Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Drept

Asist. univ. drd. Mihaela Augustina Dumitraşcu

DREPT COMUNITAR ŞI INSTITUŢII COMUNITARE

Note de curs pentru învăţământul la distanţă1

Anul universitar 2006/2007 – semestrul II

1
Notele de curs reprezintă numai o punere în temă a studenţilor. Pentru prezentarea la
examen, este necesară studierea bibliografiei obligatorii, şi anume: Manualul Uniunii
Europene, Augustin Fuerea, ediţia a III-a, 2006, Editura Universul Juridic.
 ABREVIERI

AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA – în engleză: European

Association / AELE – în franceză: Association Européene du Libre Echange)
Art. Articol
Al. Aliniat
AUE Actul Unic European (1986)
BCE Banca Centrală Europeană
BENELUX Belgium, Netherlands, Luxembourg
BERD Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
CAER Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc (CAEM (fr.)/COMECOM (engl.)
CE Comunitatea Europeană
CEDO Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950)
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEEA/EURATOM Comunitatea Economică a Energiei Atomice
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CECA Communauté du Charbon et de l’Acier
CIG Conferinţă interguvernamentală
CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Luxembourg)
CSCE Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CSI Comunitatea Statelor Independente
CPJMP Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală
JAI Justiţie şi Afaceri Interne (Pilonul III al UE, devenit „Cooperare poliţienească
şi judiciară în materie penală”)
JOUE/JO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Lit. Litera
NATO North Atlantic Treaty Organization
N.B. Nota Bene
OCED Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
OECE Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
OMC Organizaţia Mondială a Comerţului
ONU Organizaţia Naţiunilor Unite
OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
p. pagină
PAC Politica agrară comună
Par. Paragraf
PCC Politică comercială comună
PESC Politica Externă şi de Securitate Comună (Pilonul II al UE)
SEBC Sistemul European al Băncilor Centrale
TCE(E) Tratatul instituind Comunitatea (Economică) Europeană
TEC Tarif extern comun
TVC Tarif vamal comun
TVEC Tarif vamal extern comun
TUE Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht - 1993)
TCEE Tratatul instituind CEE
TCECO Tratatul instituind CECO
TCEEA Tratatul instituind CEEA
TPI Tribunalul de Primă Instanţă
UE Uniunea Europeană
UEM Uniunea Economică şi Monetară
UEO Uniunea Europei Occidentale
UO Uniunea Occidentală
ZLS Zonă de liber schimb

2
 PLANUL CURSULUI

Capitolul I Istoricul Comunităţilor Europene

1. Istoricul construcţiei comunitare
2. Precizări conceptuale introductive
Capitolul II Extinderea Comunităţilor Europene
1. Extinderea Comunităţilor Europene de la 6 la 15 state membre
2. Particularităţile procesului de extindere de la 15 la 27 state membre. România
în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Actuale state candidate
Capitolul III Dreptul comunitar
1. Izvoarele dreptului comunitar european
2. Procedurile de adoptare a actelor normative comunitare
3. Aplicabilitatea dreptului comunitar european în dreptul intern al statelor
membre
Capitolul IV Arhitectura instituţională a Comunităţilor Europene
Capitolul V Repartizarea competenţelor în cadrul Uniunii Europene
Capitolul VI Viitorul Uniuni Europene
1. Convenţia cu privire la viitorul Europei.
2. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

Principalele surse bibliografice ale Notelor de curs:

Capitolele I, II, III, V, VI conţin extrase din Drept comunitar european. Caiet de seminar,
Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, ediţia a III-a, 2006, Editura
Prouniversitaria.

Capitolele III şi IV conţine extrase din Manualul Uniunii Europene, Augustin Fuerea, ediţia a
III-a, 2006, Editura Universul Juridic.

3
 Capitolul I

ISTORICUL COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Istoricul construcţiei comunitare

Contextul internaţional al apariţiei Comunităţilor Europene

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de
vedere material, frământată de puternice crize politice şi divizată prin „cortina de fier” în două
blocuri: Est şi Vest.
A apărut, astfel, un puternic curent către o politică internaţională care să fie capabilă să
oprească un alt război mondial şi să consolideze Europa din punct de vedere economic.
Sunt, aşadar, înfiinţate o serie de organizaţii internaţionale la nivel regional, european, după
cum urmează:

Vest Est
OECE (1947)/OCED (1960) CAER (1949)
Uniunea vamală a statelor BENELUX
(1948)
UO (1948)/UEO (1954) Pactul de la Varşovia (1948)
NATO (1949)
CONSILIUL EUROPEI (1949)
CECO (1951)
CEE şi CEEA/EURATOM (1957)
AELS (1960)
CSCE (1975)/OSCE (1995)
CSI (1991)2

Planul Schuman. Sistemul de integrare

Robert Schuman – ministrul afacerilor externe al Franţei, cel care a făcut public Planul care
îi poartă numele.
Jean Monnet – comisarul Planului francez de reconstrucţie; alături de câţiva colaboratori, a
elaborat „Planul Schuman”3.

Planul/Declaraţia Schuman (9 mai 1950) reprezintă actul politic care a condus la înfiinţarea
CECO4 (după care au urmat CEE şi CEEA/EURATOM).

Extrase din Planul Schuman5:

2
În acelaşi an, apare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), prima mare instituţie
financiară după Războiul Rece, având drept scop oferirea unui ajutor financiar statelor membre ale CSI.
3
A avut 9 variante, ultima fiind terminată pe 6 mai 1950.
4
CECA – în limba franceză (La Communauté européene du charbon et de l’acier); ECSC – în limba engleză
(The European Community of Steel and Coal).
5
Sublinierile cu bold aparţin autorului.

4
 „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare, proporţionale cu
pericolele care o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este
indispensabilă menţinerii unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul
de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am
reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări
concrete care vor genera, în primul rând, o solidaritate reală. Alăturarea naţiunilor europene
implică eliminarea vechii opoziţii dintre Franţa şi Germania.
Având în vedere acest obiectiv, guvernul francez propune acţiuni imediate întreprinse într-o
direcţie decisivă.
Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată
sub incidenţa unei Înalte Autorităţi6, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene7.
Controlul producţiei de cărbune şi oţel ar trebui să conducă imediat la construirea unei baze
comune pentru dezvoltarea economică, ca prim pas în realizarea unei federaţii europene,
schimbând, în acelaşi timp, destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării de
muniţie de război, ale cărui victime s-au dovedit a fi în mod constant.
Solidaritatea în producţie astfel stabilită va demonstra că orice conflict între Franţa şi
Germania devine nu doar inimaginabil, ci chiar imposibil. (…) această producţie va fi oferită
lumii întregi, fără diferenţe sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru
a promova realizările paşnice.
Prin controlul producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii
vor uni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la crearea unei
prime baze concrete a federaţiei europene indispensabile pentru menţinerea păcii8.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea acestei scheme va fi alcătuită din
persoane independente numite de guverne, acordându-se o reprezentare egală. Guvernele vor
alege, de comun acord, un Preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi
în alte ţări membre. În cazul în care deciziile Autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la
caz la caz.”

Ideea propusă prin Planul Schuman a fost acceptată de 6 state membre europene (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), astfel încât, în anul 1951, se semnează Tratatul
(actul juridic) constituind CECO, intrat în vigoare un an mai târziu (1958).
În anul 1954, mulţumite de sistemul de integrare care funcţiona foarte bine, cele 6 state
membre CECO doresc extinderea lui şi la domeniul apărării şi la cel politic, proiecte care, însă,
eşuează. Din această criză a construcţiei comunitare se desprinde un aspect important, şi anume:
„integrarea economică trebuie să preceadă integrării politice”9. Astfel, în anul 1956 un Raport
întocmit de politicianul belgian Paul Henry Spaak propune înfiinţarea a 2 noi Comunităţi de inte-
grare economică: CEE şi CEEA (EURATOM). Tratatele sunt semnate în anul 1957 la Roma şi
intră în vigoare în anul 1958.

N.B.!

6
Astăzi, Comisia Europeană.
7
Paragraf subliniat (italic) şi în documentul original.
8
Paragraf subliniat (italic) şi în documentul original.
9
Memorandumul statelor Benelux – 1956.

5
 Tratatul instituind CECO (Paris) – tratat (lex specialis) vizând integrarea economică
sectorială, încheiat pentru o perioadă de 50 de ani; a ieşit din vigoare la 23 iulie 2002, iar
Tratatul de la Nisa prevede soluţionarea dispariţiei TCECO!
 Tratatul instituind CEEA (Roma) – tratat (lex specialis) vizând integrarea economică
sectorială, încheiat pe durată nelimitată!
 Tratatul instituind CEE (Roma) – tratat-cadru (lex generalis) vizând integrarea economică
generală, încheiat pe perioadă nedeterminată!

Sursa bibliografică pentru următoarele informaţii:

http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU.pdf
UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII,
PROCESE DECIZIONALE – IER: Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul proiectului
Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri
europene şi managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din
România în colaborare cu human dynamics în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria
Micromonografii – Politici Europene, versiune actualizată.

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat
forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia
pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)1, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi
mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor
şi ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi
specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul
1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva
state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale
existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către
o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea
producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise
participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul
pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare
economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea
Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele
strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii
internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul
supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie
(Înaltă Autoritate3) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre
(SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de
Apărare (CEA)4, iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952
– nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.

6
 O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei
de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării
unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia
atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la
Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul
Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de
organizaţie supranaţională – adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la
„Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii
fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor
aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create
mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea
intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor
cetăţenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea
progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi
echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între SM.
Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în
calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa
comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură,
comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii
performanţei activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere
geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi
structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în
momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări (cu negocieri în plină desfăşurare
pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în curând o nouă Constituţie.

* Temă:

1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale interguvernamentale?

2. Ce tip de organizaţie internaţională este CECO?
3. Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind din Planul Schuman?
4. Ce soluţii prevede Tratatul de la Nisa în Protocolul anexat cu privire la expirarea TCECO?

Răspunsuri:

1.

7
 2.

3.

4.

2. Precizări conceptuale introductive

N.B.!

 CECO, CEE şi CEEA = organizaţii internaţionale interguvernamentale având caracter

regional, economic!

 CE = „Comunitatea Europeană” - noul nume al CEE, consacrat prin Tratatul de la

Maastricht (1993)10, denumire care reflectă realitatea conform căreia Tratatul constituind CEE
nu mai reglementa numai aspecte pur economice, colaborarea dintre statele membre extinzându-
10
Art. G, lit. A, pct. 1.

8
se şi la domenii ce exced acestei sfere!

 UE = NU este organizaţie internaţională, neavând (deocamdată) personalitate juridică;

conceptul este introdus prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene; este alcătuită
din 3 piloni11, şi anume:
- pilonul comunitar, alcătuit, în prezent, din cele 2 Comunităţi Europene (CE şi
CEEA);
- pilonul PESC (politica externă şi de securitate comună);
- pilonul CPJMP (cooperarea poliţiei şi a justiţiei în materie penală), denumit, până în
anul 1999, JAI (justiţie şi afaceri interne).

* Temă:

1. Care este diferenţa dintre pilonul 1, pe de o parte şi pilonii 2 şi 3, pe de altă parte?

2. Care este raţiunea pentru care Tratatul de la Amsterdam a operat modificarea denumirii
pilonului 3?
3. Care sunt prevederile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa cu privire la statutul
Uniunii Europene?

Răspunsuri:

1.

2.

3.

11
Pilliers în franceză, pillars în engleză.

9
 Capitolul II

EXTINDEREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Extinderea CE de la 6 la 15 state membre

Nr. Stat 1951 1973 1981 1986 1995 2004

1 Franţa X
2 Germania X
3 Italia X
4 Belgia X
5 Olanda X
6 Luxemburg X

7 Marea Britanie X
8 Irlanda X
9 Danemarca X
Norvegia -

10 Grecia X

11 Spania X
12 Portugalia X

13 Austria X
14 Finlanda X
15 Suedia X
Norvegia -
16 Cipru X
17 Estonia X
18 Letonia X
19 Lituania X
20 Malta X
21 Polonia X
22 Rep. Cehă X
23 Slovacia X
24 Ungaria X
25 Slovenia X

26 Bulgaria 2007

10
 27 România 2007

Sursă bibliografică pentru următoarele informaţii:

http://www.ier.ro/Conferinte/Infoeuropa/Sinteza_16mai-Wallace.pdf

Seria de dezbateri: Invitaţii IER la Infoeuropa. România în Europa; "Extinderea UE şi

implicaţiile pentru Uniune", Invitat special: Helen Wallace, Bucureşti, 16 mai 2006

Procesul de extindere şi impactul acesteia asupra Uniunii Europene

Discuţiile din cadrul dezbaterii s-au concentrat în jurul a patru subiecte, urmărind să
evidenţieze prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi care sunt
principalele provocări cu care se confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi statele
membre. Helen Wallace a început prin a face un scurt istoric, urmărind apoi să puncteze
specificul actualului val de extindere şi impactul pe care îl are acesta asupra elaborării politicilor
la nivelul Uniunii Europene şi asupra guvernanţei comunitare.
1. Scurtă istorie a procesului de extindere
Privind retrospectiv, actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor
anterioare sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai vechi. Primirea „în
club” a noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor
actorilor implicaţi, sistemele politice sunt, prin definiţie, rezistente la schimbare, iar aceasta
conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. La acestea se adaugă
faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un nou stat membru
există controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă
noul stat membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul
Greciei).
Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil, iar recentul val
de extindere din 2004 este un exemplu în acest sens, mai ales datorită procesului îndelungat de
învăţare la care au fost supuse ţările candidate, şi prin care trece şi România.
2. În ce măsură este actualul context diferit de cele din trecut?
Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui
climat economic şi politic favorabil, în acest moment, Uniunea Europeană este străbătută de un
val de pesimism, datorat pe de o parte problemelor de pe plan intern, iar de altă parte presiunilor
la nivel internaţional.
Dificultăţile economice, climatul politic volatil, scleroza instituţională sau nevoia de
reformă socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei), se numără
printre principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă şi scepticism, alături de creşterea
neîncrederii în construcţia europeană, datorată ineficienţei unor politici comunitare.
Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat:
- concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar
şi din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia, Rusia, India, China), care a determinat adoptarea unor
măsuri protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic, atât de criticat în cercurile
internaţionale),
- responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are, ca actor economic global, faţă de ţările
sărace, cum sunt cele din Africa sub-sahariană.

* Temă:

11
1. Care era situaţia Groenlandei în momentul aderării Danemarcei şi după intrarea acesteia în
Comunităţile Europene?
2. Explicaţi motivele refuzului Norvegiei de a adera la Comunităţile Europene.
3. Identificaţi particularităţile extinderii din anul 2004 şi 2007.

Răspunsuri:

1.

2.

3.

2. Particularităţile procesului de extindere de la 15 la 27 state membre. România în procesul

de aderare la Uniunea Europeană. Actuale state candidate

A. Consideraţii generale

- Art. 49, paragraful 1 TUE – Orice stat european care respectă principiile enunţate în art. F, par.
1, poate solicita să devină membru al Uniunii. El adresează cererea sa Consiliului, care se
pronunţă asupra ei cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după avizul conform al
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi.

12
- Art. 6 TUE – Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre.
Cei trei piloni ai procesului de aderare la Uniunea Europeană12

ADERARE

Acorduri
de Programe Preluare
asociere/ de acquis
Acorduri pre-aderare comunitar
europene
de asociere

CANDIDATURĂ

Nr. Etapele procesului de aderare a unui stat Cazul României

candidat la UE13
1. Acord: Acord european instituind o asociere între:
- de asociere sau - CE şi statele membre, pe de o parte
- european de asociere şi
- România, pe de altă parte
Semnat: 01.02.1993.
Intrat în vigoare: 01.02.1995
România = stat asociat
2. Cerere de aderare = scrisoare în care statul
22.06.1995
asociat
îşi exprimă intenţia de a adera la UE (cei 3 piloni).
3. Consiliul UE decide dacă este conferit Consiliul European de la Luxemburg – decembrie
statutul de candidat la aderare (dacă da, 1997 – hotărăşte acordarea statutului de candidat
ţara primeşte ajutoare şi este mai multor state europene, printre care şi
monitorizată). România.
Este, astfel, analizată îndeplinirea unui
singur tip de criteriu - cel politic, ce
presupune următoarele:
- instituţii democratice stabile;
- respectarea drepturilor omului;
- protecţia minorităţilor.
Acordarea statutului de candidat
echivalează cu acceptarea de către UE
a începerii negocierilor.

4. Desfăşurarea negocierilor (principii, Consiliul European de la Helsinki – hotărăşte

12
Pentru detalii a se vedea Daniel Gueguen„Guide practique du labyrinthe communautaire”, ediţia a 8-a, Editura
APOGEE, 2001.
13
Drepturile asupra tabelului aparţin autorilor.

13
 etape, capitole, acquis, instituţii; începerea concomitentă a negocierilor cu toate
strategie, parteneriat, instrumente de statele care îndeplinesc criteriul politic –
preaderare; stadiul capitolelor pentru decembrie 1999.
România etc.) Lansarea oficială a procesului de negociere a
aderării României la UE – 15.02.1995
Prima reuniune la Bruxelles – 20.02.2000 –
momentul începerii efective a negocierilor de
aderare, prin pre-zentarea de către România a
documentelor de poziţie pentru 5 capitole.
5. Încheierea negocierilor Decembrie 2004
6. Redactarea Tratatului de aderare
Adoptarea Tratatului de către Parla-
mentul European (aviz conform)
Semnarea tratatului de statele membre şi Aprilie 2005
candidate (în Consiliul UE)
Ratificarea la nivel naţional în statele Legea nr.157/2005 (la sfârşitul lui 2006 s-a
membre şi candidate (eventual prece- finalizat procesul de ratificare de toate statele
dată de referendum). membre)
În această etapă încă mai are loc
monitorizarea statelor candidate (de
către Comisia Europeană).
7. Aderarea propriu-zisă = intrarea în 01.01.2007
vigoare a Tratatului de aderare (din
acest moment intră în vigoare şi pe-
rioadele de tranziţie şi derogările) (nu
presupune, ab initio, trecerea la
Euro/UEM !)
Este momentul în care statele candi-
date înseamnă că îndeplinesc cele 3
tipuri de criterii formulate la nivel
comunitar (Copenhaga – 1993, Madrid
– 1995, Luxemburg – 1997, Helsinki –
1999):
- economice;
- legislative;
- administrative.

B. Delimitări conceptuale

- acquis comunitar = totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea Comunităţilor

Europene şi a instituţiilor, acţiunile şi politicile comunitare (tratatele constitutive şi subsecvente,
dreptul derivat, jurisprudenţa CJCE, declaraţii, rezoluţii, acorduri internaţionale încheiate de CE,
principiile generale de drept, surse complementare etc.).

- capitol de negociere = din motive ce ţin de eficienţă, rapiditate, legislaţia comunitară a fost
împărţită în 31 de capitole14, în care se analizează separat în procesul de negociere; astfel, în
14
Turcia are următoarele capitole de negociere (împărţirea este diferită): 1. Libera circulaţie a mărfurilor; 2. Libera
circulaţie a muncitorilor; 3. Dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor; 4. Libera circulaţie a capitalurilor; 5.
Piaţa publică; 6. Dreptul societăţilor; 7. Dreptul proprietăţii intelectuale; 8. Politica concurenţială; 9. Servicii

14
cadrul unui capitol se regăseşte legislaţia comunitară ce guvernează un anumit domeniu (de
exemplu: capitolul 8 - pescuitul; capitolul 22 - protecţia mediului etc.).

- criterii de aderare = criteriile de la Copenhaga:

 instituţii stabile care să garanteze democraţia, prioritatea dreptului, drepturile omului,
respectarea drepturilor minorităţilor şi protecţia acestora;
 o economie de piaţă viabilă, ca şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor
de piaţă din interiorul Uniunii;
 capacitatea de a-şi asuma obligaţiile aderării, în special subscrierea la obiectivele uniunii
politice, economice şi monetare.

- document de poziţie = instrument juridic de bază al procesului de negociere a capitolelor de

acquis communautaire.

C. Principiile negocierii cu Uniunea Europeană15

Consiliul European de la Luxemburg:

“ extinderea este un proces global, inclusiv evolutiv, care se va derula în etape; fiecare stat
candidat va avansa cu propria sa viteză, în funcţie de gradul său de pregătire “.

1. deschiderea simultană a negocierilor nu implică faptul ca negocierile să se încheie în acelaşi

timp cu toate statele;
2. negocierile se desfăşoară cu fiecare stat în parte;
3. ritmul fiecărei negocieri este dat de pregătirea fiecărui stat candidat şi de complexitatea
problemelor de rezolvat;
4. fiecare stat este apreciat în mod individual;
5. sunt 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, care trebuie deschise negocierii de către fiecare
stat candidat;
6. negocierile cu statele candidate vor fi abordate diferit;
7. începerea şi desfăşurarea negocierilor nu implică şi dobândirea calităţii de membru în aceeaşi
ordine;
8. negocierile se desfăşoară în cadrul conferinţelor de aderare;
9. negocierile sunt conduse de preşedinţia UE, în numele statelor membre, cu sprijinul Comisiei
Europene, poziţia fiind una comună pentru toate statele UE;
10. capitolele deschise spre negociere, la un moment dat, nu sunt aceleaşi pentru toate statele
candidate,
11. capitolele, deja, închise provizoriu pot fi reluate pentru a fi aliniate la schimbările survenite
între timp în legislaţie;
12. decizia de a închide provizoriu un capitol este luată dacă acquis-ul comunitar este preluat
integral.

financiare; 10. Societatea informaţională şi media; 11. Agricultură şi dezvoltare rurală; 12. Securitatea alimentară,
politica veterinară şi fitosanitară; 13. Pescuit; 14. Politica transporturilor; 15. Energie; 16. Fiscalitate; 17. Politica
economică şi monetară; 18. Statistică; 19. Politica socială şi ocuparea forţei de muncă (între care anti-discriminarea şi
egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi femei); 20. Întreprinderi şi politica industrială; 21. Reţele transeuropene; 22.
Politică regională şi coordonarea instrumentelor structurale; 23. Drepturi judiciare şi fundamentale; 24. Justiţie,
libertate şi securitate; 25. Ştiinţă şi cercetare; 26. Educaţie şi cultură; 27. Mediu; 28. Protecţia sănătăţii şi securitatea
consumatorilor; 29. Uniune vamală; 30. Relaţii externe; 31. Politica externă, de securitate şi apărare; 32. Control
financiar; 33. Dispoziţii financiare şi bugetare; 34. Instituţii; 35. Alte dispoziţii.
15
www.mie.ro

15
D. Purtarea negocierilor de aderare16

- autorităţile naţionale trebuie să întocmească şi să transmită Consiliului Uniunii câte un

document de poziţie corespunzător fiecărui capitol de negocieri;
- elaborarea documentelor de poziţie se realizează pe baza fundamentării angajamentelor pe care
România trebuie şi poate să şi le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere;
- la redactarea documentelor de poziţie se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare,
care cuprinde toate elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a
documentelor de poziţie. Fiecare instituţie a administraţiei publice centrale elaborează propria
contribuţie la dosarele de fundamentare şi, implicit, la documentele de poziţie;
- contribuţiile sunt apoi corelate şi armonizate de către instituţia integratoare şi Ministerul
Integrării Europene, în reuniuni de consultare cu celelalte instituţii implicate în fiecare capitol.
Definitivarea are loc în procedură scrisă, prin obţinerea avizului conducătorului fiecărei instituţii,
înaintea supunerii spre aprobare în şedinţa Guvernului;
- odată elaborate, documentele de poziţie şi dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de
către Guvernul României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare
relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituţiei.
- documentelor de poziţie ale României li se răspunde de către Consiliul Uniunii Europene prin
poziţii comune, prin care poziţia României poate fi acceptată sau se poate cere României să îşi
modifice poziţia în anumite privinţe. În acest ultim caz, rămâne ca România să adopte un nou
document de poziţie în acel capitol, modificat în funcţie de solicitările primite şi de interesele şi
posibilităţile proprii.  

E. Cadrul instituţional intern creat în vederea negocierii aderării României la Uniunea

Europeană17

a. Consiliul de asociere

- organism comun creat prin Acordul european, la nivel guvernamental, pentru a se purta dialogul
la nivel politic între România şi UE;
- supraveghează realizarea prevederilor Acordului european;
- se întruneşte la nivel ministerial o dată pe an şi de câte ori este nevoie;
- principala sa atribuţie constă în examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul
Acordului, precum şi a oricăror alte probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc;
- este format din membri desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte, şi membri ai Consiliului
şi membri ai Comisiei, pe de altă parte.

b. Comitetul de Asociere România – UE

- organism comun creat prin Acordul european, la nivel guvernamental, purtând dialogul la nivel
tehnic între România şi UE;
- asistă Consiliul de Asociere;
16
www.mie.ro
17
Prevăzut în Acordul european de asociere.

16
- este format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai
Consiliului şi ai membrilor Comisiei, pe de altă parte, de regulă la nivel de funcţionari superiori.

c. Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere România – UE

- are caracter bilateral;

- reprezintă un forum în care membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European se
pot întâlni şi face schimb de idei.
- reuniunile sale se desfăşoară de două ori pe an, la Bucureşti, respectiv Bruxelles;
- reuniunile se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu titlu de recomandare,
document cu valoare politică.

F. Instituţiile comunitare care au atribuţii în materia negocierii aderării statelor candidate

la Uniunea Europeană

- deschiderea negocierilor de aderare este precedată de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-
ului comunitar – screening – pentru fiecare dintre cele 31 de capitole;
- Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele pentru care gradul de pregătire a
ţării candidate permite începerea negocierilor;
- Consiliul UE adoptă decizia cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare
ţară candidată.
- Comisia Europeană elaborează proiectul de poziţie comună a Uniunii Europene, prin consultarea
statelor membre;
- poziţia comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul UE.
- rezultatele negocierilor sunt încorporate într-un proiect de tratat de aderare, elaborat de Comisia
Europeană în colaborare cu viitorul stat membru;
- documentul este supus spre adoptare Consiliului UE şi spre avizare Parlamentului European;
- după semnare, tratatul de aderare este ratificat de toate statele membre, precum şi de ţara
candidată. În unele ţări, înainte de ratificare, tratatul este supus referendumului.

G. Structura Tratatului de aderare a României la UE18

S-au redactat concomitent un Act de aderare şi un Protocol de aderare. Actul şi Protocolul

vor intra în vigoare alternativ, în funcţie intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituţiei
pentru Europa. Această soluţie asigură evitarea oricărei probleme juridice în situaţia tranzitorie –
intrarea în vigoare a Constituţiei Europene – care se va suprapune peste momentul aderării
României.
Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană tratatelor constitutive în vigoare la acest moment, şi anume Tratatul asupra
Uniunii Europene, Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
Protocolul de aderare adaptează Tratatul constituţional pentru a permite aderarea României
şi Bulgariei la acest document.
Cele două documente, Actul şi Protocolul, au, în esenţă, un conţinut identic, diferind doar
referirea la textele din Constituţia europeană, respectiv la Tratatul instituind Comunitatea
Europeană şi Tratatul privind Uniunea Europeană.

18
www.mae.ro; Mihaela Augustina Dumitraşcu, Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE –
prezentare generală – Revista de Drept Public, nr.2, 2005, Editura All Beck, pg. 98 – 106.

17
 Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde următoarele
elemente:

- Părţile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

- Anexele: conţin măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente) şi măsuri

temporare (perioadele de tranziţie).

- Declaraţiile.

Atât Actul, cât şi Protocolul cuprind clauzele de salvgardare – în număr de şase. În afara
prevederilor cuprinse şi în Tratatul de aderare a celor 10 state care au aderat în 2004, Tratatul
României cuprinde, o clauză de amânare generală, pentru care votul în Consiliu se adoptă cu
unanimitate, şi două clauze de amânare speciale – pentru domeniile: concurenţă şi justiţie şi
afaceri interne.

Sursa bibliografică a următoarelor informaţii: Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la

Uniunea Europeană – prezentare generală, Asist. drd. Mihaela Augustina Dumitraşcu,
Revista de Drept Public, nr.2, 2005, Editura All Beck, pg.98 – 106.

La data de 25 aprilie 2005 a avut loc, la Luxemburg un eveniment de o importanţă

deosebită pentru România, semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Pentru a intra
în vigoare, Tratatul trebuie să fie ratificat de cele două state candidate şi de toate statele membre
ale Uniunii Europene, existând tradiţia ca procesul de ratificare să fie finalizat, în primul rând, de
statele candidate, urmând ca statele membre să demareze procesul ulterior. Astfel, pe data de 24
mai 2005, Parlamentul României a ratificat Tratatul de aderare, Bulgaria parcurgând şi ea această
procedură pe data de 11 mai 2005. La acest moment, singurul stat membru care a ratificat
Tratatul este Slovacia, pe data de 22 iunie 200519.
Privind înapoi în timp la etapele care au condus la semnarea Tratatului de aderare,
menţionăm că semnarea sa a fost decisă la Consiliul European din decembrie 2004, stabilindu-se
să aibă loc cu ocazia reuniunii Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) din luna
aprilie 2005; astfel, preşedinţia luxemburgheză a Uniunii Europene a planificat reuniunea pentru
25 – 26 aprilie 2005. Semnarea Tratatului de aderare – de către cele 25 de state membre şi de
România şi Bulgaria – a avut loc după realizarea unei proceduri complexe, prevăzute de art. 49 al
Tratatului asupra Uniunii Europene20, descrise în cele ce urmează.
19
Se estimează că următoarele state vor ratifica Tratatul în cursul anului 2005: Grecia, Letonia, Cipru, Spania,
Ungaria, Republica Cehă, Finlanda, Malta, Estonia, Irlanda, Luxemburg, Polonia, Lituania, Italia şi Portugalia, iar în
2006: Austria, Danemarca, Suedia, Franţa, Marea Britanie şi Germania.
20
Art. 49 (1) TCE (ex art.0 TCE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam):
“Orice stat european, care respectă principiile enunţate în art. 6 (1), poate solicita să devină membru al UE. El
adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă asupra ei cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după avizul
conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi.”
Art. 6 (1): “UE este fondată pe principiile:
- libertăţii
- democraţiei
- respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
- statului de drept,
principii care sunt comune statelor membre.”

18
 Redactarea proiectului Tratatului de aderare a început în iulie 2004. La 31 ianuarie 2005,
a fost finalizată versiunea în limba engleză a proiectului Tratatului de aderare a României la
Uniunea Europeană, Grupul de lucru pentru redactarea Tratatului de aderare din cadrul
Consiliului UE aprobând ultimele documente aferente acestuia (prevederi generale / declaraţii şi
măsuri negociate).
La nivelul Uniunii, redactarea Tratatului de aderare a revenit unui Grup de lucru
ad-hoc al Consiliului, textul consolidat fiind elaborat de Comisia Europeană şi de statul
candidat. Rolul României în acest proces a fost extrem de important, constând în
verificarea corectitudinii şi a integralităţii prevederilor Tratatului, astfel încât informaţiile
cuprinse în el să reflecte, în mod exact, rezultatul negocierilor. La sfârşitul procesului,
textul consolidat a fost verificat din punct de vedere juridic şi lingvistic, versiunea în limba
română fiind revizuită de România.
Prin Decizie a Primului Ministru a fost constituit grupul de lucru pentru redactarea
proiectului Tratatului de aderare a României la UE, coordonat de Delegaţia Naţională
pentru negocierea aderării României la UE, în conformitate cu Legea nr. 590/2003 privind
tratatele, potrivit căreia responsabilitatea pentru negocierea şi încheierea tratatelor
internaţionale ale României revine Ministerul Afacerilor Externe sau instituţiei competente
împreună cu acesta.
La 3 februarie 2005, Consiliul UE, prin Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor
membre (COREPER) a aprobat, fără dezbatere, textul în limba engleză al Tratatului de aderare a
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Decizia COREPER consemnează acordul politic al
statelor membre asupra condiţiilor de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană.
Partea română a aprobat textul consolidat în limba engleză al Tratatului de aderare la 11
februarie 2005.
După definitivarea procesului de redactare a textului Tratatului, procedura prevede
formularea Opiniei Comisiei Europene (care a avut loc pe 22 februarie 2005) şi obţinerea Avizului
conform al Parlamentului European asupra Tratatului, aviz care a fost prezentat pe 13 aprilie
2005. Pe baza lor – şi în conformitate cu decizia politică a Consiliului European – Consiliul de
miniştri21 decide, formal, semnarea Tratatului de aderare, confirmând astfel şi în termeni juridici
aderarea României la Uniunea Europeană. Atât Avizul conform al Parlamentului European, cât şi
Opinia Comisiei au avut un rol politic determinant, în sensul că ele au confirmat acordul celor
două instituţii europene asupra aderării României şi Bulgariei.
În continuare, vom prezenta, succint, structura Tratatului de aderare, precum şi Legea de
ratificare a acestuia.

I. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană

Rezultat al procesului de negociere a celor 31 de capitole de acquis comunitar, Tratatul de
aderare la Uniunea Europeană este comun cu cel al Bulgariei, astfel cum s-a întâmplat şi cu cele
10 noi state membre, care au avut un instrument comun de aderare la Uniune; în plus, Tratatul
pentru cele două state a fost elaborat pe aceleaşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate
la redactarea Tratatului celor zece noi state membre.
Principalul element distinctiv al cazului României şi Bulgariei este că, spre deosebire de
cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, România şi Bulgaria vor adera prin Tratatul
de aderare la Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa, cu condiţia ca acesta să fie
ratificat de toate statele membre până la data aderării efective a României şi Bulgariei. Din acest

21
Consiliul UE

19
motiv, s-au redactat concomitent un Act de aderare şi un Protocol de aderare. Actul şi Protocolul
vor intra în vigoare alternativ, în funcţie intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituţiei
pentru Europa. Această soluţie asigură evitarea oricărei probleme juridice în situaţia tranzitorie –
intrarea în vigoare a Constituţiei Europene – care se va suprapune peste momentul aderării
României.
Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană tratatelor constitutive în vigoare la acest moment, şi anume Tratatul asupra
Uniunii Europene, Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
Protocolul de aderare adaptează Tratatul constituţional pentru a permite aderarea României
şi Bulgariei la acest document.
Cele două documente, Actul şi Protocolul, au, în esenţă, un conţinut identic, diferind doar
referirea la textele din Constituţia europeană, respectiv la Tratatul instituind Comunitatea
Europeană şi Tratatul privind Uniunea Europeană.
Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde următoarele
elemente:

Părţile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

Anexele: conţin măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente) şi măsuri

temporare (perioadele de tranziţie).

Declaraţiile.

Atât Actul, cât şi Protocolul cuprind clauzele de salvgardare – în număr de

şase. În afara prevederilor cuprinse şi în Tratatul de aderare a celor 10 state care au aderat în 2004,
Tratatul României cuprinde, o clauză de amânare generală, pentru care votul în Consiliu se adoptă
cu unanimitate, şi două clauze de amânare speciale – pentru domeniile: concurenţă şi justiţie şi
afaceri interne.

Prezentăm în continuare Părţile generale ale Tratatului de Aderare.

1. Tratatul de aderare propriu-zis, care cuprinde şase articole, consacră aderarea României
şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, precum şi faptul că, prin aderare, cele două state devin parte
la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, în condiţiile reglementate prin Protocolul
anexat la acest Tratat. Tratatul conţine o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de
aderare, în cazul în care Constituţia UE nu intră în vigoare.

De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare, precum şi

faptul că acesta va fi ratificat de părţile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele
de ratificare vor fi depuse până la 31 decembrie 2006. Conform clauzei finale, dacă unul dintre
cele două state care aderă nu depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va
intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte ajustările necesare Protocolului de
aderare sau, după caz, Actului de aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare conţine:

 Partea I – Principiile;

20
  Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constituţiei
europene;

 Partea a III-a – Prevederile permanente (în esenţă, adaptarea acquis-ului);

 Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranziţie);

 Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului.

2. Partea I (Principiile) conţine definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru cele
două state al tratatelor institutive/modificatoare şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi
de Banca Centrală Europeană anterior aderării României şi Bulgariei la UE. Aplicarea
dispoziţiilor tratatelor originare şi ale actelor instituţiilor sunt supuse derogărilor convenite în
cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuată obligaţia celor două noi state
membre de a adera la convenţiile şi acordurile încheiate de Uniune cu state terţe, la convenţiile
încheiate între statele membre, precum şi însuşirea acquis-ului Schengen. Lista convenţiilor
încheiate între statele membre este anexată Actului/Protocolului. România şi Bulgaria au
obligaţia de a amenda, până la data aderării, tratatele încheiate cu state terţe, pentru a le asigura
compatibilitatea cu dreptul comunitar sau de a le denunţa, dacă amendarea nu este posibilă.

Se prevede că UE va adapta restricţiile cantitative la oţel şi produse din oţel în relaţia cu

statele terţe, în raport cu importurile României şi Bulgariei. De asemenea, restricţiile cantitative
aplicate de Uniune importurilor de produse textile şi de îmbrăcăminte vor fi adaptate pentru a
ţine cont de aderarea Bulgariei şi a României la Uniune. În ceea ce priveşte acordurile bilaterale
privind pescuitul încheiate de România şi Bulgaria înainte de aderare, se prevede că acestea vor
fi administrate de Uniune.

România şi Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare de la data

aderării, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice, potrivit art. 122 al
Tratatului insituind Comunitatea Europeană.

3. Partea a II-a conţine prevederile instituţionale, respectiv participarea României şi

Bulgariei la instituţiile Uniunii Europene. Astfel, România va avea 35 de locuri în Parlamentul
European, pentru perioada 2007 – 2009. După această dată, numărul locurilor în Parlamentul
European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European. România va deţine 14 voturi în
Consiliul de miniştri. De asemenea, ţara noastră are dreptul la un judecător la Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă. România va avea 15 membri în
Comitetul Economic şi Social şi 15 în Comitetul Regiunilor, ambele – organe ale Uniunii.
România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii,
precum şi în Comitetul Ştiinţific şi Tehnic prevăzut de Tratatul EURATOM.

Se prevede că limba română şi limba bulgară devin limbi oficiale ale Uniunii, o dată cu
aderarea.

4. Partea a III-a (Prevederile permanente) prevede acceptarea măsurilor permanente

negociate (şi care sunt prevăzute într-o anexă), precum şi referirea la mecanismul efectuării

21
adaptărilor tehnice22 ale acquis-ului adoptat până la 1 octombrie 200423; este vorba despre actele
adoptate de instituţiile Uniunii Europene în diferite domenii care vor fi adaptate în vederea
aplicării acestora la România şi Bulgaria.

5. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referă la măsurile tranzitorii convenite în

cadrul negocierilor (conţinute în anexă), prevederile instituţionale şi prevederile financiare având
caracter temporar.

Potrivit dispoziţiilor instituţionale temporare, România va avea 35 de locuri în

Parlamentul European în perioada cuprinsă între data aderării efective la Uniune şi data la care se
vor desfăşura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are obligaţia de a
desfăşura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31 decembrie 2007”.

În ipoteza în care Constituţia Europeană va intra în vigoare în 2007, până în 2009 se va

menţine sistemul de vot „Nisa”, România având 14 voturi, precum şi numărul de 15 locuri în
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

În contextul prevederilor financiare temporare, România va contribui la capitalul subscris

Băncii Europene de Investiţii cu 42,3 milioane Euro. Contribuţia României la Fondul de
Cercetare pentru Cărbune şi Oţel este de 29,88 milioane Euro.

În perioada de tranziţie, România va beneficia de Facilitatea Schengen, având ca scop

finanţarea acţiunilor desfăşurate la frontiera externă, în vederea implementării acquis-ului
Schengen, precum şi de Facilitatea pentru fluxuri monetare24, având ca scop îmbunătăţirea
acestora. Alocările pentru România vor fi de: 297,2 milioane Euro în 2007; 131,8 milioane Euro
în 2008 şi 130,8 milioane Euro în 2009.
Se prevede, de asemenea, gestionarea de către agenţiile de implementare a fondurilor din
cadrul asistenţei de pre-aderare, acordate prin programul PHARE, programul PHARE – CBC25,
programul ISPA, programul SAPARD şi Facilitatea pentru perioada de tranziţie.
Suma totală a alocărilor pentru acţiuni structurale pentru România în perioada 2007-2009
va fi de: 399 milioane Euro în 2007, 1 972 milioane Euro în 2008 şi 2 603 milioane Euro în
2009.
Partea a IV-a cuprinde şi clauzele de salvgardare. Ca şi în cazul celor zece noi state
membre, Tratatul de aderare a României şi Bulgariei prevede trei clauze de salvgardare generale:
 clauza de salvgardare generală: dacă după trei ani de la aderare, vor apărea dificultăţi
grave şi persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situaţia
economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei
Europene autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată şi a

22
Exemple: etichetarea produselor electrice şi electronice; lista de specii de plante şi animale protejate în România;
calificări, lista profesiunilor liberale şi a instituţiilor de învăţământ care au eliberat diplomele în acest sens; lista
punctelor de frontieră; lista aeroporturilor internaţionale; lista produselor chimice periculoase; traducerea în limba
română a tuturor termenilor de specialitate în diverse domenii (ex. societate pe acţiuni, societăţi în nume colectiv,
societăţi în comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată,
taxă de drum, autostrăzi, drumuri naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale etc); lista statelor cărora România le
solicită viză şi diferitele categorii de viză; lista instituţiilor din România participante la procesul de achiziţii publice.
23
cut-off date
24
Cash-flow Facility
25
Cross-border cooperation

22
 ajusta respectivul sector economic al Pieţei Comune; în aceleaşi condiţii, orice stat
membru actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul
sau ambele noi state membre;

 clauza de salvgardare privind Piaţa Internă: dacă în primii trei ani de la aderare, România
şi Bulgaria nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor, periclitând,
astfel, funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru remedierea acestei
situaţii; această clauză poate fi invocată şi înainte de data aderării celor două state.

 clauza de salvgardare justiţie şi afaceri interne: dacă în cele două state există întârzieri cu
privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la
recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi penal, Comisia Europeană, din proprie
iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la
intrarea în vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare şi să specifice condiţiile de
aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie justificate şi menţinute nu mai mult decât
este strict necesar pentru remedierea situaţiei.

Faţa de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României şi al Bulgariei se poate
aplica o clauză de amânare a aderării. Consiliul UE, prin vot unanim, la recomandarea Comisiei,
poate lua decizia de a amâna data aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma
monitorizării Comisiei se constată că stadiul pregătirii şi implementării acquis-ului de către cele
două state demonstrează pregătirea insuficientă a acestora pentru a deveni membre ale Uniunii.
În plus, în ceea ce priveşte România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate calificată,
amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire insuficientă în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul concurenţei (este vorba despre 11 obligaţii
prevăzute într-o anexă).
În cadrul prevederilor temporare, se precizează posibilitatea pentru cele două state de a
adopta măsuri tranzitorii pentru a facilita trecerea la noua politică agricolă comună, precum şi în
ceea ce priveşte aplicarea regulilor comunitare în domeniul veterinar, fito-sanitar şi al siguranţei
alimentelor.
6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările instituţionale) cuprinde dispoziţii
privind adaptările instituţionale care sunt necesare în urma aderării României şi Bulgariei (Titlul
I), modalităţile de aplicare a actelor instituţiilor comunitare faţă de Bulgaria şi România (Titlul
II) şi prevederile finale (Titlul III).
Titlul I conţine dispoziţii referitoare la necesitatea adaptării de către instituţiile
comunitare (Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) a regulilor de
procedură. România şi Bulgaria vor numi câte un membru al Comisiei Europene, la data aderării,
al cărui mandat va expira o dată cu expirarea mandatelor celorlalţi membri ai Comisiei.
Comisarii român şi bulgar vor fi numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată, în acord cu
Preşedintele Comisiei şi cu avizul Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de Tratatul
celor zece, în cazul numirii noilor comisari se va cere şi avizul Parlamentului European, pentru a
se asigura o mai mare transparenţă a deciziei. Totodată, România şi Bulgaria vor numi câte un
judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi la Tribunalul de primă instanţă. Mandatul
unuia dintre cei doi judecători va expira în 2006, iar al celuilalt în 2012, decizia fiind luată prin
tragere la sorţi. România şi Bulgaria vor numi membri la Curtea Europeană de Conturi,
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

23
 Titlul II prevede obligaţia României şi Bulgariei de a adopta toate măsurile necesare
pentru a se conforma, de la data aderării, directivelor şi deciziilor adoptate de instituţii şi
comunicate statelor membre. Aceste măsuri includ şi obligaţia de a opera modificările legislative
interne necesare. De asemenea, se prevede comunicarea către România şi Bulgaria a unei serii de
măsuri (cum ar fi cele referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva radiaţiilor). Este stipulat,
totodată, mecanismul realizării adaptărilor tehnice pentru acquis-ul adoptat după ”cut-off date”
(1 octombrie 2004), adaptări care nu au fost redactate odată cu Tratatul de aderare. Mecanismul
presupune adoptarea modificărilor necesare de către Consiliu sau Comisie (în funcţie de instituţia
care a emis actul), la solicitarea României sau Bulgariei, realizată cel târziu la data aderării. Faţă
de Tratatul celor zece, s-a introdus obligaţia vechilor state membre de a lua măsurile necesare
pentru a modifica legislaţia lor internă, acolo unde aceste modificări au fost generate de
adaptările actelor comunitare ca urmare aderării Bulgariei şi României.
Titlul III prevede transmiterea către România şi Bulgaria a unei copii certificate a unor
instrumente juridice: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul Uniunii Europene,
precum şi tratatele internaţionale deţinute în arhivele Secretariatului General al Consiliului.
În ceea ce priveşte Declaraţiile, menţionăm că la Tratatul de aderare a fost anexată o serie
de declaraţii cu caracter politic, care nu au efecte juridice: Declaraţia comună a statelor membre
(UE 25) privind libera circulaţie a persoanelor; Declaraţia comună a UE 25 şi a Comisiei
Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei şi ale României; Declaraţia comună a
Germaniei şi Austriei privind libera circulaţie a persoanelor; Declaraţia Bulgariei privind
alfabetul chirilic.
Prin Declaraţia privind libera circulaţie a persoanelor, statele membre îşi exprimă
angajamentul de a spori accesul cetăţenilor români la piaţa muncii, în vederea accelerării
armonizării cu acquis-ul comunitar. Declaraţia privind pregătirea României şi Bulgariei pentru
aderare afirmă faptul că UE va continua monitorizarea strictă a aplicării angajamentelor
convenite în negocieri, acordând o atenţie deosebită asupra domeniilor justiţiei şi afacerilor
interne, concurenţei şi mediului. Declaraţia cuprinde aceleaşi elementele exprimate în
Concluziile Consiliului European din 17 decembrie 2004. În Declaraţia privind dezvoltarea
rurală sunt prevăzute posibilele alocări bugetare pentru România în acest sector (2 308 milioane
Euro).

II. Legea de ratificare a Tratatului de aderare

Potrivit articolului 148 din Constituţia României, aderarea ţării noastre la Uniunea
Europeană se face prin lege, adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu
majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Astfel, Legea de ratificare a fost
adoptată de Parlamentul României pe data de 24 mai 2005, având numărul 157 şi fiind publicată
în Monitorul Oficial nr. 465 din data de 1 iunie 200526.

26
Lege pentru ratificarea Tratatului între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica
Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica
Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica
Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză,
Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii
Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.

24
 În afara articolului 1, care conţine textul clasic în cazul legilor de ratificare 27, Legea de
ratificare a Tratatului de aderare conţine două articole suplimentare. Astfel, articolul 2 reia
obligaţia generală, prevăzută în art.148 alin. (5) din Constituţia României, în sensul că
autorităţile române garantează aducerea la îndeplinire prevederilor Tratatului de aderare, ale
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale reglementărilor comunitare având caracter
obligatoriu. Această dispoziţie are, astfel, rolul de a sublinia, pe plan naţional, importanţa care
trebuie acordată respectării obligaţiilor asumate prin Tratatul de Aderare.

Articolul 3 defineşte termenul de „resortisant”, care reprezintă echivalentul în limba

română al termenilor „national28” din limba engleză şi „ressortissant” din limba franceză29.
Definiţia este redactată în conformitate cu Declaraţia privind cetăţenia30, anexată Tratatului de la
Maastricht (1993), conform căreia definirea calităţii de „resortisant al unui stat” intră în sarcina
legislaţiei interne. Legea defineşte „resortisantul român” ca fiind persoana fizică sau juridică
având cetăţenia, respectiv naţionalitatea română, potrivit legislaţiei române, pentru o mai bună
cunoaştere de către practicienii dreptului din România, în special instanţele judecătoreşti, care
vor trebui să aplice direct Tratatul, conform principiilor comunitare. S-a optat pentru definirea
ambilor termeni, în scopul asigurării unei clarităţi sporite a textului actelor comunitare. De
asemenea, în urma analizei premergătoare acestei soluţii, s-a ajuns la concluzia că în definirea
noţiunii de „resortisant” nu intră şi alte categorii de persoane în afara cetăţenilor români şi a
persoanelor juridice având naţionalitate română; se are în vedere faptul că nu sunt incluşi în
această definiţie refugiaţii şi persoanele care se bucură de protecţie internaţională pe teritoriul
României, aceştia nebeneficiind de drepturile prevăzute de dreptul comunitar pentru
„resortisanţi”. S-a considerat, deci, oportună definirea doar a acestui termen, deoarece el nu se
regăseşte în legislaţia română sau cea comunitară şi, în acelaşi timp, nu s-a considerat necesară
definirea şi a altor termeni, care sunt deja definiţi/explicaţi în legislaţia comunitară.

Ca o concluzie, remarcăm faptul că momentul semnării Tratatului de aderare a

reprezentat un eveniment extrem de important în calendarul aderării României la Uniunea

27
„Se ratifică …”.
28
substantiv
29
Art. 3. – În înţelesul Tratatului de aderare, al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, al
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice şi al Tratatului privind Uniunea Europeană, precum şi al altor reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, următorii termeni se definesc după cum urmează:
a) prin „resortisant al unui stat” se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea
acelui stat în conformitate cu legislaţia internă a acestuia;
b) prin „resortisant român” se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea
română potrivit legislaţiei române.
30
DÉCLARATION relative à la nationalité d'un État membre : La Conférence déclare que, chaque fois que le traité
instituant la Communauté européenne fait référence aux ressortissants des États membres, la question de savoir si une
personne a la nationalité de tel ou tel État membre est réglée uniquement par référence au droit national de l'État
concerné. Les États membres peuvent préciser, pour information, quelles sont les personnes qui doivent être
considérées comme leurs ressortissants aux fins poursuivies par la Communauté en déposant une déclaration auprès
de la présidence; ils peuvent, le cas échéant, modifier leur déclaration. / DECLARATION on nationality of a Member
State: The Conference declares that, wherever in the Treaty establishing the European Community reference is made
to nationals of the Member States, the question whether an individual possesses the nationality of a Member State
shall be settled solely by reference to the national law of the Member State concerned. Member States may declare,
for information, who are to be considered their nationals for Community purposes by way of a declaration lodged
with the Presidency and may amend any such declaration when necessary.

25
Europeană, în sensul că România a promovat de la statutul de stat candidat 31 la cel de stat în curs
de aderare32, ce participă ca observator activ la activitatea instituţiilor Uniunii Europene. În
această calitate, reprezentanţii statului român participă la lucrările instituţiilor, organelor sau
organismelor Uniunii ori ale grupurilor de lucru din cadrul acestora, cu dreptul de a lua cuvântul
şi de a exprima poziţii asupra aspectelor aflate în dezbatere 33. În continuare, însă, România va
trebui să demonstreze capacitatea de a-şi asuma pe deplin obligaţiile pe care le presupune
calitatea de membru al Uniunii Europene, prin continuarea reformelor în vederea îndeplinirii
tuturor criteriilor de aderare34 reflectate în dispoziţiile Tratatului de aderare.

31
candidate country
32
acceeding country
33
Singurul drept care nu este acordat este dreptul de vot.
34
politice, economice şi instituţionale

26
H. Alte state în curs de negociere a aderării la UE: Croaţia, Macedonia, Bosnia –
Herţegovina, Albania, Serbia – Muntenegru, Regiunea Kosovo35

a. Evoluţia relaţiilor Croaţiei cu UE, cronologic, este următoarea:

- primele relaţii diplomatice sunt stabilite de UE cu Croaţia în anul 1992;
- în anul 1997, Consiliul european defineşte condiţiile prealabile unor eventuale dezvoltări
a relaţiilor bilaterale dintre UE şi Croaţia;
- doi ani mai târziu, UE propune punerea în aplicare a unui nou Proces de stabilitate şi de
asociere, care implica 5 state din sud-estul european, între care şi Croaţia;
- în mai 2000, Comisia europeană recomanda deschiderea negocierilor în vederea încheierii
unui Acord de stabilitate şi asociere între UE şi Croaţia;
- în decembrie 2001, Comisia adopta un document strategic care definea cadrul general al
relaţiilor dintre UE şi Croaţia pentru perioada 2002-2006. Acest document prevederea, în
special, furnizarea unui ajutor din partea UE Croaţiei în cadrul programului CARDS36;
- la 21 februarie 2003, Croaţia prezintă, oficial, candidatura în vederea aderării la UE;
- la 18 iunie 2004, Consiliul european a pronunţat deschiderea negocierilor de aderare între
UE şi Croaţia;
- la 3 octombrie 2005, negocierile de aderare au fost deschise oficial cu Croaţia.

b. După ce a semnat Acordul de stabilitate şi asociere (ASA) la 20 martie 2004, Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei a dobândit statutul de stat candidat, după Consiliul
european din 16 decembrie 2005.
Următoarele etape for fi stabilite în funcţie de rezultatele raporturilor oferite de Comisia
europeană cu privire la progresele realizate de această ţară.

c. La 21 octombrie 2005, procesul de negociere care avea ca obiect încheierea unui Acord
de Stabilitate şi Asociere a fost lansat de către Comisia europeană. Formulând această
recomandare a Consiliului UE în vederea obţinerii acordului său, Comisia a recunoscut
progresele realizate de Bosnia-Herţegovina în aplicarea reformelor prevăzute prin studiul de
fezabilitate.

d. Într-un Raport al Comisiei europene, din anul 2001, aceasta a recunoscut progresele
realizate de către Albania pentru democratizarea societăţii, ameliorarea funcţionării
instituţiilor publice şi reformele economice.
În februarie 2003, au început negocierile în vederea încheierii unui Acord de stabilitate şi
asociere.

e. La 10 octombrie 2005, Uniunea Europeană şi Serbia-Muntenegru au început

negocierile în vederea încheierii Acordului de stabilitate şi asociere, miniştrii europeni ai
afacerilor externe având recomandarea Comisiei Europene de a deschide aceste negocieri la 3
octombrie 2005. Această decizie marchează prima etapă importantă către stabilirea relaţiilor
contractuale între UE şi Serbia-Muntenegru.

f. Uniunea Europeană urmăreşte îndeaproape procesul de normalizare din regiunea

Kosovo şi are în vedere o aderare atunci când regiunea va fi un stat independent.

35
www.europa.eu.int; Augustin Fuerea, Manualul UE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
36
Community Assistance to Reconstruction, Development and Stability in the Balkans.
27
 g. În iunie 2005, cele 25 de state membre ale UE au afirmat ataşamentul pentru punerea în
vigoare a Rezoluţiei 1244 cu privire la Kosovo a Consiliului de Securitate ONU.

28
 Capitolul III

DREPTUL COMUNITAR

1. Izvoarele dreptului comunitar european

Clasificare

A. izvoare primare (originare);

B. izvoare secundare (derivate);
C. acorduri internaţionale;
D. izvoare complementare;
E. izvoare nescrise.

Ierarhie37

Piramida actelor normative comunitare nu este stabilită, ca în dreptul intern, prin

intermediul unui act cu valoare de Constituţie. De aceea, a revenit CJCE – singura instituţie în
măsură să ofere o interpretare corectă, uniformă şi obligatorie surselor dreptului comunitar –
sarcina de a preciza ierarhia actelor comunitare, prin intermediul jurisprudenţei sale. Iată, deci,
ordonarea logică a izvoarelor, în funcţie de originea, baza juridică şi de relaţia dintre ele:

A. izvoarele originare;
B. principiile generale de drept;
C. acordurile internaţionale;
D. izvoarele derivate;
E. izvoarele complementare.

Precizare terminologică: denumirea de „tratate constitutive/ institutive” = numai pentru a

desemna cele 3 Tratate care au înfiinţat, fiecare, câte o Comunitate (CECO, CEE/CE, CEEA/

37
Tratatul de la Maastricht - Declaration on the hierarchy of Community Acts: „The Conference agrees that the
Intergovernmental Conference to be convened in 1996 will examine to what extent it might be possible to review
the classification of Community acts with a view to establishing an appropriate hierarchy between the different
categories of act”; Tratatul de la Amsterdam - 39. Declaration on the quality of the drafting of Community
legislation: „The Conference notes that the quality of the drafting of Community legislation is crucial if it is to be
properly implemented by the competent national authorities and better understood by the public and in business
circles. It recalls the conclusions on this subject reached by the Presidency of the European Council in Edinburgh
on 11 and 12 December 1992, as well as the Council Resolution on the quality of drafting of Community
legislation adopted on 8 June 1993 (Official Journal of the European Communities, C 166 of 17 June 1993, p. 1).
The Conference considers that the three institutions involved in the procedure for adopting Community
legislation, the European Parliament, the Council and the Commission, should lay down guidelines on the quality
of drafting of the said legislation. It also stresses that Community legislation should be made more accessible and
welcomes in this regard the adoption and first implementation of an accelerated working method for official
codification of legislative texts, established by the Interinstitutional Agreement of 20 December 1994 (Official
Journal of the European Communities, C 102 of 4 April 1996, p. 2).
Therefore, the Conference declares that the European Parliament, the Council and the Commission ought to:
- establish by common accord guidelines for improving the quality of the drafting of Community legislation and
follow those guidelines when considering proposals for Community legislation or draft legislation, taking the
internal organisational measures they deem necessary to ensure that these guidelines are properly applied;
- make their best efforts to accelerate the codification of legislative texts.”
29
EURATOM). Celelalte tratate care au adus modificări de-a lungul timpului sunt denumite
„tratate modificatoare/ subsecvente”.

N.B.!

Acquis communautaire38 = este reprezentat de drepturile şi obligaţiile care leagă ansamblul

statelor membre ale Uniunii Europene. Cuprinde: conţinutul, principiile, obiectivele
politice ale Tratatelor, legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor şi jurisprudenţa CJCE,
declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE, actele din domeniul PESC, actele
convenite în cadrul JAI, acordurile internaţionale încheiate de CE şi cele încheiate de
statele membre între ele în domeniile de activitate ale UE.

Definiţiile izvoarelor dreptului comunitar european

Extrase din Manualul UE, Augustin Fuerea, ediţia a 3-a, 2006, Editura Universul
Juridic

În sens larg, ordinea juridică comunitară este dată de ansamblul de norme care guvernează
raporturile în care se găsesc Comunităţile europene.
În sens restrâns, această ordine reprezintă raporturile dintre Comunităţile europene şi statele
membre, raporturile dintre persoanele fizice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre,
raporturile dintre Comunităţile membre şi alte organizaţii internaţionale.
Ordinea juridică a Comunităţilor europene este dată de 2 categorii principale de norme, şi
anume:
1) norme cu valoare de legi fundamentale, constituţionale:
- tratatele institutive şi modificatoare.
2) norme cu valoare de legi ordinare, elaborate de instituţii, în existenţa şi funcţionarea lor:
- izvoare derivate;
- izvoare complementare.
În doctrina de specialitate s-au formulat mai multe criterii de clasificare a normelor juridice
comunitare, însă criteriul cu cea mai largă susţinere este cel al forţei juridice a normelor
comunitare. Astfel, întâlnim următoarea clasificare:
- izvoarele primare de drept comunitar;
- izvoare derivate sau dreptul derivat, secundar comunitar european;
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor;
- izvoarele complementare;
- izvoarele nescrise.
1) Dreptul primar comunitar european este constituit din cele 3 Tratate constitutive ale
Comunităţilor39, tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor
realităţi. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale,
proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune celor trei.
2) Dreptul derivat, secundar comunitar european este format din ansamblul actelor
unilaterale ale instituţiilor. Dreptul derivat comunitar european cuprinde: regulamentul,
directiva, decizia, recomandarea şi avizul.

38
De la verbul din limba franceză acquérir.
39
În prezent, numai două sunt în vigoare.
30
 a) Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Acesta operează prin generalizare şi
abstractizare; este obligatoriu în toate elementele sale; orice aplicare incompletă este interzisă.
Regulamentul este obligatoriu cu privire la scopul final de atins şi la formele şi mijloacele prin
intermediul cărora se ajunge la îndeplinirea acestuia. Regulamentul este obligatoriu pentru
subiectele de drept intern, din toate statele membre ale Uniunii.
b) Directiva urmează tehnica legii cadru, completate cu decretul de aplicare. Directiva, spre
deosebire de regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la
dispoziţia statelor membre acele forme şi mijloace prin intermediul cărora se poate ajunge la
îndeplinirea sa. Regula generală este cea potrivit căreia directiva se adresează anumitor state
membre. Excepţia apare atunci când directiva se adresează tuturor statelor membre, dar acest
lucru este specificat în conţinutul ei.
c) Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi; ea este obligatorie atât în ceea ce
priveşte scopul final propus, cât şi cu privire la formele şi mijloacele prin care se ajunge la el;
decizia este obligatorie numai pentru subiectele de drept intern din anumite state membre.
d) Recomandarea şi avizul „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt
izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului. Ele au un rol orientativ.
3) Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se multiplică şi se
diversifică prin participarea crescândă la relaţiile internaţionale, constituie adevărate izvoare
de drept pentru ordinea juridică comunitară. Astfel, întâlnim:
- acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale;
- actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale Comunităţilor;
- unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu state terţe.

4) Izvoarele complementare sunt date de cele care rezultă din acordurile încheiate între
statele membre în domeniile de competenţă naţionale. În măsura în care obiectul lor se
situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor definite de tratate ele poartă denumirea de
„drept complementar” şi pot fi considerate norme de drept comunitar, în sens larg. Acestea
sunt:
- convenţia comunitară;
- deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite în
cadrul Consiliului;
- declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor europene, care sunt adoptate
de comun acord cu statele membre.
5) Jurisprudenţa ocupă un loc important între izvoarele dreptului comunitar. Exercitarea de
către Curtea de justiţie a unei activităţi normative se caracterizează, în special, prin utilizarea
metodelor de interpretare dinamică, ca şi printr-o largă recurgere la principiile generale de
drept.

Pe scurt:

A. Izvoarele primare (originare)

– Tratatele institutive + protocoale + convenţii anexate;
– Tratatele de aderare a statelor membre (1973, 1981, 1986, 1995, 2004);
– Tratatele modificatoare (Tratatul de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa).
31
B. Izvoarele derivate
Art. 249 TCE:
(1) Pentru îndeplinirea atribuţiilor lor în conformitate cu prevederile prezentului Tratat,
Parlamentul şi Consiliul, Consiliul, precum şi Comisia adoptă regulamente şi directive, iau
decizii şi formulează recomandări şi avize.
(2) Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în întregul său şi direct
aplicabil în toate statele membre.
(3) Directiva leagă orice stat membru destinatar, în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie
obţinut, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
(4) Decizia este obligatorie în întregul său faţă de destinatarii cărora li se adresează.
(5) Recomandarea şi avizele nu sunt obligatorii.
C. Acordurile internaţionale
Exemple: acorduri de asociere, acorduri europene de asociere, acorduri de cooperare cu
state membre, acorduri comerciale etc.
D. Sursele complementare
Exemple: regulamentele de organizare internă a instituţiilor comunitare, acorduri
interinstituţionale, actele sui generis (concluzii, cărţi albe şi verzi, rezoluţii, declaraţii,
programe, comunicări etc.), declaraţiile reprezentanţilor statelor membre în Consiliu în
domeniile neacoperite de tratate, dreptul internaţional complementar (exemplu, Acordul
Schengen) etc.
E. Izvoarele nescrise
 Principiile generale de drept:
- drepturile fundamentale ale omului;
- principiile generale ale dreptului intern al statelor membre;
- principii ale dreptului internaţional public;
- principii proprii dreptului comunitar european.
 Jurisprudenţa CJCE şi a TPI;
 Cutuma comunitară.
F. Alături de actele de mai sus, aflate sub incidenţa pilonului I (comunitar) şi care alcătuiesc
dreptul comunitar european stricto sensu, mai pot fi menţionate, ca parte a dreptului UE,
actele guvernate de pilonii II (PESC) (decizii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii
comune) şi III (CPJMP, fostul JAI) (poziţii comune, decizii-cadru, decizii, convenţii) ai UE.

2. Proceduri de adoptare a actelor comunitare. competenţele în cadrul Uniunii Europene

Procesul de decizie

A. Metoda comunitară
- drept de iniţiativă: Comisia Europeană;
- largă utilizare a votului majoritar în cadrul Consiliului;
- rol activ pentru Parlamentul European;
- interpretare uniformă a legislaţiei comunitare de către CJCE.

32
B. Metoda interguvernamentală

- drept de iniţiativă: Comisia Europeană + statele membre;

- regula generală de vot: consensul;
- rol consultativ pentru Parlamentul European;
- rol minor pentru CJCE.

Exemplu de adoptare unui act comunitar40:

 propunerea Comisiei pentru un act normativ:

- eliminarea zilei naţionale a fiecărui stat membru şi înlocuirea acesteia cu data de 9 mai –
Ziua Europei.

 opinia Comitetului Regiunilor:

- aviz pozitiv, numai dacă se prevede obligaţia de a purta costume naţionale la sărbătorirea
Zilei Europei, pentru a compensa lipsa identităţii naţionale prin identitate regională.

 opinia Comitetului Economic şi Social:

- aviz negativ; acest lucru va avea consecinţe negative printre muncitori, care vor trebui să
lucreze, de exemplu, pe data de 14 iulie în Franţa ori pe 25 aprilie în Italia; sindicatele sunt îm-
potrivă.

 Propunerea Comisiei după primirea celor două avize:

- opinia Comitetului Regiunilor este acceptată;
- opinia Comitetului Economic şi Social nu este acceptată.

 Parlamentul European:
- sărbătorirea zilei naţionale în data de 9 mai este acceptată, DAR, să se păstreze şi zilele
naţionale;
- pentru a compensa, să se anuleze Paştele, ca sărbătoare naţională;
- costumul regional acceptat.

 Consiliul:
- poziţie comună: 9 mai – zi naţională, fără a se anula sărbătoarea Paştelui;

 Parlamentul European:
- 9 mai – zi naţională, fără a se anula sărbătoarea Paştelui, DAR să se anuleze Vinerea Mare
(numai în statele unde este considerată sărbătoare).

 Comisia:
- de acord.

 Consiliul:
- de acord.

3. Aplicabilitatea dreptului comunitar european în dreptul intern al statelor membre

Definiţii

40
Exemplu preluat din materialul prezentat de Sanda Fărcaş, în cadrul programului „Programe de finanţare ale
Uniunii Europene”, program desfăşurat în cadrul Institutului Naţional de Administraţie, 7-11 iulie 2003, Predeal.
33
a. Aplicabilitatea imediată = dreptul comunitar face parte automat, din momentul intrării sale
în vigoare, din dreptul intern al statelor membre, nefiind necesară nici o formulă specială de
introducere în ordinea juridică naţională41, păstrându-şi calitatea de drept comunitar.

b. Aplicabilitatea directă = actul comunitar, pentru a fi aplicabil în dreptul intern, nu necesită

măsuri legislative adoptate la nivel naţional în baza şi pentru executarea acestuia (toate 42 actele
comunitare care beneficiază de aplicabilitate directă au, în anumite condiţii, analizate de la caz
la caz şi efect direct).

Efectul direct = dreptul particularilor43 de a invoca direct în faţa autorităţilor naţionale

şi comunitare prevederi ale dreptului comunitar, precum şi între ei înşişi.

c. Aplicabilitatea prioritară = în caz de conflict între o normă comunitară şi una internă,

prima are totdeauna prioritate, indiferent de forţa juridică şi de momentul adoptării normei in-
terne.

Caracterele izvoarelor comunitare obligatorii

Caracteristică Tratat Regulament Decizie Directivă

Obligatoriu lato sensu X X X X
Facultativ - - -
Obligatoriu – scop + mijloace/ X X X -
forme
Obligatoriu – doar scopul - - X
General X X - X (exc.44)
Individual - X X (reg.
Destinat statelor X X X X
Destinat particularilor X X X -
Complet normativ X X X -
Incomplet normativ - - X
Imediat aplicabil X X X X
Aplicabil prioritar X X X X
Direct aplicabil X X X -
Efect direct complet X X X -
Efect direct parţial - - X

Analiză

Extrase din Manualul UE, Augustin Fuerea, ediţia a 3-a, 2006, Editura Universul
Juridic:

1. Aplicabilitatea imediată

41
Ratificare
42
Există o singură excepţie : directiva, care are, totuşi, un efect direct, dar circumstanţiat.
43
Prin „particulari” se înţelege „persoanele fizice şi persoanele juridice din statele membre ale UE”.
44
Excepţie.
45
Regula.
34
 Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului comunitar european nu-i este indiferentă
natura relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi dreptul naţional 46. El
postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către statele membre.
O analiză atentă a diferitelor dispoziţii comunitare nu face altceva decât să conducă la
consacrarea teoriei moniste, în privinţa relaţiei dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al
statelor membre ale Comunităţilor. Monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor, din
“ansamblul sistemului tratatului”, după cum a subliniat Curtea de justiţie. Sistemul comunitar
nu poate funcţiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de
integrare: “prin instituirea unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii
proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică (…) şi, mai ales, cu puteri reale, rezultate
dintr-o limitare a competenţei sau dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre
Comunitate, acestea (statele n.a.) şi-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor
suverane, creând astfel un drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor înşile”. Afirmaţia este cât se
poate de clară: “diferit de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine
juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a
tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora”.
Deci, dreptul comunitar se aplică în ordinea juridică internă aşa cum a fost adoptat, fără să
fie necesară asimilarea sau transformarea lui în drept intern. Normele de drept comunitar se
integrează în dreptul intern al statelor membre, care nu au posibilitatea să aleagă între
concepţia monistă sau dualistă, prima fiind obligatorie. Prin hotărârea din 3 aprilie 1968, în
cauza Firma Molkerei, Curtea de justiţie a consacrat concepţia monistă, statuând că
“dispoziţiile penetrează în ordinea juridică internă, fără ajutorul nici unei măsuri naţionale”.
Astfel, în relaţiile Comunităţi – state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul
comunitar, fie originar, fie derivat este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a statelor
membre sau, potrivit Curţii de justiţie de la Luxemburg, el face parte integrantă (…) din
ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre. Acest fapt are
următoarele consecinţe:
- dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără să
fie necesară vreo formulă specială de introducere;
- normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept comunitar;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar.

2. Aplicabilitatea directă

O altă particularitate a dreptului comunitar european o constituie faptul că acesta nu

numai că se integrează automat în ordinea juridică a statelor membre, dar el are şi
capacitatea generală de a completa, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor
particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât în raporturile cu alte persoane, cât şi în
raporturile lor cu statul căruia îi aparţin.
Aplicabilitatea directă sau efectul direct reprezintă “dreptul oricărei persoane de a cere
judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Judecătorul
are obligaţia de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine”47.
Concret, aplicabilitatea directă înseamnă că dreptul comunitar conferă drepturi şi impune
obligaţii în mod direct nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre ale Uniunii
Europene, ci şi resortisanţilor acestora, cetăţeni ai UE.
Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al cetăţeanului
european.

46
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, p. 54.
47
R. Lecourt, “L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976, p. 248.
35
 Potrivit lui P. Manin48, efectul direct al normelor comunitare reprezintă teoria construită
de Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene pe bază pretoriană, în cadrul căreia sunt
stabilite condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate invoca o dispoziţie a dreptului
comunitar în scopul apărării unui drept conferit de acesta şi, dacă este necesar, condiţiile în
care judecătorul naţional face abstracţie de o dispoziţie contrară din dreptul intern.
Aplicarea teoriei efectului direct depinde de izvorul aflat în cauză. Astfel, se deosebesc
următoarele situaţii:
- efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală;
- efectul direct condiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală;
- efectul direct condiţionat şi restrâns.

A. Efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiţie de
către orice persoană fizică sau morală, atât în litigii cu autorităţile publice (litigiul
vertical), cât şi în litigii cu alte persoane fizice sau juridice (litigiul orizontal).
Actele care se bucură de efect direct necondiţionat şi complet sunt:
a) Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă, ele
creând drepturi şi obligaţii şi pentru subiectele de drept intern din toate statele membre.
b) Deciziile, care, deşi nu au aplicabilitate directă, pot fi surse de drepturi şi obligaţii
pentru particulari, persoane fizice sau juridice, deoarece acestea (deciziile) se adresează şi
subiectelor de drept intern din anumite state comunitare. Deciziile care se adresează
particularilor stabilesc pentru aceştia drepturi şi obligaţii îndeosebi în domenii, precum:
concurenţa, libera circulaţie, nediscriminarea din cauză de naţionalitate, egalitatea între sexe.
c) Principiile generale pot fi invocate de persoane fizice sau juridice în orice litigiu,
întrucât, prin gradul lor de generalitate, trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod
necondiţionat.

B. Efectul direct condiţionat şi complet

În această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice litigiu, dar este
necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu caracter
convenţional: tratatele de instituire a Comunităţilor şi tratatele internaţionale. Astfel, efectul
direct condiţionat şi complet este propriu acestor norme, dacă ele îndeplinesc anumite
condiţii, după cum urmează:

a) Pentru tratatele constitutive:

Tratatele constitutive au primit efect direct în trei etape49:

- prima etapă este dată de obligaţiile de a nu face. În acest sens, Curtea de justiţie a statuat,
în hotărârea Van Gend en Loos, că art. 12 al Tratatului CEE, care interzice statelor membre
să stabilească noi taxe vamale sau să le mărească pe cele deja existente, a impus o interdicţie
clară şi necondiţionată de a nu face, care nu necesită intervenţia legislativă a statelor membre,
astfel încât “această prohibiţie se pretează perfect, prin natura sa, să producă efecte directe în
relaţiile juridice dintre statele membre şi justiţiabilii acestora”.
48
Philippe Manin, “Les Communautés européennes – l’Union Européennee”, Pedone, p. 232.
49
Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p. 233.

36
 - a doua etapă o reprezintă caracterul irevocabil al unei obligaţii de a face. Prin hotărârile
din 16 iunie 1966, în cauza Lutticke, Curtea de la Luxemburg a admis caracterul irevocabil
de a face, statuând că aceasta nu permite statelor membre nici o posibilitate de apreciere.
- cea de a treia etapă de lărgire a efectului direct al tratatelor a fost marcată de hotărârile
Curţii, din 1 iunie 1974, în cauza Reyners şi din 3 decembrie 1974, în cauza Vin Binsbergen.
În aceste cauze, Curtea a stabilit că dispoziţiile tratatului au efect direct şi atunci când acestea
enunţă numai un principiu care trebuie pus în aplicare prin normele de drept derivat, care
încă nu au fost adoptate de instituţiile comunitare. În schimb, dispoziţile care enunţă obligaţii
având caracter general pentru statele membre nu produc efect direct pentru persoanele fizice
şi juridice, acestea neputându-le invoca în faţa instanţelor.

b) Pentru tratatele internaţionale:

Acordurile internaţionale la care Comunitatea este parte pot fi invocate de către
particulari, persoane fizice şi juridice, dacă stabilesc drepturi pentru acestea. În hotărârea
Demirel, Curtea a subliniat că o “dispoziţie a unui acord încheiat de Comunitate cu un stat
terţ trebuie să fie considerată ca având aplicabilitate directă când ea impune o obligaţie clară
şi precisă care nu depinde, în privinţa executării sau a producerii efectelor sale, de intervenţia
unui act ulterior”.
Efectul direct al dispoziţiilor cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de Comunitate
are trei consecinţe50:
- persoanele pot cere judecătorului naţional să asigure respectarea unui drept conferit prin
acordul internaţional;
- în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a măsurilor de executare, efectul direct
reprezintă o sancţiune pentru acesta, persoanele având astfel posibilitatea să declanşeze
acţiunea bazată pe neîndeplinirea obligaţiei de către stat;
- aplicabilitatea directă a prevederilor acordului nu s-ar putea manifesta decât în absenţa
unei dispoziţii contrare în dreptul naţional, dar principiul primordialităţii permite producerea
efectului direct.

C. Efectul direct, condiţionat şi restrâns

Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi deciziile

adresate statelor membre. Pentru susţinerea aplicabilităţii directe a acestor izvoare
comunitare, Curtea a adus argumente de natură principială, conform cărora efectul util
al dreptului comunitar presupune necesitatea ca judecătorii naţionali să aplice
directivele, iar caracterul obligatoriu al directivelor presupune că particularii pot să le
invoce.
a) Directiva
Potrivit jurisprudenţei Curţii de justiţie, efectul direct al unei directive poate fi invocat,
dacă sunt îndeplinite următoarele două cerinţe:
- să expire termenul stabilit pentru punerea în aplicare a directivei;
- statul membru să nu o fi pus în aplicare sau să o fi pus în aplicare în mod greşit.
Persoana poate invoca efectul direct al directivei în două situaţii51:
- când este necesară îndepărtarea de către judecătorul naţional a normei de drept intern,
care nu este conformă cu dispoziţiile directivei invocate. În acest caz, se va cere ca dispoziţia
de drept intern să nu fie luată în considerare în soluţionarea procesului;

50
Guy Isaac, “Droit communautaire général”, Ed. Masson, Paris, 1994.
51
Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 236.
37
 - când ea este privată de un drept datorită absenţei sau neluării măsurilor naţionale
necesare pentru aplicarea directivei respective. Într-o asemenea situaţie, persoana va cere
judecătorului recunoaşterea dreptului conferit de directivă.
Din jurisprudenţa Curţii de justiţie se desprind următoarele concluzii cu privire la
producerea efectului direct în cazul directivei:
- directiva trebuie să conţină dispoziţii necondiţionate şi suficient de precise;
- directivele nu crează obligaţii pentru particulari, astfel încât aceştia nu pot să le invoce în
litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce împotriva unor persoane particulare;
- efectul direct al directivei poate fi invocat împotriva “organismelor sau entităţilor supuse
autorităţii sau controlului statului, sau care dispun de puteri exorbitante în raport de cele care
rezultă din regulile aplicabile în relaţiile între persoane”52.

b) Decizia
Din punctul de vedere al efectului direct, deciziile sunt asimilate directivelor. În cazul
deciziilor sunt valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu,
cu excepţia faptului că ele nu presupun, în mod necesar, adoptarea unor reglementări pentru
aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care
le impun nu sunt adresate particularilor.

D. Efectele aplicabilităţii directe

a) Aplicabilitatea directă comportă un efect pozitiv, în favoarea justiţiabililor, cu

posibilitatea de a apăra drepturile acestora în faţa judecătorilor din statele membre. Concret,
aplicabilitatea directă permite particularilor să solicite judecătorilor naţionali asigurarea
respectării drepturilor conferite de către norma comunitară care are această calitate.
b) Aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de statele membre
care nu au luat măsurile de executare necesare aplicării dreptului comunitar. Efectul
direct permite particularilor să se situeze, în ciuda inerţiei statului, pe aceeaşi poziţie ca
şi cum acesta şi-ar fi îndeplinit efectiv obligaţiile comunitare.
c) Noţiunea de aplicabilitate directă, ca atare, permite dreptului comunitar să dezvolte
efectele de mai sus numai în absenţa oricărei dispoziţii contrare de drept naţional şi nimic
mai mult. Numai datorită consolidării priorităţii, aplicabilitatea directă îşi produce efectele,
chiar şi în prezenţa – şi în pofida – oricărei norme naţionale contrare, fapt ce asigură
dreptului comunitar o forţă de penetraţie maximă în ordinea juridică a statelor membre53.

4. Aplicarea prioritară a normelor comunitare

Datorită faptului că dreptul comunitar european este aplicabil în mod direct şi

imediat în ordinea juridică internă a statelor membre, norma comunitară se întâlneşte,
la acest nivel, în mod firesc, cu norma internaţională.
În ciuda “principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”, modalităţile
de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre, reţinute de
diversele sisteme juridice ale ţărilor membre, sunt departe a fi uniforme.
Deoarece în tratate nu este prevăzută nici o menţiune explicită cu privire la prioritatea
dreptului comunitar, există pericolul ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul internaţional,
fiecare stat membru să-şi atribuie un rang de drept comunitar în propria ordine juridică, cu
52
Hotărârea din 12 iulie 1990, în cauza Foster.
53
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 71.
38
riscul ca transferul de competenţă către Comunităţi şi unitatea dreptului comunitar să rămână
literă moartă. Acestei teze “internaţionaliste”, Curtea de la Luxemburg i-a opus teza
“comunitară”, conform căreia nu dreptul naţional, ci însuşi dreptul comunitar soluţionează
această problemă54.

A. Fundamentarea principiului primordialităţii

Curtea de justiţie este cea căreia i-a revenit sarcina de a se pronunţa pentru
eliminarea acestor posibile consecinţe negative, în ciuda opoziţiei unor state membre,
consacrând astfel principiul priorităţii normei comunitare, ca element esenţial al ordinii
de drept comunitar. Acesta constituie, împreună cu efectul direct, un element
fundamental al construcţiei juridice care reglementează activităţile la nivelul Uniunii
Europene.
Fundamentarea acestui principiu a fost făcută de către Curte, prin interpretarea globală a
normelor juridice comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în hotărârea Van Gend en Loos,
dar este statuată, mai ales, în hotărârea Costa. În această din urmă hotărâre, din 15 iulie 1964,
a fost, pentru prima dată, enunţat principiul primordialităţii dreptului comunitar, în condiţiile
în care se manifesta un conflict între legea din 6 septembrie 1962 a naţionalizării sistemului
de electricitate şi dispoziţiile Tratatului CEE, iar Curtea Constituţională italiană s-a pronunţat
în favoarea normei mai recente, statuând că “un tratat nu are decât efectul care rezultă din
legea de ratificare”.
În decizia sa, Curtea a făcut două precizări importante cu privire la raportul dintre dreptul
comunitar şi cel naţional:
- statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor suverane către o
Comunitate creată prin propria lor voinţă. Prin urmare, ele nu pot să inverseze acest proces,
revenind la drepturile cedate, prin intermediul unor măsuri unilaterale subsecvente şi care nu
sunt compatibile cu dreptul comunitar;
- în tratatul C.E.E. există un principiu, preluat apoi de Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam, potrivit căruia nici un stat membru nu poate pune în discuţie statutul de sistem
unitar şi general aplicabil al dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Concluzia care se desprinde din aceste două observaţii este că dreptul comunitar, creat în
conformitate cu atribuţiile/competenţele pe care instituţiile U.E. le-au primit prin tratatele
constitutive, are prioritate în conflictul cu legea naţională a unui stat membru.

B. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la toate sursele dreptului comunitar, acestea

având, deci, o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora
le aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor membre trebuie să fie în concordanţă
deplină cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor respective. În
acest sens, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu
se aplica o normă comunitară.
Primordialitatea se aplică, în mod corespunzător, în cazul revizuirii tratatelor
institutive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor
constituţionale, astfel încât, în aceste situaţii, este vorba de instituirea unor norme
comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare.

54
Ibidem.
39
 Principiul primordialităţii trebuie respectat şi de legiuitorul naţional, “urmărind să
împiedice formarea valabilă a noi acte legislative naţionale, în măsura în care acestea
ar fi incompatibile cu normele comunitare”55.

C. Consecinţele aplicării principiului primordialităţii

Pe scurt, consecinţele aplicării principiului primordialităţii sunt următoarele :
a) regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând de
la data intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale
incompatibile;
b) neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale
competente, inclusiv celor ale administraţiei;
c) statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin
violarea dreptului comunitar, judecătorul naţional având posibilitatea să stabilească în
ce măsură aceste prejudicii le sunt imputabile. În ceea ce priveşte condiţiile de
exercitare a acţiunii în responsabilitate, ele sunt cele prevăzute în ordinea juridică
internă, care stabileşte jurisdicţia competentă şi regulile procedurale. Când repararea
prejudiciului este cerută pentru nepunerea în aplicare a unei directive, Curtea de justiţie
a legat cererea de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- rezultatul stabilit de directivă să comporte atribuirea de drepturi particularilor;
- conţinutul acestor drepturi să poată fi stabilit din dispoziţiile directivei;
- să existe o legătură cauzală între nerespectarea obligaţiei care revine statului şi
prejudiciul suferit de persoana lezată.
d) există o legătură între principiul primordialităţii şi principiul integrării dreptului
comunitar, deoarece aplicarea primului depinde de efectul direct al dreptului
comunitar;
e) judecătorul naţional este obligat să suspende aplicarea unei măsuri naţionale,
chiar dacă este o lege, când există o îndoială serioasă asupra compatibilităţii acesteia
cu normele dreptului comunitar, până la soluţionarea problemei incompatibilităţii.
Curtea de justiţie a stabilit că o instanţă naţională poate suspenda o dispoziţie naţională,
luată în vederea aplicării unei norme comunitare a cărei validitate este contestată,
numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- să existe o îndoială serioasă asupra validităţii actului comunitar, cu privire la care
Curtea va fi sesizată printr-o chestiune prejudicială;
- să existe o urgenţă şi recurentul să fie ameninţat de un prejudiciu grav şi ireparabil;
- judecătorul naţional să ia în considerare interesul comunităţii şi să ţină cont de
hotărârile luate, când este cazul, de către Curtea de jusitţie.
f) interpretarea dispoziţiilor naţionale trebuie făcută prin prisma dreptului comunitar;
g) în cazul în care actul naţional contrar dreptului comunitar a avut consecinţe
financiare pentru persoana fizică sau juridică, care a plătit cu acest titlu sume de bani,
autorităţile naţionale sunt obligate să-i returneze aceste sume;
i) statele membre ale Comunităţilor au obligaţia să verifice aplicarea normelor de
drept comunitar şi să sancţioneze neaplicarea lor cu “sancţiuni eficace, disuasive şi
55
Hotărârea Simmenthal, din 9 martie 1978.

40
 proporţionale cu cele aplicate în cazul violării de o natură şi o importanţă comparabilă
a dreptului naţional”56.

Evoluţia modificării tratatelor comunitare57

T CECO/CEEA/CEE
T. BRUXELLES (1965/1967)
AUE (1986/1987)
TUE (1992/1993)
T. AMSTERDAM (1997/1999)
T. NISA (2001/2003)
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa (2004)

56
Hotărârea din 2 februarie 1977, în cauza Amsterdam Bulb.
57
Trebuie avut în vedere şi faptul că fiecare nou tratat de aderare (cu ocazia fiecărei extinderi) a modificat
tratatele în forma existentă la acel moment. Ne vom limita, însă, la a prezenta doar tratatele cele mai importante.
41
 Capitolul IV

ARHITECTURA INSTITUŢIONALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Sursa: Extrase din Manualul Uniunii Europene, Augustin Fuerea, ediţia a III-a, 2006,
Editura Universul Juridic (Capitolul III – Instituţiile Comunităţii Europene).

Delimitări conceptuale
A. Instituţiile comunitare formează structura de bază şi sunt în număr de 5: Consiliul de
Miniştri (Consiliul UE), Comisia, Parlamentul, Curtea de justiţie şi Curtea de Conturi.
Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanţă, ca instituţie
asociată Curţii de Justiţie.
Instituţiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:
a) Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităţilor, răspunzând unor
nevoi fundamentale:
- Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
- Comisia apără interesul Comunităţilor, în ansamblul lor;
- Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
- Curtea de justiţie, ca şi TPI, asigură respectarea regulilor de drept;
- Curtea de Conturi instituită din anul 1993 (TUE), asigură legalitatea folosirii
resurselor financiare.
b) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic şi
sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
c) Funcţiile între instituţiile comunitare nu se suprapun schemei statice moştenite de la
Montesquieu. În cadrul Comunităţilor, omologul puterii legislative este Consiliul, puterea
bugetară este împărţită, Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia este executivul;
Consiliul cumulează funcţiile legislativă, executivă, guvernamentală58.
d) Instituţiile comunitare participă direct la decizia comunitară.
e) Instituţiile Comunităţilor europene nu au personalitate juridică.
f) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunităţi59, acestea
exercitându-şi atribuţiile pe baza celor trei tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul
cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii europene.
B. Datorită complexităţii problemelor care intră în competenţa instituţiilor comunitare, în
activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.
Unele dintre aceste organe comunitare sunt prevăzute de tratate, altele sunt înfiinţate de
instituţiile Comunităţilor europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăieri, formând aşa-numita
categorie a organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituţiile
CE, acestea nu participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc decizia
comunitară.

3. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare

Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de următoarele principii:
- principiul autonomiei de voinţă;
58
I.P.Pilipescu, A.Fuerea, op.cit., p.93.
59
În prezent, numai 2 (CE şi EURATOM).
42
 - principiul atribuirii de competenţe;
- principiul echilibrului instituţional.
A. Potrivit principiului autonomiei de voinţă, instituţiile comunitare au posibilitatea de a-
şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Totodată, îşi pot numi proprii
funcţionari comunitari.
Instituţiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea
nu acţionează în nume propriu, ci în numele Comunităţii europene, pe care o reprezintă în
raporturile la care participă. Pe cale de consecinţă, personalitatea juridică este atribuită
Comunităţilor europene, ca entităţi de drept internaţional.
B. Potrivit următorului principiu, cel al atribuirii de competenţe, instituţiile comunitare
duc la îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu
este permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.
C. Principiul echilibrului instituţional reuneşte 2 componente esenţiale, şi anume:
- separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare;
- colaborarea, cooperarea între instituţiile CE.
Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de
competenţe, atribuţii de la o instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei
instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare. Pe
cale de consecinţă, nici o instituţie comunitară nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile
atribuţii. În acest caz, îşi găseşte reflectarea principiului reciprocităţii conduitei
avantajoase.
Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între instituţiile
comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea între
instituţiile comunitare în materia normativă; în mod concret, se observă că adoptarea
bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituţiilor comunitare.
Astfel, Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de buget
primite de la celelalte instituţii. Aceste propuneri sunt transmise, sub forma unui anteproiect
de buget elaborat de Comisie, Consiliului de Miniştri. Consiliul de Miniştri elaborează
proiectul de buget, pe care-l transmite spre aprobare Parlamentului european. Acesta din
urmă are rolul de a adopta bugetul sau poate să-l respingă.
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă judecă litigiile care apar în legătură cu
bugetul comunitar.
Curtea de Conturi controlează conturile.

Consiliul Uniunii Europene

1. Delimitări conceptuale
A. Consiliul de Miniştri - a apărut pe cale convenţională, prin tratatele institutive, având,
la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniştrilor (Tratatul constituind CECA) şi
Consiliu (Tratatele de la Roma, constituind CEE şi EURATOM).
După unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) - cunoscut în doctrină
sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică - poartă denumirea
de Consiliu de miniştri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituţia având atribuţii decizionale,
terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.

43
 B. Consiliul european a fost înfiinţat prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în anul 1974,
când aceştia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu ministru lor de externe,
cu preşedintele Comisiei şi un vicepreşedinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniştri. Criteriile de separare a
celor 2 instituţii comunitare sunt:
a) Criteriul apariţiei:
- Consiliul european a apărut pe cale neconvenţională, adică prin întâlnirile la vârf ale
şefilor de stat şi guvern;
- Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin Tratatele
constituind Comunităţile europene.
b) Criteriul componenţei celor 2 instituţii:
- Consiliul european are în compunere şefi de stat şi/sau guvern ai statelor membre ale
Comunităţilor europene;
- Consiliul de Miniştri are în compunere, pe de o parte, miniştrii afacerilor externe -
Consiliul general - şi, pe de altă parte, pe lângă miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de
resort - Consilii specializate.
c) Criteriul atribuţiilor îndeplinite:
- Consiliul european este o instituţie cu caracter politic;
- Consiliul de Miniştri este veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor europene.
C. Consiliul european, ca entitate a Comunităţii europene, nu trebuie confundat cu
Consiliul Europei – organizaţie internaţională, regională de sine stătătoare.

2. Componenţa Consiliului Uniunii Europene

De la 01.01.2007, Consiliul este compus din 27 membri.
Alineatul 1 din articolul 2 din Tratatul de fuziune a Executivelor, potrivit căruia „Consiliul
este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă pe unul dintre
membrii săi”, a fost înlocuit în articolul 146, alineatul 1 TCE stabilit de Tratatul asupra
Uniunii Europene60 printr-un nou text:
„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.”
Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi 61. Cele mai frecvente
sunt formaţiile afacerilor generale, agricultură, economico-financiare.
Dacă afacerile generale sau cele privind la relaţiile externe cer ca instituţia Consiliului să
fie compusă din miniştrii afacerilor externe, şi atunci poartă denumirea de Consiliul
Afacerilor Generale şi al Relaţiilor Externe sau al afacerilor generale, afacerile tehnice sunt
tratate de Consiliile specializate compuse, în funcţie de ordinea de zi, din diferiţi miniştri ai
guvernelor statelor membre. Atunci când Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii
afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea
acestor Consilii a devenit mai puţin frecventă. De asemenea, se poate reţine, recurgerea la
reuniunile informale ale Consiliului, devenite din ce în ce mai rare după anul 1988.

3. Funcţionarea Consiliului

60
Actualul art. 203, art. 116, alin. 1, EURATOM.
61
În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.
44
 Condiţiile de funcţionare a Consiliului sunt stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene,
Tratatele constitutive şi regulamentul interior elaborat de Consiliu62.
Dispoziţiile regulamentului interior stabilit de Consiliu, precizează modalităţile de
organizare şi de funcţionare63. Acest regulament este prevăzut de paragraful 3 din articolul
207 TCE64 inserat de Tratatul asupra Uniunii Europene care s-a substituit articolului 5 din
Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a confirmat necesitatea modificărilor
aduse printr-un nou regulament interior, adoptat la 6 decembrie 1993, care a abrogat
regulamentul interior, care data din anul 197965. Modificări ale regulamentului au intervenit,
pentru a ţine cont de schimbările care rezultă din tratatul de la Amsterdam, în anul 1999. Şi
acest regulament a fost modificat în urma Summit-ului de la Sevilla, din anul 2002. Noul
regulament produce efecte de la 1 august 2002.
Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a modului de
deliberare şi a organelor auxiliare.
A. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare stat membru, pentru o
perioadă de 6 luni, în conformitate cu modalităţile de rotaţie stabilite de articolul 203 TCE 66,
aliniatul 2, introdus în Tratatul CE67 de Tratatul asupra Uniunii Europene68.
Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia este desemnat să pregătească şi să conducă
lucrările Consiliului. Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de preşedintele Consiliului şi,
în special al preşedintelui Consiliului Afacerilor generale. Preşedintele este însărcinat să
stabilească calendarul preşedinţiei, să convoace Consiliul şi să stabilească ordinea de zi
provizorie69, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului şi să joace un rol important în
relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul european, şi, în ceea ce-l
priveşte pe preşedintele Consiliului Afacerilor generale, acesta este prezent în conduita
relaţiilor externe ale Comunităţilor şi în reprezentarea externă a Uniunii.
Tratatul asupra Uniunii Europene a prevăzut o reprezentare a preşedinţiei, fără vot
deliberativ, în Consiliul guvernatorilor, al Băncii Centrale Europene şi dreptul de a supune o
moţiune spre deliberare acestui Consiliu70.
Articolul 18 TUE precizează, potrivit formulelor parţial modificate de Tratatul de la
Amsterdam, rolul preşedinţiei în cadrul PESC: reprezintă Uniunea în materiile care aparţin
politicii externe şi de securitate comună (§1); are responsabilitatea punerii în aplicare a
deciziilor luate în cadrul PESC şi exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în organizaţiile
internaţionale şi în cadrul conferinţelor internaţionale (§2); este asistat de Secretarul general
al Consiliului, Înaltul reprezentant PESC (§3); Comisia este asociată acestor sarcini, iar
preşedintele este asistat, după caz, de statul care va exercita următoarea preşedinţie (§4);
statul care a exercitat preşedinţia precedentă, şi care intervenea anterior în sistemul troika, nu

62
CJCE, hotărârea din 23 februarie 1988, Royaume-Uni / Conseil, C-68/86.
63
A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care vizează
accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off.C-58/94, Rec.p.I-2169.
64
Fostul art.151, art. 121, §3, EURATOM.
65
Decizia 93/662/CE, JOCE nr. L304 din 10 decembrie 1993, modificată prin decizia nr. 95/24 a Consiliului din
6 februarie 1995, JOCE nr. L31 din 10 februarie 1995, care a intervenit datorită aderării a 3 noi state membre.
66
Fostul art.146.
67
Art.116, alin. 2, EURATOM.
68
Al cărui articol P a abrogat articolul 2 din tratatul de fuziune.
69
Art. 1 şi 2 din Regulamentul intern.ă
70
Art.113 CE, fostul art.109B, §1.
45
mai este prezent; noua troika este, deci, compusă din preşedintele Comisiei şi Înaltul
reprezentant PESC, eventual cu participarea viitoarei preşedinţii.
B. Condiţiile în care Consiliul votează ridică multiple dificultăţi care apasă asupra
eficacităţii sale, afectând exercitarea puterii de decizie. Regulilor complexe cu privire la
modalităţile de vot li se adaugă problema dreptului de veto.
Autorii tratatelor consacră 3 modalităţi de a vota, şi anume:
a) Majoritatea simplă.
Votul majorităţii simple este prezentat ca modalitatea de drept comun în Tratatul CE.
Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită71.
b) Majoritatea calificată.
Începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa, precum
şi Tratatul de aderare al celor 10 state, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat
organizarea şi funcţionarea Consiliului. Astfel, în perioada 1mai – 31 octombrie 2004,
numărul total de voturi existent în cadrul Consiliului a fost de 124, majoritatea calificată
fiind de 88 de voturi. Dacă cele 15 state membre ale UE la data de 1 mai 2004 îşi păstrau
numărul de voturi, celor 10 noi state membre le-au revenit următoarele voturi:
- Polonia – 8 voturi;
- Republica Cehă şi Ungaria – câte 5 voturi;
- Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia şi Estonia – 3 voturi fiecare;
- Cipru şi Malta – 2 voturi.
Însă, în prezent, de la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este 321, iar majoritatea
calificată reprezintă 232 voturi. În această situaţie, repartizarea voturilor este următoarea:
- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia – câte 27 de voturi;
- Olanda – 13 voturi;
- Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia – 12 voturi fiecare;
- Suedia şi Austria – câte 10 voturi;
- Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania – 7 voturi fiecare;
- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxemburg – 4 voturi fiecare;
- Malta 3 – voturi.
Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie să reprezinte cel
puţin 62% din populaţia Uniunii Europene.
Într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa şi Tratatul de aderare prevăd un număr
total de voturi de 345, cu o majoritate calificată de 225 voturi. Repartizarea voturilor rămâne
neschimbată, în plus, România şi Bulgaria vor avea, respectiv, 14 şi 10 voturi.
Actul unic european a prevăzut recurgerea la majoritate în ipotezele în care unanimitatea
era, până la AUE, cerută şi introduce majoritatea pentru competenţele noi atribuite
Comunităţii:
- modificări sau suspendări autonome de drepturi privind tariful vamal comun; măsuri
pentru protecţia economiilor (depunerilor)72;
- regimul profesiunilor73;
71
Art. 207, §3 TCE, adoptarea regulamentului interior; art. 208 TCE, solicitarea de studii şi propuneri Comisiei;
art. 209 TCE, fixarea statutului comitetelor; art. 284 TCE, fixarea condiţiilor şi limitelor cererii de informaţii de
la Comisie; art. 48, alin. 2 TUE, aviz favorabil la reuniunea unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre.
72
Art. 28, actualul art. 26.
73
Art. 57, actualul art. 47.
46
 - libera prestare de servicii74;
- liberalizarea mişcărilor de capitaluri75;
- transporturi maritime şi aeriene76;
- piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, a liberei circulaţii a persoanelor şi a măsurilor
relative la drepturile şi interesele muncitorilor salariaţi pentru care regula unanimităţii a fost
menţinută77;
- coeziunea78;
- cercetare79;
- mediu, cu excepţia anumitor măsuri80.
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce majoritatea în Tratatul CE:
- politica comună a vizelor, începând cu 1 ianuarie 199681;
- educaţie82;
- sănătate publică83;
- consumatori84;
- reţele transeuropene85;
- cooperarea în domeniul dezvoltării86;
- sancţiuni economice87;
De asemenea, recurgerea la unanimitate a fost reţinută pentru anumite competenţe noi88 şi,
în special, pentru deciziile cele mai importante din cadrul Uniunii economice şi monetare.
Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziţii:
- autorizarea cooperărilor întărite89;
- măsuri provizorii în cazul afluxului de refugiaţi90;
- orientări în materia ocupării locurilor de muncă; acţiuni de încurajare a cooperării pentru
ocuparea locurilor de muncă91;
- cooperarea vamală92;
- lupta împotriva excluderii sociale93;
- egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei94;

74
Art. 59, actualul art. 49.
75
Art. 70, §2, actualul art. 57.
76
Art. 84, §2, actualul art. 80.
77
Art. 8A, 100A, actualul art. 95 şi 100B.
78
Art.130E, actualul art. 162.
79
Art.130Q.
80
Art.130S, actualul art. 175.
81
Art.100C, actualul art.62, §2.
82
Art.126, actualul art.149, §4.
83
Art.129, actualul art. 152, §4.
84
Art.129A, actualul art. 153.
85
Art.129D, actualul art. 156.
86
Art.130W, actualul art.179.
87
Art.228A, actualul art.301.
88
Art.128, cultură, actualul art.191, articolul 130, actualul art. 157, §3, industrie.
89
Art.11, §2.
90
Art.64, §2.
91
Art.128.
92
Art.135.
93
Art.137, paragraful 2.
94
Art.141, §3.
47
 - sănătate publică95;
- transparenţă96;
- lupta anti-fraudă97;
- statistică98;
- autoritate independentă privind protecţia vămilor99;
- regiuni ultraperiferice100;
c) Unanimitatea.
Votul în unanimitate conferă fiecărui stat un drept de veto. Paragraful 3 din articolul 205
TCE101 dispune că „abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol la
adoptarea deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea”. Unanimitatea este rezervată
pentru cazuri limitate, al căror număr trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziţie,
trecerea la majoritatea calificată trebuind să devină mai frecventă odată cu creşterea acestei
perioade şi trecerea la aşa-numita perioadă definitivă102.
Evoluţia a antrenat reducerea progresivă a cerinţei unanimităţii, fără a face să dispară în
întregime.
Tratatul de la Amsterdam, reducând cazurile de unanimitate existente, a introdus câteva noi
cazuri de vot cu unanimitate în Tratatul asupra Uniunii Europene şi în Tratatul CE. Astfel,
unanimitatea este extinsă la:
- constatarea încălcării de un stat a principiilor din art. 6 TUE;
- deciziile luate în cadrul noului Titlu IV CE, excepţie făcând deciziile vizate de art. 67,
§3, care sunt adoptate cu majoritate;
- aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;
- suspendarea dreptului de vot, în Tratatul CE, pentru un stat care a încălcat principiile din
art. 6, TUE;
- adoptarea de către Consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în domeniul politicii externe
şi de securitate comună.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, votul cu majoritate califiicată s-a
extins la încă o serie de domenii, după cum urmează:
- cooperarea întărită103;
- lupta împotriva discriminării104;
- acţiunile Comunităţii întreprinse în vederea asigurării şi facilitării exercitării dreptului de
liberă circulaţie şi de liber sejur pe teritoriile statelor membre ale UE105;
- azil, refugiaţi, politica de integrare106;

95
Art.152, §4.
96
Art. 255.
97
Art. 280.
98
Art. 285.
99
Art. 286.
100
Art. 299, §2.
101
Art. 148, art.118, §3, EURATOM.
102
1 ianuarie 1970.
103
Art.11 TCE.
104
Art.13 TCE.
105
Art.18 TCE.
106
Art. 63 TCE.
48
 - cooperarea judiciară în materie civilă, în situaţia procedurii unui incident transfrontier,
cu excepţia aspectelor ce aduc atingere dreptului familiei107;
- cooperarea între statele membre108;
- distorsiuni economice109;
- probleme externe ale Uniunii economice şi monetare110;
- măsurile necesare introducerii rapide a monedei Euro111;
- politica comercială comună, în domeniul acordurilor comerciale care au ca obiect
servicii sau aspecte comerciale ale proprietăţii intelectuale112;
- politica socială; în acest domeniu, Tratatul nu a extins votul cu majoritate calificată, însă
a introdus o clauză pasarelă pentru anumite materii care rămân, în principiu, supuse
unanimităţii113. Asfel, Consiliul, statuând cu unanimitate, poate decide aplicarea procedurii
co-deciziei potrivit art. 251 TCE la punctele d), f) şi g) ale paragrafului 1 al art.137114;
- măsurile specifice destinate să apropie acţiunile angajate de statele membre în cadrul
politicii industriale115;
- coeziunea economică şi socială116;
- misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea Fondurilor structurale, inclusiv regulile
generale aplicabile fondurilor. Cu toate acestea, trecerea la votul cu majoritate calificată nu
va fi posibil decât începând cu 1 ianuarie 2007, cu condiţia ca perspectivele financiare
plurianuale aplicabile începând cu această dată să fie adoptate117;
- cooperarea economică, financiară şi tehnică cu state terţe118;
- dispoziţii financiare119;
- adoptarea statutului şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor membrilor
Parlamentului european120;
- statutul partidelor politice la nivel european121;
- numirea Secretarului general al Consiliului şi a Înaltului Reprezentant PESC122;
- remunerare123;
- numirea membrilor Comisiei124;
- înlocuirea unui membru al Comisiei125;

107
Art. 65 TCE.
108
Art. 66 TCE.
109
Art. 100 TCE.
110
Art. 111 TCE.
111
Art. 123, alin. 4 TCE.
112
Art. 133 TCE.
113
Art. 137 TCE.
114
Protecţia muncitorilor în cazul rezilierii contractului de muncă, reprezentarea şi apărarea colectivă a
intereselor muncitorilor şi condiţiile de angajare ale resortisanţilor din statele lor.
115
Art. 157 TCE.
116
Art. 159, alin. 3 TCE.
117
Art. 161 TCE.
118
Art. 181A TCE.
119
Art. 279 TCE.
120
Art. 190, alin. 5 TCE.
121
Art. 191 TCE.
122
Art. 207 TCE.
123
Art. 210 TCE.
124
Art. 214 TCE.
125
Art. 215 TCE.
49
 - aprobarea regulamentului de procedură al Curţii de justiţie126;
- aprobarea regulamentului de procedură al Tribunalului de primă instanţă127;
- numirea membrilor Curţii de conturi128;
- aprobarea regulamentului interior al Curţii de conturi129;
- numirea membrilor Comitetului economic şi social european130;
- numirea membrilor Comitetului regiunilor131;
- numirea unui reprezentant special pentru politica externă şi de securitate comună132;
- acorduri internaţionale133;
- cooperarea consolidată în domeniul PESC134;
- cooperarea consolidată în domeniul cooperării poliţiei şi judiciare135.
C. Organele auxiliare
a) Consiliul este asistat de un Secretariat general. Consiliul decide organizarea acestui
Secretariat, plasat sub conducerea unui Secretar general, numit de Consiliu cu unanimitate.
Secretarul general asigură buna funcţionare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului,
supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale Consiliului, gestionează
fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului.
Secretarul general este asistat de către un cabinet.
b) Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii
acestor delegaţii se întâlnesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor
permanenţi ai statelor membre (COREPER). Propunerile, materialele supuse spre dezbatere,
deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete
sunt formate din echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort136.
c) Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru agricultură;
Comitetul pentru vize; Comitetul regiunilor; Comitetul monetar; Comitetul economic şi
social.

4. Atribuţii
Atribuţiile Consiliului sunt definite, într-o manieră generală, de către Tratatele
constitutive.
Articolul 202 TCE137 prevede că instituţia Consiliului asigură coordonarea politicilor
generale ale statelor membre şi că el dispune de o putere de decizie în vederea asigurării
realizării obiectivelor fixate prin tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta. Acest articol
conferă Comisiei, în virtutea unui alineat adăugat la articolul 145 de Actul unic european,
competenţele de executare a regulilor pe care Consiliul le stabileşte, exercitarea acestor
126
Art. 223 TCE.
127
Art. 224 TCE.
128
Art. 247 TCE.
129
Art. 248 TCE.
130
Art. 259 TCE.
131
Art. 263 TCE.
132
Art. 23 TUE.
133
Art. 24 TUE.
134
Art. 27C TUE.
135
Art. 40A TUE.
136
Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti,
1999, p.4.
137
Fostul art. 145.
50
competenţe putând fi supuse unor anumite modalităţi. În virtutea acestui articol, Consiliul
poate să-şi rezerve, în cazuri specifice, exercitarea directă a unor competenţe de executare.
Într-o manieră succintă, articolul 115 EURATOM dispune: „Consiliul îşi exercită
atribuţiile şi puterile de decizie în condiţiile prevăzute de prezentul tratat.
El ia toate măsurile care sunt competenţa sa în vederea coordonării acţiunilor dintre statele
membre şi Comunitate”.
Într-o manieră generală, Consiliul apare în sistemul comunitar ca legiuitor de drept
comun. Articolul 207, §3 TCE138 în redactarea sa stabilită de Tratatul de la Amsterdam, evocă
situaţiile în care Consiliul acţionează „în calitatea sa de legiuitor”.
Consiliul deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă în coordonarea politicilor
economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.
Rolul Consiliului este esenţial în cadrul PESC.

Secţiunea a III-a

Comisia Europeană

1. Componenţa şi statutul membrilor

Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre139. Odată cu extinderea
Uniunii Europene la 27 de state, numărul membrilor Comisiei europene s-a ridicat la 27.
Consiliul poate modifica numărul comisarilor, statuând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să ofere
toate garanţiile de independenţă. Textul art. 213140, menţionează independenţa ca o condiţie la
numirea membrilor: „oferind toate garanţiile de independenţă”. Acest text dispune că
„Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţilor.
În îndeplinirea atribuţiilor lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici
unui guvern sau alt organism. Ei se abţin de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor.
Fiecare stat membru se angajează să respecte această natură şi să nu încerce să influenţeze
membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.
Membrii Comisiei nu pot, pe durata mandatului lor, să exercite nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu; încă de la instalarea lor, aceştia se angajează solemn să
respecte, pe durata funcţiilor şi după cesiunea lor, obligaţiile ce decurg din munca lor, în
special sarcinile de onestitate şi de delicateţe în ceea ce priveşte acceptarea, după această
cesiune, de anumite funcţii sau anumite avantaje”.
Membrii Comisiei se bucură de privilegii şi imunităţi consacrate de articolele 12-15 şi 18
din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene.
Mandatul comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una din următoarele situaţii:
- împlinirea termenului;
- moţiune de cenzură a Parlamentului;
- demisie voluntară;
- demitere din oficiu;
138
Fostul art. 151.
139
Art. 213, fostul art. 157, §1,TCE.
140
Fostul art. 157, paragraful 1, TCE.
51
 - deces.
Similar miniştrilor unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un
anumit portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general din domeniul respectiv.

2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei

Organizarea şi funcţionarea Comisiei sunt reglementate de regulile stabilite prin Tratatele
constitutive şi regulamentul interior prevăzut de alineatul 2 al articolului 218141.
Funcţionarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii. Art. 219 TCE prevede că
„Deliberările Comisiei sunt obţinute cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la
articolul 157.
Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri fixat în regulamentul său
interior este prezent”.
Membrilor Comisiei le este încredinţată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde
sectoare ce nu corespund în mod exact articulării serviciilor administrative şi a căror
repartizare se schimbă la fiecare reînnoire, în funcţie de evoluţia problemelor şi de căutarea
echilibrului.
Membrii Comisiei sunt responsabili, în cadrul acestor sectoare, de pregătirea lucrărilor
Comisiei şi de executarea deciziilor sale.
Comisia este convocată de preşedintele său; îşi ţine şedinţa cel puţin o dată pe săptămână
(în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot fi decise în funcţie de problemele
apărute. Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv şi fixează
programele de lucru trimestriale. Preşedintele este cel care stabileşte ordinea de zi. Fiecare
comisar poate să înscrie o problemă care nu figurează în programul trimestrial pe ordinea de
zi sau să ceară amânarea unei probleme înscrise pe ordinea de zi.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale. Comisia poate să constituie
grupuri de lucru dintre membrii săi.
Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un şef de cabinet şi compus din
consilieri (5 membri).
Preşedintele Comisiei este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, de un
Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi veghează la
executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura
notificarea şi publicarea actelor, precum şi transmiterea de documente către alte instituţii,
asigură relaţiile oficiale cu celelalte instituţii, urmăreşte lucrările altor instituţii şi informează
Comisia.
Serviciile Comisiei sunt repartizate în Directorate Generale şi servicii asimilate
(subdivizate în direcţii, diviziuni şi unităţi). În prezent, Directoratele Generale sunt în număr
de 25.
Pe lângă cele 25 de Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim anumite
comitete create sau prevăzute de Tratatele constitutive:
- biroul statistic;
- biroul juridic;
- biroul de traduceri;
- servicii etc.

3. Rolul Comisiei

141
Fostul art. 162.
52
 Articolul 211 TCE142 prevede că, în vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune,
Comisia „veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat, ca şi a dispoziţiilor luate de
instituţii, în virtutea acestuia:
- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul prezentului tratat,
dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt necesare;
- dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formularea de acte ale Consiliului şi
Parlamentului european în condiţiile prevăzute în prezentul tratat;
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care el
le stabileşte.
Comisia are un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de vedere, în
faţa Parlamentului european.
Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate „să urmărească” un stat membru
care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din tratate.
Ca organism executiv, Comisia se ocupă de implementarea bugetului comunitar şi de
administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.
În sinteză, rolul Comisiei se rezumă la143:
- asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare;
- iniţiativă legislativă, sub forma propunerilor de regulamente şi directive necesare îndeplinirii
obiectivelor propuse;
- chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor comunitare.

Parlamentul European
În textul original al Tratatelor constitutive, instituţia democratică era denumită „Adunare”.
Această Adunare a primit titlul de Parlament european încă din anul 1962. Denumirea a fost
oficializată prin articolul 3 din Actul unic european.

1. Alegerea membrilor Parlamentului european şi statutul acestora

Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european prin
sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi EURATOM. Articolul
21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile
comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către
Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal
direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.
În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea
reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct.
Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din
1976, vizând alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează
să aducă în prim plan câteva reguli minimale, şi anume:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină în
duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu
unanimitate, după consultarea Parlamentului european;
- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
142
Fostul art. 155 din Tratatul CE şi art. 124 EURATOM.
143
I.P.Filipescu, A.Fuerea, op.cit., p. 114.
53
 Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o manieră
uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de scrutin (toate statele au
adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste naţionale sau locale).
Articolul 190, paragraful 4 TCE144, aşa cum a fost el revăzut de Tratatul de la Amsterdam,
prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin su-
fragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform
principiilor comune tuturor statelor membre.”
Ultimele alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state membre
ale UE. După aceste alegeri, Parlamentul european numără 732 membri, locurile fiind
repartizate, după cum urmează:
- Germania – 99;
- Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 78 locuri;
- Spania, Polonia – fiecare 54 locuri;
- Olanda – 27;
- Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia şi Republica Cehă – câte 24;
- Suedia – 19;
- Austria – 18;
- Danemarca, Finlanda şi Slovacia – câte 14;
- Irlanda şi Lituania – 13 locuri fiecare;
- Letonia – 9;
- Slovenia – 7;
- Cipru, Luxembourg şi Estonia – câte 6 locuri;
- Malta – 5 locuri.
Componenţa Parlamentului european a fost din nou revăzută odată cu aderarea la UE a
României şi Bulgariei. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de
locuri au fost atribuite României şi 18 Bulgariei; acest număr de locuri se va adăuga celor 732,
deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiaşi tratat, componenţa va fi revizuită, maximul
de locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de 33 de locuri, în
timp ce Bulgaria de 17).
Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile
comunitare, cât şi de cele naţionale.
Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru membrii săi. Deputaţii sunt
aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor
incumbă Parlamentului.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful 1
incompatibilităţile. Asfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în acelaşi timp:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curţii de justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM;
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor
constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi
directe de gestiune administrativă;
144
Fostul art.138.
54
 - membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.
Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind privilegiile
şi imunităţile, din anul 1965, au fost menţinute de Actul din 1976.
Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie deplasării
membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de
întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de imunitate
pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic, permanentă.
Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului
din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de orice măsură de detenţie
ori de orice urmărire judiciară.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii naţionale.

2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

european
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele
constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul
a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.
Parlamentul european cuprinde:
- un Birou;
- Conferinţa preşedinţilor;
- comisii;
- grupuri politice parlamentare.
A. Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de Parlament
prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în care chestorii
au un vot consultativ.
B. Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii
Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit de Conferinţa
preşedinţilor145. Conferinţa este compusă din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii
grupurilor politice.
Preşedintele este cel ce se ocupă de totalitatea activităţilor Parlamentului şi de organele
sale, prezidează sesiunile plenare, reprezintă instituţia şi exercită puteri în cadrul procedurii
bugetare.
C. Parlamentul înfiinţează comisii permanente. În prezent, există 20 astfel de comisii.
Comisiile pregătesc lucrările Parlamentului, realizează raporturi şi menţin relaţii cu Comisia şi
Consiliul în intervalul dintre sesiuni.
De asemenea, Parlamentul poate crea comisii temporare, pentru o durată de 12 luni, putând fi
prelungită printr-o decizie a Parlamentului.
Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu anul 1981, posibilitatea înfiinţării unor
delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol important în
contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.

145
J.Rideau, “Le droit des Communautés européennes”, Paris, 1995; “Les états membres de l’Union Européenne”,
Adoption- Mutations- Resistances, LGDJ, 1997., p.305.
55
 Parlamentul european poate înfiinţa comisii parlamentare mixte, cu participarea
parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate
negocieri de aderare.
D. Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi
neînscrişi.
• Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor Europeni - PPE-
DE;
• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni - PSE;
• Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE;
• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană - V/ALE;
• Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL;
• Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor - UEN;
• Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND/DEM;
• Grupul Celor Neînscrişi.
Durata legislaturii este de 5 ani. Articolul 196 TCE146 prevede că Parlamentul ţine o sesiune
anuală; se reuneşte de plin drept în a doua zi de marţi din luna martie şi ţine, câteodată, sesiuni
suplimentare mai scurte.
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu excepţional, la cererea unei majorităţi a membrilor
săi sau a Consiliului ori Comisiei sau la cererea unei treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea Secretariatului
general.
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite.
Secretariatul se găseşte la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar
sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

3. Rolul Parlamentului European

Parlamentul european exercită, în mod tradiţional, un rol consultativ în elaborarea actelor
comunitare şi nu are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar.
De-a lungul timpului, Parlamentul european primeşte puterea bugetară, el primind şi putere
de codecizie147.
Obligaţia de a consulta Parlamentul european s-a intensificat după Actul unic european prin
procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.
Parlamentul este chemat să dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri fondate pe
articolul 310 TCE148 şi acordurile de aderare după Actul unic european.
De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul se poate
finaliza prin votarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Uniunii europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului
european în procedura de numire a membrilor Comisiei149.
Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra Uniunii
Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri.
De asemenea, Parlamentul european beneficiază de o putere de codecizie legislativă.
146
Fostul art. 139, art. 109 EURATOM.
147
Tratatele din 1970 şi 1975.
148
Fostul art. 238.
149
Art. 158 TCE, art. 127 EURATOM.
56
 Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului european de
noile texte care rezultă din Tratatul asupra UE.
Parlamentul numeşte mediatorul şi-l poate destitui.

Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

1. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă -
prezentare generală
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) din 1952 (care astăzi nu mai este în vigoare), sediul său
fiind la Luxemburg. De asemenea, este prevăzută şi în Tratatul instituind Comunitatea
Europeană (CE, 1958) şi în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM/CEEA, 1958).
Tribunalul de Primă Instanţă a fost creat mai târziu, în anul 1988, ca instituţie jurisdicţională
asociată Curţii.
Sistemul jurisdicţional comunitar este unic pentru cele două tratate comunitare care au mai
rămas în vigoare (TCE şi TEURATOM/TCEEA) şi se compune din: Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene (CJCE) şi Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) (acesta din urmă are şi
o cameră specializată - Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)).
Sarcina principală a CJCE este de a veghea ca dreptul comunitar să fie interpretat şi aplicat
în mod uniform în toate statele membre. De asemenea, ea asigură respectarea dreptului
comunitar de către statele membre şi de instituţiile Uniunii Europene.
- CJCE este formată din 27 de judecători (câte un judecător pentru fiecare stat membru) şi 8
avocaţi generali. La cererea Curţii, Consiliul Uniunii Europene poate mări numărul
avocaţilor generali.
Judecătorii si avocaţii generali sunt desemnaţi de Consiliul UE, pe baza propunerilor statelor
membre şi al acordului comun al acestora, dintre persoanele care au calificarea necesară
numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti din statele lor de origine ori sunt jurişti având o
competenţă juridică recunoscută şi a căror independenţă este mai presus de orice îndoială.

Mandatul judecătorilor este de 6 ani si poate fi reînnoit, însă jumătate din judecători sunt
schimbaţi din 3 in 3 ani, conform Statutului Curţii. Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot
secret, preşedintele Curţii pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Avocaţii generali au rolul de a asista Curtea si sunt desemnaţi conform aceleiaşi proceduri
care este aplicată judecătorilor. Ei sunt însărcinaţi cu prezentarea publică, imparţială şi
independentă a concluziilor motivate cu privire la cauza în care este obligatorie prezenţa lor.

- TPI este compus din cel puţin câte un judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007).
Judecătorii sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de
şase ani ce poate fi reînnoit. Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte pentru un
mandat de trei ani şi numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.

Judecătorii îşi exercită atribuţiile în deplină imparţialitate şi independenţă.

Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi.

În mod excepţional, această funcţie poate fi încredinţată unui judecător.

57
2. Structura şi statutul membrilor
Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt chemaţi să
se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care constituie
stadiul final al procedurii orale150.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de
către guvernele statelor membre.
Tratatele nu fac referire la cetăţenia membrilor Curţii. În practică, există un acord nescris
pentru repartizarea posturilor între statele membre. Fiecare stat are câte un reprezentant, ceea
ce permite ca toate sistemele juridice să fie reprezentate în Comunitate.
În prezent, Curtea este compusă din 27 judecători şi 8 avocaţi generali. Numărul
judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată
cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii.
Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curţii, deşi la o perioadă de
3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu
caracter de continuitate şi în deplină independenţă.
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de procedură şi se
caracterizează prin:
- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ prin care
se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul deliberărilor;
- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie politică sau
administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de „onestitate şi
delicateţe” în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje;
- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi după
încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia;
- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul în
care Curtea de justiţie îşi are sediul.
Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, preşedintele Curţii de justiţie, pentru un
mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Grefierul Curţii este ales prin vot secret, pe o perioadă de 6 ani, mandat care poate fi
reînnoit.
Grefierul este obligat să depună jurământul în faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita
atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor.
Grefierul are următoarele atribuţii:
- primeşte, transmite şi conservă toate documentele;
- realizează notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea
Regulamentului de procedură151;
- asistă la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor;
- are în grijă arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii;
- îndeplineşte atribuţii de gestiune şi contabilizare;
- asigură traducerea documentelor.
150
Art. 222 TCE, fostul art. 166,138 EURATOM.
151
Joseph Gand, La composition, l'organisation, le fonctionnement et le rol de la Cour, în „Droit des
Communautés européennes”, Larcier, Bruxelles, p.300.
58
3. Organizare şi funcţionare
Regula o constituie faptul că instanţa jurisdicţională de la Luxemburg lucrează în şedinţe
plenare. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut
posibilitatea creării unor Camere în cadrul Curţii, formate din 3 la 5 membri.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când
numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la
deliberări.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de Consiliu”,
desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza proceduri orale.
Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. În
şedinţa plenară este obligatorie prezenţa unui număr minim de 7 judecători, iar în Camere de
3. Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul comunitar nu reproduce instituţia
„judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în faţa Curţilor
internaţionale152.
Deliberările sunt strict secrete şi procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile
Curţii sunt colective şi o angajează în ansamblul ei.
Curtea de justiţie de la Luxemburg este o instituţie care funcţionează permanent, vacanţele
judiciare fixate de ea întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale.

4. Competenţe

A. Competenţa CJCE

În ceea ce priveşte competenţa CJCE, aceasta se diferenţiază faţă de instanţele naţionale, prin
aceea că rolul ei principal este de a interpreta şi aplica uniform dreptul comunitar. Pornind de
la acest rol, CEJ a elaborat o serie de principii de drept, care au dezvoltat (sau chiar creat într-
o bună măsură) dreptul comunitar.

Dintre principiile dezvoltate de Curte, printre cele mai importante trebuie amintite
următoarele: principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern, principiul
efectul direct al unor dispoziţii comunitare (conform căruia particularii pot invoca, în
anumite condiţii, dispoziţii ale dreptului comunitar direct în faţa instanţelor naţionale),
principiul răspunderii statelor (statele membre răspund pentru prejudiciile cauzate
resortisanţilor acestora ca urmare a neaplicării sau aplicării greşite a dreptului comunitar).

CJCE are următoarele atribuţii/competenţe principale:

- efectuează controlul legalităţi actelor comunitare (recursul în anulare, excepţia de

ilegalitate şi acţiunea în carenţă);
- interpretează în mod unitar tratatele şi actele comunitare derivate (regulamentele,
directivele, deciziile instituţiilor europene) (cererea preliminară/prealabilă în
interpretare);
- se pronunţă asupra validităţii actelor comunitare (cererea preliminară/prealabilă în
aprecierea validităţii);
- controlează legalitatea acţiunilor şi omisiunilor statelor membre cu dreptul comunitar
(acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor);
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor produse de instituţiile europene
particularilor sau altor persoane juridice (acţiunea în despăgubire);

152
I.P.Filipescu, A.Fuerea, op.cit., p. 132.
59
 - are o competenţă consultativă – Curtea poate fi consultată în situaţia în care, spre
exemplu, se pune în discuţie aderarea UE la anumite organizaţii/tratate internaţionale
(de exemplu posibilitatea aderării la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -
CEDO).

Atribuţiile de mai sus se exercită în cadrul următoarele acţiuni/proceduri în faţa Curţii:

 Acţiunea în anulare: poate fi intentată în scopul anulării unor acte adoptate de
instituţiile comunitare, pentru: lipsă de competenţă în adoptarea acelui act,
încălcarea unor norme imperative, încălcarea tratatului şi a unor reguli de drept
referitoare la aplicarea acestuia, deturnare de putere; titularii dreptului de acţiune
sunt statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi persoanele fizice şi juridice
destinatare ale actelor respective sau care au un interes direct în anularea lor;
 Acţiunea în carenţă: vizează sancţionarea instituţiilor comunitare care aveau
obligaţia să acţioneze şi nu au făcut-o, dreptul de  a introduce această acţiune
revenind statele membre şi instituţii comunitare, precum şi persoanelor fizice sau
juridice (în cazul acestora, însă, numai în anumite condiţii);
 Excepţia de ilegalitate: este o procedură indirectă, întemeiată pe o cale directă de
acţiune (de regulă acţiunea în anulare), deschisă atât statelor membre şi instituţiilor
comunitare (interesate de această procedură în cazul expirării termenului în care
puteau introduce acţiunea în anulare), cât şi particularilor, care nu mai sunt supuşi de
această dată unui regim restrictiv, Curtea considerând că principalul rol al acestei
proceduri este de a îndepărta restricţiile cu privire la intentarea acţiunii în anulare de
către persoane fizice şi juridice;
 Acţiunea în despăgubiri: CJCE are competenţă exclusivă pentru acţiunile ce vizează
condamnarea Comunităţilor pentru răspunderea extracontractuală; acţiunea poate fi
intentată împotriva Comisiei, Consiliului sau ambelor instituţii de către orice
persoană fizică sau juridică, inclusiv statele membre, care a suferit un prejudiciu din
activitatea instituţiilor comunitare sau din activitatea oficială sau neoficială a
agenţilor acestora;
 Acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor: CJCE se pronunţă ca ultimă instanţă asupra
neîndeplinirii obligaţiilor care revin unui stat membru în virtutea apartenenţei la
Uniune; statele membre, dar în special Comisia, pot acţiona un alt stat membru pentru
neîndeplinirea obligaţiilor; în faza prealabilă judecăţii, Comisia notifică în cursul unei
proceduri administrative această neîndeplinire statului respectiv, care poate lua
măsurile necesare pentru remedierea situaţiei; în caz contrar, procedura continuă în
faţa Curţii, care este, de asemenea, abilitată să impună sancţiuni, fie sub forma unei
sume forfetare, fie a unor penalităţi de întârziere;
 Cererea preliminară/prealabilă: este vorba de sesizarea Curţii de către instanţele
naţionale în vederea interpretării tratatelor, aprecierii valabilităţii sau interpretării
actelor adoptate de către instituţiile comunitare, interpretării statutelor organismelor
create prin acte ale Consiliului. Prin această procedură instanţele naţionale intră intr-
un dialog cu CJCE prin care aceasta este solicitată să interpreteze anumite dispoziţii
de drept comunitar. Particularii nu au dreptul de a se adresa direct CJCE pentru a cere
interpretarea dreptului comunitar, acest lucru fiind posibil numai dacă se realizează de
către o instanţă naţională.
B. Competenţa TPI

60
Tribunalul de Primă Instanţă este competent să instrumenteze:
 acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor
comunitare (acte adresate acestor persoane sau care le privesc în mod direct şi
individual) sau împotriva abţinerii acestor instituţii de a da o decizie. Este vorba, de
exemplu, de o acţiune introdusă de către o întreprindere împotriva unei decizii a
Comisiei prin care i se aplică o amendă;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
 acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate
în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială
(„dumping”) şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de execuţie;
 acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii lor;
 acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunităţi, prin care se atribuie în
mod expres Tribunalului competenţa de instrumentare;
 acţiuni în domeniul mărcilor comunitare.

Deciziile pronunţate de către Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiţie în termen de două
luni cu recurs limitat la aspecte de legalitate.

Litigiile dintre Comunităţi si funcţionarii lor sunt de competenţa Tribunalului Funcţiei

Publice. Cu toate acestea, există posibilitatea unui recurs limitat la aspecte de legalitate la
Tribunalul de Primă Instanţă.

5. Participarea României la CJCE şi TPI

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, România este reprezentată de doi judecători la

Luxemburg, şi anume: un judecător la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (doamna
Camelia Toader) şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă (domnul Valeriu Ciucă).

În vederea reprezentării României la Luxemburg, în cadrul Departamentului pentru

Afaceri Europene (DAE), din subordinea Guvernului, s-a creat un departament special
pentru gestionarea cauzelor pe rolul CJCE/TPI în care va fi implicată România.

Astfel, acest departament va reprezenta România în cadrul unor eventuale acţiuni în

neîndeplinirea obligaţiilor declanşate de către Comisie sau un alt stat membru împotriva
României.

De asemenea, agentul guvernamental din cadrul DAE va depune observaţii în cadrul

procedurii cererii preliminare/prealabile (atunci când România ar avea un interes în
interpretarea anumitor dispoziţii comunitare). În cazul cererilor preliminare introduse de
instanţele naţionale ale altor state membre, România nu este obligată să depună observaţii în
faţa CJCE, dar o poate face. Însă, România are obligaţia de a depune observaţii în cadrul
cererilor preliminare introduse de către instanţele române. Prima cerere preliminară a fost
deja introdusă de către Tribunalul Dâmboviţa (în domeniul liberei circulaţii a persoanelor),
cauza fiind înregistrată pe rolul CJ CE sub nr. C-33/07, fiind pendinte.

De asemenea, precizăm că, începând cu data de 22 decembrie 2006, pagina de web a celor
două instanţe comunitare are şi varianta în limba română
(http://www.curia.europa.eu/ro/transitpage.htm).

61
6. Concluzii privind rolul Curţii de justiţie
Rolul Curţii de justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar,
interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele
competenţe:
- efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se realizează,
îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în carenţă;
- interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu
dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităţilor
sau de agenţii acestora;
- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând litigiile privind
raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind;
- devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un
contract încheiat de una dintre Comunităţi;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă acestea sunt
în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit un compromis;
- dispune de o competenţă consultativă.

7. Tribunalul de primă instanţă

Tribunalul de primă instanţă a luat fiinţă pe baza prevederilor introduse de Actul unic
european în cele 3 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei
şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicţii de
primă instanţă, pe lângă Curtea de justiţie. Tribunalul de primă instanţă a intrat în funcţie la 1
septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988.

Componenţă, organizare şi funcţionare

Tribunalul de primă instanţă este format din 25 judecători, aleşi pe o perioadă de 6 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care oferă toate
garanţiile de independenţă şi care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor
jurisdicţionale.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar membrii
Tribunalului, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului general
în anumite afaceri. Criteriile de selectare a cauzelor în care va fi utilizată această posibilitate
şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali sunt fixate de Regulamentul de procedură
al Tribunalului.
Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de membrii Tribunalului,
potrivit aceloraşi modalităţi ca la preşedintele Curţii.
Independenţa funcţională a Tribunalului este garantată prin existenţa unei grefe distincte.
Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor compuse din 3
la 5 judecători. Excepţia este dată de acţiunea în plen.

Competenţa TPI
Tribunalul este, în principal, competent să se pronunţe în:

62
 - litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, adică în toate problemele de personal, inclusiv
recursurile în despăgubire;
- recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor de către persoane fizice,
care se referă la punerea în practică a regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor;
- recursurile în despăgubire, care urmăresc repararea prejudiciilor provocate de o instituţie
comunitară, ca urmare a unui act sau a unei reţineri care face obiectul unui recurs în anulare
sau, în lipsă, formulat de acelaşi reclamant şi care ţine de principala competenţă a TPI.
Tribunalul funcţiei publice a Uniunii Europene

Tratatul de la Nisa a prevăzut înfiinţarea de Camere jurisdicţionale în anumite domenii. La 4

noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această bază, o decizie 153 care instituie Tribunalul
funcţiei publice a Uniunii Europene.
Această nouă jurisdicţie specializată are competenţa de a statua cu privire la recursurile
legate de contenciosul funcţiei publice. Tribunalul funcţiei publice exercită în prim instanţă
competenţele pentru a statua cu privire la litigiile între Comunităţi şi agenţii săi, în virtutea
art. 236 din Tratatul instituind CE şi a art. 152 din Tratatul instituind CEEA, înţelegând aici
litigiile între orice organ sau organism şi personalul său
Deciziile sale pot face obiectul unor acţiuni introduse în faţa tribunalului de primă instanţă şi,
în mod excepţional, în faţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.
Tribunalul are în componenţă 7 judecători, aleşi pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea
reînnoirii mandatului. Dacă Curtea de justiţie solicită, Consiliul, statuând cu majoritate
calificată, poate mări numărul judecătorilor. Judecătorii sunt numiţi de către Consiliul UE. La
numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina de a asigura o componenţă echilibrată a
Tribunalului, pe o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care are cetăţenia unională şi
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 225A, alin. 4 TCE şi art. 140B, alin. 4 TCEEA poate
să-şi prezinte candidatura. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza
recomandărilor Curţii, fixează condiţiile şi modalităţile cu privire la prezentarea şi tratarea
candidaturilor.
În cadrul tribunalului funcţionează un Comitet compus din 7 personalităţi dintre foştii
membri ai Curţii de justiţie şi ai Tribunalului de primă instanţă şi din jurişti care au
competenţe notorii. Desemnarea membrilor Comitetului, precum şi regulile sale de
funcţionare sunt decise de către Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată, pe baza
recomandării Curţii de justiţie.
Comitetul îşi dă avizul cu privire la candidaţii la exercitarea funcţiei de judecător al
Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidaţii care au o competenţă foarte
ridicată.
Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de 3 ani, un preşedinte. Mandatul
acestuia poate fi, de asemenea, reînnoit.
Tribunalul funcţiei publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători. Cu titlu
excepţional, Tribunalul poate lucra şi în şedinţe plenare sau în Camere de 5 judecători sau 1
judecător.
Preşedintele Tribunalului prezidează Camerele de 3 sau 5 judecători.
Tribunalul funcţiei publice îşi numeşte un grefier, căruia îi fizează statutul.
Procedura în faţa Tribunalului este cârmuită de Titlu lII din Statutul Curţii de justiţie, cu
excepţia art. 22 şi 23.
Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului de primă instanţă sunt aplicabile şi
Tribunalului funcţiei publice.

153
Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004.
63
Faza scrisă a procedurii cuprinde prezentarea cererii şi a memoriului în apărare, tribunalul
poate decide dacă este necesar şi un al doilea schimb de memorii. Atunci când un al doilea
schimb de memorii are loc, Tribunalul poate decide, cu acordul părţilor, să statueze fără a se
mai recurge la procedura orală.

Curtea de Conturi
Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării finanţării
Comunităţilor prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului european a
responsabilităţii de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Curtea de Conturi a fost
prevăzută de tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.
În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicţie. Curtea de Conturi este
inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993.

1. Componenţa şi funcţionarea Curţii de Conturi

Curtea de Conturi numără, în prezent, 27 membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre
personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern sau
care posedă o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile
de independenţă. Ei sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului lor. Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani,
cu posibilitatea prelungirii mandatului.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în
interesul general al Comunităţii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici
un guvern sau alt organism; ei trebuie să se abţină de la orice act incompatibil cu natura
funcţiei lor.
Funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională,
remunerată sau nu.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial. Fiecărui membru îi este repartizat un
sector specific de activitate.
Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.

2. Atribuţii
Atribuţiile Curţii de Conturi sunt foarte largi şi dintre acestea amintim:
- se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi
cheltuielilor Comunităţilor, indiferent că sunt bugetare sau nu;
- Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor membre, în
măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare;
- exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare;
- are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.

Banca Centrală Europeană (BCE)

Banca este o instituţie ce are rolul de a emite şi administra moneda unică: Euro. Noua
monedă a fost introdusă de la 1 ianuarie 1999 ca monedă de cont şi din 2002 bancnotele
naţionale ale 12 state membre UE care au acceptat şi au îndeplinit condiţiile (criteriile de
convergenţă) să participe la zona Euro au fost înlocuite cu Euro; la cele 12 s-a alăturat recent
şi Slovenia.

64
Organe comunitare

1. Comitetul economic şi social (CES)

Este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii de membrii ai structurilor economice
şi sociale, îndeosebi: agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi, meşteşugari, liber
profesionişti etc.
Comitetul asigură consultanţă Consiliului şi Comisiei, implicându-se activ în procesul
decizional.

2. Comitetul regiunilor
Are un caracter consultativ şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi
locale.

3. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

A fost înfiinţată în anul 1958, prin Tratatul de la Roma, cu scopul de a finanţa investiţiile
pentru promovarea obiectivelor Uniunii.
Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea
economică şi creşterea coeziunii sociale în interiorul Uniunii.

65
 Capitolul V

REPARTIZAREA COMPETENŢELOR ÎN CADRUL UE

A. Competenţa exclusivă a UE
 în domeniile în care Tratatele comunitare stabilesc acest tip de competenţă, statele
membre nu mai au dreptul să intervină prin reglementări la nivel naţional, ci decizia va fi
luată numai la nivel supranaţional în instituţiile UE

 domenii:
- politicile comune (Politica agricolă comună, Politica de transporturi, Politica comercială
comună, Politica comună de pescuit);
- regulile generale ale concurenţei;
- politica monetară;
- măsuri pentru conservarea resurselor biologice ale mărilor;
- uniune vamală;
- piaţă internă etc.

B. Competenţa partajată (concurentă)

 în domeniile în care se aplică o astfel de competenţă, deciziile se iau şi/sau la nivel

comunitar, supranaţional şi/sau la nivel naţional, intern.
 domenii:
- dreptul concurenţial;
- ajutorul umanitar;
- ajutorul în domeniul dezvoltării;
- acordurile internaţionale;
- extinderea UE;
- politicile sociale, de mediu, sănătatea etc.
 art. 5 TCE:
- Uniunea Europeană va acţiona în concordanţă cu principiul subsidiarităţii, numai dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate deplin de către statele membre
şi pot fi, prin urmare, mai bine realizate la nivel comunitar.

C. Competenţa reziduală

 domenii care au rămas în sarcina nivelului naţional al statelor membre, fără, însă, ca
acestea să poată lua unilateral măsuri interzise de tratate (libertatea nu este, deci, absolută
…).
 exemple:
- proprietatea;
- dreptul penal;
- fiscalitatea (cu excepţia impozitelor indirecte, mai ales TVA-ul);
- securitatea etc.

D. Repartizarea competenţelor potrivit Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa

Competenţe exclusive ale Competenţe partajate Acţiuni de coordonare sau

Uniunii completare
Concurenţa Piaţa internă Industria
Uniunea vamală Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie Protecţia şi ameliorarea sănătăţii
Politica comercială comună Agricultura, pescuitul oamenilor
66
Politica monetară pentru
statele €
Conservarea resurselor
biologice ale mării
(În cadrul politicii comune a
pescuitului)
Transporturile şi reţelele transeuropene Educaţia
Energia Formarea profesională
Politica socială, coeziunea economică, socială Tineretul şi sportul
şi teritorială Cultura
Mediul Protecţia civilă
Protecţia consumatorilor
Sănătatea publică (Mize comune ale
securităţii)
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi spaţiul
Cooperarea în domeniile dezvoltării şi
ajutorului umanitar

Sursă bibliografică: http://www.mie.ro/_documente/dictionar/Pagina_P.htm

Principiul repartizării competenţelor
Deoarece dinamismul integrãrii europene determinã modificãri permanente ce împiedicã
stabilirea unei « liste » definitive de competenþe, Uniunea Europeanã nu cunoaşte sistemul
clasic de atribuire a competenţelor folosit de cãtre statele federale, unde se ştie clar care sunt
atribuţiile instituţiilor federale şi care cele ale statelor ce compun federaţia. Se pune atunci
întrebarea dacã Comunitatea dispune doar de competenţe explicit atribuite prin Tratat, sau
poate sã-şi extindã aria de acţiune şi la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a CE a consacrat « teoria puterilor implicite », conform cãreia
Comunitatea dispune de competenţele necesare realizãrii obiectivelor rezultate din
competenþele expres prevãzute în Tratat. În mod concret, Comunitatea Europeanã putea
astfel sã-şi vadã recunoscute competenţele externe ori de câte ori adopta, pentru punerea în
practicã a unui obiectiv stipulat în Tratat, dispoziþii prin care sunt instaurate noi reguli
comune pentru statele sale membre. În plan operaţional, trebuie fãcutã distincþie între
competenţele exclusive şi competenţele concurente. În principiu, Uniunea Europeanã dispune
de competenţe concurente, competenţele exclusive constituind excepţia. Competenţa
exclusivã implicã faptul cã Uniunea este singura care poate interveni, orice intervenţie a
statelor membre fiind deci exclusã. Curtea de Justiţie a CE a reþinut cã UE dispune de
competenţe exclusive în douã domenii : politica comercialã şi conservarea resurselor
biologice ale mãrii. În ceea ce priveşte competenţele concurente, acestea sunt exercitate în
conformitate cu principiul preemţiunii comunitare : statele membre îşi pastrezã competenþa
atâta timp cât Comunitatea nu şi-a exercitat propria sa competenţă, însã în momentul în care
Comunitatea stabileşte reglementãri în domeniul respectiv statele membre pierd orice
competenþã de a legifera la acelaşi nivel. Principiul preemţiunii comunitare este subordonat
principiului subsidiaritãţii.

Principiul subsidiarităţii
Conceptul de subsidiaritate îşi are originea în doctrina socialã a bisericii care are în vedere
organizarea relaþiilor între diferitele grupuri sociale şi afirmã principiul conform cãruia
colectivitãţile mari nu trebuie sã intervinã la nivelul colectivitãţilor mici decât în probleme ce
pot fi mai bine soluþionate la eşalonul superior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât
de o manierã subsidiarã în raport cu colectivitãţile de bazã. Ideea este preluatã într-un raport
al Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune cã : « Uniunea Europeanã nu trebuie
sã conducã la realizarea unui super-stat centralizat. În consecinţã şi în conformitate cu

67
principiul subsidiaritãţii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu
le vor putea îndeplini în mod eficace ». Definiţia de mai sus reprezintã ceea ce se numeşte
« subsidiaritatea iniţialã». Dupã adoptarea Tratatului de la Maastricht, principiul
subsidiaritãţii este menţionat în acest document (formula fiind preluatã şi în Tratatul de la
Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE – versiunea consolidatã), în forma urmãtoare :
« Comunitatea acţioneazã în limita competenţelor şi a obiectivelor ce-i sunt conferite prin
Tratat. În domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivã, Comunitatea nu intervine –
conform principiului subsidiaritãţii – decât în mãsura în care obiectivele acþiunii avute în
vedere nu pot fi realizate de o manierã suficientã de cãtre statele membre, ele fiind – datoritã
dimensiunilor şi efectelor la care dau naştere – îndeplinite mai bine printr-o acţiune la nivel
comunitar ».

68
 Capitolul VI
Viitorul UE

1. Convenţia cu privire la viitorul Europei

Tratatul de la Nisa a reprezentat o primă etapă a procesului de “re-gândire” şi de “re-

construcţie” a unei viitoare Uniuni Europene extinse. Tratatul menţionat prevede într-o
Declaraţie anexată, printre altele, că anul 2001 este anul (primul) dezbaterilor europene pe
tema viitorului Uniunii. Astfel, Declaraţia proiectează dezbaterea în 3 etape şi anume:
 prima s-a desfăşurat în cel de-al doilea semestru al anului 2001 şi a constat în dezbateri la
nivel naţional cu privire la noua arhitectură a UE după extindere, încheindu-se cu prezentarea
tuturor opţiunilor la conferinţa de la Laeken, în decembrie 2001;
 a doua etapă a început în martie 2002 prin convocarea unei Convenţii 154, la Bruxelles, care
a abordat în mod structurat aspectele discutate la Laeken şi a alcătuit un Proiect de Tratat;
 ultima etapă a fost reprezentată de o Conferinţa interguvernamentală” 155, care, folosind ca
punct de plecare documentul final adoptat de Convenţia Europeană de la Bruxelles (proiectul
de Tratat constituţional al UE) şi dezbaterile ulterioare, a luat decizia finală, în noiembrie
2004, tratatul fiind semnat la 29 oct. 2004, cu privire la principalele puncte discutate
începând cu Nisa, puncte care au fost sintetizate în Declaraţia de la Laeken astfel:
1. o mai bună repartiţie şi definire a competenţelor în cadrul UE;
2. simplificarea instrumentelor juridice ale UE;
3. mai multă democraţie, transparenţă şi eficacitate în UE;
4. elaborarea unei Constituţii pentru cetăţenii europeni şi statutul Cartei drepturilor
fundamentale.

2. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa156

A. Tratatul constituţional are următoarea structură:

 Partea I cu 9 titluri (Definiţia şi obiectivele Uniunii, Drepturile fundamentale şi
cetăţenia Uniunii, Competenţele Uniunii, Instituţiile şi organele Uniunii, Exercitarea
competenţelor Uniunii, Viaţa democratică a Uniunii, Finanţele Uniunii, Uniunea şi zona de
vecinătate, Apartenenţa la Uniune);
 Partea a II-a – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii (Preambul, Demnitatea,
Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia, Dispoziţii generale care
reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei);
 Partea a III-a – Politicile şi funcţionarea Uniunii (Clauze cu aplicare generală,
Nediscriminare şi cetăţenie, Politici şi acţiuni interne, Asocierea ţărilor şi a teritoriilor de
peste mări, Acţiunea externă a Uniunii, Funcţionarea Uniunii, Dispoziţii comune);

154
Convenţia Seniorilor de la Bruxelles este, de fapt, o conferinţă în urma căreia a fost adoptat un act final
ce va cuprinde opţiunile cu privire la viitoarea organizare a UE. Convenţia a fost alcătuită din 210 participanţi
(105 membri titulari şi 105 membri supleanţi) din statele membre, din ţările candidate şi din cadrul instituţiilor
comunitare. Ceea ce este important este faptul implicării societăţii civile la discuţia privind viitorul Europei,
tocmai din perspectiva necesităţii participării cetăţenilor la luarea deciziilor în cadrul UE.
155
Viitorul Europei – tema Convenţiei Europene de la Bruxelles a Seniorilor şi Tinerilor (cu un rezumat în
limba engleză: The Future of Europe – the Theme of the European Senior and Youth Convention’s Debates) -
Mihaela Augustina Dumitraşcu, Revista “Analele Universităţii din Bucureşti – Seria Drept”, numărul III-IV,
2002, Ed. Rosetti, p.106-114.
156
A se vedea: “Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – text comentat şi adnotat”, Ion Golea,
Mihaela Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
69
  Partea a IV-a – Dispoziţii generale şi finale. De asemenea, sunt anexate protocoale,
anexe şi declaraţii157 dintre care le menţionăm pe următoarele:
1. Protocol cu privire la rolul parlamentelor naţionale în UE;
2. Protocol cu privire la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
3. Protocol cu privire la Statutul Curţii de Justiţie a UE;
4. Protocol cu privire la Statutul Sistemului european al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene;
5. Protocol cu privire la Statutul Băncii Europene de Investiţii;
6. Protocol cu privire la sediile instituţiilor şi ale anumitor organe, organisme, agenţii
şi departamente ale UE;
7. Protocol cu privire la privilegiile şi imunităţile UE;
8. Protocol cu privire la Tratatele şi Actele de aderare ale Regatului Danemarcei,
Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, ale Republicii Elene,
ale Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze şi ale Republicii Austria, Republicii
Finlanda şi Regatului Suediei;
9. Protocol cu privire la Tratatul şi Actul de aderare ale Republicii Cehia, Republicii
Estonia, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii
Ungaria, Republicii Malta, Republicii Polonia, Republicii Slovenia, Republicii
Slovacia;
10. Protocol cu privire la procedura deficitului excesiv;
11. Protocol cu privire la criteriile de convergenţă;
12. Protocol cu privire la Euro Group;
13. Protocol cu privire la anumite prevederi referitoare la Regatul Unit al Marii Britanii
şi Irlandei de Nord referitoare la uniunea economică şi monetară;
14. Protocol cu privire la anumite prevederi legate de Danemarca referitoare la uniunea
economică şi monetară;
15. Protocol cu privire la anumite atribuţii ale Băncii Naţionale a Danemarcei;
16. Protocol cu privire la sistemul „Pacific Financial Community franc”;
17. Protocol cu privire la acquis-ul Schengen integrat în cadrul UE;
18. Protocol cu privire la aplicarea anumitor aspecte ale art. III-130 al Constituţiei
pentru Regatul Unit şi Irlanda;
19. Protocol cu privire la poziţia Regatului Unit şi a Irlandei referitoare la politicile de
respectare a controlului de frontiere, azil şi imigrare, cooperare judiciară în materie
civilă şi cooperarea poliţiei;
20. Protocol cu privire la poziţia Danemarcei;
21. Protocol cu privire la relaţiile externe ale statelor membre cu privire la trecerea
frontierelor externe;
22. Protocol cu privire la azilul pentru naţionalii statelor membre;
23. Protocol cu privire la cooperarea structurată permanentă stabilită prin art.I-41(6) şi
art.III-312 ale Constituţiei;
24. Protocol cu privire la art.I-41(2) al Constituţiei;
25. Protocol cu privire la importurile în UE de produse de petrol rafinate în Antilele
Olandeze;
26. Protocol cu privire la dobândirea proprietăţii în Danemarca;
27. Protocol cu privire la sistemul public de transmisiune (broadcasting) în statele
membre;
28. Protocol cu privire la art. III-214 al Constituţiei;
29. Protocol cu privire la coeziunea economică, socială şi teritorială;
30. Protocol cu privire la aranjamente speciale pentru Groenlanda;
31. Protocol cu privire la art. 40.3.3 din Constituţia Irlandei;
157
Declaraţiile nu au valoare juridică; ele sunt anexate Actului Final CIG din octombrie 2004.
70
 32. Protocol cu privire la art.I-9(2) din Constituţie referitor la aderarea UE la CEDO;
33. Protocol cu privire la Actele şi Tratatele care au completat sau amendat TCE şi
TUE;
34. Protocol cu privire la prevederile transnaţionale legate de instituţiile şi organele UE;
35. Protocol cu privire la consecinţele financiare ale expirării TCECO şi a Fondului de
Cercetare pentru Cărbune şi Oţel;
36. Protocol de amendare a TCEEA.

Anexele
Anexa I – Lista la care se referă art.III-226 din Constituţie;
Anexa II – Ţările şi teritoriile de peste mare la care se aplică Titlul IV al Părţii a III-a din
Constituţie.

Categorii de Declaraţii anexate Actului Final

Declaraţii privind dispoziţii ale Constituţiei;
Declaraţii privind Protocoalele anexate Constituţiei;
Alte declaraţii.

B. Elemente de conţinut

Caracteristicile generale ale Constituţiei UE

 un text unic!
 o personalitate juridică pentru Uniune!
 generalizarea procedurii legislative;
 şedinţe publice ale Consiliului – în calitate de co-legiuitor;
 un număr redus de instrumente juridice
 o repartizare mai clară a competenţelor;
 introducerea Cartei drepturilor fundamentale în Tratat;
 un rol crescut al parlamentelor naţionale (controlul principiului subsidiarităţii);
 luarea în considerare a societăţii civile;
 un sistem instituţional echilibrat;
 reducerea dreptului de veto;
 progrese în domeniul „libertate, securitate, justiţie”;
 afirmarea rolului Uniunii pe scena internaţională (ministrul afacerilor externe).

O Uniune mai democratică

 1 milion de cetăţeni pot cere Comisiei să alcătuiască un proiect legislativ într-un
domeniu considerat necesar;
 Rolul parlamentelor naţionale este consolidat; ele pot cere verificarea dacă
principiul subsidiarităţii („early warning”) a fost respectat în redactarea unui
proiect legislativ al Comisiei (Protocolul privind principiul subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale).

Adoptarea Constituţiei UE
 Statele membre trebuie să o adopte în unanimitate în cadrul unei CIG (astfel este
garantat dreptul de veto), eveniment care s-a întâmplat în luna iunie 2004; după acest
moment, au avut loc revizuirea lingvistică a tratatului şi traducerea sa;
 Toate statele membre au semnat Constituţia, în cadrul unei ceremonii oficiale, la
Roma, pe data de 29 octombrie 2004. România, Bulgaria şi Turcia au semnat Actul
Final al CIG, cu valoare politică, în calitatea lor de state candidate şi de participanţi la

71
 Convenţia europeană care a elaborat Proiectul de Constituţie, cele 3 state având
statutul de observatori la CIG de semnare158;
 Constituţia va intra în vigoare când toate statele o vor ratifica şi va înlocui toate
tratatele existente în prezent; la acest moment, se află în desfăşurare procedura de
ratificare în statele membre, potrivit prevederilor naţionale (prin parlament sau/şi
referendum), singurele ţări care au ratificat fiind, deocamdată, doar Lituania,
Ungaria şi Spania;
 Dacă, în termen de 2 ani de la semnare, 80% din statele membre au ratificat-o, iar
unul sau mai multe state au întâmpinat dificultăţi, textul prevede că această chestiune
este deferită Consiliului European pentru găsirea unei soluţii politice.

* Teme de cercetare:

- Actele normative ale UE propuse prin proiectul de Tratat constituţional.

- Rolul Ministrului pentru afaceri externe al UE în viziunea Tratatului constituţional.
- Principalele noutăţi aduse de Constituţia UE.

158
Croaţia nu a semnat Actul Final, deşi a fost prezentă la ceremonie, deoarece nu a avut reprezentanţi în
Convenţia Europeană, la momentul elaborării Proiectului de Constituţie; pe atunci nu se obţinuse, încă, statutul
de candidat UE.
72
BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii

A. Literatură de specialitate în limba română

1. Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu , „Drept comunitar

european. Caiet de seminar”, Editura Prouniversitaria, ediţia a 3-a, 2006;
2. Bibere, Octav, „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”, Iaşi,
Editura Polirom, 1999; „Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra
Uniunii Europene”, Bucureşti, Editura Lucreţius, 1997;
3. Cairns Watter, „Politicile şi instituţiile UE”, Editura Corint, 2001;
4. Călinoiu, Constanţa; Vedinaş, Verginia, „Teoria funcţiei publice comunitare”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
5. Darie, Nicolae, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici
comune. Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;
6. Diaconu, Nicoleta; Marcu, Viorel, „Drept comunitar. Partea specială. Politicile
comunitare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
7. Duculescu, Victor, „Dreptul integrării europene. Tratat elementar”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003;
8. Ferréol, Gilles, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
9. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”, ediţia
I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a (2000), Editura
ACTAMI, Bucureşti;
10. Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002;
11. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed. a II-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004; 2006;
12. Fuerea Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
13. Gâlea, Ionuţ; Mihaela-Augustina, Dumitraşcu; Morariu, Cristina, Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa, text comentat şi adnotat, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
14. Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni
comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
15. Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Editura Economica, Bucureşti,
2001;
16. Marcu, Viorel, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
17. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta, „Drept comunitar general”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002;
18. Munteanu, Roxana, „Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
19. Prisecaru, Petre; Idu, Nicolae, „Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii
Europene”, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
20. Profiroiu, Marius; Popescu, Irina, „Politici europene”, Editura Economică,
Bucureşti, 2003;
21. Tudoroiu, Theodor, „Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti,
1997;
22. Ţinca, Ovidiu, „Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999;
73
23.Ţinca, Ovidiu, „Drept comunitar material”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
24. Vese, Vasile; Ivan, Adrian, „Tratatul de la Nisa”, Editura Dacia, Cluj Napoca,
2001;
25. Voicu, Marin, „Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă”, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2002;
26.Zorgbibe, Charles, „Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor”, Editura Trei,
Bucureşti, 1998.

B. Literatura de specialitate străină

1. Barav, Ami, „Dictionnaire juridique des Communautés européennes”, Paris, 1993;

2. Boulouis J., „Droit institutionnel des Communautés européennes”, Paris, 3-e
édition, 1991; 4-e édition, 1994;
3. Boulouis J.; Chevallier R.M., „Grands arréts de la Cour de justice des
Communautés européennes”, 5-e édition, Paris, 1992; 3-e édition, Paris, 1983;
4. Cartou Louis; Clergerie Jean-Louis; Gruber Annie; Rambaud Patrick:
„L’Union Europeènne”, Editura Dalloz, 2000;
5. Craig, Paul; de Búrca, Gráinne, „EC law. Text, cases and materials”, Oxford,
Claredon Press, 1999;
6. Denis, Jacques (traduction), „Dictionnaire juridique de l’UE”, Editura Bruylant,
Bruxelles, 1998;
7. Favret, Jean-Marc, „Droit communautaire du marché interiéur”, Gualino Éditeur,
Paris, 2001;
8. Favret, Jean-Marc, „L’essentiel de l’UE et du droit communautaire”, Gualino
Editeur, 2000;
9. Favret, Jean-Marc, „Droit et pratique de l’Union Européenne”, Gaulino Éditeur,
2001;
10. Gand, Joseph, „Droit des Communautés européennes”, Editura Larcier, Bruxelles,
1997;
11. Gueguen, Daniel, „Guide practique du labyrinthe communautaire”, ediţia a 8-a,
Editura APOGEE, 2001;
12. Houteer, Christine, „La construction européenne – étapes, objectifs, réalisations”,
Editura Nathan Université, 2000;
13. Isaac, Guy, „Droit communautaire général”, 3-e éd., Paris, 1991; 4-e éd., 1994;
14. Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Editura Dalloz, 2001;
15. Quermonne, Jean-Louis, „Le système politique de l’UE (Dès Communautés
Economiques à l’Union politique)”, Editura Montchrestien, 2001;
16. Mannin, Philippe, „Les Communautés Européennes – L’UE”, Editura Pedone,
1997;
17. Mathijssen P., „A Guide to European Community Law”, London, 1990;
18. Moussis, Nicolas, „Guide des politiques de l’Europe”, Editura Pedone, 2001;
19. Rideau, Joël (sous sa direction), „De la Communauté de droit à l’Union de droit –
continuités et avatars européenes”, Editura LGDJ, 2000;
20. Simon, Denys, „Le système juridique communautaire”, Editura PUF, 1997;
21. Westlake, M., „The European Union beyond Amsterdam; new concepts of Ron
Hedge”, European Integration, 1998;
22. Zorgbibe, Charles, „Histoire de la construction européenne”, Paris, 1993.

II. Reviste de specialitate

74
 - Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Reglementarea recursului în neîndeplinirea
obligaţiilor de stat membru introdus în faţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (art.226
- Tratatul instituind Comunitatea Europeană)”, Revista INPPA, nr.3, 2005;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE –
prezentare generală”, Revista de Drept Public, nr.2, 2005, Editura All Beck, pg.98 –
106;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Proiectul de Constituţie pentru Europa –
simplificarea sau complicarea instrumentelor normative ale Uniunii Europene?” –
Revista de Drept Public, nr.4, Editura All Beck, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Les jeunes – impliqués dans le travail de la
Convention Européenne de Bruxelles”, lucrarea „L’UE entre reforme et
élargissement, comparaison entre l’approche d’un état membre et la vision d’un état
candidat – Actes du Colloque des 11 et 12 septembre 2003, Bucarest”, Editura
AllBeck, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Semnificaţia Zilei Europei – 9 mai”, Revista
“Analele Universităţii din Bucureşti – Seria Drept”, numărul II, Ed. Rosetti, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Locul şi rolul Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului în cadrul normativ al UE”, Revista “Analele Universităţii din Bucureşti –
Seria Drept”, numărul II, 2003, Ed. Rosetti;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Federalism european”, Revista “Identitate
românească şi integrare europeană”, Ed. Ars Docendi, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Viitorul Europei – tema Convenţiei Europene de la
Bruxelles a Seniorilor şi Tinerilor”, Revista “Analele Universităţii din Bucureşti –
Seria Drept”, numărul III-IV, 2002, Ed. Rosetti;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Democracy and participation in the European
Union” lucrarea Ministerului Integrării Europene: „Convenţia privind viitorul
Europei. Contribuţiile reprezentanţilor României (februarie – august 2002);
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Federalism în Europa – privire generală asupra
acestei perspective”, lucrarea “Pregătirea economică şi juridică a specialiştilor –
premisă esenţială a integrării României în Uniunea Europeană”, Editura Ars Docendi,
2002;
- Augustin Fuerea, Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Tratatul de la Nisa - context şi
evoluţii de natură organizatorică”, “Palatul de Justiţie”, Numărul 8 şi Numărul 9,
2001;
- Augustin Fuerea ş.a.„Evaluarea gradului de concordanţă a legislaţiei române cu
acquis-ul comunitar, la nivelul anului 2002, pe capitole de negociere”, coautorat,
Studiul nr. 1 din cadrul Studiilor de Impact PAIS II, ediţia bilingvă, Institutul
European din România, Bucureşti, 2004;
- Augustin Fuerea, „Constituţia Uniunii Europene – geneză şi conţinut”, „Revista
Română de Studii Internaţionale”, serie nouă, nr. 1/2004;
- Augustin Fuerea, „Constituţia Uniunii Europene: tratat constitutiv sau lege
fundamentală”, „Revista de Drept public”, nr. 3/2004;
- Augustin Fuerea, „Ideea Europei statelor unite: trecut, prezent şi viitor”, „Revista de
Drept comunitar”, nr. 2/2004 ;
- Augustin Fuerea, „Privire de ansamblu asupra procesului de aderare a României la
Uniunea Europeană”, „Revista de Drept Public”, nr. 2/2003, anul IX (29), Serie nouă,
aprilie – iunie ;
- Augustin Fuerea, ”Revizuirea Constituţiei României – din perspectiva integrării în
Uniunea Europeană şi aderării la Tratatul Atlanticului de Nord”, „Curierul judiciar”,
nr. 4/2003 ;
- Augustin Fuerea, „Dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei europene”, „Cetăţenie
naţională – cetăţenie europeană”, Editura Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2003,
75
- Roxana-Mariana Popescu, „Particularităţi ale componenţei Parlamentului European”,
Revista de Drept public, nr. 2/2004, Bucureşti;
- Roxana-Mariana Popescu, „Scurt istoric al principiului subsidiarităţii”, „Integrarea
României în structurile euro-atlantice – efecte economico – sociale, politice şi
juridice” – publicaţie a U.C.D.C., Editura Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2003;
- Roxana-Mariana Popescu, „Particularităţi ale repartizării competenţelor între
Comunităţile europene şi statele membre ale acestora”, „Identitatea românească şi
integrare europeană. Probleme şi perspective”, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2003;
- Roxana-Mariana Popescu, „Directiva – act comunitar”, „Pregătirea economică şi
juridică a specialiştilor – premisă esenţială a integrării României în Uniunea
Europeană”, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002;
- Roxana-Mariana Popescu, "Particularităţi ale aplicabilităţii normelor dreptului
comunitar european”, „Public şi privat în economie, învăţământ – cercetare şi drept”,
editura Oscar Print, Bucureşti, 2002;
- Roxana-Mariana Popescu, „Particularităţi ale ordinii juridice comunitare”, „România
în procesul integrării europene” „România în procesul integrării europene”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 2001.

III. Legislaţie relevantă

- Tratatul de la Paris instituind C.E.C.A. - 1951 (intrat în vigoare în 1952);

- Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în vigoare în
1958);
- Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a
Parlamentului european - 1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în 1971, al
doilea în 1976);
- Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);
- Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în vigoare în
1993);
- Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în vigoare în
1999);
- Tratatul de la Nisa – 2001 (intrat în vigoare în 2003);
- Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare la Comunităţile Europene;

IV. Alte surse

1. www.europa.eu - Site-ul oficial al Uniunii Europene;

2. www.mie.ro - Ministerul Integrării Europene;
3. www.infoeuropa.ro - Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti;
4. www.ier.ro - Institutul European din România;
5. www.mae.ro – Ministerul Afacerilor Externe;
6. www.inm.ro – Institutul Naţional al Magistraturii.

76