Locul și rolul Tribunalelor Internaționale ad-hoc în procesul de creare a jurisdicției penale

universale.
Gonța Camelia,
Masterandă, anul 1,
Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova

Rezumat: Tribunalele Internaționale ad-hoc au reprezentat etapele-cheie de dezvoltare și statuare a

jurisdicției penale universale, proces încununat prin înființarea Curții Penale Internaționale de la Haga,
cu activitate permanentă, care să pună capăt impunității persoanelor sau guvernelor care au comis
abateri grave de la principiile dreptului internațional, și nu în ultimul rând, să asigure un climat de
stabilitate și securitate internațională și umană, prin descurajarea amenințărilor. Activitatea
Tribunalelor a facilitat cristalizarea și fundamentarea unor noțiuni de bază și principii fără de care
Dreptul Internațional Penal nu ar fi existat ca ramură distinctă a Dreptului Internațional.

Cuvinte cheie: Drept Internațional Penal, Tribunal Internațional ad-hoc, principii de drept, răspundere
penală internațională. Curtea Penală Internațională

Homo homini lupus est1, afirma filosoful englez Thomas Hobbes cu mult timp înainte ca
umanitatea să cunoască înfricoșătoarea plenitudine a ororilor și atrocităților de care este capabilă
umila ființă umană. În anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, statele lumii,
celebrând pacea și idealismul triumfător, au devenit brusc martori, și în același timp, protagoniști
ai unui război nemilos al tuturor împotriva tuturor.
Pentru a putea aprecia rolul și importanța creării unei jurisdicții penale internaționale, este
necesar să pornim de la o abordare sistemică și sociologică a relațiilor internaționale. Prin
urmare, percepând statele drept organisme sociale, subiective, cu interese personale de natură
egoistă, iar sistemul internațional - drept un sistem social, creat în baza interacțiunilor dintre
subiecți, putem înțelege lesne că existența unor mecanisme de sancționare și tragere la răspundere
pentru comiterea faptelor ilicite, care contravin principiilor de drept și valorilor morale, general-
umane, reprezintă nu altceva decât o necesitate obiectivă.
O jurisdicție penală internațională este condiția sine-qua-non pentru asigurarea dreptății și
accesului la justiție echitabilă, atât pentru state, cât și pentru cetățenii acestora, or, starea de fapt
imanentă atât sistemelor sociale, cât și sistemului internațional de state, la toate etapele sale
istorice de dezvoltare și evoluție, este conflictualitatea. Însă, analizând structura sistemului
internațional, constatăm lipsa obiectivă a unui Organ superior entităților statale, care să fie
instituit cu autoritate de legiferare și de control efectiv, cu forță coercitivă, care ar putea să
tempereze comportamentul pretențios manifestat de către statele-națiune pe arena internațională,
ca actori ai dreptului și al relațiilor internaționale, dar și pe plan intern, în raport cu propriii
cetățeni, titulari ai unor drepturi și libertăți fundamentale.
Problema sistematizării normelor de ducere a războiului a existat din timpuri străvechi, iar
primele preocupări teoretice și doctrinare în domeniul dreptului penal internațional apar abia spre
sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, o dată cu nașterea primelor norme de drept
umanitar cuprinse în Convențiile de la Haga din 1899 și 1907, în textul cărora era consemnată
1
Omul este lup pentru om

1
Clauza Martens2, care prevedea asigurarea protecţiei generale atât civililor, cât şi combatanţilor,
chiar și în cazurile neacoperite de tratate sau de dreptul cutumiar. Iar primele încercări de a trage
la răspundere penală persoanele vinovate de comiterea celor mai grave infracţiuni internaţionale,
manifestate în dezlănţuirea războiului de agresiune, au fost întreprinse încă după Primul Război
Mondial. Totuși, a fost necesar aproape o jumătate de secol pentru ca societatea internațională să
ajungă la un consens, și să impună măsuri la nivelul întregii comunități internaționale într-un
spirit de justiție universală, menite să apere valori precum pacea și securitatea umană.
Astfel, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, ideea pedepsirii criminalilor de
război, a fost transpusă în numeroase acte juridice naționale și internaţionale - Acordul de la
Saint James Palace; Declaraţia Guvernului Sovietic despre răspunderea ocupanţilor hitlerişti şi
complicilor lor pentru crimele comise de ei în ţările ocupate ale Europei; Declaraţia guvernelor
URSS, SUA şi al Marii Britanii despre responsabilitatea hitleriştilor pentru cruzimile săvârşite;
Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor Europene ale
Axei - conturându-se în practică prin crearea instrumentelor de jurisdicţie internaţională penală
ad-hoc. Aceste instrumente au fost Tribunalele Internaționale de la Nürnberg și Tokyo.
Competenţa contencioasă ratione materiae a Tribunalului Internațional militar, cu sediul
la Nürnberg, Germania, prevăzută în articolul 6 din Statut, se referea la crimele împotriva păcii 3,
crimele de război, crimele împotriva umanității4, De asemenea, pornind de la competenţa ratione
personae, Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în contul ţărilor
europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membri ai unor organizaţii, oricare din
crimele menţionate.
În data de 6 octombrie 1946 a fost emis Actul de acuzare, care viza doar 21 de personae,
dintre cele 120 mii indicate în Registrul Central al Suspecţilor, acestea aparţineau capului
Reichului fascist, care erau învinuiți de organizarea şi participarea la conspiraţia împotriva păcii
şi la săvârşirea de crime împotriva umanităţii.
Ulterior, Tribunalul internaţional militar pentru Extremul Orient, cunoscut şi ca
Tribunalul de la Tokyo, a fost înfiinţat drept urmare a „Declaraţiei de la Potsdam” din 26 iulie
1945, care cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei, semnată de Statele Unite ale Americii,
Marea Britanie şi China, la care a aderat şi Uniunea Sovietică, la data de 8 august 1945. Procesul
a fost marcat de 818 şedinţe de judecată desfăşurate în public şi altele 131 petrecute în camera de
deliberări, fiind dovedită vinovăția tuturor celor 28 de criminali de război.

2
Explorarea dreptului umanitar, Glosar, p. 3
„…în cazurile neacoperite de tratate sau de dreptul cutumiar, civilii şi combatanţii rămân sub protecţia şi
autoritatea principiilor dreptului internaţional derivate din cutumă, din principiile umanităţii şi din dictatul
conştiinţei publice.”
3
Crimă împotriva păcii – planificarea, pregătirea, iniţierea sau purtarea unui război de agresiune, sau a unui război
cu încălcarea tratatelor internaţionale. Acestea au fost definite ca atare în Carta Tribunalului de la Nuremberg.
4
Crimă împotriva umanității - crimă, exterminare, sclavie, deportare, întemniţare sau tortură, atunci când sunt
comise ca parte a unui atac pe scară largă sau sistematic îndreptat împotriva vreunei populaţii civile. Acestea au fost
definite, cu mici diferenţe, în Carta Tribunalului de la Nuremberg şi în Statutele Tribunalului Penal Internaţional
pentru Fosta Iugoslavie, Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda şi Curţii Penale Internaţionale. Explorarea
dreptului umanitar, Glosar, p. 3

2
 Tribunalele Internaționale de la Nürnberg și Tokyo au contribuit la fundamentarea
principiilor de bază ale Dreptului Internațional Penal, printre acestea regăsindu-se principiul
asigurării unui proces echitabil, responsabilitatea penală individuală în raport cu normele
internaţionale incriminatoare, înlăturarea efectelor imunităţii date de calitatea de şef de stat sau
demnitar în cazul în care astfel de persoane ar comite crime internaţionale, principiul înlăturării
exonerării în cazul ordinului superiorului. Mai mult decât atât, prin Statutele celor două Tribunale
s-au creat noi noţiuni ale infracţiunilor internaţionale ridicate la rang de crime, aceste evoluții
având drept bază cutuma internaţională, în principal tratate internaţionale, dar şi prevederile
stipulate în legislaţia penală a ţărilor civilizate.
Prin urmare, importanța Tribunalelor ad-hoc de la Nürnberg și Tokyo nu poate fi pusă sub
semnul îndoielii. Înființarea și activitatea acestora reprezintă un moment de cotitură în istoria
umanității prin faptul că pentru prima dată a fost intentată o acțiune de judecată și au fost
condamnate persoanele culpabile de crime grave împotriva păcii şi umanității, fapte ilicite care,
deși s-au comis de nenumărate ori, chiar și cu existența a suficiente reglementări internaţionale,
au rămas nepedepsite de-a lungul istoriei.
Astfel, răspunderea internaţională a persoanei fizice și aspectele definitorii ale acesteia au
fost reconfirmate prin sentinţele celor două instanțe internaționale, fundamentându-se o serie de
reguli şi principii care, ulterior vor fi preluate şi dezvoltate prin crearea altor Tribunale ad-hoc și,
ulterior, a Curții Penale Internaționale. Pronunțarea sentințelor criminalilor de război a
reprezentat o noutate și a reflectat convingerea întregii lumi precum că numai prin pedepsirea
persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunilor internaţionale se poate garanta respectarea
dreptului international, descurajarea amenințărilor reprezintând un pilon important în procesul de
asigurare a securității naționale a oricărui stat dar și a comunității internaționale în ansamblu.
Din păcate, justiția internațională care a învins ,,triumfător’’ după cel de-al Doilea Război
Mondial, în urma activității desfășurate în cadrul Tribunalelor de la Nürnberg și Tokyo, poate fi
catalogată drept una selectivă. Aceste Tribunale au constituit o creaţie instituţională a
principalelor puteri învingătore din Coaliţia antihitleristă, fiind investite cu judecarea şi
pedepsirea principalilor criminali de război. Totuși, actele Guvernului Statelor Unite ale Americii
împotriva umanității, prin bombardamentele atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki din 6
și 9 august 1945, dar și atrocitățile comise de Guvernul Sovietic în raport cu populația statelor
uniOnale, în virtutea ,,reeducării maselor’’, precum şi invadarea de către Uniunea Sovietică a
Manciuriei şi a unor teritorii japoneze, ambele catalogate ca fiind crime împotriva umanităţii, nu
au fost judecate.
În perioada postbelică, în vederea creării noilor garanții ale securității internaționale și
umane prin respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, a păcii și cooperării durabile, sub
egida Organizației Națiunilor Unite, au fost încheiate mai multe convenții, care, de altfel, au
contribuit la dezvoltarea dreptului umanitar și a dreptului international penal. 1.Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin
Rezoluţia 260(III) la data de 3 decembrie 1948; 2. Cele patru Convenţii de la Geneva din anul
1949 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din cadrul forţelor armate aflate în campanie,
pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din cadrul forţelor armate aflate

3
pe mare, Convenţia de la Geneva referitoare la tratamentul prizonierilor de război, Convenţia
referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, 3. Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii din 1968 și 4. Convenţia
internaţională privind eliminarea şi reprimarea crimei de aparheid din 1973.
Deși, de asemenea, sub egida O.N.U., au fost întreprinse încercări ferme de a pune bazele
unei Instanțe Penale Internaționale cu activitate permanentă fiind redactat și un proiect de statut
al unui Tribunal penal internaţional, slaba voință politică însă, manifestată prin egoismul statelor
suverane, conjunctura politică și instaurarea unei noi ordini mondiale, au încetinit, cu încă
jumătate de secol, acest proces.
În acest context, comunitatea internațională s-a pomenit a fi total nepregătită și
neputincioasă în timp ce pe teritoritoriul Fostei Iugoslavii, erau comise fapte grave împotriva
oamenilor de diferite naționalități, în scopul ,,epurării populației’’, O.N.U. fiind nevoită să
apeleze la vechiul instrument, și anume, convocarea unui Tribunal ad-hoc prin Rezoluţia 827 din
23 mai 1993 a Consiliului de Securitate.
Cu părere de rău, un Tribunal Internațional cu caracter permanent nu a fost înființat nici
de această dată. Ororile trecutului, deși trebuiau să devină lecții prețioase pentru umanitate, au
fost date repede uitării, atenția comunității internaționale și a statelor înalt-dezvoltate fiind
îndreptată spre rezolvarea diferendelor politice generate de bipolaritatea sistemului mondial. În
circumstanțele enunțate și în lipsa obiectivă a unei instituții care ar fi putut să întruchipeze o
justiție internațională echitabilă, comunitatea internațională a fost zdruncinată de o catastrofă
umanitară care s-a dezlănțuit și a luat proporții, fiind alimentată de discursul de ură și politica de
apartheid, și, în același timp, ignorată până în ultima clipă de marile forțe ale lumii. Prin
Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994, Consiliul de Securitate O.N.U. a creat un al doilea tribunal
ad-hoc, având competenţă unică şi exclusivă de judecare a persoanelor prezumate responsabile de
acte de genocid sau alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul
Ruandei şi a altor cetăţeni ruandezi prezumaţi responsabili de săvârşirea unor asemenea acte sau
violări săvârşite pe teritoriul statelor vecine în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1994, sediul
fiind stabilit la Arusha – Tanzania.
Genocidul din Ruanda a reprezentat momentul culminant în care statele lumii,
Organizțiile Internaționale Guvernamentale și Nonguvernamentale, dar și societatea civilă, au
început să-și concentreze forțele în vederea adoptării Statutului Curții Penale Internaționale. La
data de 17 iulie 1998, Statutul Curţii Penale Internaţionale (de la Haga) a fost adoptat, urmând ca
această instanţă să devină funcţională după ratificarea Convenţiei de la Roma de un număr de 60
de ţări. Acest lucru s-a întâmplat abia în anul 2002, la 1 iulie, Actul Constituitiv rămânând
deschis ratificării de către orice stat care doreşte să o facă.
Prin urmare, constatăm că dezvoltarea Dreptului Internațional Penal, ca subramură a
Dreptului Internațional, se impune ca necesitate obiectivă și prescrie statelor și persoanelor un
comportament decent, limitând anarhia și consolidând capacitatea de asigurare a securității la
toate nivelele sistemului internațional, iar activitatea laborioasă a celor patru Tribunale Penale
Internaționale ad-hoc a avut un rol extrem de important în cadrul acestui proces îndelungat.

4
Bibliografie:
1. Moţăţăianu Ș., Represiunea crimelor grave împotriva păcii şi umanităţii, în. Analele Universităţii
“Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 4/2011;
2. Victor Ponta, Daniela Coman – Curtea Penală Internaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004;
3. Sârcu D., Lupuşor I., Jurisdicţia Internaţională Penală ad-hoc (Tribunalele Internaţionale Militare
de la Nürnberg și Tokyo), Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova, 2007, nr.3;
4. Glosar. Explorarea dreptului umanitar;
5. Voitașec D.-I., Crima de agresiune – între tribunalul militar internațional de la Nuremberg și
Curtea Penală Internațională, 10 p.
6. United Nations International Residual Mechanisms for Criminal Tribunals,
https://unictr.irmct.org/ (accesat: 31.10.2020);
7. International Military Tribunal at Nuremberg, Holocaust Encyclopedia,
https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/international-military-tribunal-at-nuremberg
(accesat: 30.10.2020);
8. Botis I., Tribunalul de la Tokyo, in: Gazeta de Maramures, publicat: 18.01.2016,
http://www.gazetademaramures.ro/tribunalul-de-la-tokyo-17339 (accesat: 29.10.2020);