Intoarcerea Micului Print-DAVIDTS

1|Întoarcerea micului prinț J.P.
Davidts
ÎNTOARCEREA MICULUI PRINŢ

JEAN—PIERRE DAVIDTS
El regreso del joven principe 2008

The Return of the Young Prince
+9ani
2|Întoarcerea micului prinț J.P. Davidts
Tradusă în 30 de limbi, întoarcerea micului prinţ constituie cel mai răsunător succes
internaţional din istoria literaturii canadiene.
Cartea este un răspuns la apelul naratorului din „Micul prinţ” („Aşadar, dacă un copil vine la
voi, dacă râde, dacă are părul de aur, dacă nu răspunde când i se pun întrebări, veţi ghici uşor cine este.
Atunci, fiţi buni, vă rog, nu mă lăsaţi pradă tristeţii, ci scrieţi-mi de îndată ce s-a întors.”). Toate
acestea fiind spuse, lucrarea scriitorului canadian este justificată şi reprezintă „continuarea” cărţii
menţionate anterior. Pe parcursul operei, micul prinţ este în căutarea unui vânător de tigri, întâlnind un
ecologist, un om de publicitate, un statistician, un gestionar, Omul Verde, o fetiţă şi alte personaje.
Fiecare dintre aceste întâlniri, ca şi în cazul celor din „Micul prinţ”, prezintă o lecţie valoroasă, de
această dată în contextul contemporan.
Tuturor micilor prinţi în trecere pe acest pămînt.
„Aşadar, dacă un copil vine la voi, dacă rîde, dacă are părul de aur, dacă nu răspunde cînd i se
pun întrebări, veţi ghici uşor cine este. Atunci, fiţi buni, vă rog, nu mă lăsaţi pradă tristeţii, ci scrieţi—
mi de îndată că s—a întors..."
Antoine de Saint—Exupery, Micul prinţ
Domnule de Saint—Exupery,
Dacă astăzi m—am hotărît să vă scriu, este pentru că mi s—a întîmplat un lucru nemaipomenit. îmi
place să cred că sînt, întocmai ca dumneavoastră, un călător neobosit prin această lume. Cel puţin în
adîncul sufletului, căci dacă am călătorit mult în viaţa mea, în realitate, m—am urnit rareori de pe
scaunul meu. Daţi—mi voie să vă explic: putem face o mulţime de lucruri fără să ne mişcăm de acasă.
în ce mă priveşte, eu am ales să fiu călător. înarmat cu un arsenal întreg de hărţi, atlase, ghiduri,
povestiri de călătorie, note, mi—am făcut o obligaţie din a vizita în fiecare zi un alt colţ de lume.
Ah ! superbele apusuri de soare de pe marea Sulawesi, aurorele boreale desfăşurîndu—şi tapiseriile
sclipitoare peste insula Ellesmere, neclintitele valuri de aur ale barcanelor din Sahara, pădurile de
chiparoşi din smîrcurile Louisianei, ale căror ape colcăie de viaţă ... Ce de amintiri spicuite din
memoriile altora mi—au colorat nopţile, atît de searbădă de obicei. Pe parcursul acestor călătorii prin
procură, pasiunea mea pentru destinaţiile cu nume exotice a crescut, indiferent de climă. Ce contează
că—i arşiţă sau frig de crapă pietrele, dacă la mine acasă, în jurul scaunului meu, temperatura rămîne
aproape neschimbată ?
Trebuie să vă mărturisesc mai ales că am o slăbiciune pentru Kyokpyu, situat în Birmania, în cîmpia
de coastă a munţilor Arakan. E un nume dificil de pronunţat, care te face să—ţi dregi glasul, apoi se
smulge cu greu de cerul gurii şi se loveşte de dinţi, zdrelindu—ţi limba, aşa că m—am gîndit că trebuie
să fie un loc plăcut de vizitat. Totuşi, sînt convins că oraşul nu este unul turistic şi că puţini sînt cei
care—l vizitează, şi încă destul de rar. Vedeţi dumneavoastră, oamenilor nu le place să se complice.
Un astfel de nume i—ar descuraja, nici n—ar îndrăzni să amintească de el, de teamă să nu—l pronunţe
greşit şi astfel să fie luaţi în zeflemea (chiar dacă nu mai ucide, după cum se pretinde, ridicolul răneşte
totuşi). Din mîndrie, oamenii vor renunţa să mai meargă acolo. De altfel, ca să mă conving că—i aşa,
am făcut o experienţă, anunţîndu—mi prietenii:
—Plec într—o călătorie.
—Bravo, mi—au răspuns ei. Chiar ţi—ar prinde
bine să mai iei şi tu aer. Asta nu prea e viaţă să stai cît e ziua de lungă închis în casă. Şi unde te duci?
în Italia ? în Anglia ? Poate în Antile? — La Kyokpyu.
Vedeam atunci cum chipurile lor îşi schimbau deodată înfăţişarea.
—La Kia...ăăă... Quio... Hm ! Da, da, mi se pare că am auzit de el. Frumos loc, într—adevăr. Şi ce mai
face mama ta?
Mi—am zis aşadar că, dacă ar fi să fac fie şi numai o călătorie în scurta mea viaţă, dacă ar exista un
singur loc pe lumea asta care să mă urnească din scaunul meu, apoi acesta ar fi.
Problema e că, atunci cînd nu te deplasezi pe hartă, trebuie să călătoreşti împreună cu al—_ ţii. Fără
a fi mizantrop, apropierea celuilalt mă stinghereşte. în plus, în intimitatea căminului, mi—e îngăduit să
petrec oricît de mult timp vreau la Kislovodsk sau la Sodertălje. Tovarăşii mei de călătorie ar putea să
nu—şi dorească acelaşi lucru sau să prefere nişte localităţi oarecare, cu nume mai puţin stridente,
precum Roma, Paris, Londra sau New York. Democraţia, dacă nu bunele maniere, mi—ar cere să mă_
înclin în faţa dorinţei majorităţii.
Prin urmare, pentru a vizita în linişte Kyokpyu, ideal ar fi fost pentru mine să mă duc singur. Şi cum
eram obişnuit cu lipsa de confort, datorită scaunului meu de acasă, m—am hotărît să schimb luxul
ţipător propriu pacheboturilor de croazieră pe eficacitatea cu totul spartană de pe un banal cargou,
capabil să mă poarte cît mai repede la liman.
Citind toate acestea de mai sus, domnule de Saint—Exupery, dumneavoastră, ca aviator, trebuie să
vă fi indignat, ştiu prea bine. îmi cer iertare, dar nu am mare consideraţie pentru aparatele de zbor.
Văzută de acolo de sus, lumea pare atît de mică, încît ai crede că vezi desfăşurîndu—se o hartă şi cel
mai adesea peisajul se reduce la o uşoară vălurire a norilor de pe culmi. Ceva concret — să urmăresc
apa şi pămîntul cît mai de aproape în nuntirea lor —, iată ce—mi doream.
Odată ce m—am hotărît şi mi—am făcut bagajul, am acostat în cel mai apropiat port, ca să—i întreb
pe căpitanii vaselor trase la ţărm de destinaţia mea.
—Mergeţi la Kyokpyu?
—Unde anume?
—La Kyokpyu.
—Nu cunosc...
—Păcătoasă tuse, ar trebui să vă îngrijiţi...
—Ia, vedeţi cum vă purtaţi...
Simţeam cum disperarea pune stăpînire pe mine.
Am ajuns la ultima ambarcaţiune din rada portului, un vechi cargou cu coca înnegrită, sîngerînd de
rugină şi cu chila albită şi subţiată de atîtea depuneri de sare şi de calcar. Numele SKIPSKJELEN
înscris pe provă mi s—a părut de bun augur. Am urcat fără şovăială pe pasarela care se bălăbănea din
cauza efortului neobişnuit şi am plecat în căutarea căpitanului, pe care l—am descoperit în cele din
urmă instalat în bîrlogul său.
Cu faţa suptă de tălăzuirea anilor, năpădită de barbă şi cu bluzonul bleumarin brodat cu ancore,
căpitanul era chiar întruchiparea bătrînului lup de mare. Cu pipa în colţul gurii, sorbea dintr—un pahar
cu rom vechi, de culoare chihlimbarie, care—şi răsfrîngea sclipirile caraibiene în pupila ochilor săi de
un albastru ultramarin.
—Căpitane, i—am zis eu de la bun început, aş vrea să merg la Kyokpyu.
Şi—a înălţat capul şi m—a măsurat curios din priviri. Un surîs abia schiţat i—a înlăturat covorul de
alge negre ce—i înfloriseră pe obraji.
—La Kyokpyu, zici ? Pitoresc loc, deşi puţin cam liniştit pentru gustul meu nu prea aşezat. Bine ai
venit la bord, tinere marinar.
A doua zi, porneam în largul mării. Ce călătorie minunată am făcut, domnule de Saint—Exupery!
Eu şi căpitanul ne—am înţeles numaidecît ca fraţii. în ciuda aerului său de om morocănos, gazda
mea avea o inimă de aur şi un uimitor dar al povestirii, încît l—aş fi putut asculta zile în şir istorisindu
—şi aventurile care—l aruncaseră în cele patru colţuri ale lumii. în fiecare zi, urmăream amîndoi
înaintarea navei: el, aplecat pe hărţile sale de amiral, acoperite de cifre sibilinice, eu, pe ale mele, pe
care se înşiruiau nume cu rezonanţe barbare, precum Badr Hunayn, Râs ash—Sharbithat, Srivardhan,
Laccadive, Tiruvanantapuram, Cha—vakachcheri, Pariparit, Kyun...
La căderea nopţii, mergeam la el în cabină şi stăteam la taifas, învăluiţi în volutele albăstrui şi
parfumate care se ridicau din pipa sa — făcută din spumă de mare, se—nţelege. îşi turna un pahar de
holercă, pe care—l dădea voiniceşte pe gît, înainte de a—şi turna altul, apoi îşi relua povestirile
rocamboleşti, punctîndu—le cu nenumărate înjurături colorate. Şi—n mine îşi găseau ecou
peregrinările care—l purtaseră de la un pol la altul, peste şapte mări şi patru oceane. Vocea sa răguşită
dădea ca prin farmec viaţă numelor atît de pitoreşti care presărau hărţile mele, iar amintirile sale
îmbogăţeau paleta sărăcăcioasă a atlaselor mele cu toate culorile curcubeului. Apoi, după un magnific
apus de soare pe marea Andaman, o acuarelă celestă unde se învălmăşeau numeroase nuanţe de ocru,
de purpură şi indigo, a doua zi, s—a dezlănţuit musonul.
Forţele naturii s—au năpustit cu brutalitate asupra cargoului, a cărui carcasă, împinsă încolo şi
încoace, a gemut toată noaptea. Fără să—mi dau seama de pericolul ce mă paşte, mi—am tras peste
pijama o manta de ploaie şi am înfruntat furtuna, în mijlocul unui vacarm orchestrat de tablă izbită şi
de vînturi care vuiau, ca să ajung pe duneta unde căpitanul se lupta vitejeşte, în speranţa de a—şi salva
hîrbul de navă de la naufragiu. Nefericirea a făcut să alunec pe puntea lustruită de ape chiar în
momentul în care ambarcaţiunea se înclinase mult într—o parte, aşa încît un val puternic m—a tras
peste bord.
Cum sînt un înotător jalnic, am reuşit să mă salvez numai pentru că am avut norocul să mă prind de
scîndura unei epave tocmai cînd era să iau apă la bord. M—am agăţat de bucata de lemn salvatoare în
timp ce valurile mă purtau în sus şi în jos. într—un tîrziu, cînd marea s—a liniştit şi cînd cerul,
limpezit de drojdia sa, şi—a recăpătat seninul, mi—am dat seama că eşuasem pe o insuliţă, avînd drept
echipament numai o pereche de papuci. în clipa aceea, am fost nevoit să admit că a călători altfel decît
de pe scaunul tău de acasă prezintă o serie de neajunsuri.
Era o insuliţă cît o batistă, un modest buchet de cocotieri înfipţi într—o grămadă de nisip, pe undeva
pe nicăieri, un fir de praf verde în albastrul infinit al oceanului, aşa că nu mi—a luat prea mult să fac
înconjurul ei. Din nefericire, noul meu regat nu ascundea nici un Vineri, care să—i desluşească
învăţăcelului Robinson, în care mă transformasem peste noapte, abc—ul vieţii în sălbăticie. Printr—un
capriciu al naturii, chiar în centru, dintr—o îngrămădire de stînci, ţîşnea un izvor, stropind cu un gîlgîit
poznaş un hăţiş de arbori tropicali cu fructe pestriţe. Cel puţin nu eram în pericol să mor de sete sau de
foame.
Închipuiţi—vă, domnule de Saint—Exupery, dumneavoastră aţi naufragiat pe o mare de nisip, iar eu
m—am împotmolit într—un deşert stropit de ape. Ce ironie!
Cum nu prea eram deprins cu viaţa plină de neprevăzut a unui aventurier, o astfel de întorsătură m
—a luat pe nepregătite.
Dar cine poate spune vreodată că—i pregătit? îmi veţi replica dumneavoastră şi vă dau dreptate.
Totuşi, oricine a călătorit cît de cît prin lume ar trebui, în astfel de împrejurări, să fie mai bine
experimentat decît un explorator de salon de seama mea.
Şi pentru că habar n—aveam cum să mă port într—o situaţie atît de neplăcută, am ales soluţia cea
mai înţeleaptă: să stau liniştit şi să nu mă las doborît de încercările la care mă supunea soarta, pînă se
va ivi cineva să mă ajute. Dacă Skipskjelen nu se scufundase — şi nu aveam nici o dovadă contrarie
—, căpitanul său va alerga să mă salveze sau tot atît de bine se poate ca soarta să—mi surîdă mai
devreme sau mai tîrziu şi vreo ambarcaţiune să—şi încrucişeze drumul cu pluta mea de nisip.""
Răbdarea şi optimismul sînt izvoarele la care se adapă naufragiatul.
Astfel încredinţat, m—am aşezat cît se poate de confortabil la umbra unui cocotier şi de epuizare m
—am cufundat într—un somn fără vise.
Habar n—am cît m—o fi ţinut Morfeu în braţele sale, dar ştiu că m—a trezit o voce firavă,
întrebîndu—mă : „Eşti vînător de tigri?"
De mirare, m—am ridicat în capul oaselor şi l—am văzut măsurîndu—mă din priviri.
Mai e nevoie să vi—l descriu, domnule de Saint—Exupery ? Doar îl cunoaşteţi mai bine decît voi
ajunge eu s—o fac vreodată. Vă voi spune numai că părul avea culoarea spicelor de grîu în luna iulie,
cînd sînt ticsite de aurul soarelui şi că, aşa gătit în costumul său, s—ar fi potrivit mai bine printre
coloanele de marmură ale unui palat decît pe fîşia asta de nisip scăldată de valurile oceanului. Alături
de el, o oaie mesteca placidă o frunză de palmier, cu ochii în gol, cu acea absenţă proprie suratelor
sale, netulburate de necazurile lumii din jur.
Primul lucru care mi—a venit în minte a fost că o navă acostase fără să prind de veste, în timp ce
dormeam. Cu toate astea, în zadar am cercetat cu privirea în jurul meu, mi—am îngustat ochii scrutînd
orizontul. Prin urmare, l—am rugat pe micul necunoscut să—mi arate unde era ambarcaţiunea care—l
purtase spre refugiul meu.
M—a privit atunci îndelung de la înălţimea celor cîţiva anişori ai săi, mulţumindu—se să repete :
—Eşti vînător de tigri ?
Gîndirea copiilor o ia uneori pe căi mai întortocheate decît cea a unui adult, drept pentru care mi—
am zis că nu voi ajunge la nici un rezultat dacă—l reped, zorindu—l să—mi răspundă. Dacă,
dimpotrivă, m—aş prinde în jocul lui, i—aş cîştiga bunăvoinţa şi poate aş reuşi să aflu ce vroiam.
—Nu, m—am hotărît eu să—i răspund, nu sînt vînător de tigri. Unde sînt părinţi tăi? Au rămas la
bord?
Copilul a oftat atunci adînc.
—Şi bănuiesc că nici nu cunoşti vreunul.
—Din păcate, nu. N—ar trebui să ne întoarcem pe vas? Mama ta ar putea să se neliniştească.
Dar la fel de bine puteam vorbi cu văzduhul.
—Nu ştii dacă sînt cumva vînători de tigri pe aici ? De ce trebuia să mi se întîmple una ca asta ?
Oare pentru că eram la dracu—n praznic — cel puţin în varianta sa tropicală —, în pijama şi papuci şi
nu la mine acasă, instalat în linişte la masa mea de lucru, studiind pe îndelete vreo hartă ? în orice caz,
un lucru era sigur, ideea lui fixă cu tigrii şi cu vînătorii lor îmi punea răbdarea la grea încercare.
Bătăios, piciul nu se lăsă.
—Nu ştii dacă sînt cumva vînători de tigri pe aici ?

—Nu, i—am răspuns eu aprins, nu sînt. Vînătorii de tigri preferă să meargă acolo unde trăiesc tigrii,
iar tigrilor le place să hălăduiască prin jungla cea deasă şi nu pe o insulă de o mărime ridicolă ca asta
pe care stăm!
—La mine acasă, nu—i nici o junglă, mă contrazise el, şi e tare strimt, totuşi acolo trăieşte un tigru.
Observaţia lui m—a pus pe gînduri.
—N—ai venit cu vaporul, nu—i aşa ?
—Cu vaporul! Auzi, ce idee caraghioasă!
A rîs cu poftă, apoi şi—a reluat înfăţişarea serioasă:
—Dacă ai întîlni un tigru, cum ai face să—l vînezi?
Nu încape îndoiala ca întrebarea asta îi frămîntă şi că nu avea de gînd să înceteze pînă nu puneam
lucrurile la punct:
—Nu ştiu, i—am replicat eu pe un ton posac. Nu m—am gîndit pînă acum.
Răspunsul meu a părut să—l dezamăgească.
—Ce rău îmi pare!
Am renunţat să—i mai cer explicaţii şi m—am apucat să rezolv eu însumi misterul apariţiei sale.
Ce naiba, doar fărîma asta de om nu s—a întrupat prin lucrarea Sfîntului Duh, unde mai pui şi cu o
oaie după el.
Am făcut din nou înconjurul insulei. Degeaba, n—am găsit nici urmă de pachebot, cum n—am găsit
nici iaht, nici goeletă, nici şalupă, nici barcă sau luntre. Am tras astfel concluzia că furtuna care mă
aruncase pe acest ţărm uitat de lume mai avea şi alte victime la activ. O asemenea întîmplare nefericită
l—ar fi descumpănit pînă şi pe cel mai încercat dintre aventurieri. Mai rămînea neîndoios să văd ce era
cu bălmăjeala aia în care tot venea vorba despre tigri.
Am oftat gîndindu—mă că dintr—o dată populaţia naufragiaţilor de pe insulă se dublase, apoi,
mînat de foame şi de sete, m—am îndreptat spre izvor, cu micul prinţ ţinîndu—se după mine.
Deşi pe vremea aceea nu vă cunoşteam scrierile, domnule de Saint—Exupery, i—am dat în mod
firesc porecla aceasta tovarăşului meu de suferinţă, căci veşmintele de gală, ţinuta semeaţă şi vorbele
—i alese mă duceau cu gîndul la ceva princiar.
Aşadar, micul prinţ păşea în urma mea, cu aerul unui copil pierdut care se agaţă de primul venit ce
—şi dă osteneala să—l asculte şi să—i arate puţină înţelegere.
Mi—am reproşat atunci că m—am aprins aşa de tare. La urma urmei, nu era cu nimic vinovat de
nenorocirea care ne—a adus laolaltă.
Oarecum, din dorinţa de a—mi spăla păcatele, dar şi din curiozitate, trebuie să recunosc, am reluat
conversaţia.
—De ce vrei să ucizi un tigru ?
—Să—l ucid? Dar nu vreau să—l ucid! Numai să—l vînez.
Am înţeles pe dată că prin „a—l vîna" micul prinţ înţelegea „să scape de el" şi am simţit că—mi
crapă obrazul de ruşine la gîndul că am putut chiar şi pentru o clipă să cred că un copil ar fi putut dori
moartea vreunei făpturi, fie ea şi o creatură feroce cum e tigrul. Unica mea scuză, jalnică de altfel, era
acest viciu al adulţilor de a vedea pretutindeni răul, mai ales acolo unde nu există.
Observaţia mea nesăbuită îl descumpănise atît de tare, încît, ca să—mi răscumpăr greşeala, i—am
propus prima soluţie care mi—a trecut prin minte :
—De ce nu i—ai întinde o capcană ?
—O capcană ?
—Da, ai putea săpa o groapă, ca să—l prinzi.
—O, nu se poate, a exclamat el, planeta mea e prea mică şi aş risca s—o străpung.
Lămurirea a avut darul de a mă ului. Totuşi sunase atît de firesc, ţîşnise atît de spontan, încît nu—ţi
venea să crezi că era doar rodul imaginaţiei. Dar că omuleţul acela se ivise din spaţiu, cu o oaie după
el, asta mi s—a părut însă abracadabrant.
Educat la şcoala logicii carteziene, spiritul meu respingea cu desăvîrşire această posibilitate. în
apărarea mea, domnule de Saint—Exupery, trebuie să invoc faptul că nu citisem încă operele
dumneavoastră, ca să—mi limpezesc această chestiune.
Am refuzat să continuu conversaţia şi, băgînd de seamă cîte lemne împrăştiase furtuna în jurul
nostru, mi—a venit ideea c—aş putea să fac un foc destul de înalt, dacă aş aduna suficient de multe, în
lipsa chibriturilor, lentilele ochelarilor mei puteau ţine foarte bine locul unei lupe şi, cu ajutorul
soarelui tropical, ar fi fost chiar culmea să nu reuşesc să aprind un foc. Iar dacă aş pune frunze verzi
peste jeratic, s—ar ridica un fum destul de negru şi gros care s—ar zări de departe pe suprafaţa
oceanului şi i—ar atrage privirile gabierului de pe navele ce cutreieră prin apele astea. Căci nu—mi
imaginam, în viitorul apropiat, un alt mijloc care să grăbească salvarea noastră, avînd în vedere
neînsemnatele resurse pe care le aveam la îndemînă şi cunoştinţele mele precare în ce priveşte arta
supravieţuirii.
Tot vînzolindu—mă după lemne, o mulţime de întrebări mi se îmbulzeau în minte. De unde răsărise
puştiul ăsta straniu? Cine era ? Cum a ajuns aici ? Şi de ce se plimba cu o oaie după el ? Iată tot atîtea
enigme pe care aş fi vrut să le desluşesc. Din păcate, tovarăşul meu nu era prea vorbăreţ, în plus îmi
evita deseori întrebările, înlocuindu—le cu ale lui.
M—a însoţit calm în timp ce umblam de colo pînă colo pe plajă, uitîndu—se curios la pregătirile pe
care le făceam, dar fără să se neliniştească, pînă ce m—am agăţat de o frunză mai aplecată a unui
palmier şi am început să trag de ea, încercînd s—o rup.
—De ce—ai rupt—o ? mi—a zis el nervos, roşu la faţă de indignare.
—Pentru că, acoperindu—l cu frunze verzi, focul va scoate fum din plin, i—am explicat eu răbdător.
Iar dacă norocul ne surîde, cineva va zări semnalul de fum şi ne va salva.
—Ăsta nu—i un motiv să—i faci rău.
—Nu fi bleg. Plantele nu simt nimic. Dar el nu s—a lăsat aşa de uşor păcălit.
—Pe planeta mea, cunosc un trandafir foarte sensibil.
Nu l—am contrazis, gîndindu—mă că—şi construise o lume în care raţionalitatea adulţilor nu avea
ce căuta.
—Dacă cineva tace, asta nu înseamnă că nu suferă, a insistat el.
Observaţia sa plină de miez m—a pus pe gînduri.
—Floarea mea, a adăugat el apoi, şi—a pierdut un spin. N—a zis nimic, dar a durut—o, ştiu bine. Am
văzut o lacrimă prelingîndu—se pe vîrful uneia dintre frunzele sale.

învins de curiozitate, mi—am întrerupt lucrul şi l—am întrebat de ce—şi pierduse trandafirul său un
spin.
—Din mîndrie.
Interesul acordat trandafirului său a avut efectul magic al unui sesam şi micul prinţ s—a pornit
deodată să turuie, cu o limbuţie imposibil de ghicit după cît de cumpătat la vorbă se arătase a fi pînă
atunci.
Şi aşa am aflat care era povestea cu tigrul.
N—o să vă plictisesc, domnule de Saint—Exupery, descriindu—vă planeta micului prinţ, doar o
cunoaşteţi prea bine. Mă mulţumesc numai să vă spun că într—o bună zi s—a oprit acolo un circ. Unul
cît se poate de obişnuit, cu tot dichisul: cu un cort mare, cu menajerie, cu clovni şi echilibrişti. Oh ! Nu
a rămas prea mult, căci pe o astfel de planetă minusculă nu era loc pentru atîta lume, printre care un
elefant, un dromader, doi cai, trei lotrii de mare şi un tigru.
în plus, cînd directorul circului a constatat că o singură persoană — şi aceea cu tarif redus pe
deasupra — va intra la spectacol, s—a posomorit, a început să bombăne despre cît de grele erau
vremurile şi a preferat să—şi facă bagajele şi să plece val—vîrtej în căutarea unui public, dacă nu mai
numeros, cel puţin mai înstărit. Or, cuşca tigrului nefiind închisă cum trebuie, acesta a scăpat şi a luat
—o la sănătoasa. Iar micul prinţ nu şi—a dat seama decît atunci cînd a vrut să cureţe craterul
vulcanului său stins (nu poţi să ştii niciodată la ce să te aştepţi de la fenomenele astea ale naturii).
Acolo îşi găsise tigrul adăpost.
—Bună ziua. De ce te ascunzi ? vru să afle micul prinţ.
—St! Dacă te aude directorul, mă va striga să intru la loc în cuşcă, iar eu nu vreau să mă întorc.
—Poţi să ieşi fără teamă, circul a plecat.
—Asta da veste bună !
Tigrul sări afară din ascunzătoare, se întinse şi trase adînc aer în piept.
—Ce ciudat, aerul pare mult mai bun cînd nu se strecoară printre bare. Din cauza fierului, bănuiesc.
—De ce—ai fugit ? Nu—ţi plăcea la tine acasă ? Tigrul se aşeză, ridică o labă, studiind—o şi pe
o parte şi pe cealaltă, apoi începu să—şi cureţe grijuliu partea din interior a labei, cu limba sa mare şi
aspră.
—M—am săturat de călătorii. Să tot strîngi şi să împachetezi şi să te muţi după numai două trei zile,
nici nu—ţi imaginezi ce istovitor poate fi. Fără să mai punem la socoteală exerciţiile pe care trebuie să
le repeţi la nesfîrşit. Ce plictiseală ! O scurtă vacanţă nu mi—ar strica.
Privind în jurul lui, tigrul adăugă :
—Vulcanii ăştia nu—s lipsiţi de farmec, în schimb, planetei tale îi lipseşte verdeaţa. Prefer vegetaţia
luxuriantă, care—mi aduce aminte de jungla mea natală. în sfîrşit, trebuie să ştii să te mulţumeşti cu ce
ai.
—Scuză—mă, spuse micul prinţ, dar am de lucru.
—Te însoţesc. Simt nevoia să—mi dezmorţesc labele. Obişnuinţa de a merge în linie dreaptă se pierde
uşor, cînd te învîrţi întruna în cuşcă.
După cum ştiţi, domnule de Saint—Exupery, micul prinţ punea într—un fel în aplicare, cu mult
înainte de vremea ei, lupta biologică, folosind pentru asta o oaie — chiar aceea care hoinărea în jurul
nostru — ca să—i vină de hac lăstărişului de baobabi ce ameninţa să—i năpădească asteroidul. în
fiecare seară, micul prinţ punea conştiincios oaia înapoi în lădiţa sa, pe de o parte pentru că animalele
de felul acesta preferă să—şi petreacă noaptea într—un sălaş cît de cît sigur, iar pe de altă parte pentru
că micul prinţ se temea ca nu cumva, împinsă de o foame bruscă, aceasta să pască din greşeală floarea
pe care o îndrăgea atîta.
Zărind oaia, tigrul rînji dezvelindu—şi colţii.
—Hotărît lucru, planeta asta e plină de surprize! Credeam că am dat numai peste un mic prinţ şi cînd
colo văd şi o oaie. Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru animalele astea blînde.
Vorbele mieroase ale fiarei îl tulburară pe micul prinţ, dintr—un motiv care—i scăpa, ca şi cînd ar fi
ascuns o ameninţare surdă, ceva sumbru. Era mizeria de sub preş.
De îndată ce oaia fu aşezată comod în ladiţă, micul prinţ plecă să se îngrijească de floarea lui.
—Ei bine, se plînse aceasta, ţi—a luat cam mult timp.
Acelaşi reproş ca şi la întoarcerea din ultima sa călătorie. Nicidecum „Ce mă bucur să te văd" sau
„Mi—era teamă să nu ţi se fi întîmplat ceva rău", ci numai „Ţi—a luat cam mult timp". Era, fără
îndoială, un trandafir orgolios, cu cei patru spini ai săi. N—ar fi recunoscut nicicînd că şi—a făcut
cîtuşi de puţin griji.
—Pe cine—ai adus cu tine ? îl întrebă floarea în timp ce micul prinţ o uda.
—Nu—i decît un tigru.
Frunzele florii fremătară, deşi nu adia vîntul.
—De ce umbli cu un tigru, n—ai pic de minte ? E periculos ! Repede, ascunde—te în spatele meu. Am
să te apăr cu spinii mei.
Reacţia florii îl înduioşa pe micul prinţ, care ajunse astfel la concluzia că indiferenţa ei era jucată şi
că, într—un fel, ţinea la el.
Tigrul, căruia nu—i scăpase nici un cuvinţel, izbucni într—un rîs plin de cruzime, de fapt aproape
un răget, arătîndu—şi fildeşul caninilor, drept dovadă a ferocităţii sale.
—Ha ! Ha ! Ha ! O floare care vrea să—i ţină piept unui tigru. N—am mai pomenit ceva atît de
caraghios.
De mînie şi de ruşine, floarea deveni încă şi mai purpurie.
—Să ştii, domnule, că am cu ce să mă apăr. Zicînd acestea, îşi bombă tulpina şi săgeta semeaţă cu
spinii. Dar tigrul rîse şi mai tare.
—Rîzi cît vrei, dar să ştii că spinii mei au vîrful la fel de tăios ca şi cel mai ascuţit dintre ace. Ar putea
să străpungă pînă şi pielea unui crocodil.
—Spinii ăia ai tăi contra ghearelor ăstora ? rînji felina arătîndu—şi ghearele ca nişte iatagane.
Floarea n—avea cum să nu observe cît de neajutorată era în faţa unor astfel de arme, dar dădu totuşi
dovadă de un curaj pe măsura orgoliului său.
—Nu mi—e frică, zise ea.
Surîsul tigrului dispăru de îndată.
—Păcat. Ar fi trebuit.
Şi, cu o lovitură de gheară bine plasată, îi smulse unul dintre spini. Floarea nici nu ţipă, nici nu se
vaită, în timp ce un strop de sevă se prelinse din rana deschisă.
Micul prinţ se indignă de îndată.
—Pentru ce—ai făcut asta ? Nu vezi că spinii ei nu sînt o ameninţare pentru tine?
—Floarea ta este o înfumurată. A primit exact ce merita, îi replică tigrul cu dispreţ, lingîndu—şi laba.
în viaţă, trebuie să—ţi cunoşti lungul nasului, asta te scuteşte de multe încurcături. Şi încă se poate
lăuda că a avut noroc, crede—mă, îţi spun din proprie experienţă. Altul, în locul meu, n—ar fi fost
poate aşa de mărinimos şi ar fi pedepsit—o chiar mai aspru.
—Asta nu—i o scuză pentru ce—ai făcut. Pleacă, nu mai vreau să te văd pe—aici.
—Nu cumva crezi că mă sperii? Noi, tigrii, nu ne temem de nimic, sau aproape de nimic. Mai bine
bagă de seamă să nu mă superi, că nici tu nu eşti mai grozav decît floarea ta. Dacă mă gîndesc bine,
asteroidul ăsta îmi place. Sînt oi, iar cînd nu vor mai fi, îmi vor rămîne micii prinţi. Cred că am văzut
şi nişte puieţi de baobabi. De îndată ce vor creşte, planeta mi se va părea încă şi mai primitoare, căci va
semăna cu jungla unde am văzut lumina zilei.
10 | Î n t o a r c e r e a m i c u l u i p r i n ț J.P. Davidts
Spunînd acestea, tigrul se duse pe cealaltă faţă a planetei, unde tocmai se iveau zorile, ca să se
încălzească la soare.
Iar de îndată ce tigrul plecă, micul prinţ şterse cu gingăşie seva care strălucea pe tulpina florii, acolo
unde fusese spinul şi unde se întrevedea carnea trandafirie sub pieliţa transparentă.
—Lasă, spuse resemnată floarea. Deja nu mă mai doare atît de tare. Mai bine pleacă fără întîrziere,
căci tigrul se va întoarce în curînd, va mînca oaia, iar cînd îl va apuca din nou foamea, va veni rîndul
tău. N—o face din răutate, ci pur şi simplu pentru că asta îi e firea. Aş fi vrut să te apăr, dar, din
păcate, are dreptate, nu sînt decît o floare. Trebuie să pleci. Ia şi oaia cu tine.
—Dar dacă plec, ce—o să se întîmple cu tine?
—Oh, nu mare lucru, nu—ţi fie teamă. Fără îndoială că—mi va face zile negre. Aşa sînt cei mari, îşi
trag puterea din slăbiciunile celorlalţi. Nu—ţi fă însă griji că mă va mînca. Chiar aşa neînsemnaţi cum
par spinii mei, tot îi vor sta în gît. Ş—apoi întotdeauna voi găsi un locşor între rădăcinile baobabilor,
dacă vor năpădi într—atît planeta. Du—te !
Ajungînd aici cu povestirea, făcu o pauză şi am văzut cum o tristeţe adîncă i s—a întipărit pe chip. I—
am respectat tăcerea, bănuind că se gîndeşte la trandafirul său, rămas acolo, la bunul plac al fiarei. Era
mai legat decît ne—am putea închipui de floarea lui, fapt pe care dumneavoastră, domnule de Saint—
Exupery, l—aţi intuit totuşi înaintea mea.
Şi cum se afla în faţa ochilor mei, am bănuit că micul prinţ urmase sfatul preţios dăruit de floare.
Fiind eu un iubitor de călătorii, ardeam de nerăbdare să ascult în continuare relatarea călătoriei sale.
însă, cînd şi—a revenit din visare, micul prinţ nu şi—a reluat povestirea, ci a căzut din nou în acea
muţenie care, la el, părea a fi o a doua natură.
Cu ruşine, trebuie să vă mărturisesc, domnule de Saint—Exupery, că am recurs la un şiretlic pentru
a—l determina să mi se destăinuie mai departe: i—am vorbit din nou despre trandafirul său. Şi,
întocmai cum am sperat, această amintire a fost de—ajuns ca să—i dea un nou impuls, aşa încît am
putut astfel să—mi astîmpăr curiozitatea.
După ce ascultă recomandările florii, micul prinţ luă lădiţa cu oaia adormită şi porni la drum,
călătorind pe—o stea căzătoare ce tocmai trecea pe acolo.
Pleca, e adevărat, însă împotriva voinţei sale, jurîndu—şi să se întoarcă cît mai repede, ca să—l
alunge pe intrus. Mai rămînea de stabilit cum anume. Dar în privinţa asta nu avea nici cea mai vagă
idee, drept pentru care se gîndi că ar fi util să se informeze mai întîi. Cu siguranţă, se va găsi cineva
care să—l lămurească. Se opri aşadar pe primul asteroid ce i se ivi în cale.
Rotindu—şi privirile, descoperi o vegetaţie răzleaţă care acoperea în dezordine un sol pietros pe
care se fixaseră de bine de rău cîţiva arbuşti piperniciţi. Se vedea limpede că asteroidul era neîngrijit,
aşa încît micul prinţ crezu că—i nelocuit. Tocmai se pregătea să plece cînd auzi în spatele său o voce
ca un lătrat:
—Nu pe—acolo, nefericitule !
Micul prinţ rămase cu un picior în aer. Răsucindu—se apoi, zări un om zdrenţăros, cu o claie de păr,
cu barba vîlvoi şi cu nişte ochelari rotunzi pe nas. Noul personaj, un ecologist care trăia retras, departe
de lume, din dorinţa de a reveni în sînul naturii, se apropie de el.
—Cască ochii! se răţoi el tam—nesam. Era cît pe ce să striveşti o Insignifica minuscula. La ultimul
recensămînt nu mai erau decît 639 517 pe planetă.
—Îmi pare nespus de rău, dar nici măcar nu ştiu cum arată o Insignifica minuscula.
—Uite aici!
Cu un deget osos, a cărui unghie era înnegrită de mizerie, ecologistul arătă spre nişte licheni, o
pulbere verde pe o piatră cenuşie. Micul prinţ se întrebă ce importanţă putea avea un asemenea
organism minuscul, cu atît mai mult cu cît mai existau alte 639 516 undeva pe asteroid, dar nu îndrăzni
să—i pună întrebarea.
—Să plecăm, zise ecologistul. Nu trebuie să întîrziem prea mult pe aici.
—De ce ?
Omul schiţă un gest de enervare.
—Umbra ! Ţinem umbră şi perturbăm astfel ecosistemul. înainte de sosirea ta, nu era umbră pe aici.
Prin simpla ta prezentă, lipseşti anumite plante de soare, care riscă în felul ăsta să aibă de suferit, chiar
să moară. Urmează—mă şi ai grijă să faci întocmai ca mine. Odată ajunşi acasă, vom putea să stăm de
vorbă pe—ndelete, fără ca natura să aibă de pătimit.

Ecologistul o luă înainte, iar micul prinţ trebui să facă mari eforturi ca să nu izbucnească în rîs, atît
de ciudat era mersul omului. Mai întîi, însoţitorul său se apleca pînă la pămînt şi aşa, cu nasul aproape
de nivelul solului, cu ochelarii mereu gata să—i alunece de pe creasta lucitoare a apendicelui său
coroiat, examina meticulos spaţiul din faţa lui, înainte de a ridica piciorul şi de a păşi, cu delicateţe, pe
vîrfuri, chiar pe locul pe care tocmai îl cercetase.
Mergînd aşa în zig—zag, cu viteza melcului, le luă aproape trei ore ca să străbată o distanţă de abia
un kilometru. Micul prinţ zări atunci o lespede mare, stîncoasă, netedă şi golaşă, pe care se înălţa pieziş
un adăpost rudimentar, construit din te miri ce. într—o scobitură, pe o fărîmă de pămînt nu prea mănos
creşteau cîteva ridichi şi cîţiva morcovi sfrijiţi.
Istovit de gimnastica făcută, ecologistul se aşeză oftînd adînc,
—Ţi—aş oferi cu plăcere un morcov, îi spuse el micului prinţ, dar Drosophila megalucifer a pustiit
totul.
—Drosophila megalucifer?
—Da, o nenorocită de muscă, cu un caracter mizerabil. Zumză e atît de tare, încît degeaba—ţi astupi
urechile, n—ai cum să n—o auzi. Şi cum nu suferă legumele colorate, se înverşunează asupra lor, pînă
ce nu mai rămîne nici o fărîmă şi e mare păcat, căci dintre toate morcovii îmi plac cel mai mult pe
lumea asta. Dar m—am luat cu vorba şi nici nu te—am întrebat ce te aduce pe—aici. Ce ascunzi în
lădiţa aia pe care o tîrîi după tine ?
—O oaie, răspunse candid micul prinţ. Ecologistul se întunecă la faţă.
—Acolo înăuntru ? Nu ţi—e ruşine ? Ce—ai zice dacă te—aş ţine şi pe tine închis într—o ladă ?
Animalele au fost lăsate să trăiască libere, în mijlocul naturii, şi nu închise într—o astfel de
chichineaţă.
—Era numai pe durata călătoriei, se apără micul prinţ. O să—i dau imediat drumul.
La vestea asta, ecologistului i se zbîli părul de pe cap, făcîndu—l să semene mai mult ca oricînd cu
un arici.
—Să aduci o specie într—un mediu străin! Unde ţi—e capul? Rişti să provoci o catastrofă.
—Nici tu nu ştii ce vrei, îi atrase atenţia micul prinţ. Cînd îmi reproşezi c—o ţin închisă, cînd te opui s
—o las liberă.
—Liberă, dar nu aici. Pe planeta de unde vine.
—Nu se poate, acolo e un tigru. Mai întîi trebuie să scap de el.
—Să scapi de el! Cînd nu există decît unul ?
Dar nu—ţi dai seama că aşa condamni specia la dispariţie ?
Micul prinţ începuse să se cam sature de atîtea reproşuri. în plus, se îndoia că cineva care nu se
îndura să strivească nişte licheni microscopici şi care lăsa o musculiţă să—i nimicească legumele îi
putea fi de vreun folos. Totuşi, nu se dădu bătut.
—Dacă n—o să fac nimic, tigrul îmi va mînca oaia.
—Se—nţelege. Tigrul, ca majoritatea carnivorelor, se hrăneşte, printre altele, cu oi.
—Da, dar n—am alta. Dacă o s—o mănînce, n—o să mai fie nici una.
—Vezi bine. Totuşi, alegerea nu—ţi aparţine. Crede—mă, am experienţă. Mai bine lasă natura să—şi
urmeze cursul. De altfel, odată ce va fi mîncat oaia, tigrul va fi nevoit să părăsească planeta, dacă nu
vrea să moară de foame. Astfel, nu vei mai avea, în cele din urmă, nici o problemă.
O asemenea soluţie nu—l încînta afară din cale pe micul prinţ, căci ce se va face fără oaia care—l
ajuta să împiedice împînzirea planetei cu baobabi?
Ecologistul se porni să ţină un discurs savant despre pericolul de a se juca de—a ucenicul vrăjitor,
insistînd asupra faptului că natura ştia mai bine decît oricine ce—i trebuia. Cît ţinu acest rechizitoriu,
micul prinţ se gîndi la grădina gazdei sale şi la morcovii care—i plăceau la nebunie, dar pe care nu—i
va mînca din cauza unei insecte căreia nu vroia să—i facă vreun rău. îi mulţumi ecologistului pentru
sfaturile şi pentru ospitalitate lui, apoi îi spuse bună seara şi sări pe prima cometă care—şi făcu
apariţia.
Ce—a de—a doua planetă pe care—o întîlni în drumul său nu avea nimic asemănător cu prima,
întreaga sa suprafaţă era înţesată de panouri imense, multicolore şi luminoase. Erau atît de numeroase
că abia mai aveai pe unde să calci.
„E şi mai rău decît cu baobabii", se gîndi atunci micul prinţ.

—Nu—mi spune, lasă—mă să ghicesc, se auzi o voce tunătoare in spatele său. Ţi—ar plăcea un
portmantou cu alonjă!
Micul prinţ se întoarse şi zări un om într—un costum în carouri şi cu o cravată împodobită cu
personaje de desene animate care—i zîmbea, dezvelindu—şi dinţii sclipitor de albi şi zăpăcindu—l cu
surîsul său orbitor.
—N—am nevoie de nici un portmantou cu alonjă.
—Hai, lasă că pe mine nu mă învaţă nimeni cum se face o reclamă, că doar nu—s de de azi de ieri în
publicitate. Crede—mă, în cîteva săptămîni, nimeni — dar nimeni, ascultă ce—ţi zic — nu va ieşi fără
portmantou cu alonjă. Ştiu, ştiu, momentan, cererea cam lasă de dorit. Totuşi, portmantoul cu alonjă
este de viitor, în privinţa asta, toţi specialiştii sînt de acord.
—Cine să cumpere un portmantou cu alonjă dacă n—are ce să agate în el ? obiectă micul prinţ.
—Asta—i mai puţin important. Lumea nu cumpără neapărat lucruri utile, ci lucruri de care crede că
are nevoie. Datoria mea e tocmai să—i conving că nu pot să se lipsească de portmantoul cu alonjă, aşa
încît să se—nghesuie să—şi facă rost de unul.
—Dar pe mine mă interesează tigrii.
—Tigrii!
Omul de publicitate se scarpină în creştetul capului.
—În toată cariera mea, nu cred să fi organizat o campanie publicitară despre tigri. Fulare electrice, din
astea da. Şi mese de călcat pe rotile, dar niciodată tigri. E un sector nou, cu totul neexploatat.
—Aici e hiba, oftă el. Să alegi produsul potrivit nu—i aşa uşor pe cît se crede. Poţi să faci atîtea cu
articolele care n—au căutare, pentru simplu motiv că oamenilor nu le trece prin minte că au nevoie de
ele, încît să te ocupi de cele care se cer pe piaţă devine imposibil. îmi pare rău, dragul meu, dar nu te
pot ajuta. Deocamdată, stocul meu de tigri este cît se poate de scăzut. Nu—ţi pot oferi nici unul.
—N—am nevoie de nici un tigru, preciza micul prinţ, am deja unul. Încerc să scap de el.
De data aceasta, chipul omului de publicitate se însenină.
—Ah, dar atunci lucrurile se schimbă. Ia să vedem, ar fi suficient să organizăm o campanie pentru a
dovedi oamenilor cît de la modă sînt tigrii. Deja îmi imaginez cum nu se poate mai bine o reclamă
bestială, care va face vîlvă în toată lumea, o reclamă foarte mediatizată, cu vedetele cele mai populare
ale momentului — anunţuri în ziare, prezentări la televiziune, panouri publicitare pe principalele axe
interplanetare, în curînd, te asigur, fiecare va fi încredinţat că, fără tigri, viaţa nu merită să fie trăită. Şi
atunci, tigrii se vor vinde ca pîinea caldă, va fi bătaie pe ei.
—N—am mai mulţi de vînzare. Nu—i decît unul pe planeta mea.
—A! Ei bine, nu—ţi face sînge rău, o să găsim şi alţii. O să trimitem degrabă, pretutindeni în lume,
expediţii cu misiunea de—a captura tigri, iar şi iar tigri, din ce în ce mai mulţi tigri. într—un an, toată
lumea o să—ţi spună „Regele tigrilor".
Febra care pusese stăpînire pe omul de publicitate, părînd gata să—l mistuie, se stinse brusc şi
acesta căzu din nou pe gînduri.
—De fapt, la ce serveşte un tigru ?
De astă dată fu rîndul micului prinţ să ofteze.
—La nimic. Nu face decît să mănînce oi şi să doarmă.
—A, nu—i ceva serios. E mai uşor să vinzi ceva cu adevărat inutil. Cu cît obiectele sînt mai
nefolositoare, cu atît mai mult oamenii se înconjoară de ele. Cumpără cu duiumul, doar pentru a se făli
sau a da cu tifla vecinilor.
—De ce s—ar încurca oamenii cu un tigru ? Unde l—ar pune ?
—De ce trebuie să complici tu totul ? Un tigru ocupă atît de puţin loc. îl poţi aşeza oriunde, într—un
motor sau într—o cutie cu cereale, de unde să ştiu eu ? Dar... ce tot spun eu aici? N—are nici o noimă.
Stai o clipă, lasă—mă să studiez puţin problema.
Omul de publicitate se cufundă într—o meditaţie adîncă. Iar micul prinţ, constatînd că nu—i mai
acorda nici o atenţie, îşi văzu de drum.
Hotărît lucru, n—ar fi crezut vreodată că—i aşa de complicat să te descotoroseşti de un tigru.
Călătorind aşa, cînd pe o cometă, cînd pe un meteor, întîmplarea îl purtă pe o a treia planetă,
acoperită aproape în întregime cu foi de hîrtie. Aici domnea în plus o gălăgie infernală: zăngănit de
angrenaje, scrîşnet de roţi dinţate, zgomot de mecanisme puse în mişcare. Micul prinţ îi dădu drumul
oii ca să—şi dezmorţească picioarele şi căută să afle de unde se auzea tărăboiul. Venea de la o
maşinărie monstruos de mare, ale cărei dimensiuni ar fi făcut pînă şi—un baobab să se—nverzească de
invidie. O matahală de om îmbrăcat cu o bluză albă se agita de zor la pupitrul unui calculator, în faţa
unui ecran, lăsîndu—şi degetele să alerge pe tastele claviaturii. La capătul celălalt, maşina scuipa o
coală de hîrtie nesfîrşită.
Curios, micul prinţ se duse mai aproape.
—Bună ziua. Ce faci aici ?
—Calculez, zise omul fără să—şi ridice măcar privirile, cu totul absorbit de munca sa.
Mîinile sale fluturau deasupra micilor domuri ivorii, culegînd litere şi cifre şi dînd astfel naştere
unor formule cabalistice pe suprafaţa fluorescentă, omizi matematice pe care maşina le înghiţea cu
lăcomie cu un gîlgîit de satisfaţie informatică.
—Ce calculezi acolo ?
—O mulţime de lucruri. Dacă eschimoşii mănîncă mai multă îngheţată vara decît iarna sau dacă
broaştele au orăcăit mai tare primăvara trecută decît acum zece ani, de exemplu.
Micul prinţ pufni în rîs.
—Ce idee năstruşnică! La ce bun?
—Pentru că asta mi—e meseria, sînt statistician.
—Ciudată meserie mai ai ! Şi la ce serveşte să ştii dacă broaştele fac mai mult zgomot astăzi decît
acum zece ani ?
—Faptul că sînt mai gălăgioase nu are prea mare importanţă în sine. Importante sînt consecinţele care
decurg de aici.
—Nu înţeleg.
—Ei bine, dacă ştim că broaştele orăcăie mai tare, putem prezice tot felul de lucruri. îndeosebi larma
pe care o fac ar putea să tulbure somnul oamenilor peste noapte. Prin urmare, aceştia se vor simţi mai
obosiţi dimineaţa şi vor lucra mai prost. Producţia lor va avea astfel de suferit, ceea ce va atrage după
sine o scădere a venitului naţional. Iar dacă nu luăm din timp măsuri, ţara va fi împinsă spre faliment.
Sau tot atît de bine se poate ca oamenii să—şi cumpere dopuri de pus în urechi, ca să scape de gălăgie.
Va trebui aşadar să creştem mai multe albine pentru a obţine ceara necesară fabricării dopurilor. Un
număr prea mare de albine ar putea perturba traficul aerian, ceea ce ar avea, după cum bănuieşti,
consecinţe dezastruoase asupra turismului şi comerţului internaţional.
Micul prinţ făcu ochii mari de uimire. Cine ar fi crezut că un simplu orăcăit ar putea avea urmări atît
de grave.
Fericit că dăduse peste un ascultător atît de atent, statisticianul îşi continuă vesel expunerea, fără să
înceteze a—şi hrăni monstrul cu pasta lui catodică.
—Oamenilor le place nespus de mult să calculeze, să cîntărească, să compare. Se întreabă în
permanenţă dacă ridichile cresc mai bine la ei decît la vecinii lor de peste graniţă sau dacă în ţara
vecină se poartă părul mai lung sau mai scurt. Statistica le permite să stabilească toate astea. Mulţumită
ei, se pot descoperi eventualele probleme cu mult înainte ca ele să apară şi se pot adopta neîntîrziat
măsuri care să le soluţioneze. Micul prinţ surise.
—Aşadar, dacă am o problemă, ai putea să mă ajuţi s—o rezolv ?
—Cu ajutorul statisticilor, orice e posibil, zise omul plin de importanţă, scoţîndu—şi pîntecul în
evidenţă. Ce problemă?
—Am un tigru care mă cam stînjeneşte şi de care aş vrea să scap.
Degetele statisticianului se încurcară pe taste.
—Un tigru ? Numai unul ?
—Da.
—E puţin. Ar trebui mai mulţi.
—N—am decît unul şi e deja în plus. N—o să mă apuc să caut alţi tigri ca să—ţi fac pe plac, îi replică
micul prinţ.
—Hîm ! Nu, se—nţelege că nu. Şi tigrul ăsta, îl ai de mult timp ?
—Nu chiar.
—Aha! De aici putem deci deduce că populaţia tigrilor s—a dublat în mai puţin de un an. Cîţi locuitori
are planeta ta?
—Intră şi trandafirii şi oile în calculele tale ?
—Nu.
—Atunci, unul. N—a existat vreun alt locuitor în afară de mine.
—Hm ! Asta mă cam nelinişteşte. Populaţia rămîne constantă, raportul fiind de un tigru pe cap de
locuitor. Ei bine, mulţumită statisticii, declară el trăgînd marginile gulerului său răsfrînt ca şi cînd ar fi
fost nişte bretele, prevăd că în ritmul acesta în zece ani pe planeta ta vor fi 1024 de tigri pe cap de
locuitor. După mine, cel mai înţelept lucru ar fi să pleci neîntîrziat.
Micul prinţ fu indignat de propunere.
—Să mă mut! Să—mi părăsesc planeta! Dar nici prin cap nu—mi trece. Mă simt minunat acolo, iar
apusurile de soare sînt de—a dreptul fermecătoare. Şi—apoi mă—ndoiesc că trandafirului meu i—ar
plăcea ideea de a părăsi planeta, de care este foarte legat, fără îndoială pentru că—şi are rădăcinile
înfipte în pămînt.
—În cazul ăsta nu văd altă soluţie decît să reduci numărul tigrilor, înainte de—a fi prea tîrziu.
—Asta—i o idee bună. Ce trebuie să fac? Statisticianul se scarpină gînditor pe vîrful
nasului, care, în treacăt fie spus, era foarte lung.
—Tigrii nu vor înceta să se înmulţească fără vreun motiv serios. Doar dacă i—am speria cumva...
—Tigrii nu se tem de nimic, zise micul prinţ cu mîhnire.
—Aici greşeşti. Dacă nu mă—nşeală memoria, la ultimul recensămînt, mai mulţi tigri au declarat că se
tem de vînători.
Micul prinţ simţi că—şi recapătă speranţa.
—Nu ştii unde aş putea găsi unul ?
—Nu, dar asta se poate îndrepta uşor. E de—ajuns să redactezi un formular în care să—i întrebi pe
oameni ce meserie au, apoi să trimiţi anchetatorii să adune răspunsurile. După aceea, n—ai decît să
identifici persoanele care au declarat că sînt de meserie „vînători de tigri", reţinînd totodată planeta pe
care trăiesc şi să iei din calculator datele referitoare la populaţia medie de vînători de tigri de pe fiecare
planetă. în final, nu—ţi mai rămîne decît s—o reţii pe aceea unde probabilitatea de a descoperi un
vînător este cea mai mare.
—Şi cît timp o să dureze ?
—Dacă începem imediat, nu mai mult de vreo zece ani.
—Zece ani! Dar eu acum am nevoie de un vînător de tigri, nu peste zece ani.
—Asta—i tragedia statisticianului. Pregătirile cer atîta timp, încît rezultatele se învechesc înainte chiar
de a le fi obţinut.
În acel moment, maşinăria, lipsită de hrană de la începutul conversaţiei lor, scoase un horcăit şi—şi
dădu sufletul cu un sughiţ de frustrare mecanică. După atîta zgomot, liniştea părea asurzitoare. Panica
puse stăpînire pe omul acela rotofei, care se grăbi să repună maşinăria în mişcare, zdrăngănind din nou
la tastatură, cu frenezia unei furnici căreia tocmai i—a fost devastat cuibul, prea acaparat de această
sarcină vitală pentru a se mai interesa de oaspetele său. Aşa că micul prinţ îl lăsă să—şi vadă de
deducţiile lui şi porni să—şi caute oaia, care se pierduse cu totul în peisaj, cu toată cantitatea
incredibilă de hîrtie aşternută peste planetă. Căutînd răbdător, micul prinţ o descoperi mestecînd
sîrguincioasă la foile acelea insipide de salată albă, care se găseau din belşug, ameninţînd, prin lăcomia
sa, să zăpăcească analizele savante ale statisticianului şi făcîndu—l să confunde broaştele cu
eschimoşii. Micul prinţ o puse din nou în lădiţă şi îşi reluă periplul.
Deşi problema lui nu se rezolvase, învăţase totuşi ceva nou. Pentru a scăpa de tigru, ar trebui să
apeleze la un vînător. Problema era că habar n—avea cam cum trebuie să arate un vînător, iar un
vînător de tigri cu atît mai puţin!
Poate că se va găsi totuşi cineva pe asteroidul următor care să—l lumineze.
Aici, micul prinţ descoperi un om cu chipul rece precum marmura, aşezat foarte ţeapăn la biroul
său, în faţa a patru maldăre impresionante de hîrtie, marcate în dreptul fiecăruia cu «urgent», «foarte
urgent», «foarte, foarte urgent» şi «cel mai urgent dintre toate». La sosirea sa, omul tocmai lua un
pachet din primul teanc şi—l aşeza pe cel de—al doilea. Mută apoi un altul din cel deal doilea teanc pe
cel de—al treilea şi repetă figura cu ultimele două teancuri.
Nedumerit, micul prinţ înainta spre el.
—Bună ziua, spuse el politicos.
—Bună ziua, îi răspunse omul fără să—şi ridice privirile.
—Eşti vînător de tigri?
—Nefericitule? izbucni el. Ai grijă cum vorbeşti. Nu se spune un vînător de tigri, ci o persoană care
vînează tigrii. Vînătoriţele sînt foarte pretenţioase în privinţa asta. Şi pentru a—ţi satisface curiozitatea,
nu, nu vînez tigri, sînt gestionar.
Gestionarul fu din nou absorbit de manevra sa inexplicabilă cu documentele stivuite în faţa lui, în
timp ce micul prinţ aşteptă răbdător ca acesta să termine, pentru a putea da frîu liber curiozităţii sale
înnăscute.
—Ce—i ăla gestionar ?
—Un gestionar ? îîî, să vedem... Ei bine, ăăă... e o persoană care ăăă... care... gerează. Asta—i.
—Nu—nţeleg.
Omul îşi încruntă spîncenele, bătu darabana în masă cu un creion şi—şi drese vocea.
—O să—ţi dau un exemplu. Să presupunem că ai nevoie de cineva care să se îngrijească de persoanele
cu probleme de sănătate...
—De bolnavi, vrei să spui ?
—Vai de mine! Dacă te—ar auzi cineva! Dar tu nu ştii chiar nimic ? Azi, nimeni nu mai e bolnav, ci
are probleme de sănătate. Şi nu mă întrerupe aşa, la orice pas.
—îmi cer scuze.
—Bun... Unde rămăsesem? Ah, da. Ei bine, imaginează—ţi că n—ai timp să cauţi tu personal. Ai
putea atunci să încredinţezi treaba asta unui gestionar, care să se ocupe în locul tău.
Micul prinţ se felicită că se oprise pe acea planetă.
Ce noroc pe capul lui să dea tocmai peste un gestionar ! în curînd, necazurile lui vor fi de domeniul
trecutului.
—Vrei să spui că ar fi suficient să te întreb pe tine pentru ca tu să—mi indici unde pot găsi un vînă...
ăăă, o persoană care vînează tigri ?
Omul tuşi uşor.
—Hm. Nu—i chiar aşa simplu. Trebuie respectate anumite formalităţi.
—Aaa, da?
—Da. Va trebui mai întîi să completezi un formular AZ270350 bis în trei exemplare şi să trimiţi o
copie consiliului de administraţie, o a doua contenciosului şi ultima la centrul de responsabilitate, unde
cererea ta va fi studiată în vederea aprobării. Dacă este acceptată, ea va fi comunicată comitetului de
gestiune, însărcinat să—i stabilească prioritatea. O dată cererea aprobată, nu rămîne decît ca directorul
valorificării s—o transmită gestionarului de care ţine.
—Asta o să ia timp?
—Nu mai mult de trei luni, poate chiar mai puţin.
—Te întreb pentru că—s grăbit. Aş avea nevoie de un răspuns pe loc. Din moment ce eşti chiar tu
gestionar, n—ai putea să mă ajuţi ?
—Ăăă... Este cu totul împotriva regulamentului. Persoanele care vînează tigri nu intră în atribuţiile
mele. Şi apoi, există nişte proceduri care trebuie urmate, o cale ierarhică. Dacă toată lumea ar face
după bunul plac, s—ar ajunge repede la anarhie. Universul s—ar prăbuşi, s—ar transforma în haos şi,
în orice caz, timpul mi—e limitat. Sînt foarte ocupat, am mult de lucru. Nu vezi ce m—aşteaptă?
Enervat, gestionarul puse mîna pe un teanc de hîrtii şi le schimbă locul, după care se aplecă, luă de
pe jos, de lîngă el, un caiet plin de etichete roşii şi—l depuse peste teancul „urgent".
—Ce faci, de ce le muţi?
—Un gestionar eficient trebuie să ştie să se organizeze dacă nu vrea să—şi dea duhul de atîta treabă. O
planificare temeinică, asta—i cheia succesului în profesia noastră. Din nefericire, planificarea îmi
ocupă tot timpul şi nu—mi mai rămîne suficient de mult pentru lucrările urgente. în felul ăsta devin din
ce în ce mai urgente, pînă ce le trece termenul de execuţie şi atunci încetează să mai fie urgente. Nu—
ţi fă griji însă, că vin neîncetat altele noi. De fapt, scuză—mi curiozitatea, dar ce cari cu tine în lădiţa
asta ?
—O oaie, răspunse micul prinţ. Gestionarul scoase un ţipăt de spaimă.
—Lepădătura aia ! Sămînţa aia nenorocită! Cea mai blestemată specie din cîte există! Cum se poate să
nu ştii că numai vederea unei oi îl poate arunca pe un gestionar, oricît de călit, într—un soi de transă, o
isterie a enumerării care sfîrşeşte într—o letargie din care puţini mai scapă? întreprinderi altădată
înfloritoare s—au îndreptat spre ruină în intervalul unei zile pentru că nişte gestionari prea siguri pe ei
au crezut că pot rezista influenţei dăunătoare a acestor animale malefice. Au fost descoperiţi la
birourile lor, reduşi la starea de legume, cu spiritul mort, ca o luminare stinsă, în timp ce o
bolboroseală de neînţeles ieşea din gura lor larg deschisă. întinde—o! Pleacă de—aici înainte să cad
pradă ispitei.
Micul prinţ îi dădu pe loc ascultare, mirîndu—se totuşi că un animal cu o fire aşa de blajină poate
ascunde un defect atît de cumplit, dar, fireşte, el nu era aşa de învăţat precum gestionarul.
Aici micul prinţ şi—a întrerupt din nou firul povestirii.
Că un prichindel ca el putea să dea dovadă de atîta imaginaţie depăşea orice putere de înţelegere.
Poate de aceea, domnule de Saint—Exupery, ideea că spunea adevărul a început să—şi croiască drum
spre mintea mea, în ciuda asalturilor înverşunate împotriva logicii.
Ziua scăpata. Ca să—l înveselesc pe tînărul meu tovarăş, i—am propus să ne uităm împreună la un
apus de soare. Atolul de mărime minusculă era interesant prin faptul că puteai vedea astrul răsărind în
toată splendoarea sa de o parte a oceanului şi dispărînd de cealaltă parte, la capătul itinerarului său
fierbinte dinspre Orient spre Occident.
—Îmi aminteşte de asteroidul meu, mi—a mărturisit micul prinţ, numai că la mine acasă nu—i nevoie
să aştepţi atît de mult ca soarele să apună.
Amintirea îl făcu să se cufunde într—o melancolie adîncă. Fără îndoială că se gîndea la trandafirul
său şi la pericolele care—l pîndeau : la colţii şi ghearele tigrului, cărora spinii fragili nu vor putea să le
facă faţă, precum şi la baobabii care vor profita de plecarea lui ca să se întindă fără ruşine, să cuprindă
totul, lipsind trandafirul, prin obişnuita lor lipsa de cuviinţă, de hrana cerească a razelor de aur.
Cabotin, soarele se dădu în spectacol, prăbuşindu—se în valuri, deloc zgîrcit cu efectele de scenă.
îşi făcu apoi ieşirea multicoloră prin partea dinspre grădină, amintindu—le astfel celor care aveau chef
să—l admire de generozitatea sa. Valurile tivite de spumă îşi împodobiră coamele cu ambră şi cu
argint roşiatic; la orizont, azurul şi carminul se luptau înainte ca linţoliul nopţii să stingă gîlceava lor
aprinsă ; mii de stele presărară cu giuvaierurile lor sclipitoare baldachinul de catifea întunecată de
deasupra capetelor noastre, în timp ce în depărtare curgea molcom rîul de diamante al Căii Lactee.
—Unde—i planeta ta? am vrut eu să aflu. Speram să—mi indice un punct, o direcţie.
Totuşi, el n—a binevoit să—şi ridice braţul.
—Ce contează ? Cînd eşti departe, acasă se află întotdeauna aici, a rostit el înţelept, atingîndu—şi
pieptul în dreptul inimii.
L—am aprobat în tăcere. Pe cît de mult mi—a plăcut călătoria, cu tot cu neprevăzutul său, pe atît de
tare m—aş fi bucurat să—mi revăd fotoliul, colţişorul meu de grădină, peticul meu de cer cenuşiu.
—Ştii, mi—a zis el deodată, am cunoscut mai demult pe cineva care—ţi semăna. Şi el rătăcise drumul
şi, seara, contemplam stelele, aşa cum facem noi acum. în singurătatea deşertului, ele îi erau cele mai
statornice prietene.
Vorbea bineînţeles de dumneavoastră, domnule de Saint—Exupery, şi mi—a cerut pe nepusă masă
să—i dau veşti în ce vă priveşte. Am fost tare necăjit că nu pot să—i fac pe plac. S—a mirat că nu vă
cunosc, iar eu a trebuit să—i explic că Pămîntul este foarte mare şi că pe el trăieşte un furnicar de
oameni. Să pretinzi că—i cunoşti pe fiecare în parte e o pură vanitate, iar ca să ajungi s—o faci, ţi—ar
lua mai mult de—o viaţă.
Vrînd să—i alung mohoreala, l—am descusut din nou, întrebîndu—l dacă a vizitat şi alte planete
înainte de a ajunge pe a noastră.
—Două, îmi răspunse el. Iar pe prima, am descoperit un trandafir.
Era un asteroid de mărime medie, mai spaţios decît al său, deşi nu într—atît încît să nu—l poţi
străbate cu piciorul. O linie de demarcaţie bicoloră trecea chiar prin centru, despărţindu—l în două, iar
trandafirul creştea exact pe acest hotar.
Abia ateriza că un om îmbrăcat din cap pînă—n picioare în verde îl şi luă în primire.
—Stai! Verde sau roşu ? îl luă el la întrebări pe un ton ritos îndreptînd spre el o ţeava de metal.
Crezînd că cel care se ivise vorbea despre îmbrăcămintea lui caraghioasă, micul prinţ răspunse
mecanic „verde".
Un surîs destinse chipul încruntat al Omului Verde, care lăsă ţeava în jos.
—Îmi pare rău, camarade. Să mă ierţi, dar paza bună trece primejdia rea. Ţinuta ta de camuflaj e cea
care m—a indus în eroare.
Micul prinţ îşi cercetă hainele. Purta costumul şi capa pe care şi le punea de obicei cînd pleca în
călătorie.
Omul Verde zări lădiţa şi privirea i se înăspri.
—Ce ascunzi acolo ?
—O oaie.
Din nou, varga se înălţă în mod vizibil spre el.
—Ah, da! De ce culoare? Micul prinţ rîse cu poftă.
—Albă. De ce culoare ai vrea să fie ?
—Ha ha ! Ca să vezi, ce zăpăcit pot să fiu, izbucni la rîndul său într—un rîs cam forţat Omul Verde. E
—n regulă.
—Şi tu, ce—ai acolo? vru să afle micul prinţ, arătînd spre instrumentul pe care straniul personaj îl
ţinea în mînă.
—O puşcă de vînătoare, nu se vede.
Răspunsul îl entuziasma pe micul prinţ. "În sfîrşit un vînător", se bucură el.
—Vînezi tigri?
—Tigri ? Nu. Mă mulţumesc cu roşii.
De dezamăgire, umerii micului prinţ se încovoiară. Oare o să izbutească vreodată s—o scoată la
capăt?
—Să mergem, trebuie să patrulez de—a lungul frontierei.
Şi o vreme au mers aşa tăcuţi de—a lungul liniei de demarcaţie verde cu roşu, pînă ce au dat peste
un trandafir.
Era un vlăstar tînăr care, din pudoare şi timiditate, stătea încă retras înăuntrul bobocului său. Omul
Verde îi aruncă o privire bănuitoare.
—Ce crezi, camarade, verde sau roşu?
—N—am văzut niciodată vreun trandafir verde, îi mărturisi cinstit micul prinţ. Galbeni, da. Sau albi.
Dar verzi, niciodată.
—Atunci cu atît mai rău pentru el.
Şi turbat de mînie, omul strivi floarea cu bocancul său verde.
Cu un strigăt de spaimă, micul prinţ se lăsă în genunchi, încercînd s—o ajute. Degeaba. Loviturile îi
frînseseră tulpina în mai multe locuri. Niciodată buzele sale catifelate nu vor sorbi din roua dimineţii,
niciodată nu se va deschide sub mîngîierile soarelui.
—Pentru ce—ai făcut un lucru aşa groaznic? îl acuză micul prinţ, cu vocea tremurîndă.
—N—avea cum să fie verde, doar tu ai spus—o. Atunci, înseamnă că era de—al roşilor.
—Ce gogomănie!
—Ce vrei să insinuezi, că există altceva mai important decît culorile ?
—Bineînţeles, dacă ne gîndim numai la afecţiune şi prietenie.
Omul Verde îşi încruntă aşa tare sprîncenele că acestea se strînseră, brăzdîndu—i fruntea de cute.
îşi înălţă pe jumătate puşca.
—Vorbele tale sînt prea subversive pentru un verde, prietene. Nu cumva eşti în cîrdăşie cu duşmanul ?
—De cine vorbeşti?
—De roşii, fireşte.
—De ce eşti aşa pornit împotriva lor ? Ce ţi—au făcut ?
—Nimic. Ei sînt roşii, iar eu verde. Doar natura e de vină. Verzilor nu le plac roşii, dar nici ei nu se
lasă mai prejos. Totul e limpede, cît se poate de limpede, aşa cum e şi linia care ne desparte. Numai tu
stîrneşti confuzie. Cred că—i mai bine să pleci înainte să dai de bucluc, camarade.
Micul prinţ ar fi vrut să—l convingă pe Omul Verde că se înşeală. înţelese însă că oricît de
mărinimos şi curajos ar fi, inima e totuşi neputincioasă în faţa spiritelor mărginite care se folosesc de
oţelul docil ca să—şi atingă scopurile. Se resemna aşadar şi plecă.
Experienţa îl marcase profund. Cine n—a cunoscut vreodată ura, şi cred că—mi veţi da dreptate,
domnule de Saint—Exupery, ar fi la fel de tulburat după o astfel de întîmplare. Desigur, micul prinţ
dăduse deja peste prostie, peste răutate de asemeni, căci nimeni nu e perfect pe lumea asta, dar
niciodată nu mai întîlnise o intoleranţă aşa de viscerală, aşa de adînc înrădăcinată.
Atît lovitura primită, cît şi zădărnicia căutării sale îl făcură să caute un loc primitor unde să—şi
tragă sufletul şi să—şi refacă forţele.
Alegerea lui se opri la o planetă acoperită cu un covor de verdeaţă şi semănată cu flori multicolore.
Pe ramurile unor copaci înalţi, trilurile păsărilor se înălţau care mai de care într—un cor vesel, iar
rîurile murmurau voioase trecînd peste pietrele presărate pe fundul albiei.
Micul prinţ se întinse pe iarbă şi adormi aproape imediat, sleit de atîta alergătură şi zbucium. îl trezi
din somn o gîdilitură pe obraz. Deschizînd ochii, zări în apropierea sa mutrişoara unei fetiţe.
—Bună ziua, îi spuse ea.
—Bună ziua, îi răspunse micul prinţ ridicîndu—se în capul oaselor.
—Dormeai aşa de bine, că nu—mi venea să te trezesc. Am aşteptat o vreme şi apoi mi—am zis: "Iată
un băiat pe care nu l—am mai văzut pe aici". Cine o fi ? Muream de curiozitate. Atunci te—am atins
pe obraz şi ai deschis ochii. De unde vii ?
Micul prinţ ridică braţul şi arătă un loc pe cer.
—De departe. De undeva de acolo.
—Planeta ta seamănă cu a mea?
—Oh, nu! Nu—i decît o floare, dar am trei vulcani, precum şi un tigru.
Fata făcu ochii mari de uimire şi—şi duse mîna la gură.
—Un tigru ! Dar e cumplit. Trebuie să fii tare curajos ca să trăieşti într—o astfel de tovărăşie.
Micul prinţ roşi. Dacă ar fi avut curajul ăsta, ar fi rămas acolo pentru a ţine piept fiarei, chiar dacă
floarea a fost cea care l—a îndemnat să plece.
—Nu chiar, mărturisi el fără pic de viclenie, ruşinîndu—se de slăbiciunea sa. Mi—era teamă să numi
mănînce oaia, aşa că am plecat să caut un vînător care m—ar fi ajutat să mă descotorosesc de el.
—N—o să găseşti nici unul pe aici. Nu sînt decît eu pe planeta asta. în sfîrşit, nu eram decît eu, se
corectă ea, în timp ce roşeaţa îi colora obrajii, din moment ce iată eşti şi tu aici.
Micul prinţ se ridică şi—şi scutură pelerina. Ziua era cum nu se poate mai strălucitoare.
—De ce nu—i dai drumul oii să zburde ? în timpul ăsta, am putea să ne plimbăm şi să stăm de vorbă.
De îndată ce ieşi din lădiţa sa, oaia începu să zburde, culcînd iarba înaltă la pămînt. Fetiţa o zbughi
şi ea peste pajişte, cu micul prinţ pe urmele ei.
Alergară pînă la rîul care şerpuia capricios între malurile pline de margarete şi boboci aurii,
minunîndu—se de jocul neobosit al apei învolburate, care se prăvălea în cascade. La un moment dat,
fetiţa îl luă de mînă pe micul prinţ, un gest nevinovat, ca şi cînd nimic n—ar fi fost mai firesc pe lume.
Micul prinţ nu îndrăzni să şi—o retragă. Deşi atingerea îl stînjenea, senzaţia nu era neplăcută.
Sentimentele acestea contradictorii îl tulburau mai mult decît ar fi dorit să recunoască.
Au hoinărit aşa cîtva timp. Fetiţa îi lăuda frumuseţea şi liniştea locurilor, îi arăta entuziasmată cîte—
o floare deosebit de frumoasă, un copac mai falnic decît ceilalţi. Şi micul prinţ trebui să recunoască
astfel că planeta era cum nu se poate mai izbutită. De departe mult mai reuşită decît a sa, care, la urma
urmei, trebuia să se mulţumească numai cu trei vulcani, dintre care unul stins, un tigru şi un trandafir.
Gîndurile sale alunecară spre cel din urmă, spre spinii care nu—i ofereau decît o protecţie amăgitoare
împotriva ghearelor ascuţite ale carnivorului.
—Trebuie să plec, o preveni el trist, cu o voce tremurînd de emoţie.
—De ce ? Nu ţi—e bine aici cu mine ? El îşi lăsă capul în piept.
—Ba da, fireşte că mi—e bine, dar mai e şi floarea mea.
—Flori, dar uite, sînt peste tot în jurul nostru. Nu—ţi ajung?
—Nu—i acelaşi lucru. Nici una nu seamănă cu a mea. E orgolioasă, dar şi temerară, uneori se întîmplă
să se laude prea mult, dar tocmai defectele ei mă fac s—o îndrăgesc atît. Şi apoi, trebuie că se
plictiseşte de una singură acolo, chiar dacă n—ar recunoaşte—o nici în ruptul capului.
—Şi eu o să rămîn singură şi o să mă plictisesc, dacă pleci.
—Dar tu n—ai nevoie de mine ca să te aperi. Pe cînd floarea mea are. Mă simt răspunzător faţă de ea.
Fetiţa îşi întoarse privirile.
—Nici nu ştii ce norocoasă e. Nu poţi să mai rămîi ?
—Nu, am întîrziat deja prea mult. în plus, trebuie să găsesc un vînător de tigri.
—Mult noroc atunci. Ai grijă de tine. O să—mi lipseşti. Mai treci să mă vezi de îndată ce floarea ta va
fi în afara oricărui pericol.
Micul prinţ îi promise c—o să mai vină.
Prinse oaia, care profitase de libertate ca să hoinărească după florile cele mai îmbietoare şi o puse
din nou în lădiţa ei, apoi plecă, nu înainte de a—şi fi salutat încă o dată gazda.
Dintre toate planetele pe care întîmplarea îi purtase paşii, aceasta era fără nici un dubiu cea pe care
o părăsea cu cea mai mare strîngere de inimă. în scurtul răgaz cît legase prietenie cu fetiţa, din
străfundul memorie se iviseră amintiri pe care le credea uitate. Şi—a amintit de vulpea pe care o
îmblînzise într—una din călătoriile dinainte şi de ceea ce—i povestise ea despre vînătorii înarmaţi cu
puşti care cutreierau fără încetare pământul în căutare de trofee. Cum de nu s—a gîndit mai devreme ?
Şi cu primul aerolit schimbă direcţia, îndreptîndu—se către planeta noastră.
Văzută din spaţiu, aceasta nu părea să—şi fi pierdut nimic din măreţie, înfăţişîndu—se în rochia ei
de safir garnisită cu o dantelă de nori. Opaiţurile care clipeau cu miile pe suprafaţa sa îi dădeau ca
întotdeauna acel aer de sărbătoare, a cărui veselie o preţuise atît de mult odinioară. Totuşi, mai e
nevoie s—o spunem, domnule de Saint—Exupery ? în realitate, dincolo de aparenţele înşelătoare,
Pămîntul suferise mari schimbări.
Lampagii dispăruseră, fiind înlocuiţi cu mici întrerupătoare. Nici soarta monarhilor nu era mai bună.
Se împuţinaseră primejdios de mult, într—atît încît nu mai erau decît o mînă, spre bucuria prost
ascunsă a preşedinţilor şi dictatorilor. în schimb, era plin pămîntul de oamenii de afaceri, iar micul
prinţ se întrebă dacă pe firmament se găseau destule stele pentru a—i mulţumi. S—ar fi zis că
înfumuraţii ăştia îşi dezvoltaseră simţul afacerilor! Cît despre beţivi, ei nu făceau decît să bea din ce în
ce mai mult, dar cum vedeau dublu, se credeau mai numeroşi. Şi păhărelele se înmulţeau ca prin
minune.
Numai geografii se ţinea ferm pe poziţii, cu cei şapte mii de reprezentanţi. Nici nu văd însă cum ar
fi putut să stea altfel cu o ştiinţă prea puţin schimbătoare.
De data aceasta, micul prinţ alese un alt loc de aterizare decît deşertul, o pădure deasă şi întunecată,
cu arbori uriaşi, ale căror vîrfuri destrămau norii prea curioşi, care coborau pînă acolo, din nebăgare de
seamă.
Codrul răsuna de mii de zvonuri: de vuiete şi de şuierături, de cîrîitul coţofenelor, de ciripitul
păsărelelor, de ţîrîitul greierilor. Micul prinţ trecea fără grabă printre coloşii înveşmîntaţi în scoarţă de
copac, zgribuliţi în şalurile moi de muşchi verde. Pădurea părea locuită de o mulţime de animale — ca
dovadă zarva din jur — şi totuşi micul prinţ scruta în zadar umbrele dintre pipirigi şi ferigi, în zadar
descîlcea hăţişul de lianele şi alte plante agăţătoare care—i dădeau de furcă, deoarece nu zărea nici un
animal. S—ar fi zis că fugeau la apropierea lui, alarmate de trosnetul rămurelelor care se frîngeau sub
paşii săi.
Începuse să—şi piardă speranţa că va descoperi vreunul care ar putea să—i dea lămuriri, cînd
tocmai zări un şarpe la cotitura unui rîu. îngreunat de o masă prea îmbelşugată, reptila n—a putut s—o
şteargă destul de repede, chiar aşa tîrîş, după cum îi e felul. De fapt, burdihanul îi era atît de mare, c—
ai fi putut jura că înăuntru se adăpostise un elefant.
—Bună ziua, spuse politicos micul prinţ, punînd jos lădiţa.
—Bună ziua, îi şuieră pitonul, întristat că lăcomia îi jucase un renghi atît de urît.
—Ce nostim, spuse rîzînd micul prinţ, semeni cu o pălărie.
—Aşa se întîmplă cînd te lăcomeşti, bodogăni el.
—Tu, care cunoşti pădurea, lămureşte—mă, ce s—a întîmplat cu animalele, unde s—au dus toate?
—Sînt aici în jurul tău. Nu le vezi însă pentru că se ascund de teamă.
Surîsul micului prinţ dispăru de îndată.
—Auzi, ce idee! Dar nu le fac nici un rău.
—Ştiu, cînd te—ai apropiat, am înţeles că vii din altă lume, deşi semeni cu un pui de om. Ceilalţi nu
sînt însă la fel de ageri ca mine. N—au făcut deosebirea, aşa încît au şters—o. Ce doreşti ?
Micul prinţ, care între timp se gîndise îndelung, ajunsese la concluzia că un tigru l—ar lămuri mai
bine decît oricine în privinţa celor care—l vînau. Aşa că—i mărturisi şarpelui:
—Caut un tigru.
—Nu cunosc nici unul. Totuşi, dacă vei străbate pădurea spre nord, la capătul ei vei da peste o savană.
Ştiu din sursă sigură că acolo trăiesc leii şi, cum leii şi tigrii sînt din familii înrudite, poate că vor şti să
—ţi spună mai multe.
Micul prinţ îi mulţumi pitonului, îşi ridică povara şi îşi continuă drumul. Copacii cei mari se răriră,
făcînd loc altora mai mici, cărora le urmară arbuştii şi tufărişurile. Se iviră apoi ierburile înalte şi sihla.
Leii se odihneau alene la umbra unui copac cu trunchiul imens, pe care micul prinţ îl recunoscu ca
fiind un baobab. Atunci se întrebă cît vor fi crescînd baobabii de pe planeta sa. Era mai greu să—i
stîrpească odată ajunşi la o anumită înălţime, pentru că rădăcinile lor se prindeau de sol asemeni unui
muribund ce se agaţă de viaţă. Micul prinţ se apropie de feline.
—Bună ziua.
—Bună ziua, răspunse şeful grupului, fără a încerca să—şi înăbuşe un căscat care ar fi făcut—o
geloasă pînă şi pe—o stridie. Ce cauţi prin locurile astea ?
—Caut un tigru.
Leul ridică din sprîncene şi mormăi:
—Dar un leu ce are ?
—Nu vroiam să te jignesc, se grăbi să—l liniştească micul prinţ. La drept vorbind, aş vrea să—l întreb
dacă ştie unde pot să găsesc un vînător.
—Hm. Nu vei găsi nici un vînător pe o distanţă de zece leghe împrejur. Sîntem într—o rezervaţie.
—Ce—i aia o rezervaţie?
—Un loc unde sînt închise animalele. Mirat, micul prinţ privi în jurul lui.
—Nu văd totuşi nici gratii, nici vreo îngrăditură, observă el.
Leul îşi scutură coama.

—Cuşca e mare, dar ai cuvîntul meu că—i tot o cuşcă.
—De ce v—ar ţine închişi ?
—Oamenii pretind că e spre binele nostru, pentru a ne ocroti. în orice caz, eu sînt de altă părere. Sînt
perfect încredinţat că e pentru a ne supraveghea mai bine. Omul este o fiinţă stranie. Nu tolerează decît
ceea ce reuşeşte să supună, inclusiv proprii—i semeni. Pentru el, totul trebuie să fie structurat, ordonat,
compartimentat, raţionalizat. La drept vorbind, el însuşi e incapabil să se stăpînească. Dacă e lăsat de
capul lui, comite cele mai mari abuzuri. Asta ascunde o bună doză de orgoliu: omul se închipuie pe
sine ca centru al universului, dar universul este atît de mare, iar el atît de mic, încît unul se poate învîrti
foarte bine fără celălalt. Şi pentru că asta doare, îşi varsă năduful înregimentînd tot ceea ce—l
înconjoară.
—Pe planeta mea, fiecare e liber să plece şi să vină după cum are chef, fără nici o piedică. Totuşi, e
adevărat că trăiesc singur, cu floarea şi cu oaia mea.
—Ai mare noroc.
Micul prinţ îi mulţumi leului pentru bunăvoinţa sa şi plecă, lăsîndu—se încă o dată în voia
întîmplării. Mai devreme sau mai tîrziu, va ajunge cu siguranţă să dea peste cineva în măsură să—l
lumineze.
Merse aşa mult timp, avînd drept tovarăş de drum numai oaia, străbătînd deserturi nesfîrşite şi urcînd
munţi ameţitor de înalţi, trecînd peste cîmpii nemărginite şi prin păduri de nepătruns. Era atît de întinsă
această planetă, încît rar întîlnea pe cineva. Cîteodată un animal, alteori un om îl îndrumau greşit cu
indicaţiile lor confuze.
Perindîndu—se astfel, ajunse la un drum de beton, o crestătură lividă care tăia în două ţinutul
pustiit. Oriunde priveai — înainte, în spate, la stînga sau la dreapta — se—ntindea cît vezi cu ochii
numai pietriş, pe care cîteva plante se înverşunau să prindă rădăcini şi să se dezvolte dintr—o
încăpăţînare pur vegetală.
Micul prinţ înainta parcă de—o veşnicie pe cicatricea palidă care brăzda pămîntul, prins între cele
două orizonturi la o distanţă ce părea să rămînă neschimbată, cînd, în spatele său, o serie de detunături
curmă liniştea cu un zgomot crescînd şi asurzitor. Un vehicul se opri în dreptul său, stîrnind praful ce
se aşezase acolo cu vremea şi împuţind aerul cu un nor greţos de gaze de eşapament. Din vehicul se
extrase cu greu un om care—i vorbi cu blîndeţe.
—Te—ai pierdut, copile ?
—Nu, răspunse scurt micul prinţ.
—Ce cauţi pe drumul ăsta părăsit, care nu duce nicăieri, numai cu prietena ta miţoasă ?
—Caut un vînător de tigri.
Răspunsul îl descumpăni într—atît pe necunoscut, încît i se putea citi pe chip uluiala.
—Nu înţeleg, mărturisi el cu regret. Explică—mi.
Micul prinţ îi dădu bucuros ascultare. îi povesti despre planeta sa; despre vulcanii, despre floarea şi
oaia lui; despre sosirea pe nepusă masă a tigrului; despre schimbările tulburătoare ce—au urmat şi
despre călătoria care—l purtase de pe o stea pe alta pînă pe Pămînt.
Omul îl ascultă cu seriozitate, fără să—l întrerupă, mulţumindu—se să dea din cînd în cînd din cap
în semn de aprobare. Odată povestirea încheiată, păru să chibzuiască adînc, apoi îi propuse :
—Vino cu mine. Nu cunosc nici un vînător de tigri, dar am o droaie de prieteni. O să le spui şi lor
povestea ta şi ar fi culmea să nu se găsească printre ei vreunul care să te ajute.
Micul prinţ cîntări bine propunerea şi găsi că nu era rea. O acceptă prin urmare, cu o recunoştinţă cu
atît mai mare cu cît oboseala călătoriei îi îngreunase picioarele. De acum înainte, nu—şi mai dorea
decît să se întoarcă mai degrabă acasă la floarea care—i lipsea tare mult.
Omul îi luă cu sine pe micul prinţ şi oaia sa şi—i găzdui în casa lui, o locuinţă imensă, splendidă,
unde fastul şi bogăţia păreau să se fi luat la întrecere. Acest mecena îşi chemă de îndată prietenii, care
sosiră degrabă şi în număr mare. Micul prinţ îşi spuse din nou povestea, pe care aceştia o ascultară cu
urechile ciulite, aproape cu respect, manifestîndu—şi din cînd în cînd aprobarea printr—o înclinare a
capului. Din nefericire, nu se număra nici un vînător de tigri printre ei. Urmară alţii la rînd, apoi alţii şi
alţii, încît locuinţa părea că nu se mai goleşte. Apoi, cei care—l ascultaseră deja pe micul prinţ bătură
din nou la uşă pentru a—i asculta încă o dată povestea, fără să dea vreodată semne de plictiseală.
Totuşi, printre toţi aceşti oameni, vînătorii de tigri străluceau straşnic prin absenţă. Nu dură mult şi
ascultătorii micului prinţ începură să—l bombardeze cu tot felul de întrebări.
—Ce semnifică floarea ?
—Nimic, le răspunse el. Nu—i decît o plantă, un trandafir cu frunze şi spini.
Ei aveau însă mereu ceva de obiectat:
—Dar trandafirii nu vorbesc.
—Ce—i drept, floarea mea e deosebită.
—Şi tigrul? Ce vrea să însemne tigrul?
—E un tigru ca toţi tigrii. Doar că viaţa la circ îi devenise insuportabilă, aşa că a preferat să renunţe la
ea şi să se stabilească pe planeta mea.
Se întîmpla ca uneori întrebările lor să fie aureolate de mister.
—Oaia reprezintă Mielul sfînt ?
—A fost mieluşea cînd a fost mică. Ca toate oile, nu?
Cum explicaţiile micului prinţ nu—i mulţumeau, formară mici comitete care să—i analizeze
spusele.
—Tigrul exprimă ceea ce este rău în noi, afirmă unul dintre ei. La început, omul îşi stăpînea instinctele
josnice, adică tigrul era închis în cuşca lui. Astăzi, fiinţa umană nu mai are nici o ruşine, se dedă la cele
mai mari ticăloşii.
—Trandafirul personifică binele, susţinea un altul, un dar preţios şi fragil, pe care trebuie să—l apărăm
de forţele răului. Nouă ne revine misiunea de a deveni vînători de tigri, ca să dibuim şi să alungăm
răutatea cuibărită în adîncul nostru.
—Mielul a crescut, devenind un animal puternic şi rezistent. La rîndul nostru, trebuie să ne cultivăm şi
noi calităţile, să ne întărim valorile fundamentale, să ne călim caracterul, avînd în vedere nenorocirile
care ne aşteaptă, după cum ne prevesteşte tigrul.
După zile şi nopţi de pălăvrăgeală, se întoarseră spre micul prinţ pentru a—i înfăţişa rodul
cugetărilor lor, rugîndu—l să—i îndrume şi să le spună dacă au înţeles învăţămintele sale.
Micul prinţ îi ascultă cu politeţea lui obişnuită, înainte de a repeta răbdător:
—Trandafirul este o plantă, iar tigrul şi oaia sînt animale.
Totuşi, aceştia rămîneau surzi la precizările sale. Răspunsul lui, prea simplu după părerea lor, nu—i
mulţumea niciodată. Cu siguranţă, cuvintele sale ascundeau altceva, un adevăr atît de profund şi de
nepătruns, încît le scăpa în întregime. Se întoarseră aşadar să mediteze, fără să—i mai dea nici o
atenţie.
Zilele se scurgeau astfel una după alta şi micul prinţ ajunse la concluzia că cei care—l înconjurau îi
semănau întrucîtva, în felul lor, fireşte. Şi ei căutau ceva imperceptibil, dar în zadar scotoceau prin
ungherele minţii lor şi—şi băteau capetele, că mai tare se încîlceau. Cu toate eforturile lor, ajunseseră
într—o fundătură.
Într—o noapte neagră de catran, micul prinţ îi lăsă cu inutilele lor cercetări lăuntrice cu tot,
întrucîtva dezamăgit că, în încercarea lor înfrigurată de a pătrunde tainele unei cunoaşteri pe cît de
nebuloase, pe atît de himerice, nici unul nu se oferise să—l ajute, ca să pună capăt căutării sale.
O nouă zi se apropia de sfîrşit şi noi încă nu zăriserăm nici un vapor, domnule de Saint—Exupery,
fie el şi un punct în depărtare, tîrîndu—se ca o furnică pe linia orizontului care unea cerul cu marea.
Am cules cîteva dintre fructele pe care natura le răspîndise cu generozitatea ei obişnuită în jurul
nostru şi ne—am aşezat pe plajă aşteptînd să se reia spectacolul care ne fermecase zi după zi, la
asfinţit. în seara aceea, micul prinţ era tulburat de o melancolie apăsătoare, cum nu mi—a mai fost dat
să văd vreodată.
—Acasă, pe asteroidul meu, îmi place să—mi trag un scaun şi să mă aşez să privesc soarele. Cînd
coboară, ascunzîndu—se treptat în spatele orizontului, cu un aer indiferent, de parcă nu s—ar întîmpla
nimic, zugrăveşte cerul cu fanteziile şi cu nenumăratele lui deghizări.
I—am povestit atunci că şi eu procedam întrucîtva la fel acasă la mine, cu diferenţa că eu mă
instalam pe scaunul meu mai ales pentru a—mi răsfoi hărţile.
—Important, a spus el ca pentru sine, nu este atît ceea ce facem cît timpul pe care i—l acordăm acestui
lucru. Să consacri un anumit timp unui asfinţit de soare sau unei hărţi înseamnă să—ţi arăţi aprecierea,
să arăţi că eşti recunoscător pentru această clipă preţioasă pe care ţi—o oferă viaţa.
Am contemplat în linişte cum oceanul înghite astrul incandescent cu o risipă de aur şi rubin,
desfătîndu—ne în acest timp cu laptele nucilor de cocos. O pace adîncă pusese stăpînire pe mine.
L—am auzit apoi pe micul prinţ mărturisindu—mi că nu—l voi vedea prea curînd şi nu ştiu de ce
spusele lui nu m—au surprins din cale afară. Mi—a explicat că şi—a amînat deja prea mult plecarea.
Imaginea florii care—l aştepta cu stoicism pe planeta lui era prea dureroasă pentru el. Temîndu—mă
să nu i se întîmple ceva, vreo nenorocire — tot ce—i mai rău, în orice caz —, m—am străduit pe cît m
—am priceput să—l fac să se răzgîndească, nu cumva să comită vreun gest disperat, pe care nu puteam
decît să—l bănuiesc şi de care să se căiască mai tîrziu.
—Şi cu tigrul, cum rămîne?
—Nu—ţi fa griji pentru mine. Nu e nevoie, m—a liniştit el, ghicind ce se petrecea în mintea mea.
Deseori, avem prostul obicei să acordăm fleacurilor o importanţă mult prea mare: un grăunte de nisip
ajunge astfel să se transforme într—un munte. Problemele cele mai mari sînt mai puţin spinoase decît s
—ar crede şi au ciudata însuşire de—a dispărea ca prin farmec, dacă nu—şi găsesc dezlegarea în chip
miraculos, atunci cînd te aştepţi mai puţin.
—Dar oaia ta ?
S—a lăsat o tăcere apăsătoare. A trecut un înger, încredinţîndu—mă astfel c—am avut dreptate,
măcar în privinţa asta.
—E adevărat. Dacă o s—o duc înapoi şi tigrul o s—o mănînce, n—o să—mi iert cîte zile voi avea că n
—am fost în stare să o ocrotesc, aşa cum am făcut cu floarea mea.
Îmi ceru atunci ceva ce am acceptat cu dragă inimă.
A fost un moment fermecător. Se lăsa noaptea şi valurile depuneau la picioarele noastre ofranda lor
de argint, unindu—şi eforturile cu cele ale puzderiei de stele care străpungeau bolta de abanos cu
strălucirea lor rece. O seninătate blîndă coborîse peste insula aceea de la capătul lumii, pe care soarta
se amuzase să aducă la un loc două fiinţe atît de diferite şi de asemănătoare totodată.
Ne—am întins sub ramurile stufoase ale unui palmier, iar eu mi—am jurat că, orice s—ar întîmpla,
o să stau de veghe, căci aveam o presimţire sumbră ce nu—mi dădea pace. Nu că aş fi crezut în
călătoriile interstelare cu care mă desfătase micul prinţ în ultimele zile — raţiunea îmi interzicea să văd
altceva în ele decît nişte savante elucubraţii, rătăcirile imaginare ale unei minţi tulburate, însă
dezamăgirea pe care ultimele sale remarci o lăsau să se întrevadă îmi crease de—a dreptul o stare de
nelinişte. Foşnetul palmierilor prin care se strecura alizeul şi freamătul apei îmbrăţişînd ţărmul au fost
totuşi mai puternice decît intenţiile mele lăudabile, aşa că în cele din urmă m—a furat somnul.
Cînd m—am trezit, a doua zi dimineaţă, mi—am reluat rolul de naufragiat singuratic.
În zadar am scototit insula, de sus pînă jos — oricît de ridicol ar putea părea o asemenea expresie
într—un astfel de loc — n—am găsit nici urmă de micul prinţ. Temîndu—mă să nu fi încercat să
"evadeze" înot din această închisoare cu ziduri lichide, am hotărît că—mi revine răspunderea de a face
înconjurul pragurilor de apă.
Şi pe cînd eram astfel cufundat pînă la brîu, am recunoscut silueta lui Skipskjelen navigînd spre
mine.
Căpitanul vasului se jurase să nu se lase pînă nu va da de mine, cu orice preţ, chiar dacă ar fi fost să
—şi petreacă tot restul vieţii cercetînd rînd pe rînd arhipelagul de recifuri şi de atoluri care presărau
Pacificul. Nu i—a fost deloc greu să zărească prin binoclul său cum îmi agitam cu însufleţire braţele,
transformate în acest scop în semafoare. N—a durat mult şi o şalupă a tras la ţărm să mă pescuiască.
—Pe cambuza Meduzei, tinere marinar, exclamă căpitanul în jargonul lui colorat de îndată ce am pus
piciorul pe punte, începusem să cred că te—ai dus cu Neptun la pescuit de sardine. Hai în cabina mea,
acolo ne vom simţi în largul nostru şi o să putem vorbi pe îndelete.
Aşezat în faţa unui pahar cu rom, i—am povestit de—a fir a păr prin ce—am trecut. M—a ascultat
grav, fără să scoată nici un cuvînt, iar în privirea sa ascuţită de om încercat, care a văzut multe la viaţa
sa, nu s—a ivit nici urmă de neîncredere sau mirare, cînd am amintit de micul prinţ.
La sfîrşit, după ce—am terminat de povestit, a umplut iar ochi paharele cu acel foc auriu care—i
plăcea la nebunie, a tras vîrtos din pipă, de—ai fi zis că o să se crape nu altceva, apoi, după o tăcere
cumpănită cu grijă, mi—a zis:
—M—am tot vînturat pe afurisita asta de planetă pe trei sferturi acoperită de ape şi am fost martor la
evenimente incredibile, aşa cum nici nu—ţi poţi imagina. Habar n—am cine era puştiul, micul prinţ pe
care l—ai întîlnit, şi de unde venea, dar dacă spui că l—ai văzut şi că i—ai vorbit, mie îmi ajunge. Te
cred. Şi acum spune—mi, mai vrei să mergi la Kyokpyu?
Am lăsat capul în jos, ruşinat că—mi pierdusem gustul pentru aventură chiar de la prima întîmplare
potrivnică.
—Cu voia ta, căpitane, aş prefera să mă întorc acasă.
A surîs, m—a bătut pe umăr şi, fără să se opună, i—a dat echipajului ordin să schimbe ruta.
Două săptămîni mai tîrziu, m—am întors la papucii mei de casă, la fotoliul şi hărţile mele. Micul
prinţ mi—a vorbit atît de mult de dumneavoastră şi de prima lui călătorie pe pămînt, domnule de Saint
—Exupery, încît nimic nu mi s—a părut mai grabnic decît să—mi fac rost de operele dumneavoastră
complete care, vă mărturisesc cu riscul de a mă repeta, nu—mi erau deloc familiare. Povestirea
întîlnirii cu prietenul nostru comun şi desenele care—o însoţeau mi—au făcut o bucurie
nemaipomenită şi le voi îndrăgi pînă ce mă voi stinge la rîndul meu din viaţă, în amintirea acelui
prichindel, cu care mi—am intersectat drumul, un privilegiu rar de care mă bucur acum şi eu alături de
dumneavoastră.
Scrisoarea mea nu are drept unic scop să vă dea veşti în legătură cu cel despre care vă făceaţi griji.
De fapt, vă scriu la cererea lui expresă.
Vedeţi dumneavoastră, micul prinţ nu putea să ia oaia cu el înapoi, avînd în vedere ameninţarea
constantă care plana asupra ei, din cauza tigrului. M—am oferit să o iau la mine pe protejata sa. Totuşi,
grădina mea nu e prea mare şi s—ar fi plictisit repede, ea care avea la dispoziţie o planetă întreagă ca
să zburde, chiar aşa minusculă cum este ea.
Am hotărît aşadar de comun acord să o înapoieze proprietarului său de drept. O să vedeţi că a
îmbătrînit puţin, că s—a şi îngrăşat între timp — e inevitabil, presupun, cînd ţii un regim format
aproape numai din baobabi. Dar asta contează mai puţin, important e că—i perfect sănătoasă, prietenul
nostru a avut mare grijă de ea. V—o înapoiez în lădiţa sa, micul prinţ nu va mai avea nevoie de ea, iar
serviciile poştale sînt atît de pretenţioase în zilele noastre, încît refuză să trimită pînă şi cel mai
neînsemnat lucru dacă nu—i ambalat corespunzător.
Poate—l veţi revedea pe micul prinţ înaintea mea. în acest caz, domnule de Saint—Exupery,
salutaţi—l călduros din partea mea şi spuneţi—i că—mi lipseşte tot atît de mult pe cît v—a lipsit şi
dumneavoastră.
Îndrăznesc doar să sper că mi—a păstrat o amintire la fel de vie şi de plăcută cum v—a păstrat şi
dumneavoastră.

Intoarcerea Micului Print-DAVIDTS

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Intoarcerea Micului Print-DAVIDTS

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

1|Întoarcerea micului prinț J.P.

ÎNTOARCEREA MICULUI PRINŢ

El regreso del joven principe 2008

—Nu ştii dacă sînt cumva vînători de tigri pe aici ?

văzut o lacrimă prelingîndu—se pe vîrful uneia dintre frunzele sale.

vorbă pe—ndelete, fără ca natura să aibă de pătimit.

„E şi mai rău decît cu baobabii", se gîndi atunci micul prinţ.

Leul îşi scutură coama.

S-ar putea să vă placă și