Evolutia artei dramatice in literatura romana

Aparuta din cele mai vechi timpuri, la popoarele antice ale lumii, arta teatrala s-a dovedit una din cele
mai indragite progenituri ale literaturii. Ca mod de comunicare, jocul teatral pare a fi unul dintre cele
mai vechi, el putand fi observat nu numai la oameni, dar si la unele premiate, deci imitarea unor
anumite lucruri, fiinte nu este o actiune care necesita un efort intelectual ridicat. Dar jocul teatral nu
este nici pe departe un reflex automat, el se naste din necesitatea umana de comunicare si evolueaza
pe baza nevoii de dezvoltare a ratiunii si simtirii. Teatrul isi creeaza un microunivers propriu, in care
dramaturgul se substituie naturii creand personaje si locuri, facand din vis realitate, punand in fata
spectatorilor o lume noua, uneori complet diferita ce cea reala. Actorii dau nastere personajelor
plasmuite in imaginatia dramaturgului, un adevarat Prometeu care creeaza viata din nimic.

Nu putem aprecia exact cand au aparut primele reprezentatii teatrale, definitia jocului teatral ne lasa
in umbra, ea categorisind drept teatru orice manifestare imitatoare care lasa impresia unui joc
imaginar, ori astfel de manifestari au fost intalnite inca dinaintea aparitiei Homo Sapiens. Ce putem
aprecia ca sigur este faptul ca manifestarile teatrale au luat avant in vremea Greciei antice, cand s-au
cristalizat primele genuri ale stilului dramatic. In Atena antica s-au format primii dramaturgi precum
Aristophan, Sofocle, Horatiu filozofi greci care au observat predilectia oamenilor pentru reprezentarile
teatrale.

La noi in tara teatrul are radacini la fel de vechi ca si teatrul grecesc, dar spre deosebire de acesta
piesele au un caracter laic, ele fiind create de oamenii din popor si cizelate pe parcursul vremii. Lipsa
unui artist care sa fi pus bazele pieselor de teatru a dus la un caracter oarecum spartan al acestora,
ele nefiind cizelate precum cele ale marilor dramaturgi precum Alecsandri sau Caragiale, cu toate
acestea ele au fost savurate de-a lungul secolelor de publicul format din oameni din popor, care
vedeau in astfel de jocuri teatrale o alinare a durerilor si o raza de speranta. Aceasta manifestare s-a
concretizat in teatrul popular, cea mai veche forma de arta dramatica din tara noastra.

Teatrul popular reprezinta totalitatea productiilor dramatice populare, incluzand drama rituala. Jocurile
cu masti, drama liturgica, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice. Pe teritoriul tarii noastre
elemente de arta teatrala au existat in cadrul riturilor arhaice cu mult inainte de contactul cu civilizatia
greaca si romana. In substratul traco-dac au patruns cu timpul scheme, subiect, teme si chiar eroi ai
mitologiilor elene si latine, in special ale antesteriilor pagane, ale sionisiacilor, saturnaliilor si
kalendelor. Primele forme de drama rituala au fost cele referitoare la vanatoarea primitiva. Acestora
le-au urmat jocurile crescatorilor de animale si apoi cele cu caracter agrar, care foloseau masti
vegetale si antropomorfe, reprezentand demoni ai vegetatiei, personificand primavara (ca in
Paparuda) sau referindu-se la rituri ale fertilitatii solului (precum Calusul, Cucii). Cultul mortilor a
generat o alta categrie de jocuri rituale: jocurile grupurilor de barbati, care intruchipau, deghizandu-
se, spiritele stramosilor. Cu timpul, toate aceste forme ale dramei rituale si-au pierdut sensurile
initiale, accentuandu-se caracterul ludic. Rudimente ale catorva drame rituale, Calusui (Calusarii),
Caloianul, Paparuda, s-au pastrat pana in zilele noastre.

Cele mai vechi jocuri cu masti au fost cele ce tineau la tracii sud si nord-dunareni, de sarbatorile
solstitiului de iarna si ale echinoctiului de primavara si toamna. Crestinismul incearca sa combata
jocurile cu masti, travestirile de orice fel fiind interzise inca de la Sinodul al VI-lea (Constantinopol
692). Cu timpul, o parte din obiceiurile crestine au fost contaminate de rituri precrestine, in asa
masura incat ele devin mai mult laice decat religioase. Tematica jocurilor cu masti a evoluat de la faza
ritual-spectaculara spre spectacolul fara rit axat spre creatia mimo-dramatica si apoi spre cea fono-
dramatica. Capre (Turca, Brezaia) este jocul care prezinta ponderea cea mai mare in cadrul
sprectacolelor cu masti ale Anului Nou. Se intalneste pe tot cuprinsul tarii, dar cu o frecventa si o
varietate tipologica sporite in Moldova. Descinzind din travestirile animaliere proprii culturilor
vanatoresti, imaginea caprei a patruns in jocurile cu masti din epoca feudala si continua sa apara si
astazi in contextul unor petreceri populare, cu deosebire in cele de la Anul nou. Prima faza de trecre a
dramei rituale catre teatru este prezentarea dramatica a unor episoade lucide. Substratul magic, ce
atribuia Caprei rostul de a influenta pozitiv vanatoarea si careia i se substituie in societatea de
agricultori un rol fertilizator, este inlocuit acum prin explicarea actiunii mimetice, vaduvita insa de
sensurile initiale. De regula, spectacolul cuprinde o parte introductiva, descriptiva (in care se schiteaza
portretul mastii), urmata de moarte aparenta a animalului si reinvierea acestuia prin descantecul
Blojului (Mosului, Ciobanului, Uratului) care-l insoteste. Textul Poetic prezinta vadite inrauriri ale
cantecului liric, strigaturii, descantecului si este posterior pantomimei. Masca propriu-zisa, construita
din lemn cu maxilarul inferior mobil, initial stilizata, se transforma dintr-un element de recuzita
teatrala intr-un obiect decorativ, fiind impodobita excesiv cu margele , hurmuz. Panglici, oglinzi, flori
de hartie, clopotei. Acest obicei a exercitat o puternica influenta asupra tuturor jocurilor cu masti, care
reproduc, in general, aceeasi actiune: Berbecii, Boul, Cerbul, Tapul, Camila, Leul, Strutul, Paunul etc.
In schimb, Calul si Ursul – primul avand la noi o arie de raspandire ce nu depaseste spatiul
moldovenesc prezinta similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai in cazuri izolate. O forma
derivata a Caprei de la Anul Nou este jocul, cu acelasi nume, ce se practica la priveghi cu scopul de a
crea o atmosfera de buna-dispozitie in serile premergatoare despartirii de cel raposat.

Trecand de la teatrul popular la teatrul cult, observam ca acesta din urma a aparut mult mai tarziu
decat primul si coexista acum cu acesta. Primele manifestari ale teatrului cult s-au concretizat in
incercarile de adaptare a pieselor straine, in special a celor franceze la limba si obiceiurile romanesti.
Printre primele incercari de acest gen s-au remarcat cele ale lui Gheorghe Asachi. Printre adaptarile
sale, cea mai cunoscuta a fost Mirtil si Hloe de Florian, dupa Gessner, pe care scriitorul marturiseste
ca a folosit-o pentru a demonstra virtutile limbii romane. Asachi este direct influentat de literatura
dramatica a lui Aug. von Kotzebue, din care a tradus si localizat cateva piese: Lapeirus, jucata de
elevii Conservatorului in 1837, Vaduva vicleana sau Temperamentele, Pedagogul, Fiul pierdut.
Activitatea dramatica originala a lui Asachi incepe destul de tarziu, an 1834, cu prezentarea
compozitiei Serbarea pastorilor moldoveni si a piesei Dragos, intaiul domn suveran al Moldovei. Piesele
care au urmat, Inturnarea plaiesui din Anglia (1850), Turnul Butului, Voichita de Romanie, Elena
Dragos de Moldavia (1863), Petru I, tarul Rusiei, la Iasi (1868) si Desperatia unui eremit (1863) nu s-
au ridicat la nivelul asteptarilor, ele fiind mai mult un semn de patriotism, prin care Asachi aducea
aminte de istoria zbuciumata a romanilor.

Contributia lui Gh. Asachi la patrimoniul cultural romanesc s-a manifestat si indirect, el fiind
indrumatorul lui Matei Millo, cel mai bun actor roman din secolul al XIX-lea, autor de piese dramatice
si deschizator de drumuri in arta teatrala. El a compus prima opereta romana, Baba Harca, a carei
premiera a avut loc la 26 decembrie 1848. Creatia sa literara s-a legat stric de meseria sa de actor,
insa lucrarile sale s-au bucurat de o mai mica popularitate decat talentul sau actoricesc. Talentului
interpretativ al lui Matei Millo i se datoreaza aparitia unor piese ale lui Vasile Alecscndri care a creat
personaje special pentru acest talentat actor roman.

Dar lasand premergatorii teatrului romanesc sa isi primeasca gloria cuvenita, nu putem sa nu ajungem
la adevaratii intemeietori a dramaturgiei romanesti, titani ai literelor precum Vasile Alecsandri, I.
L.Caragiale sau, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Barbu Delavrancea.

La sfarsitul secolului al XIX-lea teatrul romanesc prinsese deja contur si incepuse sa se cristalizeze, de
aceea perioada interbelica nu a avut o prea mare influenta asupra artei dramatice romanesti. Umbriti
de marile figuri ale literaturii secolului precedent, multi din tinerii sciitori-dramaturgi ai secolului XX nu
au reusit sa se ridice la inaltimea premergatorilor lor. Cu toate acestea s-au remarcat torusi unii autori
precum Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Lucian Blaga. Aportul adus de Camil Petrescu la dezvoltarea
artei teatrale a constat in promovarea teatrului de idei, echivalentul romanelor psihologice din stilul
epic. Multe dintre aceste piese, care avocau personaje din trecut puse insa in situatii de actualitate
aveau rolul de a stimula inteligenta spectatorului. Nu se mai pun in scena piese care isi spun mesajul
cu franchete, atat datorita conditiilor austere impuse de razboi si de cenzura, dar si mai tarziu datorita
tendintei noi de a filozofa. Piese precum Jocul ielelor, Suflete tari, Danton sau Act venetian, renunta la
vulgaritatea comediilor de strada, folosind un limbaj mai elevat si un joc de scena apropriat. Acest nou
stil introdus in arta teatrala se adresa in sprecial psihicului, stimuland gandirea, cu scopul de a
evidenntia gravele erori comise de conducatorii tarii. Personajele isi piard din importanta in favoarea
jocului de scena si al ansamblullui, acum piesa se contopeste intr-un anamblu perfect care nu isi mai
poate pierde coeziunea. Daca in piesele de dinainte de turnura secolului un personaj putea tine in
viata un spectacol, acum este cultivata in special tehnica cuplurilor, formarea cualitiilor fiind menita sa
instruiasca spectatorul in facerea alegerilor.

Intr-un moment in care arta era un lux pe care numai cei instariti si-l permiteau, teatrul romanesc si-a
gasit scaparea in laicizarea pieselor, multe motive s-au pastrat prin trecerea lor din teatrul cult in cel
popular, unde au fost prelucrate, adaptandu-se la preferintele publicului neinitiat.

Odata cu semnarea tratatelor de pace si ridicarea starii de razboi, teatrul cunoaste o noua tinerete.
Spre deosebire insa de inceputurile sale, teatrul acum are de unde renaste, noile motive, cizelate de
teatrul popular, sunt mult mai apreciate in anii premergatori instaurarii comunismului. Acum ia
nastere teatrul absurdului, care deriva din teatrul de idei. Aceasta noua ramura bazata pe filozofie se
va dovedi o metoda de supravietuire a artei dramatice pe perioada comunismului, un timp in care
orice arta a fost transformata fortat inr-un instrument de propaganda. Prin natura sa filozofala, teatrul
absurdului a putut sa transmita adevaratul sau mesaj spectatorului fara a fi oprit de cenzura. De la
inceputurile sale teatrul romanesc a cunoscut diferite etape la dezvoltare care l-au dus inevitabil la
perfectionare, „expresia indirecta a sufletului artistului”.
TEÁTRU, teatre, s. n. I. 1. Clădire sau loc special amenajat în vederea reprezentării de
spectacole; p. ext. instituție de cultură care organizează spectacole. 2. Spectacol, reprezentație
dramatică. ◊ Loc. adj. De teatru = care se reprezintă la teatru (I 1), destinat a fi reprezentat pe
scenă. ◊ Expr. A face (sau a juca) teatru = a se preface. ♦ (Fam.) Discuție aprinsă între mai mulți,
ceartă care atrage pe curioși. 3. Arta de a prezenta în fața unui public un spectacol, o piesă. ♦
Profesia de actor, de regizor. 4. Literatură dramatică; culegere de piese. ♦ Ansamblul operelor
dramatice care prezintă caractere comune sau au o origine comună. II. Loc unde se petrece un
eveniment, unde are loc o acțiune. ◊ Teatru de operații (sau de război) = teritoriu, spațiu maritim
sau aerian unde în timp de război au loc acțiuni militare de o mare importanță strategică. –
Din fr. théâtre, lat. theatrum.

DRAMATURGÍE s. f. 1. Totalitatea operelor dramatice care aparțin unui popor, unei epoci, unei
școli literare, unui scriitor etc. 2. Arta de a scrie piese de teatru, de a le pune în scenă și de a le
interpreta. 3. Teoria, metoda și tehnica artei teatrale. – Din fr. dramaturgie.

ARTĂ DRAMATICĂ 1. Ansamblu de principii, reguli privitoare la interpretarea și punerea în

scenă a unui spectacol, a unei piese.
La data de 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare a reuşit să-l înlăture de la conducerea
Moldovei pe unchiul său Petru Aron, după ce l-a învins în Bătălia de la Doljeşti din
judeţul Neamţ. Ştefan avea o armată de 6.000 de oşteni, primind sprijin şi din
partea lui Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.
Ştefan cel Mare este voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Moldovei. Acesta
a domnit între 1457 şi 1504, perioadă în care ţara a cunoscut o dezvoltarea
considerabilă. Ştefan a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea, care a fost asasinat în
primăvara anului 1451 chiar de fratele său vitreg Petru Aron.
„În anul 6959 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a
năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori şi i-au tăiat capul”,
se arată în Letopiseţul anonim al Moldovei. Ştefan cel Mare a fost nevoit atunci să
fugă de mercenarii lui Petru Aron, aceştia primind ordin de a-l ucide şi pe fiul cel
mare al lui Bogdan al II-lea. După uciderea lui Bogdan, Petru Aron a urcat pe tronul
ţării, devenind domnitor al Moldovei.
În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a
solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456),
Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457,  pentru a lua tronul. Avea o oaste
comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar
și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată. În dreptul
satului Doljești, pe pârâul Hresca, afluent al Siretului, unde Siretul face un meandru
și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o
luptă în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.
Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru
Aron. În ținutul Neamțului, la Orbic, astăzi Buhuși, jud.Bacău, pe 14 aprilie, în Joia
Mare, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului
domnitor Petru Aron. Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea
Hotinului. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept
domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir. Locul purta numele de
Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii
putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.
În secolul XV, cetatea Chilia, un important centru economic și strategic al vremii, a fost obiect de
dispută între puterile din regiune.
Cetatea a fost asediată de două ori de Ștefan cel Mare, prima oară în 1462 și a doua oară în 1465.
Ulterior, în 1484, cetatea este cucerită de sultanul turc Baiazid al II-lea.
Ștefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia și Imperiul Otoman. Încă din ianuarie 1462 sunt
menționate lupte la hotarele dintre cele două țări, ceea ce periclita comerțul în zonă. Conform
cronicarului Laonic Chalcocondil, Ștefan cel Mare a colaborat cu flota otomană la asedierea Chiliei,
în iunie 1462. După eșecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a căpătat o rană care-l va
chinui până la sfârșitul vieții, oastea moldoveană a intrat să jefuiască în Țara Românească, dar a
fost oprită de Vlad Țepeș. La doi ani și jumătate de la eșec, în ianuarie 1465, după un asediu de o zi
(24 ianuarie), Ștefan cel Mare cucerește cetatea Chiliei. Domnitorul îl numește pe Isaia, cumnatul
său, pârcălab al cetății.

Cetatea Chilia în prezent

Urmele vechii cetăți pot fi vazute în localitatea Chilia din regiunea Odesa, Ucraina. Cetatea este în
ruine, complet abandonată de autoritățile din România și Republica Moldova, cele doua state care îl
revendică pe Ștefan cel Mare drept erou național. În prezent din cetate nu a mai rămas decât un turn
(aparent, capela cetății) care se află pe teritoriul privat al unei întreprinderi industriale.

Bătălia de la Baia (în maghiară Moldvabányai csata, Bătălia de la Baia Moldovei) a avut loc în

noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 între oastea Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, și
oastea Regatului Ungariei, condusă de Matia Corvinul.

În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ștefan a atacat pe neașteptate orașul Baia,

dând foc palisadelor din lemn ale orașului, ceea ce a luat prin surprindere armata regală, având loc
crâncene lupte stradale de noapte, soldate cu mari pierderi omenești pe ambele părți. Grigore
Ureche, autorul letopisețului Țării Moldovei relatează că incendiul pus noaptea de moldoveni a creat
o mare învălmășeală, în care au fost tăiați cu săbiile aproape jumătate din soldații regelui Matia. El
însuși ar fi fost rănit cu trei săgeți și cu o lovitură de lance, ceea ce a determinat transportarea sa în
mare grabă spre Ungaria.

În 20 august 1470, la Lipnic (Lipinți) a avut loc celebra bătălie din dumbrava de la Lipnic, pe Nistru,
în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a învins oștile tătare conduse de fiul si
fratele hanului Mamak....conducatorul tatarilor de pe Volga!
După obținerea victoriei, Ștefan „a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la
Dumnezeu și Preacurata Maica Sa”.
Pe locul bătăliei a fost înălțată, încă în perioada interbelică, la cimitirul satului cu același nume, o
troiță în memoria celor căzuți în luptă.
Bătălia de la Soci a avut loc la 7 martie 1471 la Soci, lângă Râmnicu Sărat între
armatele Moldovei și Țării Românești.
Urcarea pe tronul Țării Românești a lui Radu cel Frumos, un fidel absolut al Porții reprezenta o
amenințare pentru Moldova. Începând cu 1470 Ștefan cel Mare începe o campanie prin care
încearcă înlăturarea acestuia și înscăunarea lui Basarab Laiotă[2]. Astfel, domnul moldovean
invadează Țara Românească și jefuiește Brăila și Târgul de Floci, cele mai importante centre
comerciale ale țării[1][2]. Regele Cazimir al IV-lea al Poloniei încearcă să-i împace pe cei doi domni
pentru a evita riscul unei invazii otomane în Moldova însă eșueaza[3]. În primăvara anului 1472 Radu
își mută trupele la granița cu Moldova pentru a pregăti o invazie însă este întâmpinat la 7 martie de
armata moldoveană și învins la Soci, cu mari pierderi de partea munteană[

Documentele relevă și prezența lui Ștefan cu oștile sale în județul Prahova, cu prilejul
campaniilor militare din 1473, când urmărea schimbarea lui Radu cel Frumos cu Laiotă
Basarab, lupta între cele două oștiri pe pârâul Vodna, un afluent al Prahovei, între 18-20
nov. Iar în anul următor oștile lui Ștefan au intrat din nou în Țara Românească și au luat
cetatea de pe Teleajen din Județul Prahova, pe care cercetătorii au identificat-o la Vălenii
de Munte. Ștefan deținea posesiuni în Transilvania, care aveau să contribuie la strângerea
relațiilor dintre români.

Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10
ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă
mlăștinoasă prinsă între păduri,( care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de
armată) între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și
oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Pașa.
În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele
unor cronicari) aproape toată armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din
istoria islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.

Bătălia de la Valea Albă a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei. Bătălia a
avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (județul Neamț), la data de 26 iulie 1476, între o
mică armată moldovenească sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata invadatoare a Imperiului
Otoman, condusă de însuși sultanul Mehmed al II-lea. Turcilor li se alăturase și o oaste a
voievodului Țării Românești, Basarab al III-lea cel Bătrân.
În vara lui 1484 otomanii atacă cetatea-port Cetatea Albă. Sultanul Baiazid II (1481 – 1512) reclama
vechile posesiuni sau zone de influenţă bizantine şi dorea transformarea Mării Negre într-un „lac otoman”.
Singurele piese bastioane care încă nu intraseră în aria de stăpînire turcească erau cetăţile Moldovei
Chilia şi Cetatea Albă.

În fruntea unei mari armate, sultanul părăseşte la 22 mai 1484 Adrianopole îndreptîndu-se spre Moldova,
însoțit de Iskender paşa, beylerbey-ul Rumeliei, Ahmed Hersekzade paşa, beylerbey-ul Anatoliei,
precum şi de conducătorul flotei, Mesih paşa, cu 200 de vase. La Isaccea este construit un pod de vase
peste care trece oastea otomană, la care se alătură cei 20 000 de munteni conduşi de domnul Vlad
Călugărul. Oastea se împarte în două, o parte se îndreaptă spre Chilia, cealaltă merge spre Cetatea
Albă, flota înaintînd pe Dunăre, pentru a bloca un eventual ajutor dat Moldovei şi pentru aprovizionarea
armatei otomane.
Ştefan cel Mare (1457 – 1504), domnul Moldovei, retrage locuitorii spre munte şi întăreşte cetăţile. În
aşteptarea unui atac îşi plasează trupele la Obluciţa, în faţa Isaccei, dar sultanul se îndreaptă spre cele
două cetăţi. Supusă asediului, Chilia este cucerită în cîteva zile. De aici oştile otomane se îndreaptă spre
Cetatea Albă şi fac joncţiunea cu cei 50 000 de oşteni ai hanului tătarilor Mengli Ghirai I.

La 24 iulie 1484, cetatea este supusă asediului pe uscat şi pe apă. Cetatea este supusă unui
bombardament prelungit, sunt construite canale subterane pentru scurgerea apei din şanţul mare din jurul
zidurilor. Rezistenţa garnizoanei moldovene, conduse de pîrcălabii Gherman şi Oană, a durat pînă când
cei doi au căzut. Cetatea a fost prădată, bisericile transformate în moschei, casele rămase goale fiind
dăruite otomanilor.

Pierderea celor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, a fost resimţită de Moldova, pentru că este scoasă din
circuitul comerţului internaţional, pierzînd astfel ieşirea la Marea Neagră. Din punct de vedere militar, cele
două cetăți se transformă într-un cap de pod folosit de oştile otomane pentru atacurile întreprinse asupra
Moldovei, dar și asupra întregii Europe.

Bătălia de la Cătlăbuga a avut loc pe 16 noiembrie 1485 între trupele lui Ștefan cel Mare și forțe
ale Imperiului Otoman care apărau cetatea Chilia (azi în Ucraina). Armata moldoveană a fost
victorioasă, dar Ștefan nu a mai fost în stare să-și continue acțiunile în vederea recuperării Chiliei.
Bătălia de la Șcheia a avut loc pe 6 martie 1486 între trupele lui Ștefan cel Mare și forțe
ale Imperiului Otoman care înaintau pe valea Siretului spre Suceava, având ca scop instaurarea pe
tron a pretendetului Hronoda (Hroiot). Armata moldoveană a fost victorioasă, cu toate că Ștefan a
fost protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața.
Bătălia de la Șcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova și Imperiul Otoman, ea
încheind războiul de 13 ani purtat de Ștefan pentru înlăturarea suzeranității Porții.
Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) poloneză: bitwa pod Koźminem) a avut drept combatanți
pe Ștefan cel Mare, domnitor moldovean și regele Ioan I Albert al Uniunii Polono-Lituaniene. Bătălia
a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de
atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca pe Derelui și Valea
Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având ca rezultat o victorie importantă a
moldovenilor.

Bătălia de la Lenţeşti a avut loc la 29 octombrie 1497 în momentul retragerii oştilor conduse de regele
polon Ioan Albert după expediţia acestuia în Moldova şi înfrîngerea în bătălia de la Codrii Cosminului.
Oastea polonă se retrage în condiţii deosebit de grele, fiind permanent hărţuit de oştile lui Ştefan cel
Mare. Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de
cavaleri. Vornicul Sima Boldur Domnul în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea
mazoviană la Lenţeşti, lângă Cernăuţi. În acestă situaţie, regele a grăbit retragerea. Pe 30 octombrie
1497 oştile polone au trecut Prutul şi în trei zile au ajuns la Sniatyn, în Pocuţia. Aici, Ioan Albert a suferit
o mare umilinţă, oastea sa fiind învinsă, Cavalerii Teutoni şi cei mazovieni fiind distruși aproape în
totalitate. Polonii au pierdut pe câmpul de luptă de la 11 000 la 40 000 oșteni, inclusiv din rândul nobililor
poloni. În urma armatei poloneze au rămas multe steaguri şi tunuri care, alături de prizonieri, au fost
trimise sultanului. Polonia suferise una dintre cele mai mari înfrîngeri din istoria sa medievală. În
continuare ea a fost supusă mai multor incursiuni ale moldovenilor, otomanilor şi tătarilor, de aceea în
1498, a trebuit să grăbească negocierile în vederea încheierii unui tratat de pace. Acesta se va semna în
1499.