CAP III - Probleme ale teoriilor practicii în asistenţa socială

La începutul anilor 2000, teoria asistenţei sociale a menţinut zonele principale

cu prezentări noi, mici inovaţii, dar fără noutăţi substanţiale. Pe lângă noutatea
practicii constructive, trei arii de dezvoltare puternică au fost practicile
cognitiv-comportamentală şi critică şi preocuparea pentru spiritualitate ca preocupare
teoretică. Parţial, aceasta din urmă este legată de sensibilităţile culturale şi etnice
deoarece abordări diferite din punct de vedere cultural ale spiritualităţii sunt esenţiale
în conflictele culturale majore.
La sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, principala zonă de dezbatere
privind teoriile asistenţei sociale a fost epistemologică – modul în care cunoaştem şi
cum ne organizăm gândirea despre cunoştinţele pe care le folosim ca să susţinem
teoriile.

Cadre de analiză a teoriilor

Poziţiile filosofice despre natura societăţii variază de la subiective (umanistă,
postmodernistă, constructivistă) la obiective (modernistă, pozitivistă, ştiinţifică). O
dimensiune alternativă aliniază poziţiile filosofice despre natura ordinii în societate.
Se îndeletniceşte cu subiectul dacă societatea este înţeleasă ca modificându-se într-o
manieră radicală sau ca un set regulat de interacţiuni sociale. Putem aprecia teoriile
asistenţei sociale în funcţie de locul unde se potrivesc pe aceste două planuri.

Asistența socială a grupurilor (groupwork)

Roberts şi Northen (1976) prezintă o analiză care include câteva forme de
asistenţă socială a grupurilor (groupwork) înrudite cu teoriile privind asistenţa socială
individualizată, cum ar fi asistenţa socială a grupurilor de tip funcţională şi de
rezolvare a problemelor.
Aceasta oferă trei abordări. Modelul curativ prezintă grupul ca un loc în care
indivizii cu probleme, deseori legate de modul în care funcţionează în roluri sociale,
sunt aduşi la un loc într-un grup pentru a-i ajuta să-şi schimbe modelul
comportamental deviant.
Modelul reciproc subliniază sprijinul reciproc conform unui program elaborat
de membrii grupului alături de un asistent social. Modelul scopu- rilor sociale, asociat
cu asistenţa socială a tinerilor şi cu cea comunitară, foloseşte activitatea cu grupurile
pentru a atinge scopuri externe, cum ar fi activităţile educaţionale sau comunitare.
Grupurile modelului medierii ajută oamenii să-şi examineze şi să-şi
stabilească rolurile sociale într-un mediu sigur, suportiv, dar provocator.
Au existat câteva încercări de a dezvolta teorii asupra asistenţei sociale a
grupurilor care să includă idei terapeutice mai răspândite cum ar fi activitatea cu
grupurile centrată pe sarcină, umanistă şi feministă.
În Europa asistenţa socială a grupurilor a devenit mai degrabă
multidisciplinară .
A devenit o preocupare majoră în dezvoltarea asistenţei sociale a grupurilor
susţinerea şi stimularea acestor tipuri de grupuri şi începe să se unească cu asistenţa
socială comunitară. Grupurile de autoajutorare şi de suport reciproc nu încearcă să
promoveze schimbarea terapeutică.

Asistenţa socială comunitară, de nivel macro şi administraţia

York (1984) sugerează că o serie de conceptualizări ale asistenţei sociale
comunitare o împart în trei tipuri. Le categorizează ca fiind preocupate de:
organizarea agenţiilor comunitare, dezvoltarea competenţelor locale şi acţiuni politice
pentru schimbare. Susţine că toată activitatea comunitară implică înfruntarea unei
serii de dihotomii:
  asistenţă autoritară vs neautoritară (Batten, 1967);
  abordările centrate pe sarcină sau problemă vs cele centrate pe proces;
  introducerea rolurilor asistentului vs oferirea acestora;
  tratament vs reformă
În ţările în curs de dezvoltare, dezvoltarea socială incorporează o sferă a
acestor abordări, în încercarea de a include obiective sociale în dezvoltarea
economică.

Dezvoltare comunitară - Sprijinirea grupurilor pentru a se uni şi a participa la

dobândirea de com-petenţe şi încredere în promovarea serviciilor şi avantajelor în
zona proprie
Acţiune socială - Acţiune directă (adesea la nivel local) pentru a influenţa
guvernarea sau politicile şi practicile oficiale sau atitudinile grupurilor de putere;
 Organizare comunitară şi liant comunitar - Sprijinirea reţelelor sociale şi a
serviciilor de voluntariat pentru a atinge un nivel optim al serviciilor de ajutor social
şi al coordonării şi participării la astfel de servicii.
Planificare comunitară - Aceasta se ocupă cu participarea la o mai bună
planificare a serviciilor, la analiza politicilor sociale şi a ţintelor politicilor; evaluarea
politicilor şi a serviciilor
Educație comunitară - Se centrează pe participarea şi implicarea în educaţie a
categoriilor defavorizate şi dezvoltarea posibilităţilor pentru aceasta
Asistență comunitară feministă - Îmbunătăţirea ajutorului social pentru
femei;contestarea şi schimbarea inegalităţilor de gen şi sprijinirea participării femeilor
la rezolvarea problemelor sociale şi a celor legate de politicile care le privesc
Asistenţă comunitară antirasistă şi a persoanelor de culoare - Contestarea
rasismului; sprijinirea participării persoanelor de culoare la rezolvarea problemelor
sociale şi a celor legate de politicile care le privesc
Asistenţa socială comunitară este o formă distinctă de practică, care solicită o
bază teoretică şi de cunoştinţe mai degrabă sociologice şi mai puţin psihologice decât
în asistenţa socială a familiilor şi copilului şi a grupurilor, deşi mulţi asistenţi sociali o
practică şi în multe agenţii este importantă o orientare comunitară.

Alte aspecte ale asistenței sociale

Terapia familială este o zonă de practică mai degrabă multidisciplinară în care
operează câteva grupuri ocupaţionale şi unde o parte dintre acestea, inclusiv asistenţa
socială, şi-au adus propriile contribuţii.
Îngrijirea rezidenţială poate fi văzută ca o instituţie în care sunt folosite alte
teorii despre tratament, caz în care nu e relevantă nici o perspectivă teoretică, sau
poate fi văzută ca o formă distinctă de practică a asistenţei sociale ce-şi validează
propriile teorii.
Sinclair a analizat informaţiile asupra îngrijirii rezidenţiale şi a identificat trei
ideologii în cadrul acesteia:
 iubirea creştină recomandă ca îngrijirea să fie direcţionată de recunoaşterea
importanţei fiecărui individ.
 valoarea terapeutică a vieţii de obşte adoptată de comunităţile terapeutice care
susţin că „viaţa în comun” trebuie folosită ca parte a terapiei pentru ca scoaterea
din mediile normale să fie eficientă.
 drepturile individuale (abordarea normalizatoare) care sugerează că scopul
îngrijirii rezidenţiale ar trebui să fie de a-i aduce pe oameni la stiluri de viaţă
valorizate de indivizii obişnuiţi din acea cultură.
O perspectivă-cheie europeană o reprezintă pedagogia socială care are o
legătură importantă cu îngrijirea rezidenţială. Aceasta este o teorie generală a
asistenţei sociale care se concentrează pe rolul acesteia de proces educaţional şi de
dezvoltare.

Eficacitatea teoriilor de asistență socială

În multe societăţi, asistenţa socială este utilizată din ce în ce mai mult în
diverse scopuri sociale.
Cercetările au dus la idei despre metode din practica centrată pe
persoană,metode comportamentale şi alte cunoştinţe psihologice, cum ar fi
comunicarea şi cercetarea construcţiei sociale. Un nucleu important al acestei
abordări, plecând de la modele comportamentale, se întemeiază pe un design al
cercetării bazat pe un singur caz sau un singur sistem. Acestea porneau de la un punct
de referinţă stabilit la începutul intervenţiei şi verificau îmbunătăţirile în direcţiile
dorite în timpul şi după finalizarea intervenţiei.
Obiectivele asistenţei sociale au devenit mult mai specifice şi mai uşor de
testat, scopurile mai precise, evaluarea – mai amănunţită, iar analiza finală a început
să ofere un feedback mai bun asistenţilor sociali, au început să se desfăşoare activităţi
intensive şi concentrate, clienţii au început să înveţe comportamentul în loc să fie doar
consiliaţi, în proiectele speciale au fost implicaţi entuziaşti în loc să fie realizate
evaluări centrate doar pe servicii obişnuite, s-a încercat limitarea interferenţelor
exterioare care limitează eficienţa proiectelor, iar serviciile au fost astfel stabilite încât
să încurajeze clienţii să vină de timpuriu să ceară ajutor.
Cercetarea realizată după anii ’80 s-a axat pe probleme sau programe sociale
mai degrabă decât pe încercarea de a valida abordări teoretice .
Deseori cercetarea nu produce nici o schimbare la nivelul practicii deoarece în
spatele practicii agenţiei regăsim angajamentele şi impulsurile politice ale indivizilor.
Teoria asistenţei sociale are o problemă din ce în ce mai evidentă, iar practica
centrată pe soluţii este un astfel de exemplu.
Cercetările axate pe unități organizaţionale ale asistenţei sociale au ajuns până
la punctul în care, de exemplu, o trecere în revistă a unităţilor de tip centru de zi
pentru persoanele bolnave mintal evidenţiază că acestea sunt mult mai eficiente decât
îngrijirea de tip rezidenţial, reabilitarea prin muncă sau îngrijirea ambulatorie.
Teoriile critice continuă să declare importanţa unei abordări de preschimbare
în cadrul serviciilor sociale prin care să se obţină schimbarea socială. Teoriile liberale
continuă să afirme validitatea practicii şi a reformei ordinii sociale actuale.
Perspectivele umaniste continuă să susţină că fiinţele umane sunt cele care contează şi
au posibilitatea de a face ca schimbarea să lucreze în favoarea lor.
Antidiscriminarea ţine de perspectiva structurală, în timp ce teoria
sensibilităţii, care urmăreşte să îndeplinească multe dintre aceleaşi obiective,
încorporează o înţelegere a impactului ideilor structurale, dar acţionează în cadrul
actualei ordini sociale.

Politicile cunoașterii în teoriile practicii de asistență socială

Pozitivism și interpretivism

Pozitiviştii credeau că lumea este ordonată şi că modul în care ea funcţionează

urmăreşte reguli naturale pe care putem să le înţelegem. Lumea există în mod
independent de fiinţele umane, iar noi ne putem poziţiona în afara ei, adică să fim
obiectivi şi să o observăm. Fiinţele umane sunt precum obiectele sau animalele într-o
lume naturală şi se comportă conform unor reguli care se aplică obiectelor de acest
tip.
Interpretiviştii cred că fiinţele umane sunt independente, libere să-şi
urmărească propria voinţă ca parte a lumii în relaţiile cu alte fiinţe umane, aşa că nu
pot fi obiective. Societatea este separată de indivizii pe care îi conţine, aşa că putem fi
mai eficienţi relaţionându-ne şi înţelegând modul în care alte fiinţe umane înţeleg
lumea în relaţie cu noi. Participând la relaţiile umane influenţăm lumea pe care o
studiem, iar în schimb înţelegerea noastră asupra lumii va influenţa modul în care ne
comportăm adică vom fi subiectivi. Conform acestei perspective, nu este posibil să
adunăm toate informaţiile necesare pentru a înţelege regulile vieţii umane, aşa că este
mai bine să privim lumea într-o manieră mai flexibilă.
Există patru perspective principale despre modul cum ar trebui utilizată
cunoaşterea în asistenţă socială pentru a furniza baza pentru teorii:

PERSPECTIVELE PRACTICII BAZATE PE PROBE

 Perspectivele bazate pe probe susţin că pentru a fi etici, asistenţii sociali ar
trebui să folosească cunoştinţele care au fost colectate şi testate empiric în cel mai
riguros mod pentru a furniza dovezi asupra formei de acţiune care va duce cel mai
probabil la atingerea obiectivelor în beneficiul clienţilor.
Există mai multe abordări:
 clasificările. Acestea încearcă să clasifice prin analiză logică tipurile de probleme
cu care se confruntă asistenţii sociali şi metodele de tratament.
 practica „centrată pe cercetare” - Aceasta propune ca asistenţii sociali să fie
conştienţi şi să se lase influenţaţi de cercetările empirice asupra problemelor şi
eficienţa serviciilor pe care le furnizează
 practica bazată pe evidenţe/probe (PBE/PBP). Aceasta propune ca asistenţii
sociali să practice folosind cele mai bune dovezi disponibile privind ce acţiuni
vor fi eficiente în a atinge rezultatele dorite. Dacă dovada furnizează o explicaţie
cauzală şi poate fi generalizată, conform tradiţiei pozitiviste practicienii adepţi ai
acestei teorii o vor prefera. Ei preferă un design al cercetării care să suprime pe
cât posibil subiectivitatea, cum ar fi studiile sau experimentele unde tehnicile
statistice şi altele previn influenţa subiectivă.
 evaluarea programelor de servicii. Acestea propun ca serviciile actuale să fie
evaluate ca un întreg mai degrabă decât pe părţi componente ale acţiunilor
practicienilor.
 cercetarea practicianului. Această abordare sugerează ca practicienii să studieze
propria lor practică, desfăşurând mici proiecte de cercetare sau realizând studii de
caz care luate împreună ar putea produce probe utile despre ceea ce este eficient.
 linii directoare în practică. Această abordare este o formă de diseminare:
concluziile cercetărilor ar trebui să fie încorporate în ghiduri şi interpretate prin
acestea de către practicieni.
Dintr-o poziţie interpretativă, PBP a fost criticată pentru eşecul ei de a
recunoaşte limitele poziţiei pozitiviste într-o activitate umană, iar în mod mai larg
pentru tendinţa sa de a examina intervenţiile psihologice pe indivizi realizate la scală
mică, care formează doar o parte mică a rolurilor sociale desfăşurate de mulţi asistenţi
sociale.
O atitudine importantă pentru PBP este că ar trebui să reiasă din cercetări
riguroase, unde subiectivitatea este limitată cât mai mult posibil, iar cauzalitatea
identificată astfel încât să derive din aceasta o practică eficientă. De asemenea,
rezultatele sale ar trebui să poată fi generalizate pentru ca să fie utilizate concluziile ei
în diferite situaţii.

PERSPECTIVELE CONSTRUCTULUI SOCIAL

Perspectivele asupra constructului social susţin că cunoştinţele şi înţelegerea
asupra lumii rezultă din interacţiunile sociale dintre oameni. Prin urmare, cunoştinţele
sunt construite în contexte culturale, istorice şi locale prin intermediul limbajului
folosit pentru a interpreta experienţe sociale. Acestea formează şi reprezintă
experienţe sociale deoarece este unica modalitate în care acele experienţe pot fi
înţelese.
Constructul social este o teorie interpretativă, postmodernistă propunând că
înţelegerile asupra lumii rezultă din interacţiunile dintre oameni ca parte a multor
schimbări care apar într-un context social, cultural şi istoric.
Un aspect util al constructului social este abordarea sa distinctă a cercetării,
care foloseşte analiza detaliată a interacţiunii umane, în special analiza conversaţiei,
bazându-se pe înregistrări audio şi video ale interacţiunilor.
Un aspect important în cercetarea constructului social este că trebuie să
implice oameni care sunt subiect al cercetării într-o relaţie de egalitate cu cercetătorii;
astfel să poată fie explorate înţelegeri complexe umane asupra situaţiei din diferite
puncte de vedere, iar rezultatele să reprezinte o imagine complexă şi completă a
situaţiilor umane posibile

PERSPECTIVELE AUTONOMIZĂRII
Aceste perspective afirmă că, în primul rând, cunoştinţele provin de la clienţi
şi, pentru a fi etici, asistenţii sociali ar trebui să le folosească în conformitate cu
dorinţele clienţilor pentru creşte în continuare capacitatea de a-şi realiza potenţialul.
Sunt asociate în special cu dezvoltarea socială şi comunitară, sensibilitatea etnică,
teoriile centrate pe autonomizare şi susţinere.
Perspectivele curentului centrat pe autonomizare asupra cunoştinţelor susţin
două lucruri:
 scopurile asistenţei sociale solicită practicienilor să caute justiţia socială (o
poziţie socialist-colectivistă) şi, prin urmare, să îi susţină şi mai mult pe oameni
răspunzând la cunoştinţele lor şi la modul în care înţeleg lumea înconjurătoare;
 clienţii (deseori, denumiţi în această perspectivă consumatori sau utilizatori de
servicii) au, de obicei, cele mai bune cunoştinţe despre situaţia şi obiectivele lor,
care ar trebui deci urmate.
Aceste perspective acordă prioritate opiniilor şi dorinţelor utilizatorilor de
servicii. Perspectivele autonomizării asupra cunoştinţelor susţin că modul în care
înţeleg propria situaţie ar trebui să ghideze practica de asistenţă socială. Asistenţii
sociali feminişti afirmă că asistenţii sociali reîntăresc oprimarea femeilor prin rolul
asistenţei sociale în supravegherea şi întărirea relaţiilor convenţionale de tip
patriarhal.
Perspective alternative asupra cunoştinţelor subliniază că asistentul social este
un expert ale cărui cunoştinţe ar trebui să stabilească direcţia de acţiune iar aceasta
scade valoarea cunoștințelor clientului.
Perspectivele autonomizării asupra cunoştinţelor susţin că cele mai bune sunt
cunoştinţele utilizatorilor de servicii şi ar trebui să fie susţinuţi în continuare. O
modalitate este de a stabili un dialog care include punctele lor de vedere ca o critică
asupra cunoştinţelor profesionale. se bazează parţial pe „privilegiul epistemic”
perspectiva că persoana sau grupul social care creează cunoştinţe sau trăiesc anumite
aspecte ale vieţii au un avantaj în înţelegerea şi descrierea cunoştinţelor sau
experienţei lor.
Terapia centrată pe soluții răspunde mai degrabă obiectivelor clienților decât
scopurilor agenției.

PERSPECTIVELE REALISTE
Perspectivele realiste sunt relativ noi şi susţin că dovada realităţii nu este
întotdeauna disponibilă pentru observaţia empirică şi că pot să apară sau să fie
generate cunoştinţele din interpretările umane ale succesiunilor de evenimente care
pot fi înregistrate în mod empiric.
PBP este realistă în alt mod, deoarece acceptă existenţa unei realităţi de
studiat, dar am văzut deja că criticii PBP nu văd acest lucru ca fiind critic în sensul
ştiinţei sociale. Perspectivele realiste afirmă că fenomenele sociale există dincolo de
construcţiile sociale, dar că acestea sunt totuşi importante pentru a fi înţelese.
În societăţi cultura influenţează comportamentul individual al oamenilor şi
într-un proces circular comportamentul lor generează în mod colectiv cultural lor.
PBP presupune că ori putem observa tot ceea ce există sau că, de fapt, ceea ce se
întâmplă este tot ce s-ar putea întâmpla.
Deşi limbajul şi interacţiunea sunt importante, experienţa noastră practică
asupra lumii este cea care permite umanităţii noastre să apară şi să devină identitatea
noastră personală.
Ideile realiste mai degrabă amendează decât înlocuiesc PBP prin acceptarea
constructului social şi nevoia de a înţelege originile culturale şi sociale ale acţiunilor
umane, dar, de asemenea, pun sub semnul întrebării perspectivele constructului social.

Evaluarea jocului politic al cunoașterii în asistența socială

Teoreticienii critici şi feminişti împărtăşesc interacţiunile umane şi resping
abordările pozitiviste precum cunoştinţele tehnologice care manipulează fiinţele
umane în favoarea ordinii sociale existente, deoarece ei acceptă contextul social
general în care trăim şi caută să schimbe indivizii.
Asistenţii sociali capătă cunoştinţe practice, valorice, bazate pe fapte,
procedurale şi tacite din surse variate, incluzând experienţa lor zilnică despre cum
funcţionează agenţiile şi din atitudinile şi credinţele clienţilor lor.
Argumente privind ăractica bazată pe probe:
Argumente contra Argumente contra
PBP se bazează pe un comportament PBP permite o abordare planificată şi
optim sistema-tică pentru a înţelege situaţiile
într-un mediu planificat, organizat, spre complexe, chiar dacă nu are toate
deosebire de viaţa reală. răspunsurile.
Nu e ceva nou; PBP este de bun-simţ; PBP implică identificarea problemei,
deja căutarea de studii, o trecere în revistă
folosim PBP. critică şi luarea de decizii cu clienţii.
Acest lucru inspiră încredere.
PBP limitează inovarea practică. Inovarea ar trebui să se bazeze pe
evidenţe, nu pe idei netestate.
PBP se sprijină pe autoritatea PBP acordă clientului autoritatea.
cercetătorilor.
PBP presupune că dacă există evidenţe PBP este preocupată cu testarea dacă ceea
despre un lucru atunci este util în ce se utilizează în practică este adevărat,
practică. iar găsirea de adevăruri poate fi utilă în
practică.
Nu se răspunde nevoilor clienţilor dacă Absenţa cercetărilor ar trebui analizată cu
nu clienţii ca aceştia să înţeleagă
există cercetări relevante. fundamentul în baza căruia asistentul
social lucrează.
Cursurile privind cercetarea din Pot fi folosite analizele şi liniile
învăţământul directoare
de asistenţă socială nu reprezintă un existente, iar evaluarea cercetării nu
funda- necesită formare în utilizarea metodelor
ment suficient pentru PBP. de cercetare.

Viitorul politicii teoriilor asistenței sociale

Teoriile asistenţei sociale trebuie să aibă un viitor, deoarece toate activităţile
sunt informate din teorie chiar dacă este ascunsă şi neprecizată.
Tendinţele teoriilor de asistenţă socială conduc în direcţii similare către o
reformare a ideilor de asistenţă socială. Ideile cognitive – din psihologia
psihodinamică a eului, abordările comportamentale şi existenţialism – atrag atenţia
asupra controlului raţional pe care fiinţele umane îl au asupra mediului lor şi asupra
propriului comportament.
Pacientul, clientul, utilizatorul de servicii, cetăţeanul sunt văzuţi clar ca un
actor important, chiar ca actorul crucial, în atingerea oricăror rezultate dorite în
procesul de asistenţă socială. Astfel, asistenţa socială trebuie să fie mai mult
participativă decât terapeutică. Acesta este succesul activităţii centrate pe sarcina.
Teoria asistenţei sociale afirmă că nevoile şi dorinţele individului deservit
trebuie să conteze în orice practică validă din punct de vedere moral care intervine în
social.