea verbală prin raportare
la un moment temporal (anterior, simultan sau posterior) luat ca reper.
Categoria timpului s-a suprapus peste cea a aspectului:

Aspect Timp
Durativ Posterior: viitor I
Simultan: prezent
Anterior: imperfect

Finit Posterior: viitor II

Simultan: perfect
Anterior: mai mult ca perfect

Diateza = categoria gramaticală specifică verbului, care marchează relaţia morfosintactică dintre
verbul predicat şi numele cu funcţia de subiect. Limba latină are trei diateze: activă (subiectul domină
acţiunea), medie (subiectul face şi suportă acţiunea), pasivă (subiectul este dominat de acţiune). În
evoluţia limbii latine, diateza medie a dispărut, fie înglobată în cea activă, fie evoluând spre diateza
reflexivă din limbile romanice. (Slușanschi I, 1994: 125, 127)
Desinenţa = morfemul gramatical care indică persoana, numărul şi diateza.
Deşi are trei diateze, latina nu posedă decât două serii desinenţiale, deoarece desinenţele medii şi
cele pasive s-au suprapus:

- active: -m/-o, -s, -t, -mus, -tis, -(u)nt

- medio-pasive: -(o)r, -ris, -tur, -mur, -mini, -(u)ntur

-s = personana a II-a, singular, diateza activă

-tur = persoana a III-a, singular, diateza medio-pasivă

Forme nominale ale verbului = substantive şi adjective derivate de la teme verbale.

Substantive verbale: supinul, infinitivul, gerunziul.
Adjective verbale: participiul, gerundivul.
La nivelul propoziţiei, aceste forme nominale ale verbului se comportă ca orice nume, putând
îndeplini funcţia de subiect, nume predicativ, atribut, complement. De asemenea, infinitivul şi participiul
pot fi predicate ale unor subordonate nominale (completiva infinitivală, participiala relativă, participiala
absolută).
 DECLINAREA SUBSTANTIVALĂ

Declinarea reprezintă procedeul de trecere a unui nume (substantiv, adjectiv, pronume, numeral)
la toate cazurile.
Substantivele se clasifică în cinci clase flexionare sau în cinci declinări. Acestea sunt
recognoscibile după terminaţia de la cazul genitiv, numărul singular (G.sg.). Forma de G.sg. este cea
de-a doua formă nominală pe care o oferă dicţionarul.
Ex.: silva, -ae = silva, silvae; amīcus, -i = amīcus, amīci.
Aşadar, există cinci terminaţii de G.sg., câte una pentru fiecare declinare:
1 G.sg. - AE: casa, casae
2 G.sg. – I: lupus, lupi
3 G.sg. – IS: civis, civis (cetăţean)
4 G.sg. – US: fructus, fructus
5 G.sg. – EI: dies, diēi (zi)
Prin îndepărtarea terminaţiei de G.sg., se obţine TEMA substantivului. Ex. sīlva, sīlvae – tema sīlv-
; magīster, magīstri – tema magistr-; homo, homǐnis – tema homǐn-. Această temă rămâne neschimbată
pe tot parcursul declinării; ei i se adaugă terminaţiile cazuale.

DECLINAREA I

Declinarea I cuprinde substantivele care au la N.sg. terminaţia -ă şi la G.sg. terminaţia –ae. Nu

există substantive neutre la declinarea I, ci doar masculine și feminine.
In latina creștină, se face simțită influența declinării grecești:
- la nominativ singular, pe lângă terminația -ă, apar și -as, -es, -e: Andreas, tetrarches, epitome;
- la ablativ plural (desinența clasică era -is) se extind formele populare în -ābus: asinābus, filiābus,
animābus;
- la acuzativ singular (desinența clasică era -am) se înregistrează și terminația -an; latrian, phantasian
(Blaise 2000: 57);
- la genitiv singular se înregistrează terminația -ēs: epitomēs (Halichias 2011: 60).

DECLINAREA A II-A

Declinarea a doua cuprinde substantive de toate genurile, îndeosebi masculine şi neutre. Toate
se recunosc după terminaţia –i, de la G.sg.

N.sg.:
-us (masc. şi fem.): amicus (prieten), lupus (lup); fagus (fag), pōpŭlus (plop) (numele de copaci sunt
de gen feminin în latină)
- er, -ir (masc.): ager (ogor), puer (copil); vir (bărbat)
- um (neutre): bellum (război), templum (templu)

Sunt feminine toate denumirile de arbori: fagus, prunus, ulmus etc; unele toponime: Aegyptus,
Corīnthus.
Sub influența declinării grecești, se extinde terminația -on la substantivele de genul neutru:
topazion (topaz), epinicion (cântec de victorie).
Sub influența limbii ebraice, pătrund în Vulgata forme de plural în -im: Philistiim (-thiim),
pentru Philistaei.

DECLINAREA A III-A

Declinarea a treia cuprinde substantive de toate genurile, care au la G.sg. terminaţia –is.
Gramaticile tradiţionale împart substantivele de declinarea a treia în două clase, în funcţie de paritatea
sau imparitatea numărului de silabe de la N.sg. şi G.sg., astfel:
1. parisilabice: civis, civis, m. (cetăţean); ovis, ovis, f. (oaie); mare, maris, n. (mare)
2. imparisilabice: homo, homĭnis, m. (om); origo, origĭnis, f. (origine); carmen, carmĭnis, n. (cântec,
poezie)
În latina creștină se înregistrează
- dublete morfologice, îndeosebi de declinările I și a III-a:
pascha, paschae – pascha, paschatis (pască)
cratera, craterae – crater, crateris (bol);
- forme de G. pl. În -ium, în loc de -um:
apum în loc de apium
prolum în loc de prolium
și invers:
plebium în loc de plebum (Blaise 2000: 58).

În latina creştină, substantivele facies (față) şi homo (om) se pot utiliza cu valoarea unor pronume
nehotărâte (= cineva, unul, una).
Unele substantive se pot folosi cu valoare de adverbe: iniustitǐā „pe nedrept”, voluntāte „de
bunăvoie, frecvent”, carne „trupeşte”, spirĭtu „sufleteşte” etc. De remarcat că toate substantivele sunt în
cazul ablativ.

ADJECTIVELE DE DECLINAREA A III-A

În latina creștină se înregistrează forme cauzale de Abl. sg. în -e, în loc de -i (dulce pentru dulci)
și invers (veteri pentru vetere).
În latina creştină, superlativul se poate obţine şi cu ajutorul unor adverbe (bene, multum, valde,
recte, probe, nimis etc.): multus nimis (Vulg., Ios., 11, 4), magnus valde (Vulg., Exodus, 11, 3).
O altă modalitate de a exprima superlativul poate fi prin redundanţa fie a adjectivului, fie a
adverbului: magna est nimis valde (Vulg., Ezec. 9, 9), bonas, bonas valde, et malas, malas valde (Vulg.,
Ier. 24, 3).

OBSERVAŢII PRIVIND PRONUMELE

În Vulgata, pronumele personal este înlocuit uneori cu un substantiv, cum ar fi anima, facies,
nomen, manus, oculus.
Latina creștină folosește pronumele demonstrativ ipse în locul particulei de întărire -met, din
latina clasică: meipsum, nosipsi.
În latina creștină, hic se poate folosi în loc de iste, idem este utilizat în loc de is și de ipse, ille
poate apărea în locul lui hic.
 Fragmenta ex „Libro proverbiōrum”

Sapientiam atque doctrīnam stulti despiciunt. (1, 7)

Proștii disprețuiesc înțelepciunea și învățătura.
Qui dilĭgit disciplīnam, dilĭgit scientiam (12, 1)
Cel care iubește disciplina, iubește știința.
Anĭmă impii desiděrat malum (21, 10)
Sufletul necredinciosului dorește răul.

Tema pentru 14.10.2021

Traduceţi în limba română textele de mai jos:

Non est sapientia, non est prudentia,

non est consilium contra Domĭnum. (21, 30)
Flagellum equo et camus asino
et virga dorso stultōrum. (26, 3)
Dicit piger: „Leaena est in viā,
et leo in plateis”. (26, 13)

Cuvinte:
anĭma, animae f. = suflet
impius, -a, -um, adj. = necredincios
desiděro, desiderāre, vb. = a dori
malum, mali, n. = răul
prudentia, -ae, f. = cunoaștere, știință, competență, înțelepciune
consilium, -ii, n, = sfat, plan
contra (prep.+Ac.) = împotriva
Domĭnus, -i, m. = Dumnezeu
labium, -ii, n. = buză
flagēllum, flagelli, n. = bici
equus, equi, m. = cal
asĭnus, -i, m. = măgar
camus, -i, m. = botniță
et, conj. = și
virga, -ae, f. = băț
dorsum, -i, n. = spate
dico,-ěre, vb. = a spune
piger, pigra, pigrum, adj. = leneș
leaena, -ae, f. = leoaică
leo, leōnis, m. = leu
via, -ae, f. = drum
platea, -ae, f. = stradă largă, piață
fragmentum, -i, n. = fragment
ex (prep. + Abl.) = din, dintre
liber, libri, m. = carte
proverbium, -ii, n. = proverb
sapientia,-ae, f. = înțelepciune
doctrīna,-ae, f. = învățătură, doctrină, teorie
atque, conj. = și
stultus, stulta, stultum, adj. = prost
despicio, despicěre, vb. = a disprețui
qui, pron. = (cel) care
dilĭgo, diligěre, vb. = a iubi
disciplīna, -ae, f. = învățătură
scientia, -ae, f. = știință, cunoaștere

Fragmenta ex „Libro psalmōrum”

Domĭnus iudĭcat popŭlos.

Iudĭca me, Domĭne, secundum iustitiam meam
et secundum innocentiam meam, quae est in me. (7, 8)
Disperdat Domĭnus univērsa labia dolōsa
et linguam magnilŏquam. (11, 3)
Deus, qui das vindictas mihi
et subdis popŭlos sub me,
liberātor meus de inimīcis meis iracundis;
et ab insurgentĭbus in me exaltas me,
a viro inīquo erĭpis me. (18, 48-49)
Cuvinte:
psālmus, -i, n. = cântec, psalm
iudĭco, -āre, vb. = a judeca
pŏpŭlus, -i, m. = popor
me, pron. pers., Ac. = pe mine
secundum (prep. + Ac.) = după, potrivit cu, conform
iustitia, -ae, f. = dreptate
meus, mea, meum, pron., adj. = al meu, a mea
innocentia, -ae, f. = nevinovăție
quae, pron. rel., f. = care
in (prep. + Abl.) = în
disperdo,-ěre, vb. = a pierde, a distruge
universus, -a, -um, adj. = tot, întreg
dolōsus, -a, -um, adj. = viclean, șiret
lingua, -ae, f. = limbă
magnilŏquus, -a, -um, adj. = lăudăros
do, dāre, vb. = a da
vindicta, -ae, f. = pedeapsă, răzbunare
mihi, pron. pers., D. = mie, pentru mine
subdo, -ěre, vb. = a supune
sub (prep. + Abl.) = sub
liberātor, -ōris, m. = eliberator, izbăvitor
de (prep. + Abl.) = de, despre, din
inimīcus, -i, m. = dușman
iracundus, -a, -um, adj. = furios, nervos
a, ab (prep. + Abl.) = de, de la, de către
insurgens, -ntis, part. prez. vb. insurgo = care se ridică
in (prep. + Ac.) = contra, împotriva
exalto, -āre, vb. = a înălța
vir, viri, m. = bărbat
inīquus, -a, -um, adj. = nedrept
eripio, -ěre, vb. = a răpi, a lua