TEMA 2.

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Noţiuni generale de izvor al dreptului internaţional

Acordul de voinţă (convergenţa voinţelor exprimate de două sau mai multe state), care este
fundamental în procesul de consacrare, într-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile
relaţiilor dintre ele, devine relevant prin mijloace juridice în care norma se concretizează:
tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de drept internaţional.

Există în teoria generală a dreptului, dar şi în dreptul internaţional public, distincţia dintre izvor
material și izvor formal. Izvoarele materiale sunt de fapt izvoare extrajuridice – factorii de
configurare ai dreptului internaţional. Izvoarele formale sunt forma pe care o îmbrăcă normele de
drept internaţional.

Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de voinţă dintre două sau mai multe state sau
alte subiecte de drept internaţional şi consacră tacit sau expres o regulă de conduită, indiferent de
caracterul său general sau particular, constituie izvoare ale dreptului internaţional.

Se consideră, de regulă, că o enumerare a izvoarelor este făcută de textul art.38 al Statutului
Curţii Internaţionale de Justiţie. Acest text nu reglementează izvoarele de drept internaţional, ci
stabileşte mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor într-o cauză supusă spre soluţionare Curţii. Astăzi există şi alte izvoare de drept
internaţional, apărute în special în urma dezvoltării organizaţiilor internaţionale.

Doctrina, încercând o clasificare a izvoarelor dreptului internaţional public, acceptă criteriul

importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice internaţionale, concretizat în
dihotomia izvoare principale – izvoare auxiliare. În prima categorie sunt cuprinse tratatele
internaţionale şi cutuma internaţională, iar în cea de-a doua categorie – hotărârile instanţelor
judecătoreşti internaţionale, legislaţia naţională a statelor, actele unilaterale ale statelor, unele
acte ale organizaţiilor internaţionale guvernamentale etc. După criteriul formei concrete de
exprimare, întâlnim izvoare exprese – tratatele internaţionale şi izvoare tacite – cutumele
internaţionale.

Izvoarele principale ale dreptului internaţional.

Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi de drept sau modificând
normele existente. Tratatul este un act juridic încheiat de state cu alte subiecte de drept
internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale.
Pentru

a fi un izvor de drept internaţional, tratatul trebuie să fi intrat în vigoare, să îndeplinească
cerinţele de validitate stabilite de normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.
Cele două convenţii, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state (Viena, 1969)
şi Convenţia cu privire la dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale
(Viena, 1986), definesc tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat în scris, între state,
respectiv state şi organizaţii internaţionale sau organizaţii între ele, guvernat de dreptul
internaţional fie că sunt consemnate într-un instrument unic ori în mai multe instrumente conexe
şi oricare ar fi denumirea lor.

Cutuma internaţională este cel mai vechi izvor de drept internaţional, format printr-o practică
generală, constatată, relativ îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă
juridică obligatorie. Elementul esenţial în formarea cutumei internaţionale îl constituie
recunoaşterea obligativităţii ei, de către state, ca normă juridică. Există cutuma universală, cu
aplicaţie generală în relaţiile internaţionale, şi cutuma generală sau bilaterală. Prima face parte
din dreptul internaţional general, a doua se naşte din practica unui număr restrâns de state, chiar
din practica a două state.

Cutuma internaţională este un izvor principal al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în
general. În majoritatea lor normele dreptului internaţional clasic s-au format, au existat şi s-au
îmbogăţit pe cale cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile purtării
războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală, cu excepţia
celor noi din perioada contemporană, care au cunoscut într-o măsură mai mare sau mai redusă
influenţa cutumei.

Sursele subsidiare ale dreptului internaţional.

Hotărârile adoptate de jurisdicţii internaţionale, ca şi sentinţele arbitrare şi cele ale tribunalelor
interne servesc ca mijloc de constatare şi interpretare a normelor de drept internaţional, deci ca
element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă ele exercită o influenţă certă asupra
evoluţiei dreptului internaţional. Mai ales unele dintre hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie
au un rol important în a degaja existenţa, sensul şi întinderea unor norme generale ale dreptului
internaţional.

Doctrina dreptului internaţional este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului
internaţional. În această categorie se includ însă nu numai lucrările specialiştilor în drept
internaţional, ci şi ale institutelor ştiinţifice internaţionale, organisme ca Asociaţia de Drept
Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, care au elaborat concepţii cu mare ecou în
dreptul internaţional şi chiar proiecte de codificare a dreptului internaţional.

Sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional şi anumite acte unilaterale ale
statelor. În practica internaţională există o serie de acte la care statul recurge în mod individual şi
care, fără a avea nici o legătură cu un tratat sau cutumă, exprimă voinţa statului respectiv,
producând anumite efecte în dreptul internaţional.

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public
numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de drept internaţional, prin
practica legislativă uniformă a mai multor state. De exemplu, când mai multe state adoptă legi
similare în domenii care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea,
etc.) se pot crea reguli internaţionale mai întâi pe cale cutumiară (practica legislativă naţională a
statelor) şi apoi pe cale convenţională.

Codificarea dreptului internaţional.

Prin codificare se înţelege gruparea şi sistematizarea normelor de drept internaţional existente.
Codificarea dreptului internaţional presupune operaţiuni care se realizează după o metodologie şi
după criterii de coordonare bine stabilite. Ea contribuie la clasificarea normelor dreptului
internaţional, la transpunerea normelor cutumiare în norme convenţionale, la precizia şi
autoritatea normelor şi instituţiilor sale, la participarea tuturor statelor la procesul de formare şi
dezvoltare a dreptului internaţional.

Până la ONU (1945), codificarea a cunoscut mai multe încercări. Prin actul final al Congresului
de la Viena (1815), au fost codificate norme privind regimul de navigaţie pe fluviile
internaţionale şi rangurile diplomatice. O codificare importantă a regulilor cutumiare de purtare a
războiului ca şi a mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor interstatale s-a realizat prin
convenţiile adoptate de cele 2 conferinţe de la Haga, din 1899 si 1907.

După crearea ONU, procesul de codificare a dreptului internaţional intra într-o etapa mai fertilă,
prin crearea unui cadru juridic şi organizatoric adecvat. Primul tratat postbelic de codificare a
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan îl constituie însăşi Carta ONU.
Prin Carta se atribuie Adunării Generale obligaţia de „a încuraja dezvoltarea progresivă a
dreptului internaţional şi codificarea lui”. Adunarea Generala a ONU a creat prin rezoluţia 174
(II), din 1947, Comisia de Drept Internaţional.

Comisia de Drept Internaţional a contribuit la elaborarea unor proiecte de convenţii multilaterale,

devenite ulterior tratate de codificare adoptate în cadrul unor conferinţe diplomatice cu privire la:
dreptul mării 1958, 1960, 1982; dreptul diplomatic 1961; dreptul consular 1963; dreptul
tratatelor 1969 etc.