PATUL LUI PROCUST- RELAȚIE

În contextul literaturii noastre interbelice, Camil Petrescu este o prezență emblematică, fiind un
puternic susținător al tendințelor de sincronzare cu noua cultură europeană. Practică o poetică
narativă explicită, conținută în propriile lucrări. Își exprimă în eseuri adunate în volumul „Teze și
antiteze” opinia referitoare la romanul românesc, în „De ce nu avem roman?”, respectiv în „Noua
structură și opera lui Marcel Proust”, în care propune o nouă formulă, inspirată din filosofia lui
Schopenhauer, Nietzche, din intuiția lui Bergson, din stilul romanesc al lui Marcel Proust și din noile
teorii științifice. Camil Petrescu își definește astfel propria metodă: „Să nu descriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu”. Scriitorul reproșează
romanului românesc „darul ubicuității”, promovând timpul prezent și subiectiv(„Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I”), substanțialitatea, sinceritatea, autenticitatea, - despre care Nicolae
Manolescu afirmă că este „un mod de a trăi și de a cunoaște realitatea, de a vedea sensibil lumea”.
Patul lui Procust este un roman subiectiv/ de analiză, psihologic, întrucât lumea este prezentată
prin intermediul conștiinței, se realizează o imagine parțială a acesteia (relativitatea adevărului),
apare anacronia, personajul constituie o individualitate complexă, are îndoieli, ezită, analizează,
constituind naratori necreditabili, nararea e la persoana I. A fost publicat în 1933, în „anul de aur al
romanului românesc” (Paul Cornea), an de publicație a altor capodopere, precum Maitreyi de
Mircea Eliade și Creanga de aur de Mihail Sadoveanu. Potrivit clasificării lui Nicolae Manolescu,
este un roman „ionic”, care „înseamnă psihologism și analiză” și în care „reflecția începe să tragă
viața de mânecă”.
Patul lui Procust apare în literatura română ca un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidând
romanul românesc modern. Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu fundamentează
principiul sincronismului, astfel că toate elementele noi ale esteticii moderne propuse de scriitor
pot fi observate în Patul lui Procust, unde, din punct de vedere compozițional, arta camilpetresciană
devine de o mare originalitate. Romanul este alcătuit din scrisori, note infrapaginale, jurnal,
alcătuind veritabile „dosare de existență”. Apar trei planuri principale: al doamnei T, al lui Fred și al
autorului, în rol de „regizor”. Romanul se încadrează în estetica modernismului, remarcându-se prin
pluriperspectivism, memorie afectivă, anacronie, anticalofilism.
Titlul, element paratextual, inițial „Patul lui Procust, femeia”, precum mărturisește scriitoarea Cella
Serghi, anticipează tema romanului, întrucât este o metaforă a nepotrivirii. Are valențe mitice,
deoarece face trimitere la legenda antică grecească a tâlharului Procust, care-i îndruma pe
trecători în casa sa, unde îi lungea sau scurta pentru a căpăta dimensiunile perfecte. Prin aceasta,
autorul compară societatea cu un pat procustian, din cauza mutilărilor și restricțiilor impuse
valorilor intelectuale.
Tema romanului este iubirea, analizată în diversele ei forme. De altfel, iubirea, cunoașterea și
moartea alcătuiesc dimensiunea interioară a romanului. În roman se deosebesc două cupluri
principale: doamna T.- Fred Vasilescu și George Demetru Ladima- Emilia Răchitaru. Cele două
relații eșuează din motive diferite. Ambele destine, al lui Fred și al lui Ladima, sunt, de altfel,
dramatice prin intensitatea iubirii, deși una reprezintă imaginea răsturnată a celeilalte. Astfel,
Ladima trebuie să-și diminueze capacitatea intelectuală/ spirituală, să coboare la nivelul vulgarității
Emiliei, Fred, dimpotrivă, se simte inferior iubirii doamnei T., temându-se că n-ar putea oferi atât de
multă dragoste cât i se cere. Mai mult, cei doi bărbați reflectă personalitatea scriitorului Camil
Petrescu, pe care scriitoarea Ioana Pârvulescu îl caracteriza ca fiind „erou de roman în viață și om
normal în literatură”: Fred constituie ipostaza din vis a autorului, iar Ladima, proiecția sa terestră, în
existența lui zilnică, acesta suferind de aceeași deficiență pecuniară și fiind, din această cauză,
urmărit de gândul sinuciderii.
Roland Barthes definește personajele ca „ființe de hârtie„ care trăiesc numai în lumea ficțiunii, nu
au consistență, dar mimează realitatea și uneori „concurează starea civilă”. Personajele
camilpetresciene sunt caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe
perspective, ca într-un sistem de oglinzi paralele. Această tehnică aplicată de scriitor modifică
parțial conceptul de personaj, care nu mai e un tip literar definit din exterior, ci unul care se
autoconstituie prin mărturisire sau este „reflectat” în conștiiința celorlalți. Totodată, deși relativizați
de jocul perspectivelor, actanții sunt construiți antitetic, împletindu-și destinele: Domana T.- Emilia,
respectiv Fred Vasilescu- George Demetru Ladima.
Fred Vasilescu este protagonistul romanului, personaj principal, rotund („care nu poate fi
caracterizat succint și exact”, Forster) , tridimensional și complex. El este naratorul și autorul
jurnalului intitulat „Într-o după-amiază de agust” (terapie prin scris), precum și al Epilogului I, în care
se dovedește preocupat de ancheta morții lui Ladima. Pompiliu Constantinescu îl definește ca „un
fel de intersecție a tuturor celorlalte personaje”, întrucât el recompune prin memoria voluntară și
involuntară viața Emiliei, a domanei T., destinul lui Ladima, precum și imaginea socială, politică și
economică a României interbelice. Din punct de vedere social, Fred este un tânăr monden și bogat,
ca fiu al lui Tănase Lumânăraru, industriașul multimilionar asociat în diverse afaceri cu politicianul
liberal Nae Gheorghidiu (prezenți și în Ultima noapte...). Protagonistul se bucură de o bogată
experiență de viață: fost diplomat, pilot ambițios, sportiv talentat, cu succese răsunătoare la femei.
El consideră că trebuie să trăiască în mod direct tot ce-i comandă amorul propriu, experiența (
trăită) constituind un veritabil „memoriu de carieră”. Din punct de vedere psihologic, se încadrează
perfect în tipul personajului camilpetrescian și modern, deoarece este intelectualul lucid,
autoanalitic și hipersensibil, asemenea lui Ladima și Gheorghidiu. Trăiește, de altfel, drama
intelectualului neîmplinit în iubire: cu toate că este îndrăgostit total și definitiv de doamna T., Fred o
evită, fiind capabil să părăsească o femeie care îi este superioară, probabil din același orgoliu care
individualizează personajele masculine camilpetresciene: „Sacrifică definitiv pasiunea pe altarul
vanității: în loc să se piardă pe sine, preferă s-o piardă pe ea (...) Fred n-a vrut să devină sclavul
erotic al domanei T.” (Nicolae Manolescu)- se face trimitere la concepția enunțată de Ștefan
Gheorghidiu în Ultima noapte..., că cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilat. Din punct de vedere moral, este o îmbinare perfectă între esențe și aparențe, părând să nu
aibă alte preocupări decât sportul, moda, petrecerile și femeile, dar fiind, de fapt, un tânăr sensibil,
inteligent și serios. El își ascunde adevărata natură spirituală, deoarece, în esență, contrastează
flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficială al cărei stil l-a adoptat, prefecându-se că
aparține societății mondene, meschine și dominate de parventism. Singura, doamna T., intuiește în
el „un soi de loialitate și delicatețe, de sinceritate a vieții, care nu seducea numai femeile, ci câștiga
și prietenia bărbaților”.
Doamna T. este prezența feminină centrală a romanului, personaj feminin fără egal în literatura
română, personaj interiorizat, rotund, tridimensional, complex. Este, de asemenea,naratoarea și
autoarea celor 4 scrisori de la începutul romanului. Numele său complet este Maria T. Mănescu,
fiind explicat în subsolul paginii (supranumită așa deoarece o colegă de liceu avea același nume,
fiind diferite doar inițialele, Maria M. Mănescu, respectiv Maria T. Mănescu,)
Din punct de vedere social, este o femeie divorțată, „iubită de toți bărbații”, independentă,
proprietara magazinului de mobilă „Artă decorativă” (unde îl întâlnește pe Fred, care îi este client,
angajând-o să-i mobileze noul apartament). Din punct de vedere psihologic, trăiește aceeași dramă
a neîmplinirii în plan erotic; emană spiritualitate și mister, este înzestrată cu o spiritualitate
superioară, înclinată spre meditație, ca urmare a preocupărilor ei pentru artă și literatură. Din punct
de vedere moral, ea este un model de femeie ideală (personaj antitetic Emiliei Răchitaru), în acest
sens, G. Călinescu afirmând că nu există în viața reală decât femei ca Emilia, „femeia de toate
zilele”, în timp ce doamna T. este o himeră a lui Fred, o aspirație.
Referitor la relația dintre cele două personaje, pentru Fred, doamna T. este femeia unică, iubirea
vieții lui, sentimentele fiind reciproce. Dragostea lor e devorantă, îi duce pe amândoi la o uitare
totală de sine, bărbatul întrebându-se uneori dacă „mai sunt în toate mințile”. Își păstrează relația
tainică, ascunsă de privirea lumii „atât de rea înțelegătoare”, păstrându-și trăirea intensă doar
pentru ei, ceea ce amplifică statutul de figură a eternului mister feminin al doamnei T. Două
secevențe semnificative pentru ilustrarea iubirii dintre cei doi sunt: scena primei întâlniri cu Ladima,
o confluență a destinelor celor trei (Fred, doamna T și Ladima), precum și cea de-a doua întâlnire
cu Ldima, într-un moment de maximă tensiune morală pentru Fred.
În prima secvență, prin intermediul memoriei involuntare, Fred își amintește de data primei sale
întâlniri cu Ladima, în 1926, într-o seară către miezul-nopții, la Hotelul „Popovici” de la Movilă.
Bărbatul se afla acolo împreună cu niște prieteni, ca un adevărat monden. Deși o ascundea față de
cei din jur, arătându-se vesel, Fred suferea după despărțirea de doamna T., cu care se întâlnește pe
durata acestei vacanțe. Tovarășii săi observă o oarecare legătură între cei doi și îl ironizează pe
 ț ș ș
tânăr, numind-o „platonica” sa, însă acesta nu reacționează, comportându-se indiferent. În acea
seară însă, în timp ce un prieten de-al său dansa cu domna T. , tânărul Vasilescu, antrenat și de
alcool, își dă frâu liber sentimentelor, adoptând o poziție nu tocmai grațioasă pe scaun, urmărind
fiecare mișcare a femeii, între cei doi realizându-se un schimb de priviri: el cu furie, ea
disprețuitoare. După ce doamna T. se întoarce la masă, din cauza unui gest de flirt din partea unui
comesean, Fred răbufnește: „Doamnă, ești o nerușinată!”, mergând ofensiv la masa opusă. Femeia
reacționează mirată, pretinzând că nu-l cunoaște, însă bărbatul, amețit de băutură, nu-și
controlează vorbele și destăinuie intimitatea dintre ei. În acest cadru intervine Ladima, pentru a o
apărae act concret, îi cere adresa, în vedereaunui duel în ziua următoare, când schimbă trei focuri,
toate în sus. Se observă, deci, cum iubirea îi consumă pe cei aflați sub vraja ei, dar incapabili de o
comunicare reală, eficientă. Fred și doamna T. suferă, dar nu din dragoste, ci din lipsă de
răspunsuri, ea, la întrebările legate de el, el, la propriile întrebări. De asemenea, se mai relevă și
perversitatea destinului, care alătură doi oameni cu aceeași problemă (drama inadaptatului
superior, care are ghinion în dragoste) în același loc, propunând o confruntare, mai devreme sau
mai târziu.
Cea de-a doua secvență este, de asemenea, rezultat al memoriei involuntare- „Ce ciudat mi se pare
să leg, deodată, de viața mea trecută , altă viață, la întretăiere”-, Tânărul pilot, continându-și lectura
plină de curiozitate a scrisorilor deținute de Emilia, observă într-una amintirea zilei de Sf Dumitru.
Centrat pe această dată, bărbatul rememorează o întâmplare din trecut, petrecută tot pe 26
octombrie, într-un cadru nocturn. Ca în multe alte nopți, după o petrecere cu alcool într-un
restaurant de la Șosea, Fred își parchează mașina într-un șant și privește îndelung către fereastra
unui apartament. Știindu-i habitudinile bizare, polițistul de gardă îl ignoră, spre deosebire de un
trecător care se apropie și se interesează de starea șoferului. Fred, descoperind cine este, îl invită
în mașină ca să-i țină companie, anticipând o discuție plină de spiritualitate, în semnul unei
comprehensiuni pe care i-o atribuie pe baza experienței anterioare, numindu-l „un suflet deosebit de
al mulțimei, înțelegător ca un duhovnic lumesc”- tânărul Vasilescu recunoaște substratul poetului,
un intelectual chinuit de societate, un pat procustian. Deși convorbirea este mai degrabă
unilaterală, având alura unui monolog adresat, consecință al unei îndelungi rețineri, pauzele fiind
destul de dese, consumate într-o tăcere plină de înțelesuri ascunse, aceasta dezvăluie taina stării
deplorabile a lui Fred. Simplu, direct, precum o maximă, un truism , un prim pas spre libertatea
interioară, acesta mărturisește motivul prezenței sale în acel loc- „O iubesc de patru ani”, referindu-
se, desigur, la doamna T. Alte mărturisri se sustrag din gândurile personajului, care afirmă că „de un
an și jumătate viața mea e o viață de spion și condamnat”, ce relevă o profunzime nebănuită a
problemei, considerată inițial o banală dilemă sentimentală. Autorul pretinde și amăgește lectorul
cu un răspuns la nenumăratele bucle parantetice ale romanului, însă acesta rămâne nespus.
Totuși, reîntors în prezent și pe baza noilor informații receptate, Fred realizează un amănunt
important- asemănarea dintre el și Ladima, amândoi împărtășind o suferință comună: „Azi îmi dau
seama că putea oarecum să mă înțeleagă și fără să-i spun nimic”. Se subînțelege o dificultate
imposibilă în situația celor doi, depășind limitele cotidianului și chiar ale erosului. În definitiv, spre
deosebire de Ladima, cu motive concrete de suferință erotică, Fred s-ar fi putut bucura de succes în
plan romantic. Întrebarea este ce l-a determinat pe acesta să se despartă de doamna T, deși o
iubea, precum pretinde? Acest semn de întrebare se leagă apoi de misterul morții sale, o sinucidere
disimulată. Nici decesul lui Ladima nu este clar, plutind tot în sfera presupunerilor. Singura
explicație a tuturor acestor dileme legate de acești doi bărbați devorați de luciditate este însăși
firea lor, imposibil de înțeles, de adaptat acestei lumi. Nici iubirea, nici finalurile fericite nu se pliază
destinului omului de geniu, care-și găsește puterea supraomenească în suferința mundană.
Ca elemente de structură și limbaj, semnificative pentru relația dintre personaje, se evidențiază:
conflictul și modalitățile de caracterizare. Discursul epic dezvoltă atât conflicte interioare, cât și
exterioare. Astfel, apare un conflict interior la Fred, dar și la doamna T și Ladima, cauza principală
fiind dragostea, o întrebare retorică, de al cărei răspuns depinde fericirea oamenilor. Conflictul
exterior se stabilește între Fred și Ladima (motivul fiind enunțat mai sus), între Fred și doamna T,
care duc lipsă de o comunicare reală, care ar fi rezolvat toată disputa, precum și între Ladima și
Nae Ionescu, pe fondul verticalității artistice a primului împotriva politicismului celuilalt. Fred
prezintă un portret fizic atrăgător, conturat direct abia în Epilogul II, prin necrolog, cu prilejul morții
sale subite, când nu mai rămăsese nimic din „tânărul pilot blod, cu obrazul limpede, cu trăsături
regulate și evidente ca un cap de statuie grecească”, al cărui „corp vânjos” avusese „mișcări
mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat și gânditor”( mijloc direct de caracterizare). Cunoscuții i se
adresează cu deferență, numindu-l „diplomatule” sau „aviatorule”, însă prietenii îl consideră un „Don
Juan”, iar lumea, „mai prost și mai incult” decât era, această reputație negativă fiind „una dintre cele
mai false din câte se pot închipui”. El însuși mărturiseșe această situație prin autocaracterizare: „
sunt actor într-un teatru, care, în teatrul lui Hamlet, corespunde unei adevărate drame”. El suferă de
un adevărat „cancer”, „care mă face să fug de o femeie iubită”, precum mărturisește în jurnal, viața
sa fiind „un șir de contraziceri stupide”, în care „nimic din ceea ce se întâmplă nu mai e cu
semnificație simplă”. Caracterizarea indirectă, care reiese din fapte, gesturi, limbaj, relația cu
celelalte personaje, fundamentează portretul moral, pe aceeeași îmbinare subtilă dintre aparență și
esență, dintre mediocritatea afișată și profunzimea spirituală. Sub aparența unui tânăr superficial,
pe care „banda” îl considera valoros fiindcă era plin de bani, boem , snob și prost, Fred este un
intelectual lucid, introvertit, ale cărui sondări interioare dezvăluie „acea vibrație melodioasă, calmă”
a individului care a cunoscut un succes deosebit în activitatea lui profesională. Dragostea sa
pentru doamna T. rămâne o enigmă, la fel și moartea sa (accident de avion sau sinucidere), prin
aceasta din urmă „taina” sa intrând în „cea universală”, așa cum „un afluent urmează legea fluviului”
(frază ce încheie romanul, o colecție de parenteze și semne de întrebare). Domna T. are o
portretizare amplă, realizată atât de naratorul- autor în notele infrapaginale, cât și de Fred, în
jurnalul său (modalități directe de caracterizare): fizic „nu înaltă și înșelător slabă”, „ cu un păr bogat
de culoarea castanei”, „cu ochii albaștri ca platina, lucind, fremătând de viață”, moral- se observă
„acea permanentă tensiune intelectuală”, fiind adesea „absentă și gânditoare, înregistrând interior și
lin cele mai mici nuanțe ale clipei”. Are o frumusețe dificilă, absconsă, unii considerând-o chiar
„urâtă”. Tot ca modalitate directă de caracterizare apare și autocaracterizarea: „îmi place
lumina...apa...pământul...cartea...rochia...fructele...zăpada...tot ce este neprefăcut, net”.
Cracaterizarea indirectă reiese din fapte, gesturi, relația cu celelalte personaje, gânduri și este
pregnantă în cele 4 scrisori, în care aceasta își prezintă povestea vieții, dezvăluind o femeie matură,
experimentată, sensibilă, meditativă, care nu încetează să surprindă lectorul ori ceilalți actanți cu
frumusețea sa fizică și spirituală.
„Ergo” („Deci”), relația dintre Fred și doamna T. reprezintă o poveste de dragoste mai dramatică
decât a arhicunoscutelor personaje shakespeariene, Romeo și Julieta, individualizându-se în
literatura română, alături de Maitreyi și Allan, Ștefan Gheorghidiu și Ella, Luceafărul și Cătălina etc.
Spre deosebire de cuplul damatric celebru, care emoționează prin imposibilitatea destinului, cuplul
camilpetrescian intrigă prin inexplicabilitatea despărțirii, nu lumea exterioară fiind cauză eșecului,
ci cea interioară.