Caracterul personal al omului.

Distincția dintre natură şi persoană la nivel

antropologic

Subiectul sau persoana nu este o parte din natură. Ea este forma stării de sine a naturii.
Subiectul sau persoana are o realitate proprie, fiind altceva decât simpla existență de sine
a naturii.
Explicațiile raportului dintre natură și persoană le aflăm la Leonțiu de Bizanț, Maxim
Mărturisitorul și Ioan Damaschin.
Natura este materialul din care constă o realitate. Ea este lemnul din care constă o masă,
de exemplu. Astfel, ea este ceea ce este comun indivizilor sau lucrurilor de aceeași specie.
Persoana este acel ceva din care constă o realitate, „rotunjit” ca un întreg ce-și are suportul în
sine însuși.
Persoana sau ipostasul nu este un adaos de conținut sau de material, la ceea ce este natura
sau substanța. O materie lemnoasă „rotunjită” sau tradusă în întregul sau categoria „masă”, a
devenit ipostas. La fel, substanța sau natura materială și spirituală din care constă omul,
„rotunjită” într-un întreg individual, devine de asemenea, ipostas sau persoană.
Astfel, avem în omul concret atât natura-piele, sânge, spiritualitate-, cât și ipostasul sau
persoana. Acesta din urmă(ipostasul) nu se adaugă ca ceva în plus alături de natură, ci este natura
însăși, în formă individuală, de sine stătătoare. Natura singură, încă nu este ipostas sau persoană.
Ipostasul sau persoana nu este identică cu natura sau cu o parte din ea, nici nu este un adaos la
natură, adaos de același fel cu ea(natura), ci o formă de-a fi a naturii.
Scoaterea unei substanțe sau naturi din întregul mai vast în care se cuprinde ea,
„rotunjirea” sau formarea ei într-un întreg individual, are ca urmare ivirea unui centru în acest
întreg.
Fenomenul de ivire a unei instanțe supreme, a unui centru al mișcărilor în natura
„rotunjită” ca un întreg, se obeservă în mod deplin la om, care constă din natură conștientă și
voluntară. La om, ipostasul sau persoana nu înseamnă numai „rotunjirea” naturii într-un întreg, ci
și capacitatea acestui întreg de mișcări spontane.
S-ar părea că mișcarea spontană le are natura omenească prin libertatea și conștiința ei,
deci nu prin „rotunjirea” ei într-un ipostas sau persoană. Este adevărat că nu ipostasul sau
persoana aduce libertatea și conșiința în întregul rotunjit al unei naturi umane. Dar manifestarea
voinței și lucrării naturii este dirijată de centrul ipostatic, se pune în mișcare din centrul naturii
„rotunjite” ca întreg. „În orice lucrare(omenească) actul fundamental aparține naturii(umane),
numai împlinirea actului aparține persoanei”.(Hans Urs von Balthasar)
Natura umană „se rotunjește” în mod firesc în indivizi obisnuiți omenești. Ea tinde de la
sine spre o stare ipostatică sau personală determinată. În natura omenească se află, ca
posibilitate, ipostasul sau persoana omenească în modul în care o cunoaștem și deci, și virtuțile
de spontaneitate. Natura omenească trece ea însăși în baza unei legi interioare la starea dublă de
persoană-natură, subiect-obiect.

1
 În fiecare om există și persoana ca subiect și natura ca obiect, fără ca persoana să fie un
adaos din afară, ci forma necesară la care ajunge natura, îndată ce există. În propoziția „eu
cuget”, exprim atât calitatea mea de subiect, cât și pe cea de obiect, atât persoana cât și natura
mea, deoarece fac o distincție între subiectul cugetării din mine și actul cugetării cu ideile ce le
cuget. Părțile trupului, stările de conștiință, sentimentele, tot ce pot determina și numi din mine
este natură. Subiectul sau persoana este agentul(factorul=cel care face ceva) pe care nu-l pot
determina, pe care nu pot pune degetul, care se află în dosul culiselor ce le mișcă, singurele pe
care le văd. Tocmai pentru că nu-l putem determina și nu-i putem da un nume, folosim pentru
el(agent sau persoană) un cuvânt ce tine loc de nume, un pronume.
Natura umană, așadar, nu poate exista concret niciodată numai ca natură, ca obiect,
instrument, ci ea totdeauna există ca subiect-obiect în același timp. Dar, în mod firesc, aspectul
de persoană îl are prin „rotunjirea” ei aparte în individual omenesc obișnuit.