PROZA NARATIVĂ

Termenul de proză este de origine latină ( prosa) provenind din prosus , care însemna înainte ,
numind o formă a discursului , oral sau scris , care nu este supus regulilor versificaţiei .
Tipuri : proza literară ; oratorică ; istorică ; administrativă; memorialistică ( jurnal , memorii ,
amintiri) ; de reflecţie ( eseu, aforisme, apoftegme) . Diferenţele dintre aceste tipuri de proză sunt date de
intenţiile diferite urmărite de autori şi de relaţiile diferite în care intră cu realitatea vieţii , cu adevărul şi
frumosul .
Proza literară ( narativă) aparţine artei şi are 2 laturi principale : subiectul şi discursul narativ.
Există tipuri diferite de organizare a construcţiilor în proză ( romanul , nuvela, povestirea , schiţa ,
legenda , basmul) cărora le sunt comune câteva elemente : sunt construcţii narative care prezintă un
spaţiu ,în care unul sau mai multe personaje se află angajateîntr-o acţiune .
Toate tipurile de proză narativă sunt legate de un concept fundamental , acela de povestitor sau
narator , adică de cel care spune povestea . Statutul acestuia a evoluat în timp .
Tipuri de naratori :
 uniscient – priveşte personajul din exterior, spune mai puţin decât ştie personajul
 omniscient şi omniprezent – ştie totul despre eroii săi
 martor – observator al lumii narate
 personaj – este şi narator şi actant (protagonist)
 mesager – transmite o întâmplare "auzită"
Funcţiile naratorului :
1.funcţia narativă – constă în relatarea evenimentelor
2.funcţia de regie – are în vedere rolul de dirijare a intrării în scenă a personajelor
3.funcţia de interpretare – reliefează o perspectivă subiectivă, o implicare afectivă

COMUNICAREA ÎN TEXTUL NARATIV

Caracteristică fundamentală a existenţei , comunicarea ,artă de transmitere a informaţiilor , ideilor şi

atitudinilor de la o persoană la alta , este un proces dinamic şi se adaptează la nevoile interlocutorilor .
În cadrul prozei narative esenţială este ipostaza scriitorului creator de personaje,înzestrate cu toate
atributele "umanităţii", inclusiv cu un comportament verbal specific . Autorul modelează o lume
ficţională după tiparul celei reale şi imită schimburile verbale curente , creând o diversitate de
interlocutori şi situaţii de comunicare ale căror caracteristici trebuie refăcute de cititor prin predicţii , pe
baza reperelor oferite de text .
Raportul dintre planul autorului ( naraţie , descriere) şi cel al personajelor (dialog , monologuri)
diferăîn funcţie de epocă , gen şi specie literară , autor , temă . În unele specii în proză ( descriptivă , mai
ales) dialogul ocupă un spaţiu restrâns ,în timp ce în alte compoziţii , prin extinderea şi prin sistemul de
construcţie a dialogului prezintă asemănări cu piesele de teatru .

PERSONAJUL LITERAR

Structura naraţiunii ,ca ţesătură de motive, nu este realizabilă în absenţa personajului , factor
structurant al povestirii şi mijloc de ordonare a motivelor .
Între autor , personaj şi cititor se stabileşte o relaţie de comunicare .

1
 În funcţie de modul de receptare , pot fi stabilite mai multe tipuri de personaje :
1)în funcţie de gradul de implicareîn acţiune şi de locul pe care-l ocupăîn economia operei :
-principale -secundare -episodice
2)în funcţie deînsuşirile evidente ale eroului :
-pozitiv -negativ
3)în funcţie de comportament
-liniare sau plate ( se comportă egal de la început până la sfârşit, acţiunile lor fiind previzibile)
-complexe sau rotunde ( sunt urmărite progresiv , evoluează , se împlinesc)
4)în funcţie de modul de prezenţă în operă :
-individual -colectiv
5)în funcţie de curentul literar :
-clasic ( Harpagon-Avarul , Molière)
-romantic ( Dionis – Sărmanul Dionis , M. Eminescu)
-realist ( Mara – Mara , Ioan Slavici)
6) după modul cum se prezintă în raport cu realitatea :
-tipic ( avarul , arivistul)
-simbolic
-alegoric (în fabule)
-miraculos (în basme)

Personajul operei de ficţiune se defineşte în raport cu acţiunea , naraţiunea , timpul şi spaţiul narativ.
Personajul se dovedeşte a nu fi altceva decât purtătorul unui mesaj . Atunci când mesajul precizează
necesitatea de a schimba lumea , literatura intră în conflict cu puterea ca reprezentantă a unui model
inerţial .
Opera literară nu e un mesaj sau un enunţ închis după ce a fost emis , ci o producţie continuă de
enunţuri pentru că subiectul ei este atât al autorului , care a construit-o, cât şi al cititorilor , care o
receptează

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

Distincţia dintre narator şi personaj este de cele mai multe ori marcată şi cu mijloace stilistice .
Limbajul naratorului poate fi diferit de cel al personajului . Limba capătă valoarea unui procedeu cu
ajutorul căruia poate fi sugerat modul de a fi al personajului – educaţia , gradul de cultură ,îndeletnicirea ,
gradul de inteligenţă etc.
Manifestarea personajului prin limbaj poate fi una exterioară , prin angajare dialogică , ci şi una
interioară , monologică , legată de posibilităţile proprii monologului interior , procedeu literar constând
în transcrierea unui discurs fără destinatar şi fără auditoriu . Monologul interior nu este decât o
modalitate de a-l introduce pe cititor în gândirea personajului ,în întimitatea acestuia prin transcrierea
fluxului conştiinţei spre a-i sugera modul de a fi . Formă de mascare a naraţiunii , monologul interior este
marcat prin suprimarea punctuaţiei .
Orice naraţiune , sumară sau detaliată , se bazează pe :
 autor (în ipostaza de scrib , confident sau depozitar )
 personaj ( care poate fi convertit în povestitor)
 limbajul ( care oferă soluţii de caracterizare şi posibilitatea de a introduce o
distanţăîntre autor şi personaj)
 receptorul ( cel căruia îi e destinată naraţiunea)
O operă literară nu e numai o construcţie concretizată într-un text ci şi o interacţiune verbală reglată
social , pentru că se bazează pe relaţia autorului cu publicul căruia i se adresează . Cititorii trebuie să
recunoască în textul oferit de autor un act de comunicare specific .