Port Tarascon-Daudet

1|port tarascon alphonse daudet
PORT—TARASCON
ALPHONSE DAUDET
1890
+12ani
Ultimele aventuri ale ilustrului Tartarin (1890) încheie ciclul epic deschis de Alphonse Daudet
(1840-1897) cu „Uimitoarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon” (1872) și continuat cu „Tartarin
pe Alpi” (1885). Peripețiile dramatice sau scenele pitoresti se întrepătrund în paginile acestei carți,
scrisă într-un ritm alert și bogată în efecte stilistice, ce-l impune definitiv pe Tartarin în galeria marilor
eroi, nu numai ai literaturii franceze, ci și ai celei universale.
Cuprins
Prima parte
CAPITOLUL I. DOLEANŢELE DIN TARASCÓN ÎMPOTRIVA STĂRII LUCRURILOR. BOII,
PĂRINŢII ALBI. UN TARASCONEZ LA ŢARĂ. ASEDIUL ŞI PREDAREA MĂNĂSTIRII
PAMPERIGOUSTE.................................................................................................................................7
CAPITOLUL II. FARMACIA DIN PIAŢĂ. APARIŢIA UNUI OM DIN NORD. FIE VOIA
DOMNULUI, DOMNULE DUCE! UN PARADIS DINCOLO DE MĂRI..........................................11
CAPITOLUL III. GAZETA DIN PORT—TARASCON. VEŞTI BUNE DIN COLONIE. ÎN
POLIGAMIE. TARTARIN SE PREGĂTEŞTE SĂ RIDICE CERNEALA. „NU PLECAŢI! ÎN
NUMELE CERULUI, NU PLECAŢI!".................................................................................................15
CAPITOLUL IV. ÎMBARCAREA TARASCĂI. ÎNAINTE! ALBINELE PĂRĂSESC STUPUL.
PARFUMUL INDIILOR ŞI PARFUMUL TARASCONULUI. TARTARIN ÎNVAŢĂ LIMBA
PAPUAŞILOR. AVENTURILE TRAVERSĂRII.................................................................................20
CAPITOLUL V. ADEVĂRATA LEGENDĂ A ANTICRISTULUI POVESTITĂ DE REVERENDUL
PĂRINTE BATAILLET PE PUNTEA TUTU—PANPAN—ULUI.....................................................23
CAPITOLUL VI. SOSIREA ÎN PORT—TARASCON. NIMENI. DEBARCAREA ARMATEI.
FARMA... BEZU BRAVIDA IA LEGĂTURA. O CATASTROFĂ TERIBILĂ. UN FARMACIST
TATUAT................................................................................................................................................28
CAPITOLUL VII. CONTINUAŢI, BEZUQUET... ESTE SAU NU UN IMPOSTOR DUCELE DE
MONS? AVOCATUL FRANQUEBALME. „VERUM ENIM VERO", ACEL „PENTRU CĂ,
PENTRU CĂ ESTE". UN PLEBISCIT. TUTU—PANPAN—UL DISPĂREA ÎN ZARE..................32
A doua parte
CAPITOLUL I. MEMORIALUL DIN PORT—TARASCON. JURNAL REDACTAT DE
SECRETARUL PACALON. UNDE ESTE CONSEMNAT TOT CE S—A SPUS ŞI S—A FĂCUT ÎN
COLONIA LIBERA SUB CONDUCEREA LUI TARTARIN.............................................................36
CAPITOLUL II. CURSELE TAURULUI ÎN PORT—TARASCON. AVENTURI ŞI LUPTE.
SOSIREA REGELUI NEGONKO ŞI A FIICEI SALE LIKIRIKI. TARTARIN ÎŞI FREACĂ NASUL
DE NASUL REGELUI. UN MARE DIPLOMAT.................................................................................41
CAPITOLUL III. CONTINUĂ SĂ PLOUĂ. INVAZIA BOLILOR APOASE. SUPA CU USTUROI.
ORDINUL GUVERNATORULUI: VA LIPSI USTUROIUL! NU SE VA MAI MÂNCA USTUROI.
BOTEZUL LUI LIKIRIKI.....................................................................................................................44
CAPITOLUL IV. CONTINUAREA MEMORIALULUI LUI PASCALON........................................47
CAPITOLUL V. APARIŢIA DUCELUI DE MONS. INSULA BOMBARDATĂ. NU ERA DUCELE
DE MONS. ADUCEŢI STEAGUL, LA NAIBA! DOUĂSPREZECE ORE PENTRU
TARASCONEZI, PENTRU A EVACUA INSULA, FĂRĂ VAPOR. LA MASA LUI TARTARIN,

TOŢI JURĂ SĂ—ŞI URMEZE GUVERNATORUL ÎN CAPTIVITATEA SA..................................51
A treia parte
CAPITOLUL I. DESPRE RECEPŢIA PE CARE I—AU FĂCUT—O ENGLEZII LUI TARTARIN
LA BORDUL TOMAHAWK—ULUI. ULTIMELE SALUTURI DE RĂMAS BUN DIN INSULA
PORT—TARASCON. CONVERSAŢIA GUVERNATORULUI PE PUNTE CU MICUL SĂU LAS
CASES. ESTE REGĂSIT COSTECALDE. SOŢIA COMODORULUI. TARTARIN TRAGE ÎN
PRIMA BALENĂ..................................................................................................................................55
CAPITOLUL II. O CINĂ LA COMODOR. TARTARIN SCHIŢEAZĂ O FARANDOLĂ.
DEFINIŢIA TARASCONEZULUI DATĂ DE CĂTRE LOCOTENENTUL SHIPP. ŢINÂND CONT
DE GIBRALTAR. RĂZBUNAREA TARASCĂI.................................................................................59
CAPITOLUL III. CONTINUAREA MEMORIALULUI LUI PASCALON........................................63
CAPITOLUL IV. UN PROCES ÎN SUD. MĂRTURII CONTRADICTORII. TARTARIN JURĂ ÎN
FAŢA LUI DUMNEZEU ŞI A OAMENILOR. INVENTATORII DIN TARASCON.
RUGIMABAUD MÂNCAT DE UN RECHIN. UN MARTOR NEAŞTEPTAT.................................67
CAPITOLUL V. BOMPARD A TRECUT PODUL. POVESTEA UNEI SCRISORI CU OPT SIGILII
ROŞII. BOMPARD APELEAZĂ LA ÎNTREG TARASCONUL, CARE NU—I RĂSPUNDE. „LA
NAIBA, CITIŢI ATUNCI ACEA SCRISOARE!" MINCINOŞII DIN NORD ŞI MINCINOŞII DIN
SUD........................................................................................................................................................71
CAPITOLUL VI. CONTINUAREA ŞI SFÂRŞITUL MEMORIALULUI LUI PASCALON.............75
PORT—TARASCON
(1890)
LUI LEON ALLARD
Dedic această carte plină de umor

Subtilului şi profundului romancier
Al Poveştilor Fantastice şi al Vieţilor Mute,
Fratele său şi prietenul său, Alphonse Daudet.
Era în septembrie, în Provenţa, la culesul viilor, acum cinci sau şase ani.
Din brecul mare tras de doi cai, care ne ducea în galop spre gara din Tarascon şi spre trenul
rapid al P.L.M.—ului, poetului Mistral, fiului meu cel mare şi mie, ni se părea divin acel sfârşit de zi,
de o paloare arzătoare, o zi opacă, extenuantă, febrilă, pasională ca şi chipul frumos al femeilor din
acele părţi.
Nicio adiere de vânt, în ciuda goanei noastre. Trestiile spaniole ornate cu frunze lungi se înălţau
drepte şi rigide la marginea drumului; iar pe toate aceste drumuri de ţară, albe ca de omăt, un alb de
vis, unde praful trosnea imobil sub roţi, un şir lent de trăsuri încărcate cu struguri negri, doar negri,
băieţi şi fete veneau în urma acestora, tăcuţi şi serioşi, înalţi, detaşaţi, cu picioare lungi şi ochi negri.
Nu se zăreau decât ciorchini de ochi negri de struguri negri, în cuve, sub pălăriile cu borurile
lăsate în jos ale vânzătorilor, sub broboadele ale căror vârfuri femeile le păstrau cu dinţii strânşi.
Câteodată, la colţul unui câmp, se înălţa o cruce spre albastrul cerului, având pe fiecare din
braţele sale un ciorchine greu şi negru, atârnat ca ofrandă.
„Ve... vezi!" îmi spunea Mistral, cu un gest îndulcit, cu un zâmbet mândru, aproape matern, în
faţa manifestărilor naive şi păgâne ale poporului său din Provenţa, apoi îşi continua povestirea, o
poveste oarecum parfumată şi aurită de pe malurile Ronului, ca şi cum acest Goethe provensal ar fi
semănat în zbor, cu cele două mâini ale sale întotdeauna deschise, din care una era poezie, iar cealaltă
era realitate.
O, miracol al cuvintelor, combinaţie magică a orei, a decorului şi a mândrei legende păgâne pe
care poetul ne—o povestea de—a lungul drumului îngust, între câmpurile de măslini şi viţă de vie!...
Cât de bine mai era, cât de simplă şi de uşoară era viaţa mea!
Deodată, ochii mei se acoperiră cu un voal, iar o nelinişte puse stăpânire pe inima mea. „Tată,
cât de palid eşti!" îmi spuse fiul meu, iar eu de abia am avut puterea de a bolborosi, arătându—i
castelul regelui Réne, ale cărui patru turnuri mă priveau sosind din plin şes: „Iată Tarasconul!"
Tarasconezii şi eu aveam de rezolvat o teribilă socoteală. îi ştiam foarte porniţi, păstrându—mi
duşmănie datorită glumelor mele la adresa oraşului lor şi a ilustrului, simpaticului, marelui Tartarin.
Scrisori, ameninţări anonime mă avertizaseră adeseori: „Dacă treci vreodată prin Tarascon, păzea!"
Alteori, plana deasupra capului meu răzbunarea eroului: „Tremuraţi! Bătrânul leu încă mai are unghii
şi cioc!"
Un leu cu cioc, la naiba!
Chiar mai grav decât atât: auzisem de la un comandant de jandarmerie al regiunii că un comis
—voiajor parizian, care avea o omonimie supărătoare sau era o simplă minciună, care se semnase
„Alphonse Daudet" în condica unui hotel, fusese văzut ţâşnind brusc pe uşa unei cafenele şi
ameninţând că va cădea în Ron, după tradiţiile locale:
„Cu sau fără voia lui, va face saltul, de la marea fereastră din Tarascon, taman în Ron."
Era vorba despre un vechi cuplet din '93, care se cânta prin acele locuri, subliniat de comentarii
sinistre referitoare la drama la care turnurile regelui Réne fuseseră martore acelei epoci.
Si, cum nu mi—ar fi făcut plăcere să fiu aruncat în apă de la marea fereastră din Tarascon, am
evitat întotdeauna, în călătoriile mele prin Sud, să trec prin acel oraş. Dar iată că, de această dată, o
soartă blestemată, dorinţa de a merge să—l îmbrăţişez pe dragul meu Mistral, imposibilitatea de a lua
„Rapidul" de altundeva decât de aici, mă aruncaseră în ghearele leului cu cioc.
Dar, dacă aş fi avut de—a face doar cu Tartarin: o întâlnire între bărbaţi, un duel cu o săgeată
otrăvită la umbra copacilor de la „Ocolul oraşului" nu mă înspăimântau. Dar furia unui popor şi Ronul,
imensul Ron!...
Ah! Vă spun eu că nu totul este roz în viaţa unui romancier...
Lucru ciudat, pe măsură ce ne apropiam de oraş, drumurile erau din ce în ce mai puţin populate,
iar căruţele cu recolte erau din ce în ce mai rare. Curând, în faţa noastră nu se mai afla decât
drumul alb şi gol, şi în jurul acestuia, în câmp, întinderea şi singurătatea deşertului.
—E ciudat, spunea Mistral, cu un glas scăzut, puţin impresionat, ai crede că este duminică.
—Dacă ar fi fost duminică, am fi auzit clopotele bătând... adăugă băiatul meu, pe acelaşi ton, căci
liniştea care învăluia oraşul şi periferiile acestuia aveau ceva apăsător. Nimic, niciun clopot, niciun
ţipăt, niciunul din acele zgomote de rotărit ţiuind atât de limpede în atmosfera vibrantă a Sudului.
Totuşi, primele case de la periferie se înălţau în drumul nostru; se zărea una din morile de ulei, ce era
abia spoită. Ajunseserăm.
Abia intraţi pe acesta lungă stradă acoperită cu pietriş, mare fu uimirea noastră de a găsi
localitatea abandonată, cu uşile şi ferestrele închise, fără niciun câine, copil sau găină, nimeni; portalul
afumat al potcovăriei despuiat de cele două roţi care se regăsesc de obicei pe flacuri, înaltele grilaje de
lemn, prin care tocurile uşilor locale se protejează de muşte, dispărute ca muştele, de altfel, precum şi
fără încântătoarea aromă de supă cu usturoi pe care toate bucătăriile ar fi trebuit să o răspândească la
acea oră.
Tarasconul fără miros de usturoi. Vă puteţi imagina aşa ceva?
Mistral şi cu mine ne priveam înspăimântaţi şi, într—adevăr, aveam de ce. Să te aştepţi la
răgetele unui popor în delir şi să întâlneşti o linişte deplină în acest Pompei!
În oraş, unde ne—am fi putut scrie numele pe toate clădirile, pe toate buticurile cu care ne
obişnuiserăm din copilărie, această impresie de gol şi de abandon devenea şi mai apăsătoare. Uşa
farmaciei lui Bezuquet din piaţă era închisă, la fel şi cea a armurierului Costecalde şi cofetăria
Rebuffat, cu acele renumite „berlingots". Dispăruse tot, blazoanele notarului Cambalalette şi inscripţia
pictată a lui Mărie Joseph Spiridon Excourbanies, care realiza salam din Arles; căci salamul din Arles
era întotdeauna făcut în Tarascon şi semnalez asta în treacăt pentu această negare a adevărului istoric.
Dar ce se întâmplase oare cu tarasconezii?
Brecul nostru îşi vedea de drum, sub umbra călduţă a platanilor, care îşi răreau trunchiurile albe
şi drepte, pe care niciun greier nu mai cânta: zburaseră până şi greierii! Iar în faţa casei lui Tartarin,
toate geamurile erau închise, casă ce arăta oarbă şi mută ca şi cele vecine; în faţa zidului de jos al
faimoasei grădiniţe nicio cutie cu cremă de ghete, niciun micuţ lustragiu pentru a vă striga: „Cremă,
domnu?"
Unul din noi spuse: „Poate este holeră."
Într—adevăr, în Tarascon, când era vorba de vreo epidemie, locuitorul se mută şi se campează
în corturi la o distanţă bună de oraş, până dispare şi cel mai mic rău.
La auzul cuvântului holeră, de care toţi provensalii au o frică nebună, vizitiul îşi grăbi
animalele, iar în câteva minute neam oprit pe peronul gării, cocoţat deasupra viaductului care se
întindea şi domina oraşul.
Aici întâlnirăm animaţie, voci omeneşti, chipuri. în încrucişarea de şine, trenurile urmau unul
după altul fără vreo staţionare, cu urcări, coborâri, porniri cu lovituri de portiere şi anunţarea
staţiilor.
—Tarascon, cinci minute oprire, schimbarea locomotivei pentru Nimes, Montpellier, Cette.,.
Deodată, Mistral alergă înspre şeful de gară, un bătrân servitor care nu părăsise gara de mai bine
de treizeci şi cinci de ani:
—Eh! stăpâne Picard... Şi tarasconezii? Unde sunt aceştia? Ce aţi făcut cu aceştia?
Celălalt, foarte mirat de uimirea noastră:
—Cum!... Nu aţi aflat? De unde sunteţi?... Nu citiţi nimic?... I s—a făcut peste tot reclamă insulei lor
din Port—Tarascon. Eh! Da, bunul meu... Toţi tarasconezii, plecaţi... Plecaţi în colonii, cu Tartarin în
fruntea lor... Şi au luat cu ei tot, inclusiv târască.
Se întrerupse pentru a da nişte ordine, anume să se intensifice mersul de—a lungul drumului, în
timp ce dinaintea noastră, în asfinţit, priveam cum se înalţă turnurile şi clopotniţele oraşului părăsit,
vechile sale împrejurimi scăldate în soarele de o nuanţă superbă, cafeniu cleioasă şi care părea un pateu
de gâscă din care nu mai rămăsese decât crusta.
—Şi, spuneţi—mi, domnule Picard, îl întrebă Mistral pe comisarul care se întorsese spre noi cu un
frumos zâmbet, deloc neliniştit de a şti Tarasconul pe drumuri... durează de mult timp această
emigrare?
—De şase luni.
—Şi nu aveţi nicio veste de la ei?
—Niciuna.
Păcat! Peste câtva timp aveam noutăţi amănunţite, exacte, suficiente pentru a—mi permite să vă
povestesc exodul acestui popor mic şi curajos pe urma eroului său şi minunatele isprăvi care—i
asaltaseră.
Pascal spunea: „Este nevoie de distracţie şi de realitate; dar
trebuie ca această distracţie să fie considerată drept adevărată". Am încercat să mă conformez doctrinei
sale în această povestire a Port—ului Tarascon.
Povestea mea este ruptă din realitate, este făcută din scrisorile emigranţilor, din „memorialul"
unui tânăr secretar al lui Tartarin, cu depoziţii preluate din Gazeta Tribunalelor; şi, dacă veţi găsi în
toate acestea câte o tarasconadă prea exagerată, să fiu spulberat de apa golfului dacă am inventat—o
eu!
NOTA
Puteţi citi în ziarele de acum doisprezece ani despre procesul „Noii Franţe"! Şi despre colonia
din Port—Breton, la fel şi despre neobişnuitul volum publicat la Dreyfus de doctorul Baudoin, medicul
expediţiei.
Partea întâi
CAPITOLUL I. DOLEANŢELE DIN TARASCÓN ÎMPOTRIVA STĂRII LUCRURILOR 1. BOII, PĂRINŢII ALBI. UN
TARASCONEZ LA ŢARĂ. ASEDIUL ŞI PREDAREA MĂNĂSTIRII PAMPERIGOUSTE.
—Franquebalme, dragul meu... Nu sunt mulţumit de Franţa!... Conducătorii noştri fac ce vor...
Fiind rostite aceste cuvinte memorabile, într—o seară, de către Tartarin, în faţa şemineului de la
club, cu accentul şi gestica pe care ni le imaginăm, ele rezumau destul de bine ceea ce gândea precum
şi ceea ce se spunea la Tarascón pe Ron cu două—trei luni înainte de emigrare. Tarasconezul, în
general, nu se ocupa de politică: nepăsător din fire, indiferent la tot ce nu—l atinge, ia lucrurile aşa
cum vin. Cu atât mai mult, de ceva timp, i se reproşau stării lucrurilor o groază de fapte!
—Conducătorii noştri ne fac de toate! spunea Tartarin.
În acel „de toate" se afla mai întâi interdicţia acelor curse cu tauri.
Cunoaşteţi negreşit istoria acestui tarasconez, un creştin rău şi înzestrat cu cea mai rea dintre
seminţe, care, după moartea sa, intrase în paradis pe neaşteptate, în timp ce sfântul Petru se întoarse cu
spatele, nemaidorind să iasă, în ciuda rugăminţilor sfântului purtător de chei. Atunci, ce făcu marele
sfânt Petru? Trimise un stol de îngeri să strige în gura mare în faţa cerului atât cât îi ţin puterile:
—Te! Tel Boii!... Te! tel... boii!... care reprezintă ţipătul curselor tarasconeze. Auzind acestea, hoţul îşi
schimbă figura:
—Aşadar, aveţi curse pe aici, sfinte Petru?
—Curse?... Şi încă ce curse! sunt minunate, dragul meu.
—Unde anume?... Unde se desfăşoară aceste curse?
—În faţa paradisului... Există suficient loc, îţi dai seama. Deodată, tarasconezul se grăbi afară pentru a
vedea, iar porţile cerului se închiseră după el pentru totdeauna.
Dacă am amintit despre această legendă la fel de veche ca băncile de la Ocolul oraşului, a fost cu
scopul de a arăta pasiunea oamenilor din Tarascon pentru cursele cu tauri şi furia la care îi supune
eliminarea acestui gen de exerciţiu.
După aceea, veni ordinul de a—i expulza pe Părinţii Albi, de a închide drăguţa lor mănăstire de
la Pamperigouste, cocoţată pe un deluşor cenuşiu de lavandă, instalată acolo de mai multe secole la
porţile oraşului, de unde se zărea, printre pini, dantela clopotelor care băteau ora în adierea limpede a
dimineţii cu cântecul ciocârliilor, iar, la lăsarea serii, cu ţipătul melancolic al cocostârcilor.
Tarasconezii îşi iubeau mult Părinţii Albi, blânzi, buni, inofensivi şi care ştiau să scoată din
1
împotriva stării lucrurilor — împotriva acestor condiţii
ierburile parfumate, cu care era acoperit muntele, un excelent elixir; îi plăceau, de asemenea, şi pentru
pateurile de rândunici şi pentru delicioasele turte cu pere (Panperi) care sunt nişte gutui învelite într—o
turtă fină şi aurită, de unde şi numele de Pamperigouste (Pamperigousto) dat mănăstirii.
Când ordinul oficial de a fi părăsită mănăstirea fusese trimis Părinţilor, iar aceştia refuzaseră să
plece, cincisprezece sute până la două mii de tarasconezi obişnuiţi, hamali, lustragii, descărcători de pe
vapoarele de pe Ron, ceea ce noi numim oameni de rând, veniseră să se închidă în Pamperigouste cu
călugării cei buni.
Burghezia tarasconeză, domnii de la club,, cu Tartarin în frunte, se gândeau şi ei cum să le
susţină sfânta cauză. Nu mai era niciun moment de pierdut. Dar nu se avântaseră într—un asemenea
demers fără a face pregătirile care se impun. Doar pentru oamenii de rând era bine să acţioneze aşa
dezorganizat.
Înainte de toate, aveau nevoie de costume. Acestea fuseseră comandate: nişte superbe costume
reînnoite din cruciade, cu redingote lungi şi negre, cu o cruce mare albă pe piept şi, peste tot, în faţă, în
spate, nişte încrucişări de fermoare cu şireturi. Găitanul, mai ales, le luă mult timp.
Când totul fu gata, mănăstirea era deja asediată. Trupele o înconjurau dintr—un cerc triplu,
stabilite cu corturile pe câmpie şi pe pantele pietroase de pe dealul mic.
Din depărtare, pantalonii roşii păreau, printre lavandă, o înflorire subită de maci roşii. Pe drum
se întâlneau încontinuu patrule de cavaleri, cu carabina de—a lungul coapsei, cu teaca săbiei bătând
coasta calului, cu tocul revolverului la centură.
Dar această desfăşurare de forţe nu—l putea împiedica pe temerarul Tartarin, care se hotărî să
treacă blocada, la fel ca un număr mare din domnii de la club. În şir indian, târându—se pe coate şi în
genunchi cu mare precauţie, cu toate vicleniile clasice ale sălbaticilor din Fenimore Cooper, reuşiseră
să se strecoare pe lângă liniile de asediu, zgâriind rândurile de corturi adormite, înconjurând
santinelele, patrulele şi semnalându—şi unul altuia trecerile periculoase printr—o imitare perfectă a
ţipetelor păsărilor.
Era nevoie de curaj pentru a te aventura în acele nopţi luminate ca în plină zi; trebuie să spunem
şi că asediatorii aveau tot interesul din lume să—i lase pe cât mai mulţi să intre.
Ceea ce se voia era să se înfometeze mănăstirea mai degrabă decât să fie luată cu forţa, astfel
încât soldaţii întorceau capetele cu bucurie la văzul acelor umbre care rătăceau sub clar de lună şi de
stele. Ba mai mult, un ofiţer, care băuse absint la club cu binecunoscutul vânător de lei, îl recunoscu de
departe, în ciuda deghizării sale şi îl salută pe un ton familiar:
—Noapte bună, domnule Tartarin!
Ajuns la adăpost, Tartarin organiză apărarea.
Acest om împieliţat citise toate cărţile despre toate asediile şi blocadele. îi puse pe tarasconezi în
brigada miliţiei, sub ordinele curajosului comandant Bravida şi, cu amintirile de la Sevastopol şi
Plevna, îi făcu să cutremure pământul, mult pământ, înconjură mănăstirea cu povârnişuri, şanţuri,
fortificaţii de orice fel, al căror cerc se restrângea din ce în ce mai mult, încât nu puteau respira, în timp
ce asediaţii se aflară ca zidiţi în spatele muncii lor de apărare, ceea ce devenea problema asediatorilor.
Mănăstirea, metamorfozată într—un loc puternic, fusese supusă disciplinei militare. Aşa şi
trebuia să fie, fiind declarată starea de asediu. Totul se făcea prin nişte huruituri de tobe şi sunete de
claxoane.
Din zorii zilei, de la răsăritul soarelui, toba bubuia de—a lungul curţilor, holurilor şi bolţilor
mănăstirii.
Sunau de dimineaţa până seara, în timpul rugăciunilor tara—tata, la trezorerie tara—ta—ta, la
Părintele hotelier tara—ta—ta; lovituri de claxoane puternice, seci şi sonore, sfâşiind aerul. Băteau
clopotele pentru Angelus, Matines şi Complies. Acestea erau tocmai pentru a face să—i crape obrazul
de ruşine armatei atacatoare, care făcea mai puţin zgomot, în câmp, în timp ce sus, pe vârful dealului,
în spatele crenelurilor mărunte ale mănăstirii—fortăreţe, sunete de goarnă şi de tobe, amestecate cu
sunete de clopote, scoteau un ciripit semeţ şi aruncau în cele patru zări, ca o promisiune de victorie, un
cântec vesel, pe jumătate războinic şi pe jumătate sacru.
Drace! Asediatorii, foarte calmi în liniile lor, fără să—şi dea cea mai mică osteneală, se
aprovizionau cu uşurinţă şi toată ziua înfulecau bucate alese. Provenţa era un ţinut al deliciilor, care
produce o groază de lucruri bune. Vinuri limpezi şi de culoare aurie, cârnaţi şi salamuri din Arles,
pepeni galbeni delicioşi, pepeni verzi savuroşi, nuci din Montelimar, iar toate erau pentru trupele
guvernului: nu intra nicio bucăţică sau un strop în mănăstirea zălogită.
De asemenea, de—o parte, soldaţii, care nu mai avuseseră niciodată parte de o aşa sărbătoare, se
îndopau până le crăpau tunicile, capetele lor arătau ca nişte coame strălucitoare şi gata să—şi ia
avântul, în timp ce, de cealaltă parte, nesiguri, bieţii tarasconezi, mai ales oamenii de rând, treziţi
devreme şi adormind târziu, obosiţi, încontinuu în alertă, mişcând şi transportând cu roaba pământul de
ziua şi până noaptea, sub arşiţa soarelui şi a torţelor, se uscau şi slăbeau de—ţi era mai mare mila.
În plus, proviziile Părinţilor Albi se epuizaseră; pateurile de rândunici şi turtele cu pere erau pe
terminate.
Oare mai puteau rezista mult timp?
Întrebarea aceasta era discutată în fiecare zi pe ziduri şi în săpăturile de pământ făcute de secetă.
„Laşii, nu ne mai atacă odată!" spuneau cei din Tarascon, arătând cu pumnul înspre pantalonii roşii
tăvăliţi în iarbă la umbra pinilor. Dar nu le trecuse prin cap ideea de a—i ataca chiar ei, atât de mare
era sentimentul de conservare al acestui popor.
O singură dată, Excourbanies, un coleric, vorbi despre o încercare de a ieşi în masă, cu>
călugării înainte, şi de a da peste toți acei mercenari.
Tartarin ridică din umerii săi înalţi şi nu pronunţă decât un cuvânt: „Copile!"
Apoi, luându—l de braţ pe înflăcăratul Excourbanies, îl trase în vârful pantei zidului exterior al
şanţului, arătându—i, cu un gest larg, şirurile de trupe aşezate pe deal, santinelele instalate pe toate
cărările:
—Da sau nu, suntem noi cei asediaţi? Noi suntem cei care trebuie să dăm atacul?...
În jurul lui se auzi un murmur aprobator.
—Evident... Are dreptate... Ei trebuie să înceapă, pentru că ei sunt cei care atacă. Şi astfel, se dovedi
încă o dată că nimeni nu cunoştea mai bine legile războiului decât Tartarin.
Totuşi trebuiau să facă ceva.
Într—o zi, Consiliul se adună în sala cea mare a Capitoliului, luminată cu vitralii mari, înconjurată
de lambriuri de lemn sculptate, iar Părintele hotelier citi raportul asupra resurselor locale. Toţi Părinţii
Albi ascultau, liniştiţi, înălţaţi de operele lor de binefacere — într—un fel de leagăn ipocrit, o postură
care le permisese să stea jos ca şi cum ar fi în picioare.
Jalnic fu raportul Părintelui hotelier! Cât devoraseră tarasconezii de la începutul asediului! Sute
de pateuri de rândunici, mii de turte cu pere şi atâtea din acestea şi din altele! Dintre toate lucrurile pe
care le enumerase şi cu care fuseseră atât de bine aprovizionaţi la început, rămăsese atât de puţin, atât
de puţin, încât se putea spune că nu rămăsese aproape nimic.
Reverenzii erau consternaţi. Se priveau unul pe altul, cu o faţă lungă, şi se puneau de acord între
ei că, cu toate aceste rezerve, dată fiind atitudinea unui duşman care nu vroia să ajungă la extrem, ar fi
putut—o ţine aşa ani de zile, fără să dorească nimic, numai dacă cineva ar fi venit în ajutorul lor.
Părintele hotelier, cu un glas monoton şi înecat, continua să citească, când o agitaţie îl întrerupse.
Uşa sălii fusese deschisă cu vâlvă, Tartarin intră, un Tartarin emoţionat, tragic, cu sângele în
obraji, cu barba înfoiată pe crucea albă a costumului său. îl salută cu sabia pe stareţ, atât de mândru de
binefacerile sale, apoi pe stareţi, pe rând, şi spuse grav:
—Domnule stareţ, nu mai pot să—mi ţin oamenii... Mor de foame... Toate cisternele sunt goale. A
sosit clipa să predăm locul sau să ne înmormântăm sub ruinele sale.
Ceea ce nu spusese, dar avea la fel de multă importanţă, era faptul că de cincisprezece zile îi
lipsea ciocolata de dimineaţă, că o visa, groasă, aburindă, uleioasă, însoţită de un pahar de apă limpede
ca cristalul, în locul apei salmastre din cisterne, la care fusese redus acum.
Imediat, Consiliul se ridică şi, pe fundalul unui vacarm de voci care vorbeau în cor, se exprimă
o părere unanimă:
—Să predăm mănăstirea... Trebuie să ne predăm.
Doar Părintele Bataillet, un om exagerat, propuse să arunce în aer mănăstirea cu praful de puşcă
care le mai rămăsese, să—i dea el însuşi foc.
Dar toţi refuzară să—l asculte, iar când sosi noaptea, lăsând cheile în uşă, călugări şi soldaţi,
urmaţi de Excourbanies, Bravida, Tartarin cu majoritatea domnilor de la club, toţi apărătorii lui
Pamperigouste ieşiră, de această dată fără tobe şi goarne, şi coborâră în linişte dealul într—o
10 | p o r t t a r a s c o n alphonse daudet
procesiune fantomatică, sub clarul de lună şi privirea binevoitoare a santinelelor inamice.

Această memorabilă apărare a mănăstirii îl onoră pe Tartarin; dar ocuparea mănăstirii Părinţilor
lor Albi de către trupe sădi în inima tarasconezului o duşmănie ciudată.
CAPITOLUL II. FARMACIA DIN PIAŢĂ. APARIŢIA UNUI OM DIN NORD. FIE VOIA DOMNULUI, DOMNULE DUCE!
UN PARADIS DINCOLO DE MĂRI.
La un anumit interval după închiderea mănăstirii, farmacistul Bezuquet se răcori într—o seară,
în faţa uşii sale, împreună cu elevul său Pascalon şi cu reverendul Părinte Bataillet.
În tot acest timp călugării dispersaţi fuseseră primiţi la familiile tarasconeze. Fiecare voise să
aibă un Părinte Alb; oamenii înstăriţi, negustorii, burghezii, toţi aveau câte unul; cât despre familiile
meseriaşilor, acestea se uneau şi participau laolaltă pentru a întreţine unul din aceşti sfinţi oameni.
În toate magazinele se zărea o glugă albă. La armurierul Costecalde, în mijlocul armelor, al
puştilor şi al cuţitelor de vânătoare, la tejgheaua negustorului Beaumevieille, în spatele rândurilor
mosoarelor de mătase, peste tot se înălţa aceeaşi apariţie a unei păsări mari, albe care avea aspectul
unui pelican obişnuit. Iar prezenţa Părinţilor reprezenta pentru fiecare locuinţă o adevărată
binecuvântare. Bine educaţi, blânzi, hazlii, discreţi, nu erau deloc stânjenitori, nu ocupau un loc prea
mare în interiorul căminului şi, cu toate acestea, aduceau acestuia o anumită bunătate, o rezervă
neobişnuită.
Era ca şi cum l—ar fi avut pe bunul Dumnezeu la ei: oamenii se stăpâneau să înjure sau să spună
cuvinte grele; femeile nu minţeau mai mult sau chiar deloc; copiii rămâneau drepţi şi liniştiţi în
scaunele lor înalte.
Dimineaţa, seara, la ora rugăciunii, la ora mesei care începea cu Benedicite şi cu Graces, marile
mâneci albe se deschideau ca nişte aripi protectoare asupra întregii familii adunate şi, cu această
binecuvântare continuă deasupra capetelor lor, tarasconezii nu puteau face altcumva decât să trăiască
ca nişte sfinţi şi virtuoşi.
Fiecare era mândru de reverendul său, îl lăuda, îl preţuia, mai ales farmacistul Bezuquet, căruia
destinul i—l adusese tocmai la el pe Părintele Bataillet.
Acest Părinte Bataillet era numai foc şi nervi, înzestrat cu o adevărată elocvenţă populară şi
recunoscut pentru priceperea sa de a povesti fabule şi legende; era o minunată persoană energică, cu un
ten măsliniu bine conturat, cu ochii ca tăciunele. Pe sub lungile onduleuri ale dimiei groase avea o
prestanţă veritabilă, chiar dacă unul dintre umeri era mai înalt decât altul şi mergea într—o parte.
Dar nu se observau prea multe din defectele sale în timp ce cobora din amvon, după predică, şi
păcălea mulţimea cu nasul său cârn, pregătit să recâştige sacristia, încă răsunând şi emoţionat de
propria sa elocvenţă. Femeile entuziasmate tăiau, în trecere, cu foarfecile lor, bucăţi din capa sa albă;
din această cauză era poreclit „Părintele tivit", iar roba sa era întotdeauna ciopârţită şi atât de repede
scoasă din utilizare, încât mănăstirea de—abia reuşea să—i facă rost de alta.
Bezuquet era, aşadar, în faţa farmaciei cu Pascalon, iar în faţa lor, Părintele Bataillet, aşezat pe
scaunul său, cu aroganţă. Respirau liniştiţi, într—o siguranţă calmă de odihnă, pentru că în acel
moment al zilei nu era niciun client pentru Bezuquet. La fel era şi noaptea; bolnavii nu aveau decât să
se dea de—a dura, să se macine: curajosul farmacist nu se deranja pentru nimic în lume; nu la ora
aceasta.
Asculta, la fel ca Pascalon, una din acele frumoase povestiri pe care reverendul ştia să le
povestească atât de bine, acolo, în oraş, sau aştepta să se dea stingerea în mijlocul refrenurilor unui
frumos apus de soare.
Deodată elevul se ridică, înroşit, emoţionat şi bâlbâi, cu degetul întins spre cealaltă parte a
pieţii:
—Iată domnule, Tar... tar... tarin!
Se ştie câtă admiraţie personală şi particulară deţinea Pascalon pentru marele om, a cărui siluetă
care gesticula, se detaşa acolo prin ceaţa luminoasă, însoţit de un alt personaj îmbrăcat în negru, cu o
ţinută îngrijită şi care părea să asculte liniştit şi rigid. Părea că este cineva din Nord.
În Sud, o persoană din Nord se recunoaşte după atitudinea sa liniştită, după concizia felului său
lent de a vorbi, la fel de mult precum un meridional se trădează în Nord prin exuberanţa sa în gesturi şi
prin debitul său.
Tarasconezii erau obişnuiţi să—l vadă deseori pe Tartarin în compania unor străini, pentru că nu
trecea niciunul prin oraş fără să viziteze, ca pe o atracţie, faimosul vânător de lei, binecunoscutul
alpinist, modernul Vauban căruia asediul din Pamperigouste îi adusese o faimă nemaipomenită.
Datorită acestui aflux de turişti rezultă o perioadă de prosperitate, altădată necunoscută.
Hotelierii făceau avere; la librării se vindeau biografii ale marelui personaj; în vitrine nu se
zăreau decât portrete de „Teur", ca alpinist, în costum de cruciat, sub toate formele şi în toate
atitudinile existentei sale eroice.
Dar, de această dată, nu era cu un vizitator obişnuit, ci cu un nou sosit de pe acolo, care îl
însoţea pe Tartarin.
Traversând piaţa, eroul, cu un gest pretenţios, îşi prezentă tovarăşul:
—Dragul meu Bezuquet, dragă Părinte reverend, vă fac cunoştinţă cu domnul duce de Mons...
—Un duce!... Drace!
Nu venise niciodată vreunul în Tarascon. Văzuseră cămilă, baobab, o piele de leu, o colecţie de
săgeţi otrăvite şi alpenştocuri de onoare... dar un duce, niciodată!
Bezuquet se ridică, salută, un pic intimidat de a se afla în postura respectivă fără să fi fost
prevenit, în prezenţa unui personaj atât de important. îngăimă:
—Domnule Duce... Tartarin îl întrerupse:
—Să intrăm, domnilor, trebuie să vorbim despre nişte probleme de maximă urgenţă.
Intră primul, cu spatele rotund, cu un aer misterios, în micul salon al farmaciei, a cărui fereastră,
care dădea spre piaţă, servea drept vitrină pentru borcanele cu fetuşi, lungile tenii împletite şi pachetele
de ţigări din camfor.
Uşa se închise după ei ca după nişte conspiratori. Pascalon rămase singur în magazin, la ordinul
lui Bezuquet de a răspunde clienţilor şi de a nu lăsa pe nimeni să se apropie de salon, sub niciun fel de
pretext.
Ucenicul, foarte intrigat, se puse să aranjeze pe etajere cutiile cu jujube 2, sticlele cu siropuri
gummi şi alte produse farmaceutice.
Zgomotul vocilor, din când în când, ajungea până la urechile sale, distingea mai ales gura lui
Tartarin, care pronunţa nişte cuvinte străine:
—Polinezia... Paradis terestru..., sfeclă de zahăr, fabrici de zahăr... colonie liberă.
Apoi o răbufnire a Părintelui Bataillet:
—Bravo! Sunt de acord!
Cât despre omul din Nord, acesta vorbea atât de încet, că nu se auzea aproape nimic.
Degeaba Pascalon îşi înfundase urechea în broasca uşii... Imediat, uşa se deschise cu bubuituri,
împinsă manu militari de un pumn energic al Părintelui, iar ucenicul fusese rostogolit în celălalt capăt
al farmaciei. Dar, în agitaţia generală, nimeni nu—i acordase vreo atenţie.
Tartarin, singur în picioare, cu degetul ridicat spre pachetele din flori de maci care se uscau pe
tavanul magazinului, cu o mimică de arhanghel rotind în aer spada, strigă:
—Fie voia Domnului, domnule Duce! Lucrarea noastră va fi măreaţă !
Urmă o fâstâceală de mâini întinse care se căutau, se amestecau, se strângeau, pumni de mâini
energice ca şi cum ar fi ştampilat pentru totdeauna nişte angajamente definitive. încălzit complet de
2
Jujube — fructul jujubului (un arbore meridional cu fructe de un roşu închis, comestibile, cu un suc foarte dulce)
această ultimă manifestare exagerată, Tartarin, revenindu—şi în fire, înnobilat, ieşi din farmacie cu
ducele de Mons pentru a—şi continua turul în oraş.
Două zile mai târziu, Forum—ul şi Galoubet, cele două organe din Tarascon, erau pline de
articole dintr—astea şi de reclame despre o problemă esenţială. Titlul conţinea cu majuscule, Colonia
liberă Port—Tarascon, apoi nişte anunţuri stupefiante: „De vânzare pământ cu cinci franci hectarul,
dând un randament de mai multe mii de franci pe an... Avere rapidă şi asigurată... Avem nevoie de
colonişti!"
Apoi se anunţa istoricul insulei unde trebuia să fie instalată colonia plănuită, insulă cumpărată
de la regele Negonko de către ducele de Mons în timpul călătoriilor sale, înconjurată de altfel de alte
teritorii care ar fi putut fi dobândite mai târziu pentru a mări aşezările.
Un climat de vis, o temperatură oceanică, foarte moderată, în ciuda apropierii sale de ecuator,
care nu varia mai mult de două—trei grade, între 25 şi 28°; o ţară foarte fertilă, împădurită de minune
şi udată excelent, înălţându—se rapid de la mare, ceea ce permitea fiecăruia să—şi aleagă înălţimea
care i se potrivea cel mai bine firii sale. în cele din urmă, proviziile se aflau din belşug, fructe
delicioase din toţi pomii, vânaturi felurite în pădure şi pe câmpii, numeroşi peşti în apă. Din punctul de
vedere al comerţului şi al navigaţiei se afla o radă magnifică care putea să cuprindă o întreagă flotă, un
port de o siguranţă deplină, înconjurat de diguri, cu bazin de întreţinere a carenei vaporului, cheiuri,
debarcadere, faruri, semafoare, macarale cu aburi, absolut nimic nu lipsea.
Lucrările fuseseră deja începute de către nişte muncitori chinezi şi băştinaşi din Noua Caledonie,
sub direcţia şi după planurile celor mai îndemânatici ingineri, ale celor mai cunoscuţi arhitecţi.
Coloniştii găsiră, la sosirea lor, nişte instalaţii confortabile şi chiar şi casele, prin nişte combinări
ingenioase, cu cincizeci de franci mai mult, fuseseră amenajate după necesităţile fiecăruia.
Vă întrebaţi dacă imaginaţiile tarasconezilor s—au pus pe treabă la lectura acestor minunăţii. în
toate familiile se făceau planuri. Unul visa la jaluzele verzi, altul la un drăguţ peron; unul voia
cărămidă, altul piatră. Toţi desenau, colorau, adăugau un detaliu altuia; o mansardă ar fi fost drăguţă, o
morişcă de vânt nu ar fi provocat niciun rău.
—O! Tată, o verandă!
—Optăm pentru verandă, copiii mei! Oricât de mult i—ar fi costat.
În timp ce curajoşii locuitori din Tarascon îşi stabileau toate fanteziile cu instalaţiile lor perfecte,
articolele din Forum şi Galoubet erau reproduse în toate ziarele din Sud, oraşele, satele erau inundate
de diverse prospecte cu vii înconjurate de palmieri, cocotieri, bananieri, întreaga faună exotică; o
propagandă excesivă era răspândită în toată Provenţa.
Pe drumurile prăfuite ale periferiilor Tarasconului trecea în fuga mare cabrioleta lui Tartarin,
conducând el însuşi împreună cu Părintele Bataillet, aşezat aproape de el, în faţă, strânşi unul în
celălalt pentru a face din corpurile lor un zid ducelui de Mons, învelit într—un voal verde şi mistuit de
ţânţari, care îl bombardau cu furie din toate părţile, în trupe bâzâitoare, atrase de sângele omului din
Nord, încăpăţânându—se să—l umfle prin pişcăturile lor.
Se vedea că acesta era din Nord! Niciun gest, niciun cuvânt şi foarte mult sânge rece!... Nu se
agita, vedea lucrurile exact aşa cum erau. Puteai sta liniştit.
În pieţele umbrite de platani, în vechile târguri, în cabaretele mâncate de muşte, în saloanele de
dans, peste tot, se purtau alocuţiuni, predici, conferinţe.
Ducele de Mons expunea, în termeni clari şi exacţi, cu o mare simplitate, de un adevăr gol—
goluţ, deliciile din Port—Tarascon şi beneficiile afacerii; cuvântul aprins al călugărului predica
emigrarea după modelul Pustnicului Petru. Tartarin, prăfuit din cauza drumului, ca şi cum ar fi ieşit
dintr—o luptă, scoase cu glasul său puternic câteva vorbe zgomotoase: „victorie, cucerire, o nouă
ţară", pe care gestul său energic le trimise mai departe, deasupra tuturor capetelor.
Alteori, se ţineau reuniuni contradictorii, unde totul se desfăşura prin întrebări şi răspunsuri.
—Există animale veninoase?
—Niciunul. Niciun şarpe. Nici măcar ţânţari. De fapt, nu există nicio fiară sălbatică.
—Dar se spune că în Oceania există antropofagi?
—Niciodată, absolut niciodată. Toţi sunt vegetarieni...
—Este adevărat că toți sălbaticii umblă dezbrăcaţi?
—Asta se poate să fie un pic adevărat, dar nu toţi. De altfel, noi vom fi cei care îi vom îmbrăca.
Articolele, conferinţele avuseseră un succes nebun. Bunurile erau mutate cu sutele şi miile,
emigranţii erau din ce în ce mai mulţi şi nu doar din Tarascon, ci din întreg Sudul! Veneau chiar şi din
Beaucaire. Dar, fiţi atenţi! Cei din Tarascon îi considerau pe cei din Beaucaire foarte obraznici.
De mai multe secole, între cele două cetăţi vecine, separate doar de Ron, vuia o ură tăcută, care
ameninţa să nu se mai termine.
Dacă veţi căuta motivele, vi se va răspunde din două părţi prin cuvinte care nu spun nimic:
—Îi cunoaştem noi pe cei din Tarascon, spuneau oamenii din Beaucaire, pe un ton misterios.
Iar cei din Tarascon ripostau, făcând cu ochiul lor şiret:
—Ştim noi, domnilor, cât merită locuitorii din Beaucaire!
De fapt, nu exista niciun fel de comunicare între cele două oraşe, iar podul care le lega nu
servea la nimic. Nimeni nu—l trecea vreodată. Mai întâi, din ostilitate, apoi pentru că violenţa
mistralului şi lăţimea fluviului în acel loc făceau trecerea destul de periculoasă.
Dar, chiar dacă nu erau acceptaţi colonişti din Beaucaire, banii erau foarte bine primiţi din orice
colţ al lumii. Faimoasele hectare cu cinci franci (cu un randament de mai multe mii de franci pe an) se
vindeau ca pâinea caldă. Primeau de pretutindeni şi bunuri în natură, pe care cei mai entuziaşti le
trimiteau pentru necesităţile coloniei. Forum—ul publica liste şi printre aceste daruri se regăseau
lucruri extraordinare:
Anonim: O cutie cu mici perle albe.
O parte din numerele Forum—ului.
Dl. Becoulet: Patruzeci şi cinci de plase cu stofe şi perle pentru femeile indience.
Dna Dourladoure: Şase batiste şi şase cuţite pentru casa parohială.
Anonim: Un steag brodat pentru fanfară. Anduze, din Maguelonne: Un flamingo împăiat.
Familia Margue: Şase duzine de coliere pentru câini. Anonim: O vestă cu şireturi.
O doamnă pioasă din Marsilia: Un patrafir, o broderie cu smirnă şi o cuvertură pentru artofor.
Aceeaşi: O colecţie de coleoptere în pahar.
Şi, regulat, în cadrul aceleiaşi liste era menţionat un pachet al d—rei Tournatoire: Costum
complet pentru a îmbrăca un sălbatic. Aceasta era principala preocupare a bunei domnişoare în vârstă.
Toate aceste daruri ciudate, fantastice, unde hazul meridional îşi etala imaginaţia, erau duse în
lăzi pline, în docuri, în marile magazii ale Coloniei libere, stabilite în Marsilia. Ducele de Mons îşi
stabilise acolo centrul de tranzacţii.
Din birourile sale, instalate cu mult fast, îşi pregătea în mare parte afacerile, înălţa societăţi de
distilerie a sfeclei de zahăr sau de exploatare a trepanului 3, un fel de moluşte pe care chinezii le
considerau foarte apetisante şi pentru care plăteau destul de scump, după cum spunea prospectul. în
fiecare zi i se năzărea o idee neobositului duce, încolţea o nouă uneltire mare, care era pusă în practică
în aceeaşi seară.
Între timp, organiză un comitet de acţionari din Marsilia sub preşedinţia bancherului grec
Kagaraspaki, iar fondurile erau vărsate în banca turcă Pamenyai—ben—Kaga, o casă de maximă
siguranţă.
Tartarin îşi petrecea acum existenţa, o viaţă febrilă, călătorind din Tarascon în Marsilia şi din
Marsilia în Tarascon. El înfierbânta entuziasmul concetăţenilor săi, îşi continua propaganda locală şi,
deodată se retrase în mod expres pentru a merge să asiste la nu se ştie ce consiliu, o reuniune de
acţionari. Admiraţia sa pentru duce creştea pe zi ce trece.
Le dădea tuturor drept model sângele rece al ducelui de Mons, raţionamentul ducelui de Mons:
—Nu există niciun pericol pe care să—l exagereze; cu el, nu există niciunul din aspectele de miraj pe
care Daudet ni le—a reproşat atâta!
În schimb, ducele se arăta foarte puţin, întotdeauna adăpostit sub gazul său pentru ţânţari, vorbea
şi mai puţin. Omul din Nord se îndepărta în faţa meridionalului, îl punea tot timpul înainte pe Tartarin
şi îi lăsa limbuţiei inepuizabile a acestuia grija explicaţiilor, a promisiunilor, a tuturor angajamentelor.
Se mulţumea să spună doar:
—Domnul Tartarin este singurul care cunoaşte gândurile mele.
Imaginaţi—vă cât de mândru era Tartarin!
3
Trepan — Instrument folosit de sculptori pentru a face găuri în piatră sau marmură.
CAPITOLUL III. GAZETA DIN PORT—TARASCON. VEŞTI BUNE DIN COLONIE. ÎN POLIGAMIE. TARTARIN SE
PREGĂTEŞTE SĂ RIDICE CERNEALA. „NU PLECAŢI! ÎN NUMELE CERULUI, NU PLECAŢI!"
Într—o dimineaţă, Tarascon—ul se trezi cu această telegramă la toate colţurile de stradă:
„Farandole, o mare corabie cu pânze de o mie două sute de tone, tocmai a plecat din Marsilia în
zorii zilei, ducând în sânul său, alături de destinele unui întreg popor, marfă de proastă calitate
pentru sălbatici şi o încărcătură de instrumente de arat. Opt sute de emigranţi la bord, toţi
tarasconezi, printre care şi Bompard, guvernatorul provizoriu al coloniei, Bezuquet, doctorul—
farmacist, Reverendul Părinte Vezole, notarul Cambalalette, topograful. I—am condus pe toţi eu
însumi în larg. Totul va fi bine. Ducele străluceşte. Imprimaţi—o."
Tartarin din Tarascon
Această telegramă, afişată în tot oraşul, datorită grijii lui Pascalon, căruia îi şi fusese adresată, îi
umplu pe toţi de bucurie. Străzile luaseră un aspect de sărbătoare, toţi ieşiră afară, grupuri se opriră în
faţa fiecărui afiş al scrisorii favorabile, ale cărei cuvinte erau repetate din gură în gură:
„Opt sute de emigranţi la bord... Ducele străluceşte..." Şi nu era vreun tarasconez care să nu
strălucească asemeni ducelui.
Era al doilea lot de emigranţi, pe care Tartarin, la o lună după ce fusese trimis primul cu vaporul
Lucifer, învestit cu un titlu frumos şi cu funcţia importantă de guvernator al Port—Tarasconului, îl
expediase din Marsilia spre pământul făgăduit. De amândouă daţi, aceeaşi scrisoare, acelaşi entuziasm,
chiar şi aceeaşi strălucire din partea ducelui. Lucifer, din nefericire, nu trecuse încă de intrarea în
canalul Suez. Oprit de un accident, cu arborele rupt, acest bătrân vapor, cumpărat ca un chilipir,
trebuia să aştepte să fie ajuns şi salvat de Farandole, pentru a—şi putea continua drumul.
Acest accident, care ar fi putut fi un semn rău, nu scăzu cu nimic entuziasmul coloniştilor
tarasconezi. Este adevărat că la bordul acestui prim vapor nu se regăseau decât oamenii de rând; ştiţi,
oamenii obişnuiţi din popor, aceia care sunt trimişi întotdeauna primii.
La bordul Farandolei se aflau şi oameni din popor, amestecaţi cu câteva capete distinse, precum
notarul Cambalalette, topograful coloniei. Farmacistul Bezuquet, un om paşnic, în ciuda mustăţilor
sale impunătoare, mulţumit de confortul său, se temea de căldură şi de frig, fiind prea puţin aplecat
spre aventurile îndepărtate şi periculoase, rezistase mult timp înainte de a consimţi să se îmbarce.
Nu mai avea nevoie decât de diploma de medic, pe care o râvnise toată viaţa lui, acea diplomă
pe care guvernatorul din Port—Tarascon i—o înmânase în acea zi, cu autoritatea sa privată.
Bineînţeles, guvernatorul mai decernase şi altele! Diplome, brevete, comisioane, numind
directori, directori adjuncţi, secretari, comisari, mai înalţi de clasa întâi şi de—a doua, ceea ce îi
permitea să satisfacă gustul compatrioţilor săi pentru orice titlu, onoare, distincţie, costum şi găitan.
Îmbarcarea Părintelui Vezole nu avusese nimic de—a face cu toate astea. Un om dintr—un
astfel de aluat, întotdeauna pregătit pentru orice, mulţumit de orice, spunea: „Domnul fie lăudat!"
indiferent ce se întâmpla, „Domnul fie lăudat!", când trebuia să părăsească mănăstirea, „Domnul fie
lăudat!", când se văzu împins la bordul acestui vapor mare, laolaltă cu oamenii de rând şi adunăturile
de obiecte pentru sălbatici, cu însărcinarea de a spune misa duminicile, de a asculta confesiunile
emigranţilor, să ajungă la căpătâiul muribunzilor şi să—i boteze pe micuţii colonişti ce vor veni pe
lume.
După ce plecă Farandole, nu mai rămăsese decât nobilimea şi burghezia. Pe aceştia nimic nu—i
grăbea: lăsau mai înainte timpul să le trimită veşti de la sosirea celor de pe insulă, pentru a şti dinainte
la ce să se aştepte.
Tartarin, nici el însuşi, în calitatea sa de guvernator, de organizator, de depozitar al gândurilor
ducelui de Mons, nu putea părăsi Franţa decât cu ultimul convoi. Dar, aşteptând cu nerăbdare acea zi
atât de mult dorită, se desfăşura energic, cu acel foc din corp care putuse fi admirat de—a lungul
tuturor acţiunilor sale.
Tot timpul pe drumuri între Marsilia şi Tarascon, imperceptibil ca un meteor care duce cu sine o
forţă nevăzută, nu apărea într—unul din aceste oraşe, decât doar pentru a pleca imediat înspre celălalt.
—Vă obosiţi mult prea tare, Mae...sss...tre! behăia Pascalon, în serile în care marele om ajungea la
farmacie, cu fruntea transpirând, adus de spate.
Dar Tartarin se ridica în picioare:
—Mă voi odihni acolo. La muncă, Pascalon, la muncă! Ucenicul delegat cu păstrarea farmaciei de la
plecarea lui Bezuquet, acumula odată cu această responsabilitate din ce în ce mai multe funcţii.
Pentru a continua propaganda începută atât de bine, Tartarin publică un ziar, Gazeta din Port—
Tarascon, pe care Pascalon singur îl redacta de la primul la ultimul aliniat, după indicaţiile şi sub
conducerea supremă a guvernatorului.
Această combinaţie distrusese un pic interesele farmaciei, articolele care trebuiau scrise,
lucrările de corectat, aventurile de imprimat nu—i mai lăsau timp şi pentru treburile farmaciei, dar Port
—Tarascon era înainte de toate!
Gazeta oferea în fiecare zi publicului veştile coloniei. Conţinea articole despre resursele,
frumuseţile sale, despre viitorul lor minunat; găsiseră şi fapte diverse, varietăţi, povestiri pe gustul
tuturor.
Erau diverse povestiri de călătorie pentru descoperirea insulei, cuceriri, lupte împotriva
sălbaticilor, pentru spiritele mai aventuroase. Gentilomilor de la ţară le livrau nişte întâmplări de
vânătoare din mijlocul pădurilor, partide impresionante de pescuit din râurile cu mulţi peşti, cu
descrierea unor metode şi a unor unelte de pescuit ale băştinaşilor ţării.
Oamenii mai liniştiţi, curajoşii negustori, burghezii sedentari se delectau cu lectura unor mese
proaspete pe iarbă, la marginea unui râu în cascade, sub umbra marilor copaci exotici; credeau că sunt
acolo şi puteau simţi sucul fructelor apetisante, mango, ananas şi banane, prelingându—se printre
dinţi.
—Şi niciun ţânţar! spunea ziarul, ţânţarii fiind, după cum se ştie, cei care stricau cheful oricărei
petreceri la ţară din ţinutul Tarasconului.
Gazeta publică chiar şi un roman, „Frumoasa tarasconeză", o fiică de colonişti răpită de fiul
unui rege papuaş; iar peripeţiile acestei drame de dragoste deschideau orizonturi nebănuite imaginaţiei
tinerilor. Partea financiară dădea frâu liber unor mărfuri coloniale, anunţurile de punere în circulaţie a
unor bunuri de pământ şi a acţiunilor fabricilor de zahăr şi a distileriilor, la fel ca şi numele unor
semnatari şi listele darurilor în natură care continuau să existe din belşug, în frunte cu veşnicul
„costum pentru un sălbatic" al Drei Tournatoire.
Pentru a face faţă atâtor transporturi frecvente, ar fi fost necesar ca blânda domnişoară să fi
instalat la ea adevărate ateliere de croitorie. în rest, aceasta nu era singura persoană pe care apropiata
plecare în insulele necunoscute şi atât de îndepărtate a aruncat—o în nişte preocupări atât de ciudate.
Într—o zi, Tartarin se odihnea liniştit la el, în căsuţa sa, cu papucii în picioare, învelit delicat cu
capotul său, liber, cu toate că, aproape de el, pe masa sa, erau împrăştiate cărţi şi hârtii: relatările de
călătorie ale lui Bougainville, ale lui Dumont—Durville, lucrări despre colonizare, manuale despre
diverse culturi. în mijlocul săgeţilor sale otrăvite, cu umbra baobabului care tremura încet peste
jaluzele, îşi studia „colonia" şi îşi îmbuiba memoria cu informaţii scoase din cărţi. Din când în când,
căuta o eliberare de aceste cercetări, prin semnarea a nu ştiu ce brevet, prin numirea unei persoane de
prim rang sau prin crearea unei noi funcţii publice. Şi aceasta nu era partea cea mai arzătoare a
sarcinilor sale, pe cât posibil, ţinând cont de ambiţia delirantă a concetăţenilor săi şi de imposibilitatea
de a le satisface pe toate.
În timp ce lucra aşa, deschizând ochii şi suflându—şi nasul, fu anunţat că o doamnă acoperită cu
voal şi care refuzase să—şi spună numele, solicita să—i vorbească. Nici măcar nu dori să intre şi
aştepta în grădină, unde Tartarin alergă imediat, în papuci de casă şi capot.
Ziua era pe sfârşite, soarele făcea deja obiectele neclare; dar, în ciuda umbrei care se lăsase şi a
voalului fin, doar după focul din ochii pătrunzători care străluceau sub tul, îşi recunoscu vizitatoarea:
—Doamna Excourbanies!
—Domnule Tartarin, vedeţi o femeie tare nefericită:
Vocea îi tremura, inundată de lacrimi. Omul fusese complet mişcat şi cu un accent părintesc
spuse:
—Biata mea Evelina, ce vi s—a întâmplat?... Spuneţi... Tartarin numea toate doamnele din oraş după
prenumele lor, pe care le cunoscuse din copilărie, pe care le căsătorise în calitate de consilier
municipal, rămânând pentru acestea un confident, un prieten, aproape un unchi.
O luă de braţ pe Evelina, o făcu să se îndrepte înspre micul bazin cu peşti roşii, în timp ce
aceasta îi povesti nenorocirea ei, neliniştile sale conjugale.
De când venise vorba despre colonizare, domnului Excourbanies îi făcea plăcere să spună
referitor la orice, pe un ton de ameninţare batjocoritoare:
—O să vezi, o să vezi, când vom ajunge acolo, în Poligamie! Ea, foarte geloasă, dar şi foarte naivă,
chiar un pic prostuţă, lua în serios aceste glume.
—Este adevărat asta, domnule Tartarin, că în acea groaznică ţară oamenii se pot căsători de mai multe
ori?
Acesta o linişti cu blândeţe:
—Nu, draga mea Evelina, vă înşelaţi. Toţi sălbaticii din insulele noastre sunt monogami.
Corectitudinea obiceiurilor lor este perfectă şi, sub conducerea Părinţilor noştri Albi, nu aveţi de ce să
vă îngrijoraţi din acest punct de vedere.
Totuşi, numele acestei ţări?... Această Poligamie?...
Doar atunci înţelese partea comică a acelui mare farsor de Excourbanies şi izbucni într—un
hohot de râs.
—Soţul dumitale îşi bate joc de dumneata, draga mea. Numele acestei ţări nu este Poligamia, ci
Polinezia, ceea ce înseamnă: o grupare de insule. Nu aveţi de ce vă îngrijora.
Se râsese mult timp în societatea tarasconeză despre acest subiect.
Totuşi, săptămânile treceau şi nicio scrisoare de la emigranţi, doar telegramele comunicate din
Marsilia de către duce. Telegrame evazive, expediate în grabă din Aden, din Sydney, din diferitele
escale ale Farandolei.
La urma urmei, nu avem de ce să se mirăm prea tare, ştiută fiind nepăsarea neamului.
De ce ar fi trebuit să le scrie? Erau suficiente nişte telegrame; cele pe care le primeau, publicate
periodic în Gazeta; nu aduceau decât veşti bune: O traversare plăcută, mare de untdelemn, toată
lumea sănătoasă.
Nu era nevoie de mai mult pentru a întreţine entuziasmul.
Într—o zi, în capul paginii, apăru următoarea scrisoare expediată tot din Marsilia:
„Ajunşi în Port—Tarascon. — Intrare triumfală. — Prietenie cu băştinaşii veniţi înaintea

digului. — Un steag tarasconez pluteşte pe casa din oraş. — Te Deum cântat în biserica metropolitană.
—Totul este pregătit, veniţi repede!"
Ca urmare, un articol ditiramb, dictat de Tartarin, despre ocuparea noii ţări, despre tânărul oraş
înfiinţat, despre protecţia vizibilă a lui Dumnezeu, despre drapelul civilizaţiei plantat în pământul pur,
viitorul deschis tuturor.
Deodată, ultimele ezitări fuseseră risipite. O nouă problemă a bunurilor de o sută de franci
hectarul se înălţă ca nişte pâini calde.
În al treilea rând, clerul, nobilimea, întreg Tarasconul, toţi doreau să plece; era o adevărată
febră, o nebunie a emigrării răspândită în oraş, iar cei care scrâşneau din dinţi, precum Costecalde sau
cei care au fost mai puţin entuziaşti, ajunseră pe picior de plecare.
Peste tot se făceau pregătiri de dimineaţa până seara. Se băteau în cuie lăzile până în străzile
presărate cu paie, căpiţe de fân, în mijlocul unui huruit de lovituri de ciocan.

Oamenii munceau în cămaşă, toţi într—o bună dispoziţie, cântând, şuierând şi îşi împrumutau
uneltele din uşă în uşă, schimbând vorbe vesele. Femeile definitivau ajustările lor, Părinţii Albi,
anaforniţele lor, iar toţi cei mici, jucăriile lor.
Vaporul închiriat pentru a duce cu el întregul Tarascon, botezat Tutu—panpan, un nume popular
al tamburinei tarasconeze, era o corabie mare din fier, comandat de căpitanul Scrapouchinat, un vapor
de cursă lungă din Toulouse. îmbarcarea trebuia să aibă loc chiar din Tarascon.
Apele Ronului erau bune, iar vaporul, fără vreun obstacol mare de apă, ar fi putut trece fluviul
până în oraş şi ar fi fost adus la bordul cheiului, unde încărcatul şi stivuirea luaseră o lună bună.
În timp ce marinarii aranjau în cală nenumăratele lăzi, viitorii pasageri se instalau de acum în
cabinele lor; şi cu ce bună dispoziţie! Câtă politeţe! Fiecare încerca să se facă util şi plăcut celorlalţi.
—Vă convine mai mult acest loc? Desigur!
—Vă place mai mult această cabină? La dispoziţia dumneavoastră! Şi tot aşa.
Nobilimea tarasconeză, atât de arogantă de obicei, familiile Aigueboulide, Escudelle, oameni
care, în mod normal, îi priveau de sus şi le râdeau în nas, convieţuiau acum cu burghezia.
În mijlocul acestui haos al îmbarcării, într—o dimineaţă sosi o scrisoare de la Părintele Vezole,
primul curier datat din Port—Tarascon:
„Domnul fie lăudat! Am ajuns, spunea blândul Părinte. Ne lipsesc câteva lucruri, cu toate
acestea Domnul fie lăudat!..."
Niciun pic de entuziasm în acea scrisoare, niciun detaliu în plus.
Reverendul se mulţumi să vorbească cu regele Negonko şi cu Likiriki, fiica regelui, un copil
fermecător căruia îi dăruise o plasă de perle. Apoi ceru să i se trimită câteva obiecte un pic mai
practice decât darurile obişnuite ale semnatarilor. Atât.
Despre port, oraş, despre instalarea coloniştilor, niciun singur cuvânt. Părintele Bataillet
murmura, furios:
—Mi se pare nepăsător acest Părinte Vezole al vostru... îl voi scutura niţel când vom ajunge!
Această scrisoare era într—adevăr foarte rece, mai ales venind din partea unui om atât de
binevoitor; dar efectul rău pe care l—ar fi putut produce se pierdu în deplasările dezordonate ale
instalării la bord, în zgomotul asurzitor al mutării unui întreg oraş.
Guvernatorul — Tartarin era strigat doar pe acest nume — îşi petrecea zilele pe puntea
vaporului Tutu—panpan. Cu mâinile la spate, zâmbind, mergând de—a lungul punţii, în mijlocul unei
îmbulzeli de o groază de lucruri ciudate, coşuri cu pâine, vitrine, lighene, care nu—şi găsiră încă locul
în stivuirea calei, le dădea sfaturi pe un ton părintesc:
—Copiii mei, transportaţi cu voi prea multe. Veţi găsi tot ce veţi avea nevoie acolo.
La fel şi el îşi lăsase săgeţile, baobabul, peştii roşii, mulţumindu—se cu o carabină americană cu
treizeci şi două de gloanţe şi cu o încărcătură de flintă.
Şi atât de atent era la tot, avea un ochi pentru toate, nu doar la bord, ci şi pe pământ, atât la
repetiţiile fanfarei, cât şi la exerciţiile armatei de pe străzi.
Această organizare militară a tarasconezilor, supravieţuind asediului de la Pamperigouste, fusese
consolidată, în scopul apărării coloniei şi al cuceririlor pe care le va număra pentru a se extinde!
Tartarin, încântat de atitudinea solemnă a armatei, îi exprima deseori mulţumirea sa căpitanului
Bravida, la ordinul zilei.
Totuşi, un rid brăzda cu nelinişte, uneori, fruntea guvernatorului.
Cu două zile înainte de îmbarcare, Barafort, un pescar din Ron, găsi între sălciile de pe mal o
butelie goală, închisă ermetic, a cărei sticlă era încă destul de transparentă pentru a putea distinge în
interior ceva asemănător unei hârtii rulate.
Niciun pescar nu ignoră că o epavă de genul ăsta trebuie să ajungă în mâinile autorităţilor, iar
Barafort aduse guvernatorului Tartarin misterioasa butelie care conţinea această scrisoare ciudată:
Tartarin.
Tarascon.
Europa.
Un cataclism înspăimântător în Port—Tarascon. Insula, oraşul, portul, totul înghiţit, dispărut.

Bompard, încrezător ca de obicei şi care moare întotdeauna victimă a devotării sale: Nu veniţi, în
numele cerului! Nimeni nu mai scoate un cuvânt!
Această întâmplare părea mâna unui farsor. Cum ajunsese această butelie, din fundul Oceaniei,
din val în val, până în Tarascon?
Iar apoi acel „care moare întotdeauna" nu trăda vreo mistificare? Nu contează. Acest semn
prevestitor tulbură triumful lui Tartarin.
CAPITOLUL IV. ÎMBARCAREA TARASCĂI. ÎNAINTE! ALBINELE PĂRĂSESC STUPUL. PARFUMUL INDIILOR ŞI
PARFUMUL TARASCONULUI. TARTARIN ÎNVAŢĂ LIMBA PAPUAŞILOR. AVENTURILE TRAVERSĂRII
Vorbiţi despre peisaj.

Dacă aţi văzut vreodată puntea Tutu—panpanului în acea dimineaţă a lunii mai 1881, nu a
existat ceva mai pitoresc de atât! Toți directorii în ţinută de ceremonie: Tournatoire, directorul general
al sănătăţii, Costecalde, directorul culturilor, Bravida, generalul în fruntea armatei şi încă vreo alţi
douăzeci care ofereau ochilor un amestec de costume felurite, brodate cu aur şi argint; mulţi purtând pe
deasupra mantoul de primă clasă, roşu, cu nasturi de aur. În mijlocul acestei mulţimi împodobite cu
galoane, pata albă a Părintelui Bataillet, marele milostiv al coloniei şi capelanul4 guvernatorului.
Armata, mai ales, strălucea. Cea mai mare parte a simplilor soldaţi fuseseră trimişi cu alte
vapoare; nu rămăseseră acum decât ofiţerii, cu săbii în mâini, cu revolverul la centură, cu bustul
cambrat, cu pieptul în faţă sub dolmanul5 cochet cu ace mici şi cu galoane, mândri mai ales de cizmele
lor minunate din lac strălucitor.
Printre uniforme şi costume se amestecau toaletele doamnelor, cu culori lucioase, deschise şi
vesele, cu panglici şi eşarfe care fluturau în aer, iar pe ici, pe colo, câteva bonete tarasconeze ale
servitoarelor. Peste toate acestea, pe vaporul din cupru strălucitor, cu parâmele înălţate spre cer,
imaginaţi—vă un soare frumos, un soare ca într—o zi de sărbătoare, având în zare apele Ronului, cu
valuri asemănătoare mării, tulburată de mistral şi veţi avea imaginea Tutu—panpan—ului plecând spre
Port—Tarascon.
Ducele de Mons nu putuse asista la lansarea acestuia, fiind reţinut în Londra de o nouă punere în
circulaţie. Avea nevoie de bani pentru a putea plăti vapoarele, echipajele şi inginerii, toate costurile
emigrării! Ducele anunţase fondurile printr—o scrisoare chiar în acea dimineaţă. Şi toţi admiraseră
latura practică a acelui personaj din Nord.
„Domnilor, ce exemplu ne dă acesta!" declara Tartarin, adăugând întotdeauna:
„Să—l imităm... Niciun entuziasm!" Este adevărat că el însuşi avea un aer foarte calm, foarte
modest, fără cel mai mic „fluflu", în mijlocul tuturor celor pe care îi conducea în costum, doar cu
marele cordon al Ordinului, pus cruciş pe redingota sa.
De pe puntea Tutu—panpan—ului se zăreau colonişti venind de departe, în cete, apăreau la
colţurile străzilor, apoi, ajunşi pe chei, erau uşor de recunoscut şi salutaţi după numele lor:
— A h ! Uite—i pe Roquetaillade!...
—Tel Domnule Franquebalme!...
Câte ţipete şi urale entuziaste! Printre altele, se făcu o plecăciune bătrânei văduve de viţă nobilă,
contesa d'Aigueboulide, cvasicentenară, când fusese zărită urcând încet la bord, într—un mantou din
mătase veche, dând din cap, ducând într—o mână o cutie şi în cealaltă bătrânul său papagal împăiat.
Oraşul se golea, pe măsură ce se scurgea timpul, străzile păreau din ce în ce mai largi printre
4
Capelan = preot catolic care slujeşte într—o biserică (cuv. bis.)
5
Dolman — Haină militară scurtă, îmblănită şi căptuşită cu blană, purtată de ofiţeri (cuv. mii)
casele închise, magazinele cu storurile trase şi toate jaluzelele lăsate.

Toată lumea era la bord, avusese loc un moment de mare reculegere, de linişte solemnă, spartă
de şuieratul vaporului sub presiune. Sute de ochi se întoarseră înspre căpitan, care sta în picioare pe o
dună mai mică, pregătit să dea ordinul de a demara. Deodată, cineva strigă:
—Şi târască...
Nu există cineva să nu fi auzit vorbindu—se despre târască, animalul minunat care dăduse
numele oraşului Tarascon. Pentru a reaminti toată povestirea pe scurt, această târască, în timpurile cele
mai îndepărtate, era un monstru de temut, care devasta gura fluviului Ron. Sfânta Marta, venită în
Provenţa după moartea lui Iisus, merse, îmbrăcată în alb, să caute animalul din mijlocul mlaştinilor şi
—l aduse în oraş, legat doar cu o panglică albastră, dar captiv, subjugat de inocenţa şi pietatea sfintei.
De atunci, tarasconezii sărbătoresc, din zece în zece ani, o ceremonie la care se plimbă de—a
lungul străzilor cu un monstru din lemn şi carton pictat, trecând drept broască ţestoasă, şarpe sau
crocodil, un chip bădăran şi grotesc al tarascăi de odinioară, venerată acum ca un idol, găzduită pe
cheltuiala statului şi cunoscută în întreaga ţară sub numele de „bunica!".
Să pleci fără bunica, nu li se părea cu putinţă. Câţiva tineri se repeziră şi o aduseră repede pe
chei.
Urmă o descărcare de lacrimi, ţipete de entuziasm, ca şi cum sufletul oraşului, însăşi ţara lor
respira, prin acest monstru de carton, acea plecare atât de dificilă.
Mult prea mare pentru a—i găsi un loc în interiorul navei, aşezară târască în spatele punţii; şi
acolo, caraghioasă, imensă, cu un aer de monstru din basme, cu pântecele din stofă şi cu solzii pictaţi,
cu capul înălţat deasupra bastingajului, completa atât de bine încărcătura pitorească şi ciudată, trecea
drept una din himerele sculptate la prora navelor şi însărcinată să vegheze asupra destinelor călătoriei.
Era înconjurată cu respect; unii chiar îi vorbeau, o ţineau de mână.
Văzând această emoţie, Tartarin se temu să nu trezească în inimi regretul ţării părăsite şi, la un
semn al lui, căpitanul Scrapouchinat ordonă imediat, pe un glas puternic:
—Înainte!
Izbucniră imediat sunetele fanfarei, şuierăturile vaporului, efervescenţele apei sub elice,
dominate de vocea lui Excourbanies:
—Fen de bruiti... să facem gălăgie!... Malul fusese trecut dintr—un salt; oraşul, turnurile regelui Réne
se întindeau în depărtare, din ce în ce mai micşorate, ca înceţoşate în lumina strălucitoare a soarelui de
pe Ron.
Toţi, aplecaţi peste borduri, liniştiţi, zâmbind, nepăsători, îşi priveau patria îndepărtându—se,
dispărând în urmă, fără nicio emoţie, mai ales acum că aveau cu ei târască, ca un roi de albine care îşi
schimbă stupul la sunetul ceaunelor sau ca un triunghi mare de turturele în zbor spre Africa.
Şi, într—adevăr, aceasta îi proteja. O vreme absolut minunată, o mare strălucitoare, nicio furtună, nicio
rafală de vânt, niciodată nu fusese mai favorabilă vreo traversare.
Pe canalul Suez, îşi scoaseră cu toţii limba un pic, pentru a se prăji sub arşiţa soarelui, în ciuda
înfăţişării coloniale adoptate de toţi după Tartarin: şapcă de plută acoperită cu pânză albă şi garnisită
cu un voal verde ; dar nu suferiră prea mult din cauza acestei temperaturi de cuptor, cu care cerul din
Provenţa îi obişnuise de mult timp.
După Port—Said şi Suez, după Aden, odată ce trecură Marea Roşie, Tutu—panpan se lansă spre
marea Indiilor, cu un mers rapid şi susţinut, sub un cer albastru, cremos, mătăsos ca unul din acei căţei
de usturoi, una din acele creme de usturoi pe care emigranţii o mâncau la toate mesele lor.
Cât usturoi mai consumau la bord ! Luaseră cu ei numeroase provizii din acesta, iar deliciosul
său miros marca urma vaporului, amestecând parfumul din Tarascon cu cel al Indiilor.
Curând se aflau de—a lungul insulelor care ieşeau din larg ca nişte coşuri cu flori ciudate, unde
zburau ici—colo nişte magnifice păsări îmbrăcate în nestemate. Nopţile liniştite, transparente, luminate
de constelaţiile de stele păreau străbătute de muzici îndepărtate şi confuze şi de dansurile baiaderelor.
În Maldive, la Ceylan, în Singapore, făcuseră nişte escale divine, dar tarasconezele, cu doamna
Excourbanies în frunte, îşi protejau soţii să coboare pe uscat.
Un instinct sălbatic de gelozie îi punea pe toţi în gardă împotriva acelui climat periculos al
Indiilor şi a exaltărilor moleşitoare, care pluteau până pe puntea Tutu—panpan—ului. Lăsându—se
seara, nu aveau nimic de văzut; timidul Pascalon se sprijini de bastingaj lângă dra. Clorinde, a familiei
Espazettes, o fată frumoasă al cărei farmec aristocratic îl atrăgea.

Blândul Tartarin le surâse de departe în barbă şi prevestea la sosire o posibilă căsătorie.
În rest, de la începutul traversării lor, guvernatorul se prezenta tuturor cu blândeţe, indulgenţă,
care contrasta cu violenţele şi mutrele triste ale căpitanului Scrapouchinat, un adevărat tiran la bordul
său, trimiţându—te la cel mai mic cuvânt „să fii executat ca o maimuţă verde". Tartarin, răbdător şi
raţional, se supunea nazurilor căpitanului, încerca chiar să—i caute scuze şi, pentru a înlătura furia
soldaţilor săi, îl dădea drept exemplul unei activităţi neobosite.
Orele dimineţii sale erau destinate studiului limbii papuaşe, sub conducerea capelanului său,
Părintele Bataillet, care, în calitatea sa de fost misionar, cunoştea această limbă şi încă multe altele.
În timpul zilei, Tartarin îi aduna pe toţi, fie pe punte, fie în salon, organiza conferinţe şi îşi
dezvăluia ştiinţa proaspăt acumulată despre plantaţiile cu sfeclă de zahăr şi despre lucrul cu trepanul.
De două ori pe săptămână se organizau curse de vânătoare, căci acolo, în colonie, se găsea
vânat, nu era ca în Tarascon, unde se limitau la vânarea şepcilor aruncate în aer.
—Trageţi bine, copii, dar nu trageţi prea repede, spunea Tartarin. Aveau sângele mult prea cald,
trebuiau să fie moderaţi.
Le dădea nişte sfaturi excelente, îi învăţa când era momentul să le prindă, după diferitele specii
de animale, calculând raţional ca la metronom6.
—Pentru prepeliţă, trei timpi. Unu, doi, trei... poc!... asta este... Pentru potârniche — şi scuturându—şi
mâna deschisă imitând zborul păsării — pentru potârniche, număraţi doar de două ori. Unu, doi...
poc!... Luaţi—o, este moartă.
Astfel treceau orele plictisitoare ale traversării şi fiecare rotire de elice îi apropia de îndeplinirea
viselor acestor oameni curajoşi, care se hrăneau de—a lungul drumului cu frumoase planuri de viitor,
călătorind cu iluzia a ceea ce—i aştepta pe insulă, nevorbind despre altceva decât despre instalare,
defrişări, împodobiri imaginare ale viitoarelor lor proprietăţi.
Duminica era zi de odihnă, zi de sărbătoare.
Părintele Bataillet spunea slujba în spatele punţii, cu mare fast; iar sunetele goarnelor
izbucneau, tobele băteau pe câmpuri, în momentul în care preotul scotea anafura. După slujbă,
Reverendul Părinte povestea una din acele parabole pătrunzătoare la care se pricepea de minune, mai
puţin o predică decât un mister poetic, arzând de credinţă meridională.
Iată una din acele povestiri, inocentă ca o întâmplare a sfinţilor, care se desfăşura pe vitraliile
unei vechi biserici dintr—un sat; dar, pentru a vă bucura de tot farmecul acesteia, trebuie să vă
imaginaţi vaporul spălat de briză, cu toate obiectele de aramă strălucitoare, cu doamnele în cerc,
guvernatorul aşezat în fotoliul său din sfeclă, împrejmuit de directorii săi în costum, soldaţii pe două
rânduri, marinarii în deschizături şi toată lumea liniştită, atentă, cu ochii îndreptaţi spre Părinte,
poziţionat în picioare pe treptele altarului. Loviturile elicelor au acelaşi ritm cu vocea sa; pe cerul
senin, profund, fumul vaporului se înalţă, drept şi subţire; delfinii plutesc la suprafaţa valurilor;
păsările de mare, albatroşii, urmăreau, ţipând, siajul vaporului, iar Părintele Alb, cu umărul într—o
parte, avea el însuşi, când îşi ridica şi—şi scutura mânecile sale largi, aspectul uneia dintre acele păsări
care dau din aripi, gata de plecare.
6
Metronom — instrument care marchează, prin bătăi regulate, intervale egale de timp (cuv. Tehn.)
CAPITOLUL V. ADEVĂRATA LEGENDĂ A ANTIHRISTULUI POVESTITĂ DE REVERENDUL PĂRINTE BATAILLET PE

PUNTEA TUTU—PANPAN—ULUI.
Dragii mei copii, vă conduc înspre paradis, în acea anticameră de sânge albastru unde stă marele
sfânt Petru, cu mănunchiul său de chei la centură, întotdeauna pregătit să—şi deschidă poarta sufletelor
celor alese, când se înfăţişează; din nefericire, de ani şi ani de zile, omenirea a devenit atât de rea, încât
cei mai buni, după moarte, se opresc în purgatoriu, fără a merge mai sus, iar bunul sfânt Petru nu are
altă grijă decât să—şi treacă cheile ruginite prin hârtia abrazivă şi să vâneze pânzele de păianjeni
întinse de—a lungul uşii sale ca nişte sigilii ale justiţiei. Pentru moment, i se păru că cineva bate la
poartă. îşi spuse:
—În fine... Iată unul, nu este oare prea devreme?... Apoi, odată deschis ghişeul, nimic în afară de
imensitatea şi eterna linişte, planetele imobile sau care se roteau în spaţiu cu un zgomot blând de
portocală coaptă desprinsă de creangă, dar nici vorbă de umbra vreunui ales.
Gândiţi—vă câtă umilire pentru acest sfânt blând care ne iubeşte atât de mult şi cum se descurajează zi
şi noapte, cum varsă lacrimi arzătoare, devoratoare, care sfârşesc prin a lăsa de—a lungul obrajilor săi
două urme profunde, asemănătoare celor care se văd pe drumurile carierelor dintre Tarascon şi
Montmajour! Sau, odată ce sfântul Iosif, sosit pentru a—i ţine companie, căci.
cu timpul se plictisea, bietul purtător de chei, singur întotdeauna în anticamera sa, deci odată ce sfântul
Iosif îi spunea pentru a—l consola:
—Dar, în definitiv, ce poate să ţi se întâmple dacă acei oameni de jos nu se prezintă la ghişeul tău?...
Nu—ţi este bine aici, alintat de cele mai suave muzici şi de mirosurile cele mai suave?...
Şi, în timp ce vorbea aşa, din înaltul celor şapte ceruri deschise în şir, cobora o briză călduţă
încărcată de parfumuri, sunete, despre care nici nu aţi fi avut habar, dragii mei prieteni, nici măcar acel
gust al limonadei şi al zmeurei proaspete pe care mirosul mării ni—l aduce de ceva timp în faţă nu se
compară cu acel miros de insule trandafirii în vânt.
—He! făcu blândul sfânt Petru, mă simt foarte bine în acest paradis al binecuvântării, dar mi—aş dori
să fie aici cu mine toţi aceşti sărmani copii...
Şi brusc, plin de indignare:
— A h , netrebnicii, ah! Imbecilii...
Nu, vezi tu, Iosif, Domnul este mult prea bun pentru aceşti sărmani... Şi, în locul său, aş şti
foarte clar ce aş face.
—Ce ai face, dragul meu Petru?
—Te, bineînţeles, câte o puternică lovitură de picior în furnicar şi apoi mergi să te plimbi printre
oameni!
Sfântul Iosif îşi scutură barba sa bătrână... I—ar trebui într—adevăr acea lovitură de picior care
ar distruge pământul...
Mai treacă peste turci, păgâni, acele popoare din Asia care cad în putreziciune, dar lumea
creştină a fost potrivită, solidă, construită de Fiul...
—Într—adevăr, reluă sfântul Petru. Dar dacă Hristos l—a construit, atunci tot el poate să—l distrugă.
îl voi trimite pe Fiul Dumnezeiesc a doua oară la aceşti ocnaşi de jos, iar acest Anticrist, care ar fi
Hristos deghizat, ar fi făcut posibil să—i pună în pericol.
Sfântul cel blând vorbea în furia sa, fără a s e gândi la cele spuse, fără a se teme mai ales că
cuvintele sale vor fi repetate Stăpânului Dumnezeiesc, iar mare—i fu uimirea când imediat Fiul omului
se îndreptă spre el, cu un mic pachet pe umăr, în vârful unui toiag de drum, poruncind pe un glas
hotărât şi calculat:
—Petru, vino... Te iau cu mine.
În faţa lividităţii lui Iisus, febrei marilor săi ochi acoperiţi care aruncau încă mai multe focuri
decât aura sa, Petru înţelese imediat şi regretă că spusese prea multe. Ce n—ar fi dat pentru ca această
a doua misiune a Fiului lui Dumnezeu pe pământ să nu aibă loc şi mai ales să nu fie şi el în călătorie!
Se agita, complet zăpăcit, cu mâinile tremurând:
—Ah! Dumnezeul meu... Ah! Dumnezeul meu... Şi cheile mele, ce voi face cu acestea? Este foarte
adevărat că pentru un drum atât de lung, mănunchiul său greu nu era prea confortabil. „Şi uşa mea,
cine mi—o va păstra?"
La care Iisus zâmbi, citind în sufletul său, şi spuse:
—Lasă cheile în broască, Petru... Nu există niciun risc ca cineva să intre la noi, ştii bine lucrul ăsta.
Vorbea blând, dar se simţea totuşi ceva de neînduplecat în zâmbetul şi vocea sa.
După cum scrie în Sfânta Scriptură, semne pe cer anunţaseră sosirea pe pământ a Fiului omului, dar
de mult timp oamenii aşezaţi pe vine nu mai priveau cerul şi, absorbiţi de pasiunile lor, nimic nu le
semnala prezenţa Stăpânului şi a bătrânului servitor care îl însoţea, cu atât mai mult cu cât cei doi
călători făcuseră schimb şi se deghizaseră în orice doreau.
Nu mai puţin, în primul oraş în care ajunseseră, în momentul în care un bandit cunoscut sub numele
de Sanguinarias, făptaşul unor crime îngrozitoare, trebuia să fie omorât, muncitorii angajaţi să ridice
lemnele justiţiei în timpul nopţii se mirară văzând lucrând cu ei, la lumina torţelor, doi tovarăşi veniţi
nu se ştie de unde, unul subţire şi arogant ca un bastard de prinţ, cu barba crâncenă, cu ochii ca
nestematele, celălalt cocoşat, cu un aer blajin şi adormit, cu două cicatrice lungi, ca nişte rigole pe
obrajii săi veştejiţi. Apoi, în zorii zilei, odată ridicat eşafodul, poporul şi autorităţile adunate în cerc
pentru tortură, cei doi străini dispărură, lăsând întreaga maşinărie atât de ciudat vrăjită, că, în timp ce
se auzi condamnatul, pe podea, cuţitul, cu toate că era bine ascuţit, cu un oţel de bună calitate, căzu de
douăzeci de ori fără a reuşi măcar să—i zgârie pielea.
Imaginaţi—vă acest tablou, magistraţii îngroziţi, oripilarea mulţimii, călăul îmbulzindu—şi
ajutoarele, Sanguinarias însuşi smulgându—şi pletele umede de transpiraţie, — cu siguranţă această
haimana era din Beaucaire, şi instinctelor sale proaste li se alătura un orgoliu diabolic — Sanguinarias,
foarte jignit, întorcându—şi şi răsucindu—şi gâtul său de taur negru în lunetă, spunând:
—Ah! aşa... dar oare ce am?... Aşadar, nu sunt făcut ca alţii de nu se poate nimeni atinge de mine!...
Şi, în cele din urmă, jandarmii fură obligaţi să—l ia cu forţa, să—l ducă în celula sa, în timp ce
gloata urla, dansa în jurul eşafodului din bucăţele, arzător şi trosnind până în ceruri ca un foc al
Sfântului Ioan.
De atunci, în acest oraş şi în orice oraş civilizat, se făceau farmece asupra deciziilor supreme ale
justiţiei. Spada legii nu mai tăia şi, cum doar de moarte se tem asasinii, curând o revărsare de crime
acoperi întreaga lume, străzile şi drumurile nu mai erau ţinute de oamenii oneşti şi îngroziţi, în timp ce
în centre, înţesaţi sub acoperişuri, tâlharii se îngrăşau cu carne, despicau faţa gardienilor cu lovituri de
picior, le scoteau ochii cu degetul mic sau, pur şi simplu, din curiozitate, se distrau să le spargă capul
pentru a vedea ce se află înăuntru.
În faţa marii pagube provocate în mijlocul omenirii de nimic altceva decât de dezarmarea justiţiei,
curajosul sfânt Petru consideră că era deja prea mult şi, cu inima plină de compasiune, cu un mare
zâmbet complice spuse:
—Lecţia a avut succes, Stăpâne, şi cred că îşi vor aduce aminte de asta... cel puţin, dacă am urca,
acum... Ceea ce vreau să vă spun este că mi—e teamă că este nevoie de mine, acolo sus.
Fiul omului avu un zâmbet palid:
—Aminteşte—ţi, spuse el, cu degetul ridicat... Ceea ce Hristos a construit, doar el singur ar putea să
distrugă!
Şi Petru se gândi, cu capul aplecat:

—Sărmanii mei copii, am spus prea multe, am spus prea multe!
În acel moment se aflau pe pantele fertile la poalele cărora o bogată cetate imperială îşi întindea,
până nu se mai vedea, domurile, terasele, clopotele aurite, turnuri şi săgeţi ale catedralelor, unde cruci
de toate formele, din marmură şi din aur, străluceau sub apusul netulburat.
—Sper că aici există mănăstiri şi biserici! reluă blândul bătrân, încercând să întoarcă mânia
Domnului... cel puţin i—ar face plăcere!
Dar, după cum ştiţi, ceea ce dispreţuieşte mai mult Iisus este cultul ipocrit şi somptuos al fariseilor,
acele biserici unde se merge la slujbă după neamuri, şi acele mănăstiri care produc ciocolată; grăbi
pasul fără a răspunde, iar culturile fiind prea înalte, deasupra grâului, la coborâre din formidabilul
distrugător al umanităţii, nu se vedea decât o adunătură de boarfe care sărea în vârful unui toiag de
drum... Şi atunci, în acest oraş în care intrară, locuia un bătrân, un împărat bătrân, decanul prinţilor
Europei, pentru că era cel mai corect şi cel mai puternic, care păstra războiul înlănţuit cu asul
canoanelor sale şi, prin forţă sau convingere, împiedica popoarele să se omoare între ele.
Atât cât putea fi vorba, exista un acord tacit între câine şi lup, iar turmele păşteau liniştite; de
exemplu, după canonul fereşte—te de cei din interior! De aceea, toată lumea ţinea la viaţa bunului
împărat; nu era nicio mamă care să nu fie pregătită să—şi deschidă venele pentru a curge sângele cel
mai roşu şi cel mai bogat.
Apoi, deodată, toată această dragoste se transformă în ură, un cuvânt de ordine infernal circulă:
—Să—l ucidem... este cel mai bun tiran, cel mai dezgustător dintre toţi, pentru că nu ne lasă nici
dreptul revoltei.
Şi în subsolul palatului imperial minat, dinamitat, în noaptea sobră în care conspiratorii se foiau, de
la apă până la centură; vă las să ghiciţi ce tovarăş misterios cu ochi scăpărători conducea lucrarea
morţii, îngrădind inimile la frică, milă şi, când lovitura porni, scoţând un bravo absolut...
Ah! Bietul împărat! Nu se mai găsi mare lucru din el de sub dărâmături. Câteva fire din barba roşie,
o mână a justiţiei răsucită de flăcări; şi, imediat războiul dezlănţuit urlă, cerul se umplu de corbii
adunaţi deasupra graniţelor, marele măcel începu şi nu se mai termină.
În timp ce norodul se măcelărea cu ajutorul unor unelte înspăimântătoare, din toate părţile, oraşele
erau luate cu asalt, ardeau în văzduh ca nişte torţe, pe drumurile stânjenite de animale dezorientate, de
căruţe fără vizitii, de—a lungul câmpiilor în pârloagă, fluvii roşii de sânge, viţe de vie şi culturi
distruse fără milă, Iisus mergea cu pasul său lent, tot cu toiagul pe umăr şi avându—l pe urmele sale pe
sfântul bătrân bun, care încerca în zadar să—l înduplece. Iisus trăgea spre o ţară foarte îndepărtată
unde predica un doctor renumit, pe numele său dl. Mauve.
Dl. Mauve, un mare vindecător al oamenilor şi al animalelor, mânuind forţele naturii după voinţa
sa, aproape găsise prelungirea vieţii omeneşti; era acolo, avea atâta nevoie de acest lucru, când, într—o
noapte, din neatenţia unui nou ucenic de laborator, foarte frumos, foarte palid, şi pe care nu—l mai zări
apoi niciodată, mai multe borcane umplute cu peşti abili rămăseseră destupate, şi dimineaţa dl. Mauve,
deschizând uşa, căzu mort asfixiat.
Dintr—odată viaţa umană nu mai putea fi prelungită, dimpotrivă; căci savantul colecţiona la el,
pentru studiu, o mulţime de calamităţi vechi, lepre extraordinare din Egipt şi din Evul Mediu, ai căror
germeni, odată scăpaţi din ghearele dracului, se răspândiseră în întreaga lume şi o pustiiseră. Ploua cu
broaşte râioase, infectate şi josnice, ca în vremea evreilor; apoi febre, galbenă, malignă, a patra, a treia,
a doua, ciume, tifos, o groază de boli pierdute, inserate peste toate cele noi, altele care încă nu se
cunoşteau, iar în popor toate acestea purtau numele „răul dl. Mauve".
Copiii mei, Domnul să vă păzească de acest rău cumplit!
Oasele se topeau ca sticla, muşchii se scămoşau. Exista multă suferinţă, încât nici nu se mai
protesta; bolnavii, înainte de a da ortul popii, cădeau în bucăţi, cădeau zdrobiţi pe drumuri, iar
administraţia drumurilor publice nu avea atâtea lopeţi şi nici atâtea morminte pentru a le aduna.
„Trezeşte—te!" Iată într—adevăr o problemă rezolvată!... spunea sfântul Petru cu o bucurie de o
falsă veselie din care curgeau lacrimile.
Iar acum, Stăpâne, dacă ne—am întoarce la noi... încep să mă consum.
Iisus ştia bine că această lâncezeală aparentă ascundea o compasiune mare pentru umanitate, şi el,
totuşi, atât de bun, jurase să—i distrugă până la ultimul om. Trebuie spus că şi ei îi făcuseră atâtea!... la
urma urmei, se simţea oboseala.

În acea perioadă, continuându—şi drumul fără a răspunde, mergea prin sate cu bătrânul său servitor
într—o dimineaţă crudă şi plină de rouă, în timp ce, în drumul lor, odată cu chemările cocoşilor şi ale
întregii zarve a animalelor care salutau răsăritul soarelui, un tărăboi omenesc ajunse până la ei, un ţipăt
de femeie urca în lungimi mari de undă, prin ştrangulare, atât de puternic, încât despica văzduhul, apoi
îndulcindu—se într—o uşoară tânguire îndelungată, căreia toţi cei care au auzit—o o dată nu puteau să
se înşele. în ziua care tocmai începea, apăruse pe lume o nouă fiinţă. Iisus, gânditor, se opri. Dacă se
năşteau mereu, ce rost avea să—i distrugă?
Şi, întorcându—se spre căsuţa de unde se auzea glasul, îşi ridică mâna albă ameninţător.
—Ai milă!... Stăpâne, ai milă pentru toţi micuţii! plângea cu sughiţuri curajosul sfânt Petru.
Domnul îl linişti cu un cuvânt.
Acestui copil nou—născut ca şi tuturor celor care se vor naşte de acum înainte pe pământ, le va face
un dar de binecuvântare. Petru nu îndrăzni să întrebe despre ce era vorba, dar pot să vă spun eu, dragii
mei prieteni. Iisus le dădu acestor sărmani miei experienţa şi fu un lucru teribil.
Gândiţi—vă, până atunci, când un ora murea, experienţa acestuia mergea cu el. Dar iată că, după
darul lui Iisus, pe pământ exista multă experienţă acumulată. Copiii se năşteau trişti, bătrâni
descurajaţi; de abia deschideau ochii, descopereau capătul tuturor lucrurilor şi toţi vedeau acest fapt
îngrozitor: omoruri de copii, cei mai mici încercând să se distrugă cu mânuţele lor disperate.
Şi totuşi nu era deloc suficient, blestemata seminţie nu voia să se stingă şi se încăpăţâna să trăiască
chiar şi aşa.
Atunci, pentru a—i pune capăt mai repede, Hristos le luă bărbaţilor şi femeilor gustul dragostei,
sentimentul frumuseţii. Nu mai exista niciun fel de fericire pe pământ, niciun fel de exaltare în
rugăciune, nici în voluptate. Toţi încercau doar să uite de toate, toată lumea visa la somn... Oh! Să
dormi! Să nu mai gândeşti, să nu mai trăieşti...
După cum vedeţi, sărmana omenire era într—o stare destul de deplorabilă şi se afla în această
situaţie de mult timp, căci neobositul exterminator era din ce în ce mai grăbit cu munca sa. Străbătea
lumea, rătăcind ca un călător, cu o desagă în vârful unui toiag, cu tovarăşul său în urma lui, sătul până
peste cap, cocoşat, cu cele două şiruri de lacrimi care îi brăzdau şi mai mult obrajii, pe măsură ce
Stăpânul, în trecerea sa, dezlănţuia vulcanii, ciclonii şi cutremurele.
Sau, într—o frumoasă dimineaţă de Adormire, când Iisus mergea pe mare, alunecând pe suprafaţa
valurilor, aşa cum ne—o înfăţişează şi Sfânta Scriptură, ajunse în mijlocul insulelor din Oceania, chiar
în acele ţinuturi ale Pacificului pe care le străbatem noi acum.
Din acel arhipelag de insule plin de verdeaţă ajungeau până la el, aduse de briza mării, nişte glasuri
de femei şi de copii care cântau nişte cântece provensale.
—Te! strigă sfântul Petru, cântă arii din Tarascón. Iisus se întoarse pe jumătate:
—Aceşti tarasconezi cred că sunt nişte creştini răi, nu?
—Oh! Stăpâne, au devenit mai buni de—a lungul timpului, se grăbi să răspundă bunul sfânt, temându
—se ca, la un semn al mâniei dumnezeieşti, insula de care se apropiau să nu fie înghiţită de valuri.
Această insulă, aţi ghicit, nu era alta decât Port—Tarascon, unde locuitorii, în cinstea Adormirii,
desfăşurau o slujbă solemnă. Dragii mei, şi încă ce mai procesiune!
Mai întâi pocăiţii, toţi pocăiţii, albaştri, albi, gri, de absolut toate culorile, precedaţi de clopoţeii lor,
care îşi amestecau notele . de cristal şi de argint. După pocăiţi, asociaţii de femei, îmbrăcate în albastru
şi înveşmântate cu voaluri lungi ca sfinţii din rai. Apoi, veneau bătrânele steaguri, atât de înalte încât
figurile sfinţilor, cu aurele ţesute în aur pe stofă de mătase, păreau că descind din cer deasupra
mulţimii. Urma apoi Taina Sfintei Căsătorii, sub baldachinul din catifea roşie, foarte încet, foarte greu,
dominată de coşuri mari cu pâine, aproape de care copiii din cor duceau, în capătul unor toiege lungi,
aurite, nişte lămpaşe voluminoase, verzi, în care ardeau nişte flăcărui. întreg poporul era pe urmele lor,
tineri şi bătrâni, cântând şi rugându—se atât cât îi ţineau puterile.
Procesiunea se desfăşura în jurul insulei, atât pe plajă, cât şi pe versantul dealurilor sau pe culmile
unde lifturi mari, care se legănau, lăsau uşori aburi albăstrui sub soare.
Sfântul Petru murmură:
—Ce frumos este!... fără a mai adăuga ceva în plus, pentru că îşi pierduse speranţa de a—şi îndupleca
stăpânul, după atâtea încercări zadarnice. Dar chiar acum se înşela.
Fiul omului, emoţionat până în fundul inimii de aceste izbucniri de credinţă nevinovată, privea cum
pluteau steagurile din Port—Tarascon şi se gândea, nemişcat pe crestele valurilor, regretând pentru
prima dată misiunea sa de a—i omorî.
Deodată, îşi ridică chipul palid şi blajin şi, în liniştea mării potolite, cu o voce care umpluse
văzduhul, strigă spre cer:
—Tată, tată, o amânare!...
Tatăl şi Fiul se înţeleseseră, fără a mai vorbi în plus, prin văzduhul limpede.
Părintele Bataillet îşi termină povestirea.
Auditoriul, tăcut, rămase fără a se mişca de la locul său, foarte emoţionat, când deodată, de pe
puntea Tutu—panpan—ului, căpitanul Scrapouchinat strigă:
—În zare se distinge insula Port—Tarascon, domnule guvernator, în mai puţin de o oră vom fi în radă.
Atunci, toată lumea se ridică în picioare şi se auzi un „ura!"
CAPITOLUL VI. SOSIREA ÎN PORT—TARASCON. NIMENI. DEBARCAREA ARMATEI. FARMA... BEZU BRAVIDA IA
LEGĂTURA. O CATASTROFĂ TERIBILĂ. UN FARMACIST TATUAT.
—Ce naiba se întâmplă?... nimeni să nu ne aştepte... spuse Tartarin, în dezordinea primelor sale
strigăte de bucurie reţinută.
Fără îndoială, vaporul nu fusese încă remarcat de pe uscat.
Trebuiau să se anunţe. Trei izbituri de tun traversaseră cele două insule întinse, de un verde roditor,
de un verde—reumatism, între care vaporul tocmai pătrunsese.
Toate privirile se întorseseră înspre malul cel mai apropiat, o fâşie strâmtă de nisip, largă de doar
câţiva centimetri, dincolo de care se înălţau pante abrupte acoperite de o surpare a unei vegetaţii
prăbuşite din vârfuri şi până în mare.
Când ecoul izbiturilor de tun încetă să mai bubuie, o linişte puternică învălui din nou aceste insule
cu aspect ciudat. Dar absolut nimeni; şi ceea ce era şi mai inexplicabil încă era faptul că nu se vedea
niciun port, niciun fort, nici oraş, nici dărâmături, nici bazine de reparaţie a vaporului, nimic!
Tartarin se întoarse înspre Scrapouchinat, care dăduse deja ordinele pentru ancorare:
—Sunteţi convins, căpitane?...
Irascibilul căpitan răspunse printr—o salvă de injurii. Dacă era sigur, la naiba!... poate îşi cunoştea
meseria, mii de trăsnete!... ştia să—şi conducă nava!...
—Pascalon, du—te şi caută—mi harta insulei!... spuse Tartarin, la fel de calm.
Din fericire, avea la el o hartă a coloniei, concepută la scară mare, pe care erau minuţios prezentate
promontoriile, golfurile, râurile, munţii, până la amplasarea principalelor monumente ale oraşului.
Imediat, aceasta fusese expusă, iar Tartarin, înconjurat de toţi, se puse pe studiat, arătând cu degetul.
E bine aşa, aici, insula Port—Tarascon... cealaltă insulă în faţă, acolo... promontoriul... foarte bine...
În stânga, recifele de corali... perfect... Dar atunci, despre ce este vorba? Oraşul, portul, locuitorii,
ce se întâmplase cu acestea?
Timid, behăind un pic, Pascalon sugeră că poate se confruntau cu vreo farsă de—a lui Bompard,
cunoscut în Tarascon pentru farsele sale.
—Poate Bompard, spuse Tartar in... dar Bezuquet, un bărbat precaut, serios... De altfel, oricât de farsor
ai fi, nu şterpeleşti un oraş, un port, nişte bazine de carene7.
În zare se putea observa, de cealaltă parte a coastei, ceva asemănător unei barăci; dar recifele de
corali nu permiteau vaporului să se apropie mai mult, şi la această distanţă totul se pierdea în frunzişul
de un verde închis.
Foarte uimiţi, priveau cu toţii, pregătiţi pentru debarcare, cu bagajele în mâini, bătrâna văduvă
d'Aigueboulide însăşi ducându—şi cutia şi, în uimirea generală, se auzi guvernatorul însuşi care
bolborosi cu jumătate de glas:
—Este într—adevăr de neînţeles!... Deodată se ridică:
—Căpitane, armează vaporul! Comandante Bravida, cheamă armata!
În timp ce goarna scotea sunete de ta—ra—ra—ta, iar Bravida lansase chemarea, Tartarin, foarte
7
Carenă — partea exterioară a corpului unei nave, care se găseşte sub linia de plutire (cuv mar.)
liniştit, le calma pe doamne:

—Nu vă temeţi de nimic! Cu siguranţă, toate au o explicaţie... Iar bărbaţilor, celor care nu îşi
reveniseră:
—Într—o oră ne vom întoarce. Aşteptaţi—ne aici, nimeni să nu se mişte.
Aceştia nu încercaseră să se mişte, îl înconjurau şi spuneau ca el:
—Da, domnule guvernator... Totul se va explica... cu siguranţă...
În acel moment, Tartarin li se părea foarte impunător.
Pe vaporul imens, Tartarin luă loc împreună cu secretarul său Pascalon, capelanul său, Părintele
Bataillet, Bravida, Tournatoire, Excourbanies şi armata, înarmaţi până în dinţi cu săbii, topoare,
revolvere şi carabine, fără a uita de renumitul Winchester cu treizeci şi două de gloanţe.
Pe măsură ce se apropiau de acel mal liniştit, unde nimic nu mişca, se distingea un debarcader vechi
din bârne şi scânduri, ros de spumă într—o apă clocită. Ceea ce părea de necrezut era că aici fusese
acel dig, unde băştinaşii veniseră înaintea călătorilor de pe Farandole. Un pic mai departe se ivea un
fel de baracă veche, cu ferestrele închise cu storuri din fier, roşii, pictate cu oxid de plumb, care
aruncau nişte reflexe sângerii în apa clocită. Un acoperiş de scânduri o acoperea, dar fisurat, dezlipit.
Odată debarcaţi, fugiseră într—acolo. O ruină, atât în interior cât şi în afară, Fragmente mari de cer
se vedeau prin acoperiş, tavanul coşcovit se fărâmiţa într—o putreziciune de lemn, şopârle uriaşe
dispăreau printre crăpături, animale negre mişunau de—a lungul pereţilor, broaşte râioase lipicioase
ponegreau colţurile. Tartarin, intrând primul, era cât pe ce să calce pe un şarpe mare ca braţul. Peste tot
un miros de umiditate, de mucegai, scârbos şi anost.
Printre cele câteva resturi de pereţi rămaşi încă în picioare, se putea recunoaşte că baraca fusese
separată în compartimente înguste ca nişte boxe din staul sau nişte cabine. Pe unul din aceşti pereţi se
citeau cu litere de—o şchioapă aceste cuvinte: Farma... Bezu... Restul dispăruse, fiind mâncat de
putregai; dar nu trebuia să faci parte dintr—un club foarte mare pentru a ghici „Farmacia Bezuquet".
—Acum văd ce este, spuse Tartarin, acest versant al insulei era periculos şi, după o încercare de
colonizare, au mers să se instaleze de cealaltă parte.
Apoi, cu o voce hotărâtă, îi ordonă comandantului Bravida să plece în recunoaştere în fruntea
armatei: şi—ar croi drum până în vârful muntelui; de acolo ar explora ţara şi ar vedea hornurile
oraşului scoţând fum.
—Îndată ce veţi lua legătura, ne veţi avertiza printr—o muschetă.
Cât despre el, va rămâne acolo jos, în cartierul general, cu secretarul său, capelanul său şi încă alţi
câţiva.
Bravida şi locotenentul Excourbanies îşi aliniaseră oamenii şi porniră la drum. Soldaţii înaintaseră
într—o bună ordine; dar terenul care se înălţa, acoperit de muşchi cu alge şi glisant făcea drumul
dificil, iar rândurile nu întârziaseră să se distanţeze.
Traversară un pârâu, pe malul căruia rămăseseră nişte urme ale unui lavoar, ale unui spălător uitat,
totul acoperit de acel muşchi devorant, invadator, care se întâlnea la tot pasul. Un pic mai departe,
urmele unei alte construcţii, care părea să fi fost un blockhaus.
Ordinea perfectă a soldaţilor se termină printr—o dezorganizare, datorită întâlnirii a sute de găuri
foarte apropiate unele de altele, mascate mişeleşte de o vegetaţie de mărăcini şi de liane.
Mai mulţi oameni se prăbuşiseră aici cu un mare tărăboi, iscat de echipamentele din piele şi de
arme, făcând să fugă, în căderea lor, acele şopârle imense asemănătoare celor din baracă. Aceste găuri
nu erau prea adânci, doar nişte excavaţii uşoare săpate în şir.
—Ai fi spus că era un vechi cimitir, remarcă locotenentul Excourbanies. Acest gând îi trecu prin cap la
apariţia vagă a crucilor, făcute din crengi împletite, acum pline de verdeaţă, restituite naturii şi luând
forma unor butuci de viţă de vie sălbatică, în orice caz, un cimitir mutat, pentru că nu mai rămăsese
nicio urmă de oseminte.
După o escapadă penibilă printre desişurile groase, ajunseseră sus. Aici era un aer mult mai sănătos,
împrospătat de briză şi plin de mirosuri marine. în depărtare se întindea un şes mare, după care
terenurile coborau din nou, imperceptibil, înspre mare. Oraşul trebuia să fie acolo.
Un soldat, cu degetul întins, arătă fumurile care urcau, în timp ce Excourbanies strigă pe un ton
vesel: Ascultaţi!... tobele!..., Farandole!"
Nu aveau cum să se înşele, era răsunetul sacadat al unui cântec de farandolă. Port—Tarascon—ul
era în faţa lor.
Se vedeau deja oamenii din oraş, o mulţime care ieşea printre pante, la extremitatea platoului.
—Stai! spuse deodată Bravida, vorbim despre sălbatici.
În fruntea grupului, în faţa tobelor, un negru imens dansa, slab, îmbrăcat într—un tricou de marinar,
cu ochelari albaştri pe ochi, rotind deasupra capului un tomahawk.
Când cele două grupuri se opriră şi priviră în depărtare, Bravida izbucni într—un hohot de râs:
—Este prea mult!... Ah! Farsorul... şi scoţându—şi sabia din teacă, alergă înainte. Oamenii săi îl
strigară:
—Comandante!... comandante!...
Dar acesta nu îi asculta, continua să alerge şi, crezând că i se adresează lui Bompard, îi strigă
dansatorului, apropiindu—se de acesta:
—Te cunosc, dragul meu... prea sălbatic... prea băştinaş... Celălalt continua să danseze, făcând să i se
învârtă arma; iar, când nefericitul Bravida văzu că avea în faţa lui un adevărat tâlhar, era mult prea
târziu pentru a evita teribila lovitură de ciomag care îi desfundă şapca de plută, făcu să—i sară capul şi
îl lăsă anchilozat.
În acelaşi timp, se declanşa o furtună de urlete, de săgeţi şi gloanţe. Văzându—şi comandantul la
pământ, soldaţii şovăiseră din instinct, apoi fugiseră, fără a vedea că sălbaticii făceau la fel.
Tartarin auzi de jos schimbul de focuri. „Au luat legătura", îşi spuse el liniştit. Dar bucuria sa se
preschimbă în uimire, când îşi văzu armata revenind în dezordine, sărind printre pomi, unii fără pălării,
alţii fără încălţăminte, toţi scoţând acelaşi strigăt îngrozit: „Sălbaticii!... sălbaticii!..." Urmă un moment
de panică îngrozitoare. Vaporul o luă în larg şi se salvă cu toate vâslele. Guvernatorul alerga spre mal,
strigând în gura mare: „Aveţi sânge rece!... sânge rece!...", cu o voce curată, ca glasul unei păsări de
mare aflată într—o suferinţă cumplită care dubla frica tuturor.
Harababura acelui „scapă cine poate" se prelungi mai multe minute deasupra bancului de nisip
strâmt; dar, cum nu ştiau înspre ce parte să o ia, sfârşiră prin a se aduna. Nearătându—se de altfel
niciun sălbatic, se putură recunoaşte şi întreba:
—Şi comandatul?
—Mort.
Când Excourbanies povestise despre confuzia nefericită a lui Bravida, Tartarin strigă:
—Nefericitul Placide!... Câtă imprudenţă!... într—un ţinut duşman... Nu se lămuri, prin urmare!
Deodată dădu ordin să se amplaseze santinelele, care, odată desemnate, se îndepărtară încet două
câte două, foarte hotărâţi să nu se îndepărteze prea tare de restul grupului. Apoi se făcu adunare, în
vreme ce Tournatoire se ocupa cu pansarea unui rănit care primise o săgeată otrăvită şi se umfla
văzând cu ochii.
Tartarin reluă cuvântul:
—Înainte de toate să evităm vărsarea de sânge.
Propuse să—l trimită pe părintele Bataillet cu o ramură de palmier pe care o va agita de departe, cu
scopul de a afla un pic ceea ce se întâmpla de partea duşmanului şi ce se întâmplase cu primii care
ocupaseră insula.
Părintele Bataillet strigă din nou:
—Ah! Vai! O ramură de palmier!... Aş prefera mai degrabă Winchester—ul vostru cu treizeci şi două
de gloanţe.
—Hei bine, dacă reverendul nu vrea să meargă, voi merge eu, reluă guvernatorul. Doar domnul
capelan mă va însoţi, pentru că nu cunosc limba papuaşilor...
—Dar nu, nu o ştiu.
—Cum naiba!... Dar atunci ce m—aţi învăţat timp de trei luni?... Toate lecţiile pe care le—am învăţat
de—a lungul călătoriei în ce limbă erau atunci?...
Părintele Bataillet, ca un tarasconez bun ce era, se scoase din discuţie, spunând că nu cunoştea
limba papuaşilor de aici, doar pe cea a celor de dincolo.
Cât timp dură conversaţia, se produse o nouă panică, focuri de armă izbucniră din direcţia
santinelelor, iar din desimea pădurii ieşi o voce pierdută care striga cu un accent tarasconez:
—Nu trageţi!... în numele tuturor!... nu trageţi!
După un minut, din tufişuri sări o fiinţă ciudată, urâtă, acoperită de tatuaje roşu aprins şi negre ca un
tricou de clovn din cap până în picioare. Era Bezuquet.
—Te!... Bezuquet.
—Ei! Ce faci?
—Cum s—a făcut aşa?...
—Dar unde sunt ceilalţi?
—Şi oraşul, portul, bazinul de reparaţie a vaporului?
—Iată ce a rămas din oraş, răspunse farmacistul, arătând spre baraca în ruină; iar locuitori, uite — şi se
arătă pe el însuşi. Dar înainte de toate, aruncaţi—mi ceva pe corp pentru a ascunde aceste orori cu care
m—au acoperit aceşti nefericiţi!
Într—adevăr, imaginaţia cea mai dezgustătoare a sălbaticilor în delir îi desenase pe piele cu lovituri
de sulă.
Excourbanies îi dădu mantoul cel mare de clasa dintâi şi, după ce fusese îmbărbătat cu o înghiţitură
de rachiu, nefericitul Bezuquet începu, cu accentul pe care nu—l pierduse, elocuţiunea sa tarasconeză:
—Dacă aţi fost surprinşi cu durere, în această dimineaţă, văzând că oraşul Port—Tarascon nu exista
decât pe hartă, gândiţi—vă la noi ceilalţi de pe Farandole şi Lucifer, când am ajuns...
—Scuze că vă întrerup, spuse Tartarin, văzând santinelele, la liziera pădurii, dând semne de nelinişte.
Cred că ar fi mult mai înţelept să vă continuaţi povestirea la bord. Aici, ne pot surprinde canibalii.
—Deloc... Schimbul vostru de focuri i—a pus pe fugă... Au părăsit toţi insula şi am profitat şi eu de
asta pentru a evada.
Tartarin insistă. Prefera povestirea lui Bezuquet la bord, în faţa marelui Consiliu adunat. Situaţia era
destul de serioasă. Aduseseră aproape vaporul, care, de la începutul încăierării, stătea la distanţă, cu
laşitate, şi recuceriră vaporul, în care toată lumea aştepta cu nerăbdare rezultatul primei recunoaşteri.
CAPITOLUL VII. CONTINUAŢI, BEZUQUET... ESTE SAU NU UN IMPOSTOR DUCELE DE MONS? AVOCATUL
FRANQUEBALME. „VERUM ENIM VERO", ACEL „PENTRU CĂ, PENTRU CĂ ESTE". UN PLEBISCIT. TUTU—PANPAN
—UL DISPĂREA ÎN ZARE.
Această odisee a primilor sosiţi în Port—Tarascon fu ciudată, povestită în salonul Tutu—panpan—

ului, în faţa Consiliului, unde şedeau cei bătrâni, guvernatorul, directorii, cei mai mari din prima şi a
doua clasă, căpitanul Scrapouchinat şi statul său major, în timp ce sus, pe pod, trecătorii, arzând de
nerăbdare şi de curiozitate, nu observară decât murmurul surd, susţinut de statura scundă a
farmacistului şi de bruştele întreruperi ale auditoriului său.
Mai întâi, imediat ce se îmbarcase pe Farandole, de abia ieşită din portul marsiliez, când Bompard,
guvernatorul provizoriu şi conducător al expediţiei, brusc cuprins de un rău ciudat, contagios, după
cum spunea el, coborâse pe uscat, dându—i puterile sale lui Bezuquet... Norocosul Bompard!... Ai fi
spus că ghicise tot ceea ce îi aştepta pe insulă.
La Suez, găsiră Lucifer—ul într—o stare mult prea proastă pentru a—şi continua drumul şi
transbordară încărcătura pe Farandole, deja arhiplină.
Cât mai suferiseră de căldură pe acel afurisit de vapor! Dacă stăteai afară, te topeai la soare; dacă
coborai, te înecai, îngrămădiţi unii în alţii.
Ajungând în Port—Tarascon, în ciuda dezamăgirii de a nu fi găsit nimic, nici oraş, nici port, niciun
fel de construcţii de vreun fel, simţiră nevoia să se depărteze, să se destindă, pentru că debarcarea pe
această insulă goală li se părea o uşurare, o adevărată bucurie.
Notarul Cambalalette, topograful, îi înveselise chiar cu o canţonetă comică despre cadastrul oceanic.
Apoi urmară reflecţiile cât se poate de serioase.
„Am hotărât atunci, spuse Bezuquet, să trimitem vaporul la Sydney pentru a solicita nişte materiale
de construcţie şi pentru a vă trimite scrisoarea disperată pe care aţi primit—o".
Din toate părţile izbucniră proteste.
—O scrisoare disperată?...
—Ce scrisoare?...
—Nu am primit nicio scrisoare... Vocea lui Tartarin domina gălăgia:
—În loc de scrisoare, dragul meu Bezuquet, nu am primit—o decât pe cea în care îmi povesteaţi
despre frumoasa primire pe care v—au făcut—o indigenii şi Te Deum—ul cântat în catedrală.
Ochii farmacistului se lărgiră de uimire:
—Un Te Deum în catedrală! Care catedrală?
—Totul se explică... Continuaţi, Ferdinand... spuse Tartarin.
—Voi continua... răspunse Bezuquet.
Iar povestirea sa devenise din ce în ce mai jalnică.
Coloniştii se puseră curajoşi pe treabă. Având nişte instrumente de arat, începură să desţelenească;
însă terenul era dezgustător, nimic nu creştea. Apoi veniră ploile...
Un strigăt din auditoriu îl întrerupse din nou pe orator:
—Aşadar, plouă?
—Dacă plouă!... Mai mult decât la Lyon..., mai mult decât în Elveţia... zece luni pe an.
Toată lumea amuţi de uimire. Toate privirile se îndreptară spre hublouri, prin care se distingea o
ceaţă deasă, nişte nori nemişcaţi deasupra verdelui închis, verdele—reumatism al coastei.
—Continuaţi, Ferdinand, spuse Tartarin. Şi Bezuquet continuă.
Cu toate ploile continue, apele care rămâneau, febra, malariile, cimitirul fu repede inaugurat. Bolilor
li se adăugase plictiseala, lâncezeala. Nici cei mai curajoşi nu avuseseră curajul să muncească, atât de
mult se înmuiau corpurile sub acel climat dizolvat.
Se hrăneau cu conserve şi nişte şopârle, şerpi aduşi de papuaşi, stabiliţi de cealaltă parte a insulei, şi
care, sub pretextul că—şi vând produsele de pescuit şi vânătoare, îşi făceau loc cu şiretenie în colonie,
fără ca cineva să se teamă de ei. Atât de bine, încât, într—o noapte frumoasă, sălbaticii invadaseră
baraca, năpustindu—se ca nişte draci pe uşă, pe ferestre, prin crăpăturile acoperişului, puseseră mâna
pe arme şi îi masacraseră pe toţi cei care încercau să reziste şi îi luaseră pe ceilalţi în tabăra lor.
Timp de o lună, urmă un şir neîntrerupt de ospăţuri oribile. Prizonierii, fiecare pe rând, erau ucişi cu
lovituri în cap, prăjiţi deasupra unor pietre arzătoare pe pământ, ca purceii de lapte, şi devoraţi de acei
canibali sălbatici...
Strigătul de oroare scos de întregul consiliu aduse groaza până pe pod, iar guvernatorul de abia avu
puterea să mai murmure:
—Continuaţi, Ferdinand!
Farmacistul văzuse dispărând astfel, unul câte unul, toţi tovarăşii săi, blândul Părinte Vezole,
zâmbitor şi resemnat, care spusese: „Domnul fie lăudat!" până la sfârşitul vieţii sale, notarul
Cambalalette, veselul topograf, care îşi regăsi forţa de a râde chiar şi deasupra grătarului.
—Iar monştrii m—au obligat să mănânc dintr—acesta, din bietul Cambalalette, adăugă Bezuquet, încă
tremurând la această amintire.
În liniştea care urmă, irascibilul Costecalde, galben, cu gura spumegând de furie, se întoarse spre
guvernator:
—Cel puţin, ne—aţi spus, aţi scris şi aţi făcut să se scrie că nu există antropofagi!
Şi cum guvernatorul copleşit lăsă capul în jos, Bezuquet răspunse:
—Niciun antropofag!... Adică toţi sunt aşa. Cea mai mare desfătare pentru ei este carnea umană, în
special a noastră, cea a albilor din Tarascon, de aşa manieră încât după ce îi terminaseră de mâncat pe
cei vii, trecuseră la cei morţi. Aţi văzut fostul cimitir? Nu a mai rămas nimic, niciun os; au răzuit,
curăţat tot, au fost arşi precum farfuriile la noi, când supa este gustoasă sau când ni se serveşte o
friptură la grătar cu usturoi.
—Dar dumneata, Bezuquet, întrebă unul din prima clasă, cum aţi fost cruţat?
Farmacistul gândea că, trăind în mlaştini, mâncând din produsele farmaceutice, mentă, arsenic,
arnica, ipecacuana8, carnea cu timpul luase un gust de ierburi care, fără îndoială, nu le plăcea şi,
dimpotrivă, din cauza mirosului său de farmacie, nu l—ar fi păstrat pentru o înghiţitură bună.
Povestea fiind terminată:
—Ei bine, acum ce vom face? întrebă marchizul des Espazettes.
—Cum, ce veţi face?... spuse Scrapouchinat pe tonul său arţăgos. Mă gândesc că nu veţi rămâne aici,
nu?
Din toate părţile strigară:
—Ah! Nu... Bineînţeles că nu...
—Deşi nu sunt plătit decât pentru a vă duce, continuă căpitanul, sunt gata să—i repatriez pe toţi cei
care vor dori.
În acel moment, toate defectele caracterului său îi fuseseră iertate. Uitaseră că pentru el nu erau
decât nişte „animale verzi" bune de împuşcat. îl înconjurară, îl felicitară, multe mâini se întindeau
înspre acesta. în mijlocul zgomotului, vocea lui Tartarin se făcu auzită, pe un ton cât se poate de demn:
—Faceţi ce doriţi, domnilor, eu voi rămâne. Asta este datoria mea de guvernator, trebuie să mi—o
îndeplinesc.
Scrapouchinat urlă:
—Guvernatorul cui? Pentru că nu există nimic! Iar ceilalţi:
—Căpitanul are dreptate... pentru că nu există nimic... Dar Tartarin:
—Domnilor, i—am dat cuvântul ducelui de Mons.
8
Ipecacuana — Plantă exotică, a cărei rădăcină este folosită ca expectorant (cuv. med.)
—Ducele vostru de Mons este un şarlatan, spuse Bezuquet, m—am îndoit întotdeauna de acesta, chiar
înainte de a avea vreo dovadă.
—Unde este această dovadă? '
—Cu siguranţă, nu în buzunarul meu! Şi cu un gest ruşinat, farmacistul îşi strângea în jurul corpului
mantoul de primă clasă care îi acoperea goliciunea tatuată.
—Ceea ce este sigur este că Bompard, în agonie, mi—a spus, înainte de a părăsi Farandole: Să nu ai
încredere în belgian, este un mincinos... Dacă ar fi putut vorbi, mi—ar fi spus mai multe..., dar boala
nu i—a mai lăsat nicio putere.
De altfel, ce dovezi mai bune ar fi putut exista decât acea insulă stearpă, nefertilă, neroditoare, unde
ducele îi trimisese pentru a desţeleni şi a se coloniza, şi acele false scrisori?
Se iscă o agitaţie în consiliu, toţi vorbind deodată, încuviinţându—l pe Bezuquet, copleşindu—l pe
duce cu epitete de ocară: „mincinos... farsor... belgian tâlhar!..."
Tartarin, eroic, le ţinea piept tuturor:
—Până la proba contrarie, îmi păstrez părerea asupra domnului de Mons...
—A noastră este deja făcută... un hoţ!
—Poate a fost imprudent, chiar prost inspirat...
—Nu—l apăra, merită ocna...
—Eu, desemnat guvernator al Port—Tarascon—ului, rămân aici...
—Atunci rămâi singur.
—Fie, singur, dacă mă părăsiţi. Lăsaţi—mi doar uneltele de lucru...
—Dar, dacă vă spun că nu există nimic, îi strigă Bezuquet.
—Aţi început voi prost, Ferdinand.
Atunci Scrapouchinat se înfurie, bătând cu pumnul în masa consiliului.
—Este nebun!... Nu ştiu ce mă reţine să—l iau cu forţa, şi, dacă rezistă, să—l împuşc ca pe o maimuţă
verde.
—Încercaţi, mii de draci!
Spumegând de furie, cu un gest ameninţător, Părintele Bataillet se ridicase pentru a—i lua apărarea
lui Tartarin. Urmaseră schimburi de cuvinte dure, de locuţiuni tarasconeze precum „Nu mai judecaţi...
Nu ştiţi ce vorbiţi... Spuneţi lucruri care nu ar trebui spuse...".
Doar Dumnezeu ştie cum s—ar fi terminat toate astea fără intervenţia avocatului Franquebalme,
directorul justiţiei.
Acest Franquebalme era un avocat, foarte bun orator, cu argumente împodobite de orice fel şi
referitoare la acest subiect, pe de—o parte, cu discursuri presărate cu cuvinte latine, pe de altă parte,
puternice ca apeductul podului Gard. Un frumos latin prudent, hrănit cu elocvenţa şi logica lui
Cicerone, deducând întotdeauna prin verum enim vero9 acel motiv din acea cauză, profită de primul
moment de acalmie pentru a lua cuvântul şi, în intervaluri lungi şi frumoase care se desfăşurau întruna,
emisese ideea unui plebiscit. Călătorii votaseră pro şi contra; pe de—o parte, cei care vor vrea să
rămână vor rămâne; pe de altă parte, cei care vor dori să plece vor pleca cu vaporul, după ce dulgherii
de la bord vor fi reparat casa cea mare şi blockhaus—ul.
Odată adoptată această moţiune a lui Franquebalme, care îi punea pe toţi de acord, fără nicio
întârziere, începu votarea.
O agitaţie mare se produsese pe pod şi în cabine, imediat ce se află despre ce era vorba. Nu se
auzeau decât tânguiri şi gemete. Aceşti bieţi oameni îşi dăduseră faimoasele hectare spre cumpărare:
urmau să piardă tot, să renunţe la aceste terenuri pe care le plătiseră, cu speranţa unei colonizări.
Aceste raţionamente de interese îi împingeau să rămână, dar imediat o privire asupra sinistrului peisaj
îi arunca ezitării. Marea baracă în ruine, acea verdeaţă neagră şi umedă în spatele căreia îşi imaginau
deşertul şi canibalii, perspectiva de a fi mâncaţi ca şi Cambalalette, nimic nu era mai descurajator, iar
dorinţele lor se întoarseră spre pământul din Provenţa, abandonat cu atâta imprudenţă.
Mulţimea emigranţilor umplea vaporul de un mişunat de muşuroi devastat. Bătrâna văduvă
d'Aigueboulide rătăcea pe pod, fără să—şi lase cutia sau peruca.
În mijlocul gălăgiei provocate de discuţii care anticipaseră votul, nu se auzeau decât ocări împotriva
belgianului, a josnicului belgian... Ah! Nu mai era domn ducele de Mons!... Josnicul de belgian!...
9
Adevărul gol goluţ. (în lb. latină)
Spuneau asta cu dinţii strânşi, cu pumnul întins.

În ciuda a toate acestea, dintre o mie de tarasconezi, cinci sute votară pentru a rămâne cu Tartarin.
Trebuie spus că majoritatea erau demnitari şi că guvernatorul promisese să le lase funcţiile şi titlurile.
Noi discuţii se iscară pentru împărţirea proviziilor între cei care plecau şi cei care rămâneau.
—Vă veţi aproviziona în Sydney, le spuneau cei de pe insulă celor de pe vapor.
—Veţi pescui şi veţi vâna, răspundeau ceilalţi. De ce aveţi nevoie de atâtea conserve?
Târască provocase, de asemenea, teribile dezbateri. Se va întoarce aceasta în Tarascon?... Va
rămâne în colonie?...
Disputa fusese destul de puternică. De mai multe ori, Scrapouchinat îl ameninţă pe Părintele
Bataillet că—l va trece prin arme.
Pentru a menţine pacea, avocatul Franquebalme trebui să înlocuiască toate resursele înţelepciunii
sale cu cea a lui Nestor şi să facă apel la judiciosul verum enim vero. Dar de abia reuşi să calmeze
spiritele, supraexcitate de acel ipocrit Excourbanies, care nu încerca decât să întreţină discordia.
Mucegăit, posac, strident, cu deviza sa „Feri de brut!... să facem zgomot!". Locotenentul armatei
era chiar din Sud, deşi era negru, şi negru nu doar datorită negrelii pielii şi a părului scurt şi creţ, dar şi
din cauza laşităţii sale, dorinţei sale de a plăcea, dansând întotdeauna dansul succesului în faţa celui
mai puternic, în faţa căpitanului Scrapouchinat, înconjurat de echipajul său când se afla la bord, în faţa
lui Tartarin, în mijlocul armatei, când se aflau pe uscat. Fiecăruia dintre ei îi explica diferit motivele
care îl făcuseră să se hotărască pentru Port—Tarascon, spunându—i lui Scrapouchinat: „Rămân,
pentru că soţia mea trebuie să nască, fără de care..." şi lui Tartarin: „Pentru nimic în lume nu voi mai
face un drum cu acest ostrogot". în fine, după mai multe hărţuieli, partajarea se termină atât bine, cât şi
prost. Târască rămase celor de pe vapor, în schimbul unui tun şi al unei şalupe.
Tartarin smulsese, bucată cu bucată, merindele, armele şi lăzile cu instrumente. Timp de mai multe
zile există un du—te—vino continuu al vapoarelor încărcate cu o groază de lucruri, arme, conserve,
cutii de ton şi de sardine, biscuiţi, provizii de pateuri de rândunici şi de turte cu pere. în acelaşi timp,
toporul răsuna în pădure, unde se făceau multe operaţii de doborâre pentru repararea casei celei mari şi
a blockhaus—ului. Sunetele goarnei se amestecau cu zgomotul securilor şi al ciocanelor, în timpul
zilei, soldaţii înarmaţi păzeau muncitorii, de teama vreunui atac al sălbaticilor; noaptea, rămâneau pe
mal, în jurul bivuacurilor. Tartarin spunea: „pentru a se rupe de la munca la ţară". Când totul fu gata,
plecară un pic la răcoare. Cei care plecau îi invidiau pe cei care rămăseseră, ceea ce nu—i împiedica să
spună pe un ton batjocoritor:
— Dacă asta funcţionează, scrieţi—ne, ne vom întoarce... La rândul lor, în ciuda aparentei încrederi,
mai mulţi colonişti ar fi preferat să fie la bord.
După ce fusese ridicată ancora, vaporul trase o salvă de focuri de tun, şi tunul, slujit de Părintele
Bataillet, răspunse de pe uscat, în timp ce Excourbanies cânta la clarinet; Drum bun, dragă Dumollet!
Nu mai contează! Când Tutu—panpanişi dublase promontoriul şi dispăru în cele din urmă, mai
mulţi ochi erau înlăcrimaţi pe mal, iar rada Port—Tarascon—ului deveni deodată imensă.
Partea a 2—a
CAPITOLUL I. MEMORIALUL DIN PORT—TARASCON. JURNAL REDACTAT DE SECRETARUL PACALON. UNDE ESTE
CONSEMNAT TOT CE S—A SPUS ŞI S—A FĂCUT ÎN COLONIA LIBERA SUB CONDUCEREA LUI TARTARIN.
20 decembrie 1881.—Mă apuc să consemnez în acest registru principalele evenimente ale coloniei.
Mi s—a făcut rău, cu toată grija care îmi revine deja: director al secretariatului, atâtea hârţogării
administrative, şi apoi, cum am o clipă, câteva versuri provensale care mişună în grabă, pentru că
funcţiile oficiale nu trebuie să—l omoare pe Felibre din mine.
În fine, voi încerca, şi asta ar fi curios, să citesc într—o zi începuturile povestirii unui mare popor.
Nu am suflat nimănui care lucrează vreun cuvânt despre ceea ce încep eu astăzi, nici măcar
guvernatorului.
Mai întâi, să notăm întorsătura bună a lucrurilor de opt zile de când Tutu—panpan a plecat. Ne—am
instalat. Drapelul Port—Tarascon—ului, care poartă târască sfârtecată cu culorile franceze, flutură în
vârful blockhaus—ului.
Acolo s—a instalat guvernatorul, adică Tartarin al nostru, directorii şi birourile. Directorii
necăsătoriţi, ca mine, Dl. Tournatoire, director al sănătăţii, şi Părintele Bataillet, mare căpetenie a
artileriei şi a marinei, s—au cazat la guvern şi mănâncă la masa lui Tartarin. Dl. Costecalde şi Dl.
Excourbanies, care sunt căsătoriţi, mănâncă şi dorm în oraş.
Numim oraş casa cea mare, aceea pe care dulgherii Tutu—panpan—ului au pus—o pe picioare. în
jurul acesteia am făcut un fel de bulevard, care a fost denumit Ocolul oraşului, ca în Tarascon. Deja ne
obişnuiserăm. Se spunea: „Mergem în oraş, în această seară... Dumneavoastră mergeţi în oraş, în
această dimineaţă?... Dacă mergem în oraş?..." Şi totul părea foarte firesc. Blockhaus—ul era separat
de oraş printr—un râu pe care l—am denumit Micul Ron. De la biroul meu, când fereastra era
deschisă, aud băţul spălătoreselor, aplecate de—a lungul malului, cu cântecele şi vorbele lor în acel
dialect provensal atât de colorat, atât de dichisit şi nu pot decât să mă cred la ţară.
Un singur lucru îmi strică sejurul la guvern: praful. Ne—au lăsat o mare cantitate de praf depusă pe
subsol împreună cu proviziile de diverse feluri, usturoi, conserve, lichide, rezerve de arme, de
instrumente şi unelte; totul încuiat cu lacăt, cu multă grijă; dar este totuna să te gândeşti că ai acolo,
sub picioare, o cantitate atât de mare de material combustibil şi de explozibil, oricum eşti cuprins de
frică, mai ales noaptea.
25 septembrie. — Ieri, dna. Excourbanies a născut în chip fericit un băiat grăsuţ, primul cetăţean
înscris în registrul stării civile din Port—Tarascon. A fost botezat într—o mare sărbătoare dedicată
Sfintei Marta a Palmierilor, în bisericuţa noastră provizorie, construită din bambuşi şi cu un acoperiş
din frunze mari.
Am avut deosebita bucurie de a fi naş şi de a o avea drept parteneră pe dra Clorinde des Espazettes,
un pic mai mare decât mine, dar atât de drăguţă, atât de curajoasă sub crâmpeiele de lumină care
pătrundeau prin grinzile de bambus şi prin frunzele prost unite ale acoperişului!
Tot oraşul scana acolo. Bunul nostru guvernator a pronunţat nişte cuvinte frumoase care ne—au
emoţionat pe toţi, şi Părintele Bataillet a povestit una din legendele sale drăguţe.
În acea zi, peste tot fuseseră suspendate lucrările, ca într—o zi de sărbătoare. După botez, o
plimbare pe Ocolul oraşului. Toată lumea era veselă; se părea că noul născut adusese speranţă şi
fericire în colonie. Guvernatorul le distribuise o porţie dublă de ton şi de turte cu pere; şi după toate
mesele se fuma, seara. Noi, ceilalţi, ne—am pus la prăjit un porc sălbatic ucis de marchiz, prima
împuşcătură de pe insulă după Tartarin.
Terminându—se cina, rămas singur cu stăpânul meu, îl simţeam tare apropiat, foarte părintesc, încât
i—am mărturisit dragostea mea pentru dra Clorinde. A zâmbit, o ştia deja şi mi—a promis să—mi
pună o vorbă bună, având multe cuvinte de îmbărbătare.
Din nefericire, marchiza era una din Escudelle de Lambesc, foarte mândră de originile sale, iar eu
nimic altceva decât un simplu om de rând. Fără îndoială, dintr—o familie bună, nimic de reproşat, dar
trăind întotdeauna ca nişte burghezi. Detest la mine timiditatea, behăitul meu uşor. încep să chelesc un
pic în vârful capului... Este adevărat că un director al secretariatului la vârsta mea!... Ah! Dacă nu ar fi
fost decât marchizul! Cu el, desigur! Doar să vâneze!... Nu este ca marchiza, cu sferturile sale.
Pentru a vă crea o idee a orgoliului acestei persoane, toată lumea se adună într—o seară în oraş, în
salonul comun. Foarte plăcut; doamnele tricotau, bărbaţii jucau whist. Dna des Espazettes, prea
mândră, rămase cu fiicele sale, în cabina lor strâmtă, pentru ca atunci când aceste doamne şi—ar fi
schimbat rochiile, să nu o poată face decât pe rând. Ei bine, marchizei îi plăcea mai mult să—şi
petreacă serile acolo, să primească la ea, să le ofere invitaţilor ei, care nu ştiau unde să se aşeze, nişte
infuzii de tei sau de muşeţel, mai degrabă decât să se amestece cu toţi, datorită ororii ei faţă de oamenii
de rând. Doar pentru a vă spune! în fine, în ciuda tuturor, eu încă mai sper.
29 septembrie. — Ieri, guvernatorul a coborât în oraş. Mi—a promis că va vorbi despre mine şi că
va spune despre ştiinţa mea, urcând la marchiz. Vă închipuiţi cu câtă nerăbdare îl aşteptam! Dar, la
întoarcere, nu mi—a deschis gura cu nimic.
În timpul prânzului era nervos; povestind cu capelanul său, i—a scăpat „De altfel, în Tarascon ne
lipseşte un pic din oamenii de rând...".
Cum dna des Espazettes de Lambesc are întotdeauna pe buze acel cuvânt dispreţuitor al oamenilor
din popor, eram convins că l—a văzut şi că cererea mea nu a fost acceptată, dar nu puteam şti
adevărul, căci imediat guvernatorul se puse să vorbească despre raport cu Costecalde, directorul
culturilor.
Dezastruos, acest raport. încercări fără succes: nici porumb, nici grâu, nici cartofi, nici morcovi,
nimic nu iese. Nici humus, nici soare, prea multă apă, un subsol impermeabil, toate seminţele înecate.
Pe scurt, ceea ce anunţase Bezuquet şi încă mult mai sinistru!
Trebuie spus că directorul culturilor făcea poate dinadins să împingă lucrurile înspre mai rău, să le
prezinte sub cea mai proastă lumină. Acest Costecalde era un suflet atât de rău! întotdeauna gelos pe
gloria lui Tartarin şi purtându—i o ură făţarnică.
Reverendul Părinte Bataillet, care nu mergea pe ocolişuri, ceru fără înconjur demiterea sa, dar
guvernatorul îi răspunse cu judecata sa dreaptă şi cu cumpătarea sa obişnuită:
—Niciun entuziasm... Apoi, plecând de la masă, intrând în cabinetul lui Costecalde, iar acesta venind,
foarte calm, spuse:
—Şi altceva, domnule director, despre aceste culturi?
Celălalt răspunse fără a se urni acid:
—I—am adresat raportul meu domnului guvernator.
—Să vedem, să vedem, raportul dumitale, domnule Costecalde, este un pic sever!
Costecalde se îngălbeni:
—Este aşa cum este, şi dacă asta vă supără...
În vocea sa se resimţea nepăsarea, dar Tartarin se mulţumi din cauza asistenţilor.
—Costecalde, i se adresă acesta, cu două flăcări în ochişorii săi cenuşii, vă voi spune două vorbe când
vom fi singuri.
Era groaznic, îmi simţeam transpiraţia prelingându—se...
30 septembrie. — Tocmai de asta mă temeam, cererea mea a fost respinsă de familia des
Espazettes. Am nişte origini prea mici. Vai! Domnule marchiz, v—aţi purtat tare urât cu mine...
Ce să fac?... în ce parte să o iau?... Clorinde mă iubeşte, o ştiu; dar ea este mult prea înţeleaptă
pentru a se lua cu un tânăr şi să plece să se căsătorească în altă ţară... Mai întâi, mijlocul, pentru că ne
aflăm pe o insulă, fără nicio comunicare cu cei de afară.
Aş fi înţeles refuzul lor pe vremea când eram doar un ucenic în farmacie. Dar acum, cu funcţia mea,
cu viitorul meu...
Câte altele se vor felicita, fericite de a mă găsi! Fără a merge mult prea departe, acea micuţă
Franquebalme, o bună muziciană care cântă la pian, care îşi învaţă surorile, iată una ai cărei părinţi ar
fi încântaţi, dacă aş ridica doar un deget!
Vai! Clorinde! Clorinde!... Gata cu zilele de fericire!... Şi pentru a încheia, în acea dimineaţă căzu
ploaia, căzu fără încetare, ştergând tot, înecând tot, punând un văl negru peste lucruri.
Bezuquet nu minţise. Ploua în Port—Tarascon, ploua... Ploaia ne înconjoară din toate părţile, ne
închide ca într—un grilaj strâns al unei cuşti cu greieri. Niciun orizont. Doar ploaie, nimic altceva.
Inundă pământul, străpunge marea, care amestecă ploaia care cade cu găleata şi urcă cu împroşcaturi şi
cu frânturi de întuneric...
3 octombrie. — Cuvântul guvernatorului era corect, ne lipseau nişte oameni din popor! Cu mai
puţine cartiere ale nobilimii, mai puţini demnitari şi câţiva instalatori, tâmplari, ţiglari, dulgheri în plus,
totul ar fi mers mult mai bine în colonie.
În acea noapte, cu ploaia continuă, cu acele vârtejuri de apă irezistibile, acoperişul casei celei mari
crăpase, iar o inundaţie se produsese în oraş. Toată dimineaţa, plângeri după plângeri, un du—te—vino
la guvernator, care nu se mai oprea.
Birourile îşi aruncaseră responsabilitatea unele asupra altora.
Cele ale culturii spuneau că problema privea direct secretariatul, secretariatul susţinea că era o
problemă referitoare la sănătate; aceasta i—a trimis pe reclamanţi la marină, pentru că era vorba de
lucrări de dulgherit.
În oraş, se luaseră de Statul lucrurilor şi nu se liniştiseră deloc.
În tot acest timp, fisura se lăţea, apa cădea în cascade din acoperiş, şi în toate cabinele nu se vedeau
decât oameni cu umbrele deschise, care se certau, strigau, îl acuzau pe guvernator, inundaţi şi furioşi.
Din fericire, nu ne lipseau umbrelele! în grămada de obiecte pentru schimbul cu sălbaticii se afla o
mare cantitate de umbrele, aproape la fel de multe ca zgardele de câini.
Pentru a termina odată cu inundaţia, o fiică Alric, care lucra pentru Dra Tournatoire, a urcat pe
acoperiş şi a cusut dedesubt o frunză de zinc împrumutată de la magazin. Guvernatorul m—a
însărcinat să—i scriu o scrisoare de mulţumire.
Dacă consemnez acest incident este pentru că, în astfel de situaţii, îmi apăruse şi slăbiciunea
coloniei.
O administrare excelentă, harnică, chiar complicată şi foarte franceză; dar, pentru a coloniza,
lipseau forţele: mai multe hârţoage decât mâini.
De asemenea, sunt uimit de un lucru, fiecare dintre scufiile noastre era îngrijorată de lucrul la care
se pricepea cel mai puţin şi la care era mai bun. Iată—l pe armurierul Costecalde care şi—a petrecut
viaţa în mijlocul pistoalelor, toţi cei din neamul Lefaucheux, cu toţii cu unelte de vânătoare, este
director al culturii. Excourbanies nu avea pereche în fabricarea salamului din Arles, ei bine, de când cu
accidentul lui Bravida fusese făcut director de război şi căpitan al armatei. Părintele Bataillet a luat
artileria şi marina, pentru că avea o dispoziţie războinică, dar, în fine, ceea ce ştia cel mai bine era să
spună slujba şi să povestească legende.
În oraş, acelaşi lucru. Aveam o adunătură de oameni curajoşi, mici rentieri, negustori de roţi,
băcani, patisieri, care aveau mai multe hectare şi care nu ştiau ce să facă cu acestea, neavând cea mai
mică noţiune despre culturi.
Nu—l văd decât pe guvernator care îşi cunoaşte foarte bine treaba. Vai! Acesta ştie tot, a văzut şi
citit tot, îşi reprezintă lucrurile cu o vivacitate!... Din nefericire, este mult prea bun şi nu vrea niciodată
să creadă ceea ce e rău. Astfel, acum avea încredere în belgian, în acel şarlatan, în acel impostor de
duce de Mons; încă mai speră să—l vadă sosind cu colonişti, cu provizii şi, în fiecare zi când intră în
camera sa, primul său cuvânt este:
—Niciun vapor în zare în această dimineaţă, Pascalon?...
Şi să mai spui că un astfel de om atât de binevoitor, un guvernator atât de potrivit, mai are şi
duşmani! Da, deja duşmani, ştia acest lucru, dar nu făcea decât să râdă. Este firesc să mă invidieze, îmi
spunea câteodată, pentru că sunt Statul lucrurilor.
8 octombrie. — Am petrecut dimineaţa stabilind un tabel de recensământ pe care vi—l prezint.
Acest document despre originea coloniei era interesant, pentru că era făcut de unul din creatorii săi,
unul din muncitori, dis de dimineaţă. în faţa fiecărui nume era pusă o mică notă cu scopul de a—i
cunoaşte mai bine pe cei care sunt sau nu împotriva guvernatorului. în această listă nu erau prezente
femeile şi copiii, pentru că aceştia nu votau.
Colonia Din Port—Tarascon

Tabel De Recensământ
Nota transcriptorului: tabelul de recensământ este prezentat aici sub forma unor paragrafe care se
succedă. Rubricile sunt delimitate de cratime (—). Datorită unor motive de prezentare, numele care se
succedă şi care au aceleaşi caracteristici sunt regrupate în cadrul aceluiaşi paragraf şi sunt separate de
următorul simbol (/)
Nume — Funcţii Şi Calităţi — Observaţii
S. Ex. Tartarin — Guvernator, marele şnur al Ordinului Testaniere (Pascal poreclit Pascalon) —
Director al secretariatului, un om mare din a doua clasă — Excelent, dacă îndrăznesc să o spun.
R.P. Bataillet — Director al artileriei şi al marinei, capelanul guvernatorului, o persoană însemnată
din prima clasă — Gândeşte bine, dar cu multă exaltare.
Excourbanies (Spiridion) — Director al războiului, conducătorul armatei şi al fanfarei, o persoană
însemnată din prima clasă — De supravegheat.
Dr. Tournatoire —Director al sănătăţii, doctor şef al coloniei, o persoană însemnată din prima clasă
— Excelent.
Costecalde (Fabius) — Director al culturilor, o persoană însemnată din prima clasă — Dezgustător.
Franquebalme (Cicerón) — Director al justiţiei, o persoană însemnată din prima clasă — Foarte
bun, dar plictisitor.
Torquebiau (Marius) — Director adjunct al secretariatului, o persoană însemnată din a doua clasă
— Bun.
Bézuquet (Ferdinand) — Director adjunct al sănătăţii, medic adjunct şi farmacistul coloniei.
Galoffre — Paracliser şi paznic al artileriei — Foarte bun.
Rugimabaud (Antonin)/Barban (Séneca) — Ataşat al culturii — Foarte rău.
Marchizul des Espazettes — locotenentul armatei — Bun.
Baumevieille (Dosithée)/Caussemille (Timothée)/ Escaras —Colonist — Bun.
Barafort (Alphonse) — Colonist — Îndoielnic.
Rabinat (marinar) — Colonist — Bun.
Coudougnan (marinar)/Roumegas (marinar) — Colonist — Bun.
Douladour (marinar)/Miégeville (marinar)/Mainfort (marinar)/ Bousquet (marinar)/Lafranque
(marinar)/Traversiére (marinar) — Colonist — Bun.
Bouffartigue (Néron) — Patisier — Bun.
Pertus — Cofetar — Foarte rău. Rebuffat — Cofetar — Bun.
Berdoulat (Marc) — Toboşar — Bun.
Fourcade — Gornist — Bun.
Bécoulet — Gornist — Rău.
Vezanet — Soldat — Bun.
Malbos — Soldat — Bun.
Caissargue/Bouillargue — Soldat — Foarte rău.
Habidos/Trouhias/Reyranglade/Tolozan — Soldat — Bun.
Margouty/Prou — Soldat — Îndoielnic.
Trouche — Soldat — Bun.
Cade/Puech/Bosc — Soldat — Foarte bun.
Jouve — Soldat — Bun.
Truphénus/Roquetaillade/Barbusse — Soldat — Dezgustător.
Barbouin — Soldat — Rău.
Rougnonas/Saucine — Soldat — Foarte bun.

Sauze/Roure/Barbigal — Soldat — Bun.
Merinjane — Soldat — Îndoielnic.
Ventebren — Soldat — Bun.
Gavot — Soldat — Rău.
Marc—Aurelle — Soldat — Foarte bun.
Coq de Mer/Ponge (cel mai mare)/Gargas/Lapalud/Bezouce — Membru al fanfarei — Bun.
Ponge (tânăr) — Membru al fanfarei — Bun.
Picheral — Membru al fanfarei — Bun.
Mezoule/Oustalet/Terron (Marc—Antoine) — Vânător — Bun.
10 octombrie. — Marchizul des Espazettes şi câţiva trăgători pricepuţi, neputând ieşi din cauza
ploii, se gândiseră să instaleze ţinte în nişte cutii vechi de tinichea, recipiente de conserve de ton,
sardine sau tarte cu pere, şi întreaga zi trăgeau deasupra, prin fereastră.
Vechii noştri vânători de şepci, acum că şepcile şi şepcuţele erau foarte greu de reînnoit, treceau
drept vânători de conserve. Un excelent exerciţiu în sine. Dar Costecalde îl convinse pe guvernator că
asta ar atrage după sine o prea mare risipă de foc de puşcă şi apăru un decret care interzicea tragerea în
cutii. Vânătorii de şepci sunt furioşi, iar nobilimea stă îmbufnată; doar Costecalde şi trupa sa îşi frecau
mâinile.
Dar, în fine, ce i se putea reproşa bietului nostru guvernator? Acest belgian şarlatan l—a înşelat la
fel ca pe noi toţi. Este vina sa că plouă tot timpul, că nu putem alerga boii din cauza vremii proaste?
Era un fel de blestem asupra acestor nefericite aventuri, pe care tarasconezii noştri se bucuraseră să
le găsească aici; am adus imediat câteva vaci şi un taur din Camargue, Roman, faimos la sărbătorile
hărăzite din Sud. Din cauza ploilor, care nu ne permiteau să le lăsăm pe pajişte, ţineam animalele într
—un staul, dar iată că, fără să ştim cum anume — nu aş fi foarte surprins să fie implicat în asta
Costecalde — Roman scăpase.
Acum umblă prin pădure, a devenit sălbatic, un adevărat bizon. Şi el era cel care punea lumea pe
fugă, în loc să—l facem noi să alerge. Tot Tartarin era vinovat şi pentru asta?
CAPITOLUL II. CURSELE TAURULUI ÎN PORT—TARASCON. AVENTURI ŞI LUPTE. SOSIREA REGELUI NEGONKO ŞI A
FIICEI SALE LIKIRIKI. TARTARIN ÎŞI FREACĂ NASUL DE NASUL REGELUI. UN MARE DIPLOMAT.
Zi de zi, cu fiecare foaie, cu minuţiozitatea ştersăturilor cenuşii ale ploii, cu monotonia ternă şi
exasperantă a aburului său în radă, „memorialul" pe care îl aveam în faţa ochilor îşi continuă cronica
coloniei; dar, temându—ne să nu plictisim cititorul, vom rezuma jurnalul prietenului Pascalon.
Încordându—se relaţiile din ce în ce mai mult între oraş şi guvernator, pentru a încerca să—şi
recupereze popularitatea, Tartarin se hotărî să organizeze cursele cu tauri, dar nu cu Roman,
bineînţeles, care—şi luase lumea în cap, ci cu cele trei vaci care rămăseseră.
Asemănătoare unor schelete, destul de slabe, cele trei nefericite vaci din Camargues, obişnuite cu
vântul, arşiţa şi izolate într—un staul umed şi întunecat, stăteau de la sosirea lor în Port—Tarascon! Nu
contează! Era mai bine decât nimic! De acum înainte, pe un teren nisipos de la malul mării, unde de
obicei exersa armata, fusese ridicată o platformă, un circ instalat cu ajutorul ţăruşilor şi al frânghiilor
întinse.
Profitară de o sclipire de vreme frumoasă şi Statul lucrurilor, împodobit, înconjurat de demnitarii săi
în costum de sărbătoare, luă loc pe estradă, în timp ce coloniştii, armata, soţiile lor, domnişoarele şi
slujnicele se înghesuiau în jurul frânghiilor, iar cei mici alergau în cerc, strigând:
—Te!... Te!... boii...
În acel moment fură uitate plictiselile din lungile zile ploioase, fură uitate plângerile împotriva
belgianului, a şarlatanului de belgian: „Te!... Te!... boii..." Nimic în afară de acel strigăt, care îi umplea
pe toţi de bucurie.
Deodată, un huruit de tobe. Era semnalul. Circul invadat se goli într—o clipită, iar unul dintre
animale intră în arenă, îşi luă locul pe estradă, primit cu urale entuziaste. Nu avea nimic înfricoşător. O
biată vacă uscăţivă, speriată, care privea în jurul ei cu nişte ochi mari neobişnuiţi cu lumina; se
poziţiona în mijlocul circului şi nu se mişcă deloc, cu un muget lung şi tânguitor, cu o sumedenie de
panglici între coarne, până când mulţimea indignată a trimis—o din arenă cu lovituri de bice.
Cu cea de—a doua vacă fu cu totul altceva. Nimeni nu o putuse convinge să iasă din staul. Degeaba
o împinseseră, o traseră de coadă, de coarne, o pişcă de bot cu vârful unei furci cu trei coarne, dar fu
imposibil să o facă să iasă pe uşă.
Atunci, să o vedem pe a treia. Se spunea despre aceasta că era cea mai rea, foarte înflăcărată. într—
adevăr, intră în circ în galop, săpând nisipul cu copitele sale despicate, biciuindu—şi coastele cu coada,
împărţind lovituri de cap în dreapta şi stânga... în fine, urma să aibă loc o cursă frumoasă!... Ba mai
mult! Animalul îşi ia avânt, trece frânghia, îndepărtează mulţimea cu coarnele sale aplecate şi aleargă
drept înainte, aruncându—se în mare.
Înainta în apă tot mai tare, până în partea opusă rotulei genunchiului, apoi până la garou. Curând nu
i se mai văzură decât nările, încrucişarea coarnelor sale deasupra mării. Rămase acolo până seara,
tăcută, şi întreaga colonie de pe mal o înjura, o fluiera, aruncau pietre în ea, şuierături şi huiduieli de
care avusese parte şi Statul lucrurilor, coborât din estrada sa.
După ce cursele lipsiră, era necesar ceva care să le abată proasta dispoziţie generală; cel mai bun fu
războiul, o expediţie împotriva regelui Negonko. Caraghiosul, de la moartea lui Bravida, a lui
Cambalalette, a părintelui Vezole şi a atâtor alţi curajoşi tarasconezi, fugise cu papuaşii săi şi de atunci
nu se mai auzise nimic despre el. Se spune că locuia pe o insulă vecină, la două—trei mile în larg, ale
cărei linii neclare se distingeau în zilele senine, dar invizibile în marea parte a timpului, în spatele
orizontului acoperit de ploi continue. Tartarin, cu o dispoziţie pacifistă, dăduse multă vreme înapoi de
la vreo expediţie, dar de această dată politica îl făcu să ia o hotărâre.
Şalupa fusese pusă în funcţiune, reparată, aprovizionată, împodobită în faţă de culevrine, care fusese
slujită de către Părintele Bataillet şi de paracliserul său Galoffre şi douăzeci de soldaţi bine înarmaţi se
îmbarcară la ordinele lui Excourbanies şi ale marchizului des Espazettes, iar într—o dimineaţă porniră
în larg.
Absenţa lor dură trei zile, care păruseră foarte lungi în colonie. Apoi, spre sfârşitul celei de—a treia
zile, o bubuitură din senin care se auzi în larg îi aduse pe toţi la mal şi văzură sosind şalupa, cu velele
ridicate, cu partea din faţă ridicată, cu un aspect iuţit, ca împinsă de o adiere de victorie. înainte de a fi
atins plaja, ţipetele vesele ale celor care urcau, acel Jen de bruf al lui Excourbanies îi anunţaseră de
departe succesul absolut al expediţiei.
Traseră o răzbunare strălucitoare asupra canibalilor, arseră o groază de sate, omorâseră, după
afirmaţiile lor, pe fiecare din miile de papuaşi. Cifra varia, dar era oricum mare; poveştile erau diferite.
Ceea ce era sigur era faptul că aduseseră cu ei cinci sau şase prizonieri importanţi, printre care regele
Negonko însuşi şi fiica acestuia, Likiriki, conduşi de guvernator în mijlocul uralelor pe care mulţimea
ie trimisese învingătorilor.
Soldaţii defilau, ducând, ca soldaţii lui Cristofor Columb la întoarcerea în urma descoperirii Lumii
Noi, tot felul de obiecte străine, pene strălucitoare, piei de animale, arme şi boarfe ale sălbaticilor. Dar
toţi insistau, mai ales asupra trecerii prizonierilor. Bunii tarasconezi îi examinau cu o curiozitate
duşmănoasă. Părintele Bataillet le aruncase peste goliciunea lor tuciurie câteva pături cu care aceştia se
acoperiseră pe jumătate; iar văzându—i atât de împopoţonaţi, spunându—şi că îi mâncaseră pe
Părintele Vezole, pe notarul Cambalalette şi pe atâţia alţii, se simţea acelaşi tremur de repulsie, ca în
faţa unor şerpi boa care digeră pe sub nişte pături murdare.
Regele Negonko mergea primul, un negru bătrân şi înalt, cu un pântece de nou—născut, coafat cu o
calotă de pălărie peste un păr despicat şi complet alb, cu o pipă din pământul roşu din Marsilia,
spânzurată la braţul său stâng printr—o sforicică. Aproape de el, micuţa Likiriki, cu ochi strălucitori de
drăcuşor, împodobită cu coliere de corali şi cu brăţări din scoici ude. După ei, nişte mari maimuţe
negre cu mâini lungi, care schiţau nişte zâmbete groaznice cu dinţii ascuţiţi.
Îşi permiseseră cu toţii nişte glume, se spunea:
—Iată de lucru pentru Dra Tournatoire, iar buna domnişoară bătrână, prinsă de ideea sa fixă, se
gândea, într—adevăr, să—i îmbrace pe toţi aceşti sălbatici, dar curând curiozitatea se preschimbă în
mânie la amintirea compatrioţilor mâncaţi de canibali.
Strigăte de nemulţumire se auzeau:
—Moarte!... moarte!... zou!... Excourbanies, pentru a—şi da un aspect mai milităresc, luase cuvântul
lui Scrapouchinat şi striga: „Ar trebui să—i împuşte pe toţi ca pe nişte maimuţe verzi!"
Tartarin se întoarse spre el, cu un gest oprindu—l pe acest furios:
—Spiridion, spuse el, să respectăm legile războiului.
Să nu vă extaziaţi prea tare de aceste cuvinte frumoase, care ascundeau un act politic!
Apărător înverşunat al ducelui de Mons, Tartarin păstra o îndoială. Dacă totuşi avusese de—a face
cu un şarlatan? Tratatul pe care de Mons spusese că—l semnase cu regele Naboko pentru cumpărarea
insulei ar trebui să fie atunci fals ca restul, de fapt teritoriul nu le—ar fi aparţinut. Bonurile pentru
hectare nu erau decât nişte hârtii fără valoare.
Guvernatorul, departe de a se gândi să—i împuşte pe prizonierii săi ca pe nişte „maimuţe verzi", îi
făcu regelui papuaş o primire solemnă.
Ştia cum să se comporte, citind toate poveştile navigatorilor, cunoscându—i pe de rost pe Cook,
Bougainville, d'Entrecasteaux.
Se apropie de rege şi îşi frecă nasul de al lui. Sălbaticul păru foarte surprins, pentru că acest obicei
nu mai exista de mult timp la aceste popoare. Totuşi regele nu se împotrivi, crezând fără îndoială că
era vreo tradiţie tarasconeză; şi ceilalţi prizonieri, văzând acestea, chiar şi micuţa Likiriki, care nu avea
decât un năsuc de pisică, aproape inexistent, vrură cu toţii să execute aceeaşi ceremonie cu Tartarin.
După ce îşi frecară nasurile, veni momentul de a comunica prin vorbe cu aceste animale. Părintele
Bataillet le vorbi, mai întâi în papuaşa sa, dar cum nu era limba celor din părţile astea, bineînţeles că
aceştia nu înţeleseseră o boabă. Ciceron Franquebalme, care ştia un pic de engleză, încercă cu această
limbă. Excourbanies le murmură câteva cuvinte în spaniolă, dar amândoi fără niciun rezultat.
—Să—i facem să mănânce, spuse atunci Tartarin. Deschiseră câteva cutii cu ton. De această dată,
aceştia înţeleseră, se aruncară de îndată asupra conservelor şi le devorară cu lăcomie, golind cutiile,
curăţându—le până la fund cu degetele pline de ulei. Apoi, după înghiţiturile lungi de rachiu care le
plăcură în mod deosebit, regele, spre marea uimire a lui Tartarin şi a celorlalţi, intona cu o voce
răguşită cântecul despre aruncarea îndărătnicului de la marea fereastră direct în Ron.
Acest cântec tarasconez râgâit de acest sălbatic cu buzele mari, cu dinţii negri de animal, căpătă un
aspect fantastic şi sălbatic. Dar oare cum ştia Negonko tarasconeza?
După un moment de uimire, totul se clarifică.
În timpul celor câteva luni de învecinare cu nefericiţii pasageri de pe Farandole şi Lucifer, papuaşii
învăţaseră să o vorbească ca pe malurile Ronului; bineînţeles că o cam stâlceau, dar, cu gesturi
ajutătoare, se putea ajunge la o înţelegere.
Şi se înţeleseră.
Interogat despre ducele de Mons, regele Negonko declară că nu auzise în toată viaţa lui vorbindu—
se despre acest alb şi nici de vreunul asemănător. Se pare că insula nu fusese vândută; se pare că nu
existase vreodată un pact.
Niciun pact!... Tartarin, fără a se emoţiona, pregăti unul, după ce ţinură o şedinţă.
Eruditul Franquebalme colabora destul de mult la redactarea severă şi detaliată a acelui document.
îşi folosise toate cunoştinţele despre lege, găsi numeroase „având în vedere că..." şi, cu arsenalul său
roman, făcu dintr—acesta un întreg solid şi compact.
Regele Negonko cedase insula Port—Tarascon cu ajutorul unui butoiaş de rom, a zece cărţi de
tabac, a două umbrele din stofă şi a douăsprezece lese pentru câini.
Un codicil adăugat tratatului îl autoriza pe Negonko, pe fiica sa şi pe tovarăşii acestuia să se
instaleze pe coasta vestică a insulei, în acea parte în care nu vor merge niciodată din cauza lui Roman,
renumitul taur devenit bizon, singurul animal periculos al coloniei.
Totul se încheie cu o conferinţă secretă şi exaltată în câteva ore.
Astfel, graţie abilităţii diplomatice a lui Tartarin, bonurile de hectare erau în continuare valide şi
reprezentau în realitate ceva, ceea ce nu li se întâmplase vreodată.
CAPITOLUL III. CONTINUĂ SĂ PLOUĂ. INVAZIA BOLILOR APOASE. SUPA CU USTUROI. ORDINUL
GUVERNATORULUI: VA LIPSI USTUROIUL! NU SE VA MAI MÂNCA USTUROI. BOTEZUL LUI LIKIRIKI.
Totuşi, era în continuare umezeală, acelaşi cer noros şi cu stropii care cădeau, cădeau în continuu...
Dimineaţa, în oraş, se vedeau întredeschizându—se ferestrele, mâini care se întindeau afară:
—Plouă?
—Plouă!..,
Ploua întruna, ca în povestirile lui Bezuquet.
Bietul Bezuquet! în ciuda suferinţelor îndurate cu cei de pe Farandole şi Lucifer, rămase în Port—
Tarascon, neîndrăznind să se întoarcă pe pământ creştin din cauza tatuajului său. Redevenit farmacist
şi maior adjunct al unei clase depravate sub ordinele lui Tournatoire, fostului guvernator al proviziilor
îi plăcea mai mult asta decât să—şi expună chipul monstruos şi mâinile marcate şi roşii în ţările
civilizate. Se răzbuna pentru nefericirile sale doar dându—le tovarăşilor săi cele mai sinistre
previziuni. Dacă se plângeau de ploaie, noroi, putregai, ridica din umeri:
—Aşteptaţi numai un pic... O să mai vedeţi voi altele şi mai şi!
Nu se înşela deloc. Să trăieşti întotdeauna plin cu umezeală, pe lângă lipsa de carne proaspătă, mulţi
căzură bolnavi. Vacile fuseseră de mult timp mâncate. Nu se mai puteau baza pe vânători, deşi printre
aceştia se numărau vreo câţiva trăgători foarte îndemânatici, precum marchizul des Espazettes şi toţi
inoculaţi cu principiile lui Tartarin, doi timpi pentru prepeliţă, trei timpi pentru potârniche.
La naiba, nu aveau nici potârnichi, nici prepeliţe, nimic asemănător, nici măcar nişte păsări de mare
sau nişte pescăruşi, nicio pasăre de mare nu poposea în acea parte a insulei.
Pe durata curselor de vânătoare nu se întâlneau decât câţiva porci sălbatici, dar cu foarte mare
greutate! sau nişte canguri, dar cu o tragere destul de dificilă din cauza salturilor acestora.
Tartarin nu putu spune drept cât trebuia numărat pentru un astfel de animal. într—o zi, marchizul
des Espazettes îl întrebă despre acest subiect, şi acesta răspunse un pic la întâmplare:
—Număraţi până la şase, domnule marchiz...
Des Espazettes numără până la şase, dar nu atinsese nimic, în afară de o răceală bună sub ploaia în
puhoaie şi continuă.
—Va trebui să merg eu însumi, spuse Tartarin; dar reveni la locul său datorită vremii proaste, iar
vânatul deveni din ce în ce mai rar. Cu siguranţă, şopârlele cele mari nu erau rele la gust, dar decât să
mănânce din ele, prinseseră oroare de acea carne albă şi fadă, din care cofetarul Bouffartigue făcea
conserve, după sfaturile Părinţilor Albi.
Acestei absenţe a cărnii proaspete i se adăuga lipsa de exerciţii. Ce să facă afară, pe acea ploaie, în
băltoacele de noroi care îi înconjurau? Ocolul oraşului înecat, întunecat!
Câţiva colonişti curajoşi, Escarras, Douladour, Mainfort şi Roquetaillade, plecaseră uneori, în ciuda
ploii să întoarcă pământul cu lopata, să—şi mişte hectarele, hotărâţi pentru nişte încercări de plantaţii
care produceau lucruri minunate: sub căldura umedă a acelui pământ întotdeauna umezit, într—o
noapte, ţelinele se transformaseră în arbori uriaşi, şi cu ce forţă! Verzele căpătaseră o dezvoltare
uimitoare, dar totul sub formă de tulpină, lungi ca nişte butoaie de palmieri, cât despre cartofi şi
morcovi trebuiră să renunţe la acestea.
Bezuquet o spusese foarte bine: nimic nu ieşea sau totul era prea mult.
Din aceste nenumărate cauze ale demoralizării, alăturându—se plictiseala, amintirea patriei atât de
îndepărtate, regretul caldelor locuri însorite (adăposturi împotriva vântului) tarasconeze, lungimea
vechilor metereze pline de lumină, să nu vă mai miraţi dacă numărul bolnavilor creştea pe zi ce trece.
Din fericire pentru ei, directorul sănătăţii Tournatoire nu credea în farmacopee şi, în loc să—şi
drogheze, să—şi trateze bolnavii ca Bezuquet, le ordona „o supă bună cu usturoi".
Şi fără să spună: „dragul meu prieten" nu reuşea niciodată. Aţi fi avut nişte oameni umflaţi, fără
voce şi suflu, care solicitau deja preotul şi notarul. Sosi supa cu usturoi, trei căţei de usturoi într—un
mic bol, trei linguriţe de ulei de măsline cu o friptură deasupra, şi aceştia care nu puteau vorbi încercau
să spună:
—Drace! Miroase bine...
Nimic în afară de miros nu—i făcea să se întremeze.
Luaseră o farfurie, două farfurii, iar la a treia erau deja în picioare, dezumflaţi, cu o voce naturală,
apoi seara în salon jucau o partidă de whist. Să spunem că toţi erau nişte adevăraţi tarasconezi.
O singură bolnavă, şi încă una importantă, prea înalta doamnă des Espazettes, născută l'Escudelle de
Lambesc, refuzase remediul lui Tournatoire. Supa cu usturoi era bună pentru oamenii din popor, dar
când te întorci din cruciade!... Nu mai voia să se audă vorbindu—se despre căsătoria lui Clorinde cu
Pascalon. Nefericita doamnă era, cu toate astea, într—o stare deplorabilă. Da, cu siguranţă, aceasta nu
se simţea bine. Prin acest nume neclar să înţelegeţi că era vorba de o boală ciudată, apoasă, care se
abătu peste colonia sudiştilor. Cei care sufereau de aceasta deveniseră dintr—odată foarte grei, cu ochii
prelingându—se, cu pântecele şi picioarele umflate; asta te ducea cu gândul la groaznicul „rău al dlui.
Mauve" din legenda Fiului Omului.
Sărmana marchiză era, aşadar, îmbufnată, pentru a folosi o expresie din Memorial; şi, în fiecare
seară, când blândul şi disperatul Pascalon cobora în oraş, o găsea pe biata femeie la pat, sub o umbrelă
mare din stofă albastră, pusă la căpătâiul ei, gemând şi încăpăţânându—se să refuze supa cu usturoi, în
timp ce Clorinde cea blândă şi înaltă se foia în jurul unui ibric cu tei, iar marchizul, într—un colţ, în
chip filosofic, îndopa nişte cartuşe pentru vânătoarea sa foarte întâmplătoare de a doua zi.
În compartimentele vecine, apa curgea picătură cu picătură peste umbrelele deschise, copiii
scânceau sau din salon se auzeau zgomote de ceartă, izbucniri ale unor discuţii politice; şi, întotdeauna,
pârâitul ploii în geamuri, pe acoperişul din zinc, gâlgâiala picăturilor în cascade.
Între timp, Costecalde trăia în continuare pe picior mare, ziua în cabinetul său de director al
culturilor, seara în oraş, în salonul comun, cu acele suflete blestemate de Barban şi Rugimabaud, care
îl ajutau să răspândească cele mai ciudate zvonuri, printre care acesta: „Usturoiul va lipsi!..."
Şi câtă consternare să te gândeşti că într—o zi apropiată ar fi putut fi privaţi de acel usturoi delicios,
vindecător, de acel panaceu păstrat în magazinele guvernatorului, căruia Costecalde îi reproşase că i le
acaparase.
Excourbanies, — şi încă mii de tunete! — susţinea nebunia directorului culturilor. Exista un vechi
proverb tarasconez care spunea: „Tâlharii din Pisa se bat, ziua, între ei, iar noaptea fură împreună". Era
cazul acestui Excourbanies cu două feţe, care, în faţa lui Tartarin, a guvernatorului, vorbea împotriva
lui Costecalde, în timp ce în oraş, seara, făcea cor cu cei mai înverşunaţi duşmani ai guvernatorului.
Tartarin, a cărui bunătate şi răbdare erau cunoscute, era departe de a ignora aceste atacuri. Seara,
când îşi aprindea pipa, sprijinit de fereastra deschisă, printre zgomotele nocturne, amestecate cu
murmurele Micului Ron şi ale tuturor pârâiaşelor formate de averse de—a lungul pantelor, distingea
nişte discuţii îndepărtate, nişte ecouri de voci furioase, întrezărea, prin aerul ceţos al apei, nişte lumini
tremurătoare care defilau în spatele geamurilor casei celei mari; şi, la gândul că tot acest umblet era din
cauza lui Costecalde, mâna sa tremura pe bara de sprijin, ochii săi scăpărau în întuneric, dar cum, după
toate aceste emoţii, amestecate cu umiditatea din aer, putea să i se facă rău, se stăpânea, închidea
fereastra şi mergea liniştit la culcare.

Totuşi, lucrurile se precipitară până în punctul în care se hotărî; hotărârea odată luată, tăiase salariile
lui Costecalde şi ale celor doi sectanţi ai săi, îi luă directorului mantoul de primă clasă, numindu—l în
locul său pe Beaumevieille, fost ceasornicar, poate nu mai priceput într—ale culturii decât
predecesorul său, dar cu siguranţă un om cinstit şi urmat de minune de Labranque, un fost fabricant de
pânză ceruită, şi Rebuflat, după renumele trăsurilor sale, care îi înlocuiau ca directori adjuncţi pe
Rugimabaud şi Barban. Decretul fusese afişat de la primele ore ale zilei pe uşa casei celei mari, de aşa
manieră încât Costecalde, ieşind dimineaţa pentru a merge la biroul său, primi insulta direct în obraz.
De abia atunci se putu vedea câtă dreptate avusese Tartarin acţionând cu acea putere fizică.
Într—o oră sau două ieşiră şi se îndreptară spre rezidenţă probabil vreo douăzeci de nemulţumiţi,
înarmaţi până în dinţi şi strigând:
—Jos cu guvernatorul!... Moarte!... în Ron!... Zou! Zoul... Demisia! Demisia!
În spatele acestui grup urma Excourbanies, care urla mai tare decât ceilalţi:
—Demisia!... Fen de brut!... Demisia!
Din nefericire ploua cu găleata, ceea ce îi forţă să—şi ţină umbrela cu o mână, iar cu cealaltă, arma.
În plus, guvernatorul îşi luase măsurile de precauţie.
Trecând Micul Ron, răsculaţii ajunseră în faţa blockhaus—ului şi iată cele întâmplate:
La primul etaj, Tartarin stătea în dreptul ferestrei sale larg deschise, cu Winchester—ul său cu
treizeci şi două de gloanţe, iar în spatele lui, credincioşii săi vânători de şepci sau de conserve,
marchizul des Espazettes pe prima poziţie, trăgători care la trei sute de paşi îşi puneau gloanţele,
numărând până la patru, în micul cerc cu etichetă al unei cutii cu turte de pere.
Jos, sub streaşină marelui portal, Părintele Bataillet, aplecat deasupra tunului său, nu aştepta să tragă
decât semnalul guvernatorului.
Aspectul atât de minunat şi de neaşteptat ai artileriei, cu un fitil aprins, îi făcu pe răsculaţi să se
retragă, iar Excourbanies, printr—una din acele bruşte schimbări de alură care îi erau atât de familiare,
începu să danseze cu un pas grăbit, ceea ce îi atrăsese porecla ironică de dansul succesului, sub
fereastra lui Tartarin, înroşindu—se atât cât putu:
—Să trăiască guvernatorul!... Să trăiască Statul lucrurilor!... Să facem gălăgie!... Ah! ah! ah!...
Tartarin, de la locul său, cu Winchester—ul în mâini, lansă cu o voce tremurătoare:
—Să ne întoarcem la noi, domnilor nemulţumiţi! Apa cade şi mi—e teamă să vă reţin mai mult timp
sub aversa de ploaie.
—Începând de mâine, vom reuni poporul nostru cel bun la faptele comice şi vom întreba naţiunea dacă
vrea să mai audă de noi. Până atunci, toată lumea să stea liniştită sau puneţi—vă la adăpost!
A doua zi dimineaţa se votă, iar fostul Stat al lucrurilor fu reales cu o majoritate covârşitoare.
După câteva zile, contrastând cu această agitaţie, avusese loc botezul tinerei Likiriki, micuţa
prinţesă papuaşă, fiica regelui Negonko, crescută de Reverendul Părinte Bataillet, care dusese la bun
sfârşit conversaţia începută de Părintele Vezole, „Domnul fie lăudat!".
Într—adevăr, era o maimuţică drăguţă, bine înfăşurată, bine mulată şi suplă şi, cu un nou avânt,
această prinţesă cu pielea galbenă, împodobită cu colierele sale de corali, cu rochia sa cu dungi albastre
confecţionată de Dra Tournatoire.
Naşul era guvernatorul, iar naşa, Dna Franquebalme. Fusese botezată sub numele Martha—Marie—
Tartarine. Doar că, din cauza timpului groaznic care era în acea zi, la fel ca în ajun sau în restul
timpului, în următoarele zile botezul nu putuse avea loc la Sfânta Marta a Palmierilor, fiind invadată de
torenţi de apă pe sub acoperişul din frunze spart de mult timp.
Se reuniră pentru ceremonie în salonul din casa cea mare şi imaginaţi—vă câte amintiri
înduioşătoare stârni acest botez în inima lui Pascalon cel blând, văzându—se naş alături de Clorinde.
La acest pasaj din jurnalul său vom spune pe scurt, pentru că existau urmele unor lacrimi şi ale unor
cuvinte spălăcite: — Bietul de mine şi sărmana de ea!
Iar a doua zi, după botezul lui Likiriki, avu loc cumplita catastrofă... Dar faptele se complicaseră
foarte tare; să dăm cuvântul Memorialului.
CAPITOLUL IV. CONTINUAREA MEMORIALULUI LUI PASCALON
4 decembrie. — Astăzi, a zecea duminică de advent, paracliserul Galoffre, inspector al marinei,

venind ca în fiecare zi să viziteze şalupa, nu o mai găsi.
Veriga, lanţul, totul fusese smuls, iar corabia dispăru.
Mai întâi, crezu că fusese mâna lui Negonko şi a grupului său, în care continuam să nu avem
încredere; dar, în gaura lăsată de veriga smulsă, se expunea, înmuiat cu apă şi murdar de noroi, un plic
mare adresat guvernatorului.
Acest plic conţinea hărţile lui P.P.C. Costecalde, Barban şi Rugimabaud; pe harta lui Barban
semnaseră în acelaşi timp şi îşi luaseră liber patru soldaţi, Caissargue, Bouillargue, Truphenus şi
Roquetaillade.
De câteva zile şalupa era pregătită, umplută cu provizii, în vederea unei noi expediţii organizate de
R.P. Bataillet.
Mizerabilii profitaseră de acest chilipir. Luaseră cu ei tot, chiar şi busola, în plus şi armele lor.
Să mai spunem şi faptul că primii trei erau căsătoriţi, că şi—au lăsat în urma lor soţiile şi o groază
de copii! Hai treacă cu femeile, dar să—ţi abandonezi copiii aşa!
Sentimentul general al coloniei, în urma acestei păţanii, fu unul de uimire.
Atâta timp cât aveau şalupa, le rămânea speranţa de a cuceri cuprinsul unor insule, mai credeau în
posibilitatea de a merge să caute ajutor; acum, se părea că toate legăturile cu restul lumii le fuseseră
tăiate.
Părintele Bataillet fu cuprins de o furie teribilă, chemând toate focurile cerului asupra acelor bandiţi,
hoţi, dezertori şi încă şi mai rău. Excourbanies mergea peste tot ţipând că ar fi trebuit să fie împuşcaţi
ca nişte maimuţe verzi, că ar fi trebuit, în numele represaliilor, să—i treacă prin arme pe soţiile şi
copiii acestora.
Guvernatorul singur îşi păstrase sângele rece:
—Să nu ne agităm, spunea acesta. La urma urmei, sunt tarasconezi. Să le plângem de milă, să ne
gândim la pericolele pe care le vor înfrunta. Truphenus e singurul dintre ei care are câteva noţiuni
despre vele.
Apoi, îi venise acest gând frumos de a—i face pe copiii abandonaţi pupilele coloniei.
În fond, cred că era foarte fericit că se debarasase de duşmanul său de moarte şi de tovarăşii
acestuia.
În timpul zilei, Excelenţa Sa îmi dictase ordinul zilei următoare, care fusese afişat în oraş:
Ordin
Noi, Tartarin, guvernator al Port—Tarascon—ului şi al subordonaţilor, şnurul cel mare al
Ordinului etc., etc.
Vom recomanda cea mai mare linişte în rândul populaţiei.
Vinovaţii vor fi urmăriţi cu sârguinţă şi supuşi tuturor severităţilor legii.
Directorul artileriei şi al marinei este însărcinat cu executarea prezentului decret.
Pentru a răspunde acestor zvonuri defăimătoare care sunt vehiculate de ceva vreme, m—a
însărcinat să adaug acest post—scriptum:

Usturoiul nu va lipsi.
6 decembrie. — Ordinul guvernatorului produsese în oraş cel mai bun efect. Toţi îşi puseseră
această meditaţie: să urmărească vinovaţii? Cum? Pe unde? Cu ce? Dar nu degeaba umblă un proverb
pe la noi:
„Omul se cunoaşte după vorbă, iar boul după coarne".
Neamul tarasconez este atât de sensibil la vorbe frumoase, încât nimeni nu se îndoise de cuvintele
guvernatorului.
O rază de soare între două averse ajunsese deasupra lor şi toată lumea era încântată: în Ocolul
oraşului erau dansuri şi râsete. Ah! fericit popor şi, într—adevăr, uşor de condus!
10 decembrie. — O onoare neaşteptată mi se întâmplă: sunt promovat ca o persoană însemnată de
prim rang. în acea dimineaţă am găsit—o la prânz în farfuria mea. Guvernatorul se arătă foarte fericit
de a—mi fi putut oferi acea distincţie înaltă; Franquebalme, Beaumevieille şi Reverendul părură la fel
de încântaţi ca eu însumi de noua demnitate care mă transforma în egalul lor.
Seara, coborâi de la familia des Espazettes, unde vestea fusese deja răspândită. Marchizul mi—a dat
încuviinţarea sa în faţa Clorindei, toată roşie de plăcere. Singură, marchiza părea indiferentă noilor
mele distincţii. Pentru ea, acel mantou de persoană importantă nu mă scotea încă din starea mea de
plebeu. Ce i—ar fi trebuit?... Din prima clasă!... Şi la vârsta mea!...
14 decembrie. — Ceva extraordinar i se întâmpla guvernatorului, atât de minunat, încât de—abia
îndrăznesc să trec în acest registru.
Guvernatorul are simţăminte!
Şi pentru cine? Nu o să ghiciţi nici într—o mie. Pentru fiica cea mică, prinţesa Likiriki.
El, Tartarin, marele nostru Tartarin, care a refuzat atâtea partide frumoase, nevoind să se
căsătorească decât cu gloria, îndrăgostit de o maimuţică! O maimuţică de sânge regal, bineînţeles,
înnoită prin apa botezului, dar rămasă sălbatică în interior, mincinoasă, lacomă, pungaşă şi cu nişte
obiceiuri şi năravuri atât de caraghioase! Cu costume din zdrenţe, întotdeauna cocoţată în vârful
vreunui cocotier de când nu mai ploua, amuzându—se aruncând deasupra capetelor dezgolite ale
bătrânilor noştri nuci dure ca pietrele. Era cât pe ce să—l omoare pe respectatul Miegeville.
Apoi, distanţa dintre cele două vârste. Tartarin are mai bine de şaizeci de ani; are părul grizonat, ia
în greutate. Ea, între doisprezece şi paisprezece ani, de vârsta micuţei Fleurance dintr—un cântec de pe
la noi:
L'a prise si jeunette,

Ne sait se centurer10.
Această fetiţă, această sălbatică din insule, ne—ar fi fost suverană!

De mult timp, notasem câteva indicii. Astfel, indulgenţele guvernatorului pentru tatăl acesteia, acel
bătrân bandit Negonko, pe care îl invita deseori la masa noastră, în ciuda murdăriei acestei gorile urâte,
care mânca cu degetele, îndopându—se cu rachiu până cădea de pe scaun.
Tartarin trata toate acestea cu o „veselie foarte curtenitoare", iar, dacă micuţa prinţesă, după
modelul tatălui său, se deda vreunei fantezii ciudate care ne provoca tuturor nişte frisoane pe şira
spinării, bunul nostru stăpân zâmbea, o învăluia cu o privire părintească care cerea iertare pentru ea şi
spunea:
—Este doar un copil.
Şi, cu certitudine, în ciuda acestor simptome, şi altele mult mai convingătoare, am continuat să mă
îndoiesc.
18 decembrie. — în această dimineaţă, la consiliu, guvernatorul ne—a spus deschis despre
proiectele sale de căsătorie cu micuţa prinţesă.
El a avut ca pretext politica, vorbind despre o căsătorie de convenienţă, despre interesele coloniei:
Port—Tarascon—ul era izolat, pierdut în ocean, fără niciun aliat. Căsătorindu—se cu fiica regelui
papuaş, ne aducea o flotă, o armată.
10
A luat—o atât de tânără, / Nici nu ştie să—şi pună cingătoare. (în lb. fr.)
Nimeni din consiliu nu făcuse vreo obiecţie.

Excourbanies, primul, se lansase, plin de încântare: „Bravo!... Perfect!... Şi pe când nunta?... Ah!
ah! ah!..." în acea seară, în oraş, cine ştie dacă va răspândi vreo infamie.
Ciceron Franquebalme, din obişnuinţă, îşi împărţise judecata de neînduplecat pentru şi contra, „dacă
pe de—o parte colonia..., trebuie spus că este bine, pe de altă parte..., totuşi şi de când... verum enim
vero...", iar, în cele de urmă, fu de—acord cu părerea guvernatorului.
Beaumevieille şi Tournatoire îl urmară pas cu pas. Cât despre Părintele Bataillet, el părea pe de—a
—ntregul pentru istorie şi nu protestase.
Ceea ce era comic erau figurile ipocrite pe care le aveam cu toţii, prefăcându—ne să credem în
interesele coloniale invocate de Tartarin, în mijlocul unei mari linişti aprobatoare.
Deodată, ochii săi blajini se umplură de lacrimi vesele şi ne—a spus foarte încet:
—Şi apoi, vedeţi, dragii mei prieteni, nu este doar atât... eu o iubesc pe această copilă. Era atât de
simplu, atât de emoţionant, încât toţi fuseserăm mişcaţi. „Hei faceţi aşa, domnule guvernator, faceţi
aşa" şi fusese înconjurat, i se strângeau mâinile.
20 decembrie. — Proiectul guvernatorului este foarte discutat în oraş, judecat cu mai puţină
severitate decât aş fi crezut. Bărbaţii vorbeau despre asta cu veselie, în stil tarasconez, cu o urmă de
ironie pe care o punem noi în problemele de dragoste.
Femeile sunt în general mai ostile, mai ales grupul Drei Tournatoire. Pentru că acesta vroia să se
căsătorească, de ce nu a găsit una din neamul lor? Multe vorbind aşa, se gândeau la ele însele sau la
domnişoarele lor.
Excourbanies, venit în oraş seara, luase partea doamnelor şi arătase aspectele slabe ale căsătoriei;
acel socru fără nicio ţinută, beţiv, canibal; apoi, logodnica însăşi care mâncase, negreşit, din
tarasconezi. Tartarin ar fi trebuit să reflecteze bine.
Auzindu—l vorbind pe acest trădător, simţeam furia care urca în mine şi am ieşit repede din oraş,
atât de tare mă temeam să nu—i trimit un plasture în mutră. Mii de draci, cei din Tarascon au sângele
pătimaş!
Plecat de acolo, am intrat ia Espazettes. Marchiza, destul de slăbită, întinsă în pat, biata femeie,
respingând supa cu usturoi a lui Tournatoire, mi—a spus, imediat ce m—a zărit: „Ei bine, domnule
şambelan, există doamne la palat apropiate de noua regină?" Voia să râdă; dar imediat mi—a trecut
prin cap că avea ceva pentru noi. Domnişoară de onoare sau doamnă de la palat, Clorinde ar fi locuit la
reşedinţă, se puteau vedea la orice oră... Oare putea fi posibilă o asemenea fericire?
La întoarcerea mea, guvernatorul tocmai se culcase, dar nu voiam să mai aştept până a doua zi
pentru a—i vorbi despre proiectul meu, că acesta găsise o soluţie bună. Am rămas destul de târziu în
patul său pentru a vorbi cu el despre iubirile sale şi ale mele.
25 decembrie. — Ieri seară, în ajunul Crăciunului, întreaga colonie se reunea în marele salon,
guvernatorul, demnitarii şi noi sărbătorisem frumoasa noastră sărbătoare provensală la cinci mile
distanţă de patrie.
Părintele Bataillet a spus slujba la miezul.nopţii, apoi ne—am aşezat în jurul unui foc de tabără. Era
un rug de lemne pe care cel mai bătrân din sală îl plimba în jurul încăperii şi îl arunca în foc, stropindu
—l cu vin alb.
Prinţesa Likiriki se afla şi ea acolo, foarte amuzată de ceremonie şi de nucile, cojile şi miile de
mâncăruri rafinate locale cu care cofetarul ingenios Bouffartigue împodobise masa.
Au cântat cântece vechi de Crăciun:
Voici de roi Maure

Avec ses yeux tout trévirés;
L'enfant Jésus pleure,
Le roi n'ose plus entrer11.
Aceste cântece, aceste prăjituri, marele foc în jurul căruia se adunaseră cu toţii, totul ne amintea de
ţară, în ciuda zgomotului apei care se auzea pe acoperiş şi a umbrelelor deschise în salon din cauza
fisurilor.
11
Iată—l pe regele maur / Cu ochii scăldaţi în lacrimi; / Copilul Isus plânge / Regele nu îndrăzneşte să intre. (în 1b. fr.)
La un moment dat, Părintele Bataillet a intonat la muzicuţă un frumos cântec de Frederic Mistral,
loan din Tarascón prins de corsari, povestea tarasconezilor căzuţi în mâinile turcilor, luându—şi
turbanul fără ruşine şi cât pe ce să se căsătorească cu fiica paşei, când auzi pe mal cântând, în dialectul
provensal, marinarii dintr—o barcă tarasconeză. Atunci, aşa cum apa ţâşnea dintr—o lovitură de vâsle,
un val de lacrimi săpă faţa sa aspră; dezrădăcinatul se gândeşte la ţară şi îşi pierde speranţa de a mai fi
cu turcii.
La acel vers în care apa ţâşnea dintr—o vâslă, un hohot de plâns ne cuprinsese pe toţi. Guvernatorul
însuşi îşi ştergea lacrimile, cu capul răvăşit, şi se vedea marele şnur al Ordinului care se ridica pe
pântecele său de atlet. Iată ce anume va putea schimba probabil lucrurile, acel cântec al marelui
Mistral.
29 decembrie. — Astăzi, la ora zece dimineaţa, căsătoria Excelenţei Sale Tartarin, guvernatorul din
Port—Tarascon, cu prinţesa de sânge regal Negonko.
Au semnat contractul: S. M. Negonko, care a făcut o cruce în loc de semnătură, directorii şi marii
demnitari ai coloniei, apoi slujba a fost spusă în marele salon.
O ceremonie cât se poate de simplă, foarte demnă, cu soldaţii înarmaţi, toată lumea la costum. Doar
Negonko avea defecte. Atitudinea sa de rege şi de tată era deplorabilă.
Nimic de comentat despre prinţesă, foarte drăguţă în rochia sa albă şi împodobită cu şiraguri.
Seara, mare sărbătoare, porţie dublă de provizii, bubuituri
de tun, salve din partea trăgătorilor noştri de conserve, ovaţii şi
cântece, o bucurie universală. Şi ploua!... Şi ploua!...
CAPITOLUL V. APARIŢIA DUCELUI DE MONS. INSULA BOMBARDATĂ. NU ERA DUCELE DE MONS. ADUCEŢI
STEAGUL, LA NAIBA! DOUĂSPREZECE ORE PENTRU TARASCONEZI, PENTRU A EVACUA INSULA, FĂRĂ VAPOR. LA
MASA LUI TARTARIN, TOŢI JURĂ SĂ—ŞI URMEZE GUVERNATORUL ÎN CAPTIVITATEA SA.
—Te! Te!... Un vapor!... Un vapor în radă.

La acest strigăt dintr—o dimineaţă, scos de soldatul Berdoulat, pe cale să caute ouă de broască
ţestoasă pe o ploaie rapidă, coloniştii din Port—Tarascon se arătaseră între crăpăturile arcei lor
împotmolite şi, în acelaşi timp, mii de voci repetau strigătul lui Berdoulat:
„Un vapor! Te! Te! un vapor!" de la ferestre, pe uşi, ţopăind ca într—o pantomimă engleză, lumea
se grăbea înspre plajă, pe care o umplea cu mugetul unor vaci marine.
Guvernatorul, avertizat, fugi imediat şi, terminând de încheiat nasturii, strălucea sub cerul care
şiroia în mijlocul poporului său cu umbrele:
—Ei bine, copiii mei, când vă spuneam că se va întoarce!... Este ducele!.
—Ducele?
—Dar cine aţi vrea să fie? He! Da, curajosul nostru duce de Mons, care vine să—şi aprovizioneze
colonia, ne aduce arme, instrumente şi o mână de oameni din popor, pe care nu am încetat vreodată să
—l reclam.
Trebuia să vedeţi în acel moment figurile îngrozite ale celor care fuseseră cei mai nedemni
împotriva „tâlharului de belgian", căci niciunul nu avea imprudenţa lui Excourbanies care striga şi
ţopăia pe plajă „Să trăiască ducele de Mons! Ah! ah! ah!... Să trăiască salvatorul nostru!...".
În tot acest timp, un vapor mare, în larg, impunător, înainta spre radă. Şuiera, împroşca cu apă, îşi
lăsa ancora care răsuna, dar mult prea departe de mal datorită coralilor, apoi rămase acolo, nemişcat
sub ploaie şi în linişte.
Coloniştii începeau să se mire un pic de graba cu care oamenii de pe vapor răspunseră aclamaţiilor
lor, semnalelor lor cu umbrele şi pălării agitate. Nobilul duce li se părea foarte rece.
—Cu siguranţă, nu este sigur că suntem noi.
—Sau poate ne vrea răul la câte am spus despre el.
—Răul? Eu nu am spus nimic.
—Nici eu, cu siguranţă.
—Eu, nici atât...
Tartarin, în mijlocul confuziei, nu—şi pierdu capul. Dădu ordin să fluture steagul în vârful
reşedinţei şi să asigure culorile cu o lovitură de tun.
Bubuitura plecă, culorile tarasconeze se leagănă în văzduh.
În acelaşi moment, o detunătură îngrozitoare umplu rada, învelind vaporul într—un nor gros de
fum, în timp ce un fel de pasăre neagră, trecând pe deasupra capetelor cu un şuierat răguşit,, se abătuse
deasupra acoperişului magazinului, pe care—l ştirbi.
Mai întâi, se produsese o mişcare de uimire.
—Dar aceştia trag! Trag în noi! spuse Pascalon.

După modelul lui Tartarin, toată colonia se aruncase pe burtă pe mal.
—Atunci nu este ducele, îi şoptise Tartarin lui Cicerin Franquebalme, care, înghiţit în noroiul din
apropierea sa, crezu că trebuie să poarte una din conversaţiile sale riguroase: „dacă pe de—o parte era
posibil... pe de altă parte, se putea spune că..."
Sosirea noului obuz îi întrerupse raţionamentul. Deodată, Părintele Bataillet sări şi, cu o voce
furibundă, îl chemă pe paracliserul Galoffre, paznicul artileriei sale, spunându—le că ei doi vor trebui
să riposteze cu tunul.
—Vă apăr eu, de exemplu, îi strigă Tartarin. Câtă imprudenţă!... Ţineţi—i voi! Voi, ceilalţi,...
împiedicaţi—i!
Torquebiau şi Galoffre înşişi îl luară pe reverend de câte o mână şi îl obligară să stea la pământ ca
toţi ceilalţi, în momentul în care o a treia bubuitură de tun plecă de pe vapor, tot în direcţia steagului
tarasconez. Evident se doreau culorile tarasconeze. Tartarin înţelese, înţelese şi că odată steagul
dispărut, obuzele încetau să mai plângă; şi din toţi rărunchii săi strigă:
—Aduceţi steagul, afurisită soartă! Deodată, toţi strigau ca el:
—Aduceţi steagul!... Aduceţi steagul!... Dar nimeni nu—l aducea, nici coloniştii şi nici soldaţii
nepreocupându—se de acest demers periculos, acela de a urca acolo sus. Fiica Alric fu cea care se
jertfi. Urcă treptele acoperişului şi dădu jos steagul cel nelalocul lui. Doar atunci vaporul încetă să mai
tragă.
După câteva minute, cele două şalupe pline de soldaţi, ale căror arme se vedeau strălucind de
departe, se desprinseseră de pe vapor şi înaintară spre mal în ritmul marilor vâsle ale vaselor Statului.
Pe măsură ce se apropiau, se puteau distinge culorile engleze care erau trase în spate prin siajul de
spumă.
Distanţa era mare, iar Tartarin avusese timp să se ridice, să—şi şteargă petele de noroi care
rămăseseră pe hainele sale şi chiar să—şi aducă şnurul Ordinului, pe care îl trecu în grabă pe
dedesubtul jachetei sale de culoarea verde a unui şarpe. Avea o ţinută de guvernator potrivită atunci
când cele două şalupe ancoraseră.
Primul, un ofiţer englez, trufaş, cu pălăria în luptă, sări pe plajă, iar, în urma lui, se aliniaseră
marinarii, având toţi scrise bonetele lor de marinar Tomahawk, mai mult de o companie de debarcare.
Tartarin, foarte demn, cu buza de jos ca în marile zile, aştepta, avându—l în dreapta sa pe Părintele
Bataillet, iar în stânga pe Franquebalme.
Cât despre Excourbariies, în loc să rămână lângă aceştia, se aruncase înaintea englezilor, pregătit să
danseze în faţa învingătorului un dans frenetic.
Dar ofiţerul Maiestăţii Sale Regale, fără a se uita la această marionetă, merse drept spre Tartarin şi
întrebă în engleză:
—Care este naţionalitatea?
Franquebalme, care înţelegea, răspunse în aceeaşi limbă:
—Tarasconeză.
Ofiţerul îşi deschise larg ochii ca nişte farfurii, la acest nume de neam, pe care nu—l văzuse trecut
niciodată pe nicio hartă marină, şi ceru pe un ton şi mai obraznic:
—Ce faceţi pe această insulă? Cu ce drept o ocupaţi? Franquebalme, întrebat, traduse întrebarea lui
Tartarin, care comandă:
—Răspundeţi—le că insula ne aparţine, Ciceron, că ne—a fost cedată de regele Negonko, şi în acest
sens avem un tratat legal.
Franquebalme nu mai avu forţa să continue rolul său de interpret. Englezul se întoarse spre
guvernator şi îi spuse într—o franceză excelentă:
—Negonko? Nu—l cunosc... Nu există niciun rege Negonko... Deodată, Tartarin dădu ordin să—l
caute peste tot pe socrul său regal şi să—l aducă.
Aşteptând, îi propuse ofiţerului englez să vină până la guvern, unde îi va comunica fragmentele.
Ofiţerul acceptă şi îl urmă, lăsându—le soldaţilor din marină, aranjaţi cu arma la picior, cu baioneta
la ţeava armei, să păzească şalupele. Şi ce mai baionete aveau! Din acelea strălucitoare, altele care taie,
de ţi se făcea pielea găină!
—Calm! Calm, copiii mei! murmura Tartarin în trecerea sa.
O recomandare complet inutilă, cu excepţia Părintelui Bataillet, care continua să spumege. Dar erau
cu ochii pe el.
—Dacă nu vă abţineţi, reverendule, vă vor lua captiv, îi spunea Excourbanies, nebun de groază.
În tot acest timp, în care îl căutau pe Negonko, îl strigară din toate părţile, dar în zadar. Un soldat
sfârşi prin a—l găsi în fundul magazinului, sforăind între două butoaie, beat de usturoi, de petrol şi de
alcoolul care ardea, din care înghiţise aproape toată rezerva.
Fu adus în această stare, infectă şi lipicioasă, în faţa guvernatorului; dar era imposibil să scoţi vreun
cuvânt de la el.
Atunci, Tartarin citi tratatul cu voce tare, arătă crucea sub formă de semnătură a Maiestăţii Sale,
sigiliul guvernului, al marilor demnitari ai coloniei.
Acest document autentic demonstra puterile tarasconezilor asupra insulei sau altceva nimic nu o
dovedea. Ofiţerul ridică din umeri:
Acest sălbatic este un simplu hoţ de buzunare, domnule... V—a vândut ceva ce nu—i aparţinea.
Insula este de multă vreme o posesie britanică. în faţa acestei declaraţii, căreia tunurile din Tomahawk
şi baionetele soldaţilor din marină îi dădură o valoare mai solemnă, Tartarin simţi că discuţia era
inutilă şi se mulţumi să—i facă o scenă oribilă socrului său mârşav:
—Bătrân afurisit!... De ce ne—ai spus că insula îţi aparţinea?... De ce ne—ai vândut—o?... Nu ţi—a
fost ruşine să te joci cu nişte oameni corecţi?
Negonko rămase mut, îndobitocit, cu inteligenţa sa scurtă de sălbatic, complet ştearsă de aburii
usturoiului şi ai alcoolului.
—Să fie luat!... spuse Tartarin soldaţilor care îl luaseră şi, întorcându—se spre ofiţer, care rămase
înţepenit, nepăsător, la această scenă familială, spuse:
—Domnule, în orice caz, credinţa mea bună nu poate fi discutată.
—Vor hotărî asta tribunalele englezeşti... răspunse celălalt, în culmea aroganţei sale. Din acest moment
sunteţi prizonierul meu. Cât despre locuitori, în douăzeci şi patru de ore trebuie să părăsească insula,
dacă nu, vom face uz de arme.
—Drace!... Treceţi la arme! exclamă Tartarin, dar înainte de toate, cum doriţi să—i evacuaţi? Nu avem
vapoare. Cel puţin, să se salveze de la înec...
Terminară prin a—i da dreptate englezului, care consimţi să—i ia pe colonişti la bordul său până în
Gibraltar, cu condiţia ca toate armele să fie predate, chiar şi puştile de vânătoare, revolverele şi
Winchester—ul cu treizeci şi două de gloanţe.
După care, se întoarse să—şi ia prânzul pe fregată, lăsând o santinelă înarmată pentru a—l păzi pe
guvernator.
Era ora adunării la masa guvernului şi, după ce o căutaseră pe prinţesă prin toţi palmierii şi
cocotierii reşedinţei, cum nu o găsiră nicăieri, se aşezară, lăsându—i locul liber. Toţi erau atât de
emoţionaţi, încât Părintele Bataillet uită de binecuvântare. Mâncau de câteva minute în tăcere, cu nasul
în farfuriile lor, când, deodată, Pascalon se ridică, înălţându—şi paharul:
—Domnilor, guver... natorul nostru este pri... zo... nier de război. Jurăm să—l urmăm până la ca...păt.
Fără a aştepta finalul, toţi în picioare, cu paharele ridicate, strigară cu entuziasm:
—Perfect!
—Feu de Dieu! Dacă îl urmăm!
—Aşa cred şi eu!... Până la eşafod!...
—Ha! Ha! Ha!... Să trăiască Tartarin!... urla Excourbanies. După o oră, cu excepţia lui Pascalon, îl
lăsară pe guvernator, chiar şi mica prinţesă Likiriki, regăsită ca prin minune pe acoperişul reşedinţei.
Se refugiase acolo la primul zgomot al detunăturii, fără a—şi da seama de riscurile destul de mari la
care se supusese şi, complet înnebunită de spaimă, cauză din care doamnele sale de onoare nu reuşiră
să o convingă să coboare decât arătându—i de departe o cutie de sardine deschisă, precum o ofertă de
dulciuri unui papagal scăpat din colivia sa.
—Draga mea copilă, îi spuse Tartarin pe un ton solemn, când fu luată de lângă el, sunt prizonier de
război. Ce preferi? Să vii cu mine sau să rămâi pe insulă? Cred că englezii te vor lăsa aici, dar în acest
caz nu mă vei mai vedea pe mine.
Fără a ezita, deşi directă, răspunse cu ciripitul său copilăresc şi clar:
—Eu rămân pe insulă.
—Bine, eşti liberă, îi spuse Tartarin, resemnat; dar, în fond, bietul om avea inima ruptă în bucăţele.
Seara, în singurătatea reşedinţei, abandonat de femeia sa, de demnitarii săi, neavându—l aproape
decât pe Pascalon, visă mult timp cu fereastra deschisă.
În depărtare scăpărau luminile oraşului; se auzeau voci enervate, cântecele englezilor instalaţi pe
mal şi vuietul Micului Ron mărit datorită ploilor.
Tartarin îşi închise fereastra cu un oftat imens şi, punându—şi fularul de noapte, un fular mare din
mazăre pe care îl înnoda în bandă, îi spuse credinciosului său secretar:
—Când ceilalţi m—au renegat, nu m—a luat prea mult prin surprindere, nici nu am fost mâhnit; dar
acea micuţă... adevărat! Credeam că era mult mai ataşată.
Blândul Pascalon încercă să—l consoleze. La urma urmei, această prinţesă sălbatică era un pachet
destul de ciudat de dus în Tarascon, — şi când Tartarin şi—ar fi reluat existenţa de altădată, soţia sa
papuaşă l—ar fi putut incomoda, l—ar fi putut expune ostentativ.
—Aminteşte—ţi, dragă stăpâne, când ai revenit din Algeria, cămila voastră, cât de ciudat a fost
privită...
Deodată Pascalon se întrerupse şi deveni roşu. Ce idee să vorbeşti despre o cămilă â propos de o
prinţesă de sânge regal! Şi, pentru a—şi repara acea necuviincioasă comparaţie, îi sublinie lui Tartarin
analogia cu cea a lui Napoleon, prizonier al englezilor şi abandonat de Marie—Louise.
—Într—adevăr, spuse Tartarin, foarte mândru de acea asemănare, şi identitatea destinelor lor, a lui şi a
marelui Napoleon, îi făcu noaptea excelentă.
A doua zi, Port—Tarascon fusese evacuat, spre marea bucurie a coloniştilor. Banii pierduţi,
hectarele inexistente, marea lovitură de bancă a „hoţului de belgian", căreia îi fuseseră victime, nimic
din toate acestea nu se compara cu uşurarea pe care o simţeau de a ieşi din acel ţinut mlăştinos.
Fură îmbarcaţi primii, pentru a evita orice conflict cu Statul lucrurilor, pe care îl învinuiau acum
pentru soarta lor proastă.
Când erau conduşi înspre şalupă, Tartarin apăru în fereastră, dar trebui să se retragă foarte repede
datorită huiduielilor care îl asaltară şi în faţa pumnilor întinşi spre el.
Bineînţeles că, pe o zi cu soare, tarasconezii se arătaseră foarte indulgenţi, dar îmbarcarea se făcea
pe o ploaie torenţială, nefericiţii se bălăceau în noroi, luau cu ei rămăşiţele acestui pământ blestemat,
iar umbrelele de abia asigurau bagajul mic pe care fiecare îl ţinea în mână.
Când toţi coloniştii părăsiseră insula, veni rândul lui Tartarin.
De dimineaţă, Pascalon se agită, pregătind tot, asociind în pachete arhivele coloniei.
în ultimul ceas, îi veni o idee genială. îl întrebă pe Tartarin dacă trebuia să pună mantoul său de
primă clasă, pentru a se întoarce la bord.
—Pune—l, asta îi va impresiona!... răspunse guvernatorul. Şi el însuşi trecu şnurul Ordinului.
Jos, se auzeau sunând crosele de arme ale escortei, vocea dură a ofiţerului care îl chema:
—Domnule Tartarin! Să mergem, domnule guvernator! înainte de a coborî, Tartarin aruncă o ultimă
privire insulei, asupra casei unde iubise, suferise, suportase toate chinurile puterii şi ale pasiunii.
Văzându—l în acel moment pe şeful secretariatului ascunzând un caiet pe sub mantou, se informă,
voi să—l vadă, iar Pascalon trebui să—i mărturisească stăpânului său despre Memorial.
—Ei bine, continuă, dragul meu, spuse blând Tartarin, pişcându—l de ureche, aşa cum le făcea
Napoleon grenadierilor săi. Vei fi micul meu Las Cases.
Asemănarea destinului său cu cel al lui Napoleon îl preocupase încă din ajun.
Da, era foarte bine aşa... Englezii, Marie—Louise, Las Cases... O adevărată analogie de situaţii şi
tipuri... Şi amândoi din Sud, soartă blestemată!
Parte a 3—a
CAPITOLUL I. DESPRE RECEPŢIA PE CARE I—AU FĂCUT—O ENGLEZII LUI TARTARIN LA BORDUL TOMAHAWK—
ULUI. ULTIMELE SALUTURI DE RĂMAS BUN DIN INSULA PORT—TARASCON. CONVERSAŢIA GUVERNATORULUI
PE PUNTE CU MICUL SĂU LAS CASES. ESTE REGĂSIT COSTECALDE. SOŢIA COMODORULUI. TARTARIN TRAGE ÎN
PRIMA BALENĂ.
Demnitatea atitudinii lui Tartarin, când urcă la puntea Tomahawk—ului, îi impresiona adânc pe
englezi, mişcaţi mai ales de marele şnur al Ordinului, acoperit cu târască brodată, cu care guvernatorul
se învăluise ca un simbol masonic şi, de asemenea, cu mantoul roşu cu negru, de primă clasă, care îl
acoperea pc Pascalon din cap până în picioare.
Englezii au, într—adevăr, mai presus de orice, respectul ierarhiei, al funcţionarismului şi al
ţăcănismului (de la ţăcănit, în limba arabă însemnând inocent, nebun, într—o ureche).
La oprirea vaporului, Tartarin fu primit de ofiţerul de serviciu şi condus într—o cabină din cele mai
bune, cu cele mai atente menajamente. Pascalon îl urmase, fiind foarte bine recompensat pentru
devotamentul său, pentru că i se oferise camera alăturată guvernatorului, în loc să fie băgat în
antrepozit ca şi ceilalţi tarasconezi, îngrămădiţi acolo ca un grup nenorocit de emigranţi, şi, laolaltă cu
ei, întregul fost stat major al insulei, pedepsit astfel pentru slăbiciunea şi laşitatea sa.
Între cabina lui Tartarin şi cea a credinciosului său secretar se afla un salonaş ornat cu canapele,
panoplii, plante exotice şi o sufragerie, unde două cuburi de gheaţă, în nişte vase din colţ, menţineau o
prospeţime continuă.
Un director de hotel, doi sau trei servitori fuseseră trimişi la Excelenţa Sa, care acceptă aceste
favoruri cu mult sânge rece şi, la fiecare nouă atenţie răspundea, „Perfect!", pe un ton suveran, obişnuit
cu respectul şi cu orice grijă.
În momentul în care ancora fu ridicată, Tartarin urcă pe punte, în ciuda ploii, pentru a—şi lua rămas
bun de la insula sa.
Insula i se înfăţişă vag, prin ceaţă, şi totuşi destul de vizibilă prin acel voal cenuşiu, încât îi putu zări pe
regele Negonko şi pe bandiţii săi pe cale să jefuiască oraşul, reşedinţa şi dansând pe mal o farandolă
dezlănţuită.
Toţi catiheţii Părintelui Bataillet, de îndată ce misionarul şi jandarmii plecară, se întoarseră la
instinctul lor natural.
Lui Pascalon i se păru că recunoaşte în mijlocul acelor dansuri graţioasa siluetă a lui Likiriki, dar nu
spuse nimic despre asta, de teamă să nu—l întristeze pe stăpânul său, care părea totuşi destul de
nepăsător.
Foarte calm, cu mâinile la spate, cu o atitudine istorică şi rece ca marmura, eroul tarasconez privea
în faţa lui fără a mai vedea ceva, din ce în ce mai preocupat de analogiile destinului său CU cel al lui
Napoleon, mirându—se să descopere între marele om şi el mii de puncte comune, chiar şi slăbiciuni
comune, pe care le recunoscu foarte uşor.

—Aşa, uite, îi spunea micului Las Cases, Napoleon era foarte irascibil; şi eu la fel, mai ales în
tinereţe... De exemplu, odată, la cafeneaua comediei, unde discutam cu Costecalde, când i—am dat un
pumn ceştii sale, şi a mea a zburat în mii de bucăţi...
—Bonaparte la Leoben!... remarcă cu timiditate Pascalon.
—Corect, dragul meu, spuse Tartarin, zâmbind.
Dar, gândindu—se la asta, doar imaginaţia, acea năvalnică imaginaţie sudică era cea care îi
asemăna foarte mult pe împărat şi pe el. Cea a lui Napoleon era impunătoare, debordantă, stând dovadă
campania sa din Egipt, cursele din deşert pe o cămilă — încă o asemănare izbitoare, acea cămilă —
campania sa din Rusia, visul său de a cuceri Indiile.
Şi el, Tartarin, existenţa lui întreagă nu fusese oare un vis măreţ?... Leii, nihiliştii, Jungfrau,
guvernarea acestei insule la cinci mile distanţă de Franţa! Cu siguranţă, nu contesta superioritatea
împăratului, din anumite puncte de vedere; dar cel puţin el nu făcuse să curgă sânge, fluvii de sânge!
Nici nu îngrozise lumea ca...
Totuşi insula se pierdea în zare, iar Tartarin, sprijinit de bastingaj, continua să vorbească cu voce
tare pentru galerie, pentru marinarii care luau scarabeii care căzuseră pe punte, pentru ofiţerii de cart
care se apropiaseră.
Cu timpul, devenea plictisitor. Pascalon îi ceru permisiunea să meargă în faţă să se amestece cu
tarasconeziii, zărise de departe câteva grupuri nemulţumite în ploaie, pentru, spunea el, a şti un pic ce
gândeau aceştia despre guvernator, mai ales sperând să—i strecoare scumpei sale Clorinde câteva
cuvinte de încurajare şi de consolare.
O oră mai târziu, revenind, îl găsi pe Tartarin instalat pe canapeaua din salonaş, lejer, într—o
pereche de indispensabili din flanelă şi cu un fular pe cap, ca la el în Tarascon, în căsuţa sa din Cours,
pe cale să—şi aprindă luleaua în faţa unui apetisant sherry—gobbler.
Cu o dispoziţie adorabilă, stăpânul îl întrebă:
—Ei bine, ce au spus despre mine aceşti oameni curajoşi? Pascalon nu—i ascunsese deloc că aceştia i
se păruseră „foarte stârniţi".
Îngrămădiţi în antrepozitul din faţa punţii ca nişte animale, prost hrăniţi, trataţi urât, îl considerau
responsabil pe guvernator de toate neplăcerile lor.
Dar Tartarin ridică din umeri; imaginaţi—vă cât de bine îşi cunoştea poporul!
Toate acestea s—ar şterge în prima dimineaţă însorită.
—Cu siguranţă nu sunt răi, răspunse Pascalon, dar acei netrebnici ai lui Costecalde îi întărâtă.
—Costecalde. Cum aşa?... Ce spuneţi de Costecalde? Tartarin fu tulburat la auzul acestui nume nefast.
Pascalon îi explică cum duşmanul lui, întâlnit în larg, într—o şalupă, unde murea de foame şi de sete
pe puntea Tomahawk—ului, semnalase, ca un trădător, prezenţa unei colonii provensale pe un teritoriu
englez, conducând vaporul până în rada din Port—Tarascon. Ochii guvernatorului scăpărară: „Vai!
Netrebnicul!... Vai! Banditul!...
Se calmă la povestea lui Pascalon despre aventurile ciudate ale fostului funcţionar şi ale acoliţilor
săi.
Truphenus înecat!... Ceilalţi trei soldaţi, coborând pe uscat pentru a lua apă, prinşi de antropofagi!...
Barban găsit mort de inaniţie pe fundul bărcii!... Cât despre Rugimabaud, acesta fusese mâncat de un
rechin. „Vai! Un rechin!... Povesteşte—mi mai degrabă despre acest netrebnic de Costecalde".
—Dar cel mai uimitor lucru din toate, domnule gu...vernator este faptul că Costecalde pretinde că ar fi
întâlnit în larg, într—o zi furtunoasă, sub fulgere, ghiciţi pe cine?...
—Pe cine vrei să ghicesc?
—Bunica Târască!
—Ce şarlatanie!...
Dar, la urma urmei, cine ştie?.. Tutu—panpan putuse să sufere vreun naufragiu; sau poate un val
dusese târască de pe punte... în acel moment, însoţitorul veni să—i prezinte guvernatorului meniul,
care fusese instalat câteva minute mai târziu, împreună cu secretarul său, în faţa unei cine excelente din
Champagne, unde se regăseau bucăţi delicioase de somon, o friptură stropită, prăjită de minune şi, ca
desert, cea mai bună budincă. Lui Tartarin i se păru atât de bună, încât îi duse o parte din aceasta şi
Părintelui Bataillet şi lui Franquebalme; cât despre Pascalon, acesta făcu câteva sandwich—uri cu
somon pe care le puse deoparte. Mai este nevoie să spunem pentru cine anume?
A doua zi de navigaţie, când nu se mai zărea deloc insula, ca şi cum ar fi fost în mijlocul acestor
arhipelaguri un rezervor izolat de ceaţă şi de ploi, apăru şi vremea frumoasă.
În fiecare dimineaţă, după micul dejun, Tartarin urca pe punte şi lua un loc, întotdeauna acelaşi,
pentru a vorbi cu Pascalon.
Şi Napoleon, la bordul Northumberland—ului, avea locul său preferat, acel tun de care se sprijinea
şi care fusese denumit tunul împăratului.
Marele tarasconez se gândea la asta? Oare această coincidenţă era intenţionată? Poate; dar asta nu
trebuie să—l facă mai mic în ochii noştri. Oare Napoleon, predându—se în Anglia, nu se gândea la
Temistocle, fără a arăta lucrul acesta?
—Vin ca şi Temistocle... Şi cine ştie dacă Temistocle însuşi a venit să se instaleze în căminul
perşilor...? Omenirea este atât de bătrână, atât de încurcată, atât de călcată în picioare! întotdeauna
călcăm pe urmele cuiva...
În plus, detaliile pe care Tartarin i le dădea micului Las Cases nu—i aminteau deloc de existenţa lui
Napoleon şi îi aparţineau lui, lui Tartarin din Tarascon.
Era copilăria sa de la Ocolul oraşului, precocele sale aventuri întorcându—se la club, noaptea; de
mic cu un gust pentru arme, pentru vânătoarea unor mari sălbăticiuni; şi întotdeauna acel bun—simţ
latin care nu—l părăsea niciodată în cele mai nebuneşti escapade, acea voce interioară care îi spunea:
„întoarce—te devreme acasă... să nu răceşti".
Şi mai îndepărtată în memoria sa era o bătrână ţigancă, dintr—o excursie pe puntea Gard, care îi
spusese, după ce—i privise liniile din palmă: „Într—o zi, vei fi rege". Vă închipuiţi că acest horoscop
le provocă tuturor hohote de râs. Totuşi trebuia să se împlinească. Aici marele om se întrerupse:
—Eu vă spun aceste lucruri, vedeţi, un pic în dezordine, aşa cum îmi vin în cap, dar cred că vă sunt
utile pentru Memorial...
—Cu siguranţă! spuse Pascalon, care sorbea cuvintele eroului său, în timp ce şase tineri aspiranţi ai
marinei, adunaţi în jurul lui Tartarin, îi ascultau poveştile, cu gura căscată.
Dar cea mai atentă era soţia comodorului, o creolă foarte tânără, fragilă, întinsă nu prea departe de
acel loc pe un şezlong din bambus, cu o poziţie delăsătoare, cu lividitatea caldă a unei magnolii, cu
nişte ochi mari, negri, profunzi, blânzi, gânditori... Aceasta, da, se hrănea cu poveştile lui Tartarin.
Foarte mândru să—şi vadă stăpânul ascultat cu atâta interes, Pascalon îl vedea acum şi mai măreţ, îl
făcea să povestească vânătorile sale de lei, ascensiunea sa de pe Jungfrau, apărarea de la
Pamperigouste. Iar eroul, un copil bun ca întotdeauna, dându—i mâna acestui tovarăş nevinovat, se
abandonase complet, lăsându—se răsfoit ca o carte, dar o carte cu poze, ilustrată printr—o mimică
tarasconeză foarte expresivă, şi acele poc! poc! ale aventurilor sale de vânătoare.
Creola, ghemuită cu înfrigurare pe şezlong, tresărea la fiecare izbucnire a vocii, iar emoţiile sale
erau subliniate printr—o atingere fină, printr—o uşoară roşeaţă pe tenul său delicat de acuarele.
Când soţul, comodorul, un fel de Hudson Lowe cu o mutră de harponier răutăcios, veni să o caute
pentru a intra, aceasta îl rugă:
—Nu, nu... nu încă, aruncându—i o privire marelui om tarasconez, care nu putea să nu o remarce la
rândul lui şi pentru ea ridică vocea cu ceva nobil în atitudine şi în accent.
Câteodată, reîntorcându—se spre cabină după una din aceste şedinţe, îl întreba pe Pascalon cu un
aer neglijent:
—Ce v—a spus soţia comandorului? Mi se pare că vorbea despre mine, he?...
—Într—adevăr, stă... pâne. Această persoană îmi spunea că auzise de mult vorbindu—se despre
dumneata.
—Asta nu mă miră deloc, spuse simplu Tartarin, sunt foarte cunoscut în Anglia.
Încă o analogie cu Napoleon.
Într—o dimineaţă, urcat pe punte devreme, fusese foarte mirat să nu o găsească pe creolă ca de
obicei. Negreşit vremea urâtă care era în acea zi, temperatura un pic cam scăzută, întunericul acoperind
duna nu—i permiseseră să iasă, atât de delicată în ce priveşte sănătatea, atât de mult deranjată!
Puntea însăşi şi echipajul păreau cuprinşi de agitaţia mării.
Tocmai fusese remarcată o balenă, destul de rară prin acele ţinuturi. Nu avea nicio expunere la vânt,
nici nu lansa jeturi de apă; o balenă despre care unii marinari spuneau că ar fi o femelă, alţii că o fi
vreo balenă dintr—un alt soi. Nu erau deloc de acord.

Cum aceasta rămase pe ruta vaporului, fără a se îndepărta, un delegat al careului de elevi merse să
—i ceară comandantului permisiunea să o pescuiască. Refuză, neînduplecat ca de obicei, sub pretextul
că nu aveau deloc timp de pierdut şi dădu doar autorizaţia de a trage în bietul animal câteva gloanţe.
Aceasta se afla la două sute cincizeci sau aproape trei sute de metri şi, când se arăta, când dispărea,
urmând balansul mării, mugind şi foarte grea, ceea ce făcea tragerea foarte dificilă.
După câteva focuri, după ce gabierii anunţaseră rezultatele, aceasta încă nu fusese deloc atinsă, căci
continua să se joace, să sară la suprafaţa apei, şi toată lumea o privea, chiar şi tarasconezii, care
dârdâiau acolo jos, udaţi, înmuiaţi bine, mult mai expuşi împroşcărilor valurilor decât gentlemenii din
spate.
Amestecat printre tinerii ofiţeri, care îşi încercau iscusinţa, Tartarin judecă focurile:
—Prea departe!... prea scurt!...
—Dacă aţi trage dumneavoastră, stă... pâne? behăi Pascalon. Deodată, cu un gest de tinereţe, un
aspirant de marină se
întoarse spre Tartarin.
—Doriţi, domnule guvernator?
Îi oferi carabina sa şi fu ceva uimitor în modul în care luă Tartarin arma, o cântări în mână, o duse
la umăr, în timp ce Pascalon întrebă, mândru şi ruşinat:
—Cât număraţi pentru balenă?
—Nu am tras prea des într—un astfel de vânat, răspunse eroul, dar cred că se poate număra până la
zece.
Ţinti, numără până la zece, trase şi îi înmâna carabina ofiţerului.
—Cred că este gata, spuse aspirantul de marină.
—Ura!... strigară marinarii.
—Ştiam, spuse Tartarin, modest.
Dar, în acel moment, nişte urlete îngrozitoare umplură văzduhul, o îmbulzeală turbată care—l făcu
pe comandant să fugă, crezând că era vorba de vreun atac la bord de către o bandă de piraţi.
Tarasconezii din faţă săreau, gesticulau, vociferau cu toţii în cor, în zgomotul vântului şi al valurilor.
—Târască... A tras în târască... A tras în bunica noastră...
—Drace! Ce spun aceştia? spuse Tartarin, pălind.
La zece metri de vapor, târască din Tarascon, idolul monstruos, îşi înălţa spatele scămoşat deasupra
flancurilor sale verzi, capul său himeric cu un râs feroce şi sfredelitor, cu ochii însângeraţi.
Făcută din lemn dur, din scânduri puternice, se ţinea pe val din ziua în care, după cum vom afla mai
târziu, un val o smulsese de pe puntea lui Scrapouchinat. Se rostogolea după voia tuturor curenţilor,
strălucitoare, cu alge şi scoici, dar fără nicio stricăciune, scăpată de uraganele cele mai violente,
intactă, indestructibilă; iar prima, singura sa rană, era aceea pe care i—o făcuse Tartarin din Tarascon...
El! Ei! Cicatricea foarte recentă apărea în mijlocul frunţii bietei bunici!
Un ofiţer englez exclamă:
—Priviţi, locotenente Shipp, ce animal caraghios e acela?
— Este târască, tinere, spuse Tartarin solemn. Este strămoaşa, bunica adevărată a oricărui
tarasconez.
Ofiţerul rămase uimit şi avea motiv, aflând că acel monstru ciudat era bunica acelui popor atât de
bizar, oacheş şi cu mustaţă, adunat de pe o insulă sălbatică, la cinci mile în larg.
Tartarin se dovedise foarte respectuos vorbind astfel, dar bunica era deja departe, luată de curenţii
Pacificului, pe unde încă mai rătăcea probabil o epavă de nescufundat pe care poveştile călătorilor, în
numele unei pulpe uriaşe, al unui şarpe de mare, o semnalau când ici, când colo, spre marea spaimă a
echipajelor de balenieri.
Atât de mult cât se putu vedea, eroul o urmări din ochi, fără să scoată o vorbă; când nu mai fu decât
un punct negru pe cer, cu vârfurile strălucitoare, de abia atunci murmură cu o voce şoptită:
—Pascalon, ţi—o spun, iată un foc de armă care îmi va aduce multă nenorocire! Iar tot restul zilei
rămase îngrijorat, plin de remuşcări şi cu o spaimă sacră.
CAPITOLUL II. O CINĂ LA COMODOR. TARTARIN SCHIŢEAZĂ O FARANDOLĂ. DEFINIŢIA TARASCONEZULUI DATĂ
DE CĂTRE LOCOTENENTUL SHIPP. ŢINÂND CONT DE GIBRALTAR. RĂZBUNAREA TARASCĂI.
Navigau de o săptămână, se apropiau de coastele parfumate ale Indiei, sub acelaşi cer lăptos, pe
aceeaşi mare uleioasă şi blândă ca în timpul primei călătorii, şi Tartarin, într—o frumoasă după—
amiază călduroasă şi senină, îşi făcea siesta în indispensabili, în camera sa, cu capul strâns într—o
eşarfă cu buline, ale cărei vârfuri, prea lungi, se înălţau ca nişte urechi blânde de rumegătoare.
Deodată, Pascalon se grăbi înspre cabină.
—Hm!... Ce s—a întâmplat? Ce este? întrebă brusc marele om, smulgându—şi clema de păr, pentru că
nu—i plăcea să fie văzut aşa.
Pascalon răspunse, sufocându—se, cu ochii rotunzi, behăi mai tare ca niciodată:
—Cred că nu mai rezistă.
—Cine?... Târască?... He, soartă afurisită! Nu ştiu eu prea multe.
—Nu, spuse Pascalon fără suflare, vorbesc de soţia comandorului.
—Drace! Sărăcuţa! încă una!... Dar ce te face să crezi asta? La orice răspuns, Pascalon întindea un
carton imprimat, prin care lordul comandor şi doamna William Plantagenet îl rugau pe Excelenţa Sa
Guvernatorul Tartarin şi pe dl. Pascalon, director al secretariatului, să cineze cu ei în acea seară.
—Oh, femeile!... femeile!., strigă Tartarin, căci această invitaţie venea cu siguranţă din partea soţiei
comandantului; nu putea fi ideea soţului, nu părea omul care să facă invitaţii.
Apoi, întrebându—se cu gravitate:
—Cel puţin, trebuie să accept?... Condiţia mea de prizonier de război...
Pascalon, care îi cunoştea pe autori, îşi aminti că la bordul Northumberland—ului Napoleon
mâncase la masa amiralului.
—Iată ceea ce m—a convins, spuse guvernatorul.
—Doar că, adăugă Pascalon, împăratul se retrase alături de doamne, de îndată ce li se servise vinul.
—Perfect, asta este şi mai convingător. Răspunde, la persoana a treia, că acceptăm invitaţia.
—Obiceiul, nu—i aşa, stăpâne?
—Cu siguranţă.
Pascalon vru să îmbrace mantoul de primă clasă, dar stăpânul nu fu de aceeaşi părere; nici el nu—şi
trecuse şnurul Ordinului.
—Nu guvernatorul este cel care ne invită, îi spuse acesta secretarului, ci Tartarin. Este un alt sens.
Acest diavol de om înţelegea tot.
Cina fu într—adevăr de vis, servită într—o sufragerie mare, strălucitoare, bogat mobilată cu tuia şi
acer12 şi, drept perete despărţitor, drept pardoseală, erau acele lemnării drăguţe englezeşti, atât de fine,
atât de minuţioase, ale căror lamele subţiri par să se îmbine ca nişte jucării.
Tartarin stătea la loc de onoare, lângă doamna William. Puţină lume invitată, doar locotenentul
Shipp şi doctorul de la bord, care înţelegea limba franceză. Un servitor într—o ţinută din ţesătură de
bumbac, drept, solemn, stătea în picioare în spatele fiecărui invitat. Nimic mai bogat decât serviciul
vinurilor, argintăria masivă cu arme ale Plantagenet—ului şi, în mijlocul mesei, un tacâm minunat
împodobit cu orhidee din cele mai rare.
Pascalon, foarte intimidat în mijlocul acestui lux, behăia cu atât mai mult, cu cât avea întotdeauna
gura plină când i se adresa vreun cuvânt.
Admira nonşalanţa lui Tartarin în faţa acestui comodor cu buzele unei pisici—tigru, cu ochii verzi
12
Acer —un arbore sau arbust cu seva foarte dulce.
striaţi de sânge pe sub genele unui albinos.

Dar Tartarin, un bun hăitaş de sălbăticiuni, îşi bătea un pic joc de pisicile—tigri şi îi făcea curte
doamnei Plantagenet cu atâta amabilitate şi graţie ca şi cum comodorul ar fi fost la o sută de leghe de
acel loc. Milady, la rândul ei, nu—şi ascundea simpatia pentru erou şi îl privea cu ochi tandri, cu nişte
ochi minunaţi.
—Nefericiţii! O să observe soţul, îşi spunea Pascalon în fiecare moment.
Ei bine, nu, soţul nu vedea nimic şi chiar părea să—i placă mult şi lui povestirile marelui
tarasconez.
La dorinţa doamnei William, Tartarin povesti întâmplarea tarascăi, despre sfânta Marta şi panglica
sa albastră; vorbi despre poporul său, spuse despre neamul tarasconez, despre tradiţiile acestuia, despre
exodul său; apoi îi prezentă guvernarea sa, proiectele, reformele sale, noul cod pe care îl pregătea. Un
cod, de exemplu, chiar era prima dată când vorbea despre aşa ceva, chiar şi lui Pascalon; dar nu putem
şti întotdeauna ce le trece prin cap acestor creiere măreţe ale conducătorilor de popoare!
Fu profund, vesel, cântă arii din ţara sa, Ioan, tarasconezul prins de corsari, poveştile sale de iubire
cu fiica sultanului.
Aplecat spre doamna William, cu o jumătate de glas vibrant şi pătimaş, îi fredona un cuplet:
„Se spune că fiind general al armatei,

Cu capul înrămat, cu lauri,
Fiica regelui, frumoasă şi strălucitoare,
Îi spunea într—o zi, îndrăgostită de el..."
Galeşa creolă, atât de palidă de obicei, deveni roşie. Apoi, când se termină cântecul, aceasta vru să
ştie ce era aceea o farandolă, acel dans despre care tarasconezii vorbeau atâta.
—Oh, Doamne, este foarte uşor, veţi vedea... spuse bunul Tartarin.
Şi, vrând să—şi şi cruţe puterile, îi spuse secretarului:
—Rămâneţi, Pascalon!
Acesta se ridică, schiţă un pas, după ritmul unei arii din farandolă, ra—pa—taplan, pa—ta—tin, pa
—ta—tan. Din nefericire, nava avea tangaj: căzu, se ridică, la fel de bine dispus, şi fu primul care râse
de păţania neplăcută.
în ciuda cântecului şi a disciplinei, toţi cei de la masă râdeau în hohote, găsindu—l foarte plăcut pe
guvernator.
Deodată apăru din nou vinul. îndată, lady William părăsi sala, şi Tartarin, aruncându—şi deodată
prosopul, se retrase la rândul lui fără să salute, fără să se scuze, conform legendei tarasconeze.
Englezii se priviră cu uimire, schimbând câteva cuvinte în şoaptă.
—Excelenţa Sa nu bea vin niciodată... spuse Pascalon, care se crezu dator să explice ieşirea stăpânului
său şi să ia cuvântul în locul acestuia.
Şi le povestea destul de bine, ţinându—le piept englezilor cu băutura, îi înveselea, îi fricţiona cu verva
sa veselă şi cu pantomima sa călduroasă.
Apoi, când se ridică de la masă, îndoindu—se că Tartarin urcase pe punte să se întâlnească cu
doamna Plantagenet, se oferi cu perfidie să joace o partidă cu comandorul, mare amator de şah.
Ceilalţi oaspeţi de la cină povesteau şi fumau în jurul lor; iar la un moment dat, locotenentul Shipp
îi şuşotise doctorului un lucru caraghios care—l făcu să râdă, iar comandorul, ridicând capul, întrebă:
—Ce a spus Shipp?
Locotenentul îşi repetă fraza, şi aceştia râseră şi mai tare, astfel încât Pascalon îşi dădu seama
despre ce era vorba.
În tot acest timp, sus, sprijinit într—un fotoliu al doamnei William, în parfumul brizei slabe şi în
reflectarea uimitoare a unui apus de soare deasupra mării, a punţii vaporului, care făcea ca toate
frânghiile să se prelingă ca un suc de agrişe, Tartarin povestea despre iubirea sa cu prinţesa Likiriki şi
despre separarea lor necruţătoare. Ştia că femeilor le place să fie consolate, iar saşi poarte nenorocirile
cu el era cea mai bună metodă să fie lângă acestea.
Vai! Scena de rămas bun dintre el şi micuţă, şuşotită foarte de aproape de Tartarin, sub crepusculul
misterios! Cine nu a auzit asta, nu a auzit nimic.
Nu vă voi spune că povestirea a fost întru totul precisă, că scena nu a fost niciun pic modificată; dar,
în orice caz, era aşa cum ar fi vrut să fie, o Likiriki pasională şi arzătoare, o biată prinţesă prinsă între
sentimentele familiale şi dragostea sa conjugală, agăţându—Se de erou CU mânuţele ei disperate:
—Ia—mă cu tine! Ia—mă cu tine!
Acesta, cu inima strivită, o împinse, smulgându—se din
îmbrăţişarea, sa: „Nu, draga mea copilă, rămâi! Rămâi cu tatăl tău bătrân, nu te are decât pe tine..."
Povestind acestea, vărsa lacrimi adevărate şi i se părea că ochii frumoşi ai creolei îndreptaţi spre el
se umeziră la povestirea sa, în timp ce soarele, coborând încet în mare, lăsa orizontul întunecat într—o
ceaţă violetă.
Deodată, umbrele se apropiară, iar vocea comandorului, ascuţită, glacială, rupse farmecul:
—Este târziu, se face mult prea răcoare pentru tine, draga mea, trebuie să intri.
Aceasta se ridică, se înclină lejer:
—Noapte bună, domnule Tartarin!
Şi rămase complet mişcat de blândeţea pe care o pusese în acel cuvânt.
Timp de câteva minute se mai plimbă pe punte, auzind acel „Noapte bună, domnule Tartarin!". Dar
comandorul avea dreptate, seara se răcea repede, se gândi să meargă şi el la culcare.
Trecând prin faţa salonaşului, zări uşa lui Pascalon întredeschisă, iar el, aşezat la o masă, cu capul în
mâini, ocupat cu răsfoirea unui dicţionar.
—Ce faci aici, copile?
Credinciosul secretar îi aduse la cunoştinţă scandalul cauzat de brusca sa plecare, şuşotelile
nedemne din jurul mesei şi mai ales o anumită frază misterioasă a locotenentului Shipp, pe care o
repetase comandorul şi la care toţi rămaseră complet uimiţi.
—Deşi înţeleg destul de bine engleza, nu am înţeles prea bine ce voia să spună, dar am reţinut
cuvintele şi pot reproduce fraza.
După aceste explicaţii, Tartarin se culcase, bineînţeles în patul său, destul de lejer, cu capul învelit
în fular, cu un pahar mare de apă cu flori de portocal şi întrebă, aprinzându—şi luleaua pe care o fuma
în fiecare seară înainte de a adormi:
—Ai terminat traducerea?
—Da, stăpâne, uite—o. De fapt, tipul tarasconez este un francez care îşi dă importanţă, exagerează, ca
un bulgăre într—o grădină.
—Şi spui că au râs cu toţii de asta?
—Toţi, locotenentul, doctorul, comandorul însuşi nu se mai opreau din râs.
Tartarin ridică din umeri cu o mutră de compasiune.
—Se vede că aceşti englezi nu au prea des ocazia de a râde, dacă se amuză de nişte prostii
asemănătoare! Gata, bună seara, dragul meu, mergi la culcare!
Şi curând amândoi fură transportaţi în lumea viselor, unde unul o întâlni pe Clorinde, celălalt, pe
soţia comandorului, pentru că Likiriki era deja destul de departe.
Urmară alte şi alte zile, săptămâni întregi, iar călătoria continua, o călătorie destul de plăcută,
delicioasă, în care Tartarin, căruia îi plăcea atât de mult să inspire simpatie, admiraţie, le simţea în
jurul lui în cele mai variate moduri.
Doar el ar fi putut spune ca Victor Jacquemont13 în corespondenţa sa: „Ce soartă ciudată am cu
aceşti englezi! Pe aceşti oameni, care păreau atât de nepăsători şi care rămâneau între ei la fel de reci,
abandonul meu îi relaxa imediat. Deveniseră afectuoşi în ciuda firii lor şi, pentru prima dată în viaţa
lor, am făcut din ei nişte oameni buni, nişte francezi, din toţi englezii cu care am rămas mai mult de
douăzeci şi patru de ore."
Toţi de la bord, atât din spatele, cât şi din faţa Tomahawk—ului, ofiţeri şi marinari, îl adorau; nici nu
se mai punea problema unui prizonier de război, a procesului în faţa tribunalelor englezeşti; trebuiau să
—i dea drumul când vor ajunge în Gibraltar.
Acel cumplit comandor, încântat de a—şi găsi un partener de talia lui Pascalon, îl ţinea seara, timp
de mai multe ore, în faţa tablei de şah, ceea ce îl dispera pe nefericitul care suspina după Clorinde şi—l
împiedica să—i ducă, ca înainte, mâncăruri rafinate de la cina sa.
Căci bieţii tarasconezi continuau să—şi ducă bietul lor trai de emigranţi, îngrămădiţi între mai
13
Un celebru călător francez.
multe vâsle, ceea ce îi provoca tristeţe şi remuşcări lui Tartarin, când vorbea pe duna sa sau când
izbucnea în curte, la vremea asfinţitului trist, văzându—şi de departe, acolo jos, tovarăşii îngrămădiţi
ca nişte animale viclene, sub paza vreunei santinele, întorcându—şi privirile spre el cu groază, mai ales
din ziua în care trase în târască.
Nu—i iertau acea crimă şi nici el nu uitase acel foc de armă care urma să—i aducă atâta nenorocire.
Trecuseră strâmtoarea Malacca, Marea Roşie, dublată de vârful Siciliei; se apropiau de Gibraltar.
Într—O dimineaţă, zărindu—se uscat, Tartarin şi Pascalon îşi pregăteau bagajele, ajutaţi de unul din
servitori, când deodată avuseseră senzaţia unei mişcări care îi produsese vaporului o oprire. Tomahawk
—ul se opri; în acelaşi timp, se auzi apropiindu—se un zgomot de vâsle.
—Priveşte Pascalon, spuse Tartarin, poate este un pilot... Vaporul acostă într—adevăr, dar nu era
pilotul; aduceau un pavilion francez, nişte marinari francezi îl urcară; iar printre ei doi oameni
îmbrăcaţi în negru, cu nişte pălării înalte. Sufletul lui Tartarin tresări:
—Vai! Drapelul francez!... Stai să—i văd, dragul meu!
Se îndreptă spre hublou, dar, în acel moment, uşa cabinei se deschise, lăsând să pătrundă un mare val
de lumină; doi agenţi de poliţie ca nişte burghezi, cu nişte maniere comune şi violente, înarmaţi cu
mandate de arestare, cu permise de extrădare, în toată această vânzoleală, puseseră mâinile asupra
nefericitului Stat al lucrurilor şi al secretarului său.
Guvernatorul dădu înapoi, palid şi demn:
—Aveţi grijă ce faceţi, sunt Tartarin din Tarascon!
—Exact pe dumneavoastră vă căutăm.
Iată—i pe amândoi deznădăjduiţi, fără niciun cuvânt de explicaţie sau vreun răspuns la multiplele
lor întrebări, fără să ştie ce au de făcut, de ce fuseseră arestaţi, unde erau duşi. Nimic în afară de
ruşinea de a trece încătuşaţi, căci li se puseseră cătuşe, prin faţa marinarilor şi a aspiranţilor la marină,
sub râsetele şi huiduielile tovarăşilor săi, care, aplecaţi deasupra bastingajului, aplaudau, strigau cu
toată puterea:
—Foarte bine!... zou... zou..., în timp ce captivii erau coborâţi în şalupă.
În acel moment Tartarin ar fi vrut să fie înghiţit de adâncul mării.
Din prizonier de război ca Napoleon şi Temistocle să treacă în starea unui şarlatan vulgar!
Şi soţia comandorului care îl privea!
Cu siguranţă, avea dreptate, târască se răzbuna, se răzbuna cu cruzime.
CAPITOLUL III. CONTINUAREA MEMORIALULUI LUI PASCALON
5 iulie. — închisoarea din Tarascon peste Ron.

—Revin de la instrucţie, cred că ştiu, la urma urmei, de ce suntem acuzaţi guvernatorul şi eu şi de ce,
prinşi brusc pe Tomahawk, înhăţaţi în clipele de fericire, de vis, ca două languste trase din fundul apei
limpezi, fuseserăm transbordaţi pe un vapor francez, duşi la Marsilia, cu cătuşele la mâini, conduşi în
Tarascon şi ţinuţi în secret în închisoarea oraşului.
Suntem acuzaţi de escrocherie, de omor din imprudenţă şi 371 de infracţiune a legilor emigraţiei.
Vai! Cu siguranţă a trebuit să încalc legea emigrării, pentru că era pentru prima dată când auzeam acest
nume, numele acestei legi afurisite.
După două zile de încarcerare, cu interdicţie de a vorbi cuiva — ăsta este cel mai teribil lucru pentru
tarasconezi — fuseserăm conduşi la palat, în faţa judecătorului de instrucţie, Dl. Bonaric.
Acest, magistrat îşi începuse cariera în Tarascon, cu zece ani în urmă şi mă cunoştea foarte bine,
venind de mai mult de o sută de ori la farmacie, unde îi pregăteam o alifie pentru o eczemă cronică pe
care o avea pe obraz.
Cel puţin m—a întrebat numele, prenumele, vârsta, profesia, ca şi cum nu ne—am fi văzut
niciodată. A trebuit să spun tot ceea ce ştiam despre afacerea cu Port—Tarascon şi să vorbesc vreo
două ore fără să mă oprească cineva. Grefierul său nu mă putu urmări, aşa îmi mergea gura. Apoi, nici
bună ziua, nici bună seara: „Reţinut, puteţi să vă retrageţi".
În coridorul palatului de justiţie, îl găsii pe bietul meu guvernator, pe care nu—l mai văzusem din
ziua încarcerării noastre. Mi se păru destul de schimbat.
În trecere, îmi strânse mâna şi îmi spuse cu vocea lui blajină:
—Curaj, copile! Adevărul este ca uleiul, urcă întotdeauna la suprafaţă.
Nu a mai putut spune altceva, jandarmii l—au luat brusc.
Nişte jandarmi, pentru el!... Tartarin în lanţuri, în Tarascon!... Şi acea mânie, acea ură a unui popor
întreg!...
Mai aveam în urechi acele strigăte de furie ale oamenilor, acea respiraţie caldă a oamenilor din
popor, când maşina împărţită în celule n e a dus la închisoare, încuindu—ne cu lacătul, pe fiecare în
compartimentul său.
Nu mai puteam spune nimic, dar auzeam în jurul nostru o mare zarvă a mulţimii.
La un moment dat, maşina se opri în piaţa Marche; am recunoscut—o după mirosul care îmi
ajungea prin crăpături, prin micile raze de lumină palidă şi era parcă răsuflarea însăşi a oraşului, acel
miros de rodii, de vinete, de pepeni de Cavaillon şi de ardei iute roşu sau cepe mari şi proaspete. Să
simţi toate acele bunătăţi de care fusesem privat atâta timp, mi se făcuse foame. —
Era atâta lume încât caii noştri de abia puteau înainta. Un Tarascon plin, înţesat, de credeai că
niciodată nu fusese nimeni ucis, nici înecat, nici devorat de antropofagi. Oare mi s—a părut că
recunosc vocea topografului Cambalalette? Cu siguranţă era o iluzie, deoarece Bezuquet însuşi
mâncase din regretatul nostru Cambalalette. De exemplu, sunt sigur că am auzit gongul lui
Excourbanies. De asta nu mă puteam înşela. Era deasupra tuturor celorlalte strigăte: „La apă!... Zou!...
în Ron!... în Ron! Fen de bruti în apă cu Tartarin!"
În apă cu Tartarin!... Ce lecţie de istorie! Ce pagină pentru Memoriali Am uitat să spun că
judecătorul Bonarie mi—a înapoiat registrul la bordul Tomahawk—ului. I s—a părut interesant, chiar
m—a încurajat să—l continui şi, â propos de anumite locuţiuni tarasconeze care se strecurau aici din
când în când, îmi venise în minte ceva, zâmbindu—i în faţa favoriţilor săi roşii:
—Avem deja Memorialul; dumneata eşti meridionalul de pe Sfânta Elena. M—am prefăcut că râd la
jocul său de cuvinte.
Din 5 în 6 iulie. — închisoarea oraşului din Tarascon este un castel istoric, fostul castel al regelui
Réne, care se vede de departe de pe malul Ronului, delimitat de cele patru turnuri.
Nu avem deloc noroc cu castelele istorice. începând cu Elveţia, când ilustrul nostru Tartarin fu luat
drept un conducător nihilist şi noi toţi, împreună cu el, fuseserăm aruncaţi în celula lui Bonnivar, în
castelul Chillon.
Acum, este adevărat şi chiar mai puţin trist că suntem la lumină, aerisiţi de vântul dinspre Ron, şi nu
plouă ca în Elveţia sau în Port—Tarascon.
Celula mea este foarte îngustă: patru pereţi din piatră refractară, un pat din fier, o masă şi un scaun.
Soarele pătrunde aici printr—o fereastră cu gratii, la momentul potrivit asupra Ronului.
De atunci, din timpul Marii Revoluţii, iacobinii se grăbiseră înspre fluviu, cu renumita arie: De o
brin o de bran, cabussaran...
Şi, cum repertoriul popular nu se modifică prea mult, se cântă şi acum pe la noi acest refren nefast.
Nu ştiu unde l—au cazat pe sărmanul meu guvernator, dar cu siguranţă că aude la fel ca mine acele
voci care urcă, seara, de pe malurile Ronului şi trebuie să—şi facă nişte gânduri negre.
Dacă ne—ar fi pus unul lângă altul!... Deşi, drept să vă spun, simt, de la venirea mea, o uşurare
încrezătoare, să fiu singur, să mă critic.
Intimitatea unei persoane importante este atât de obositoare cu vremea! Vă vorbeşte întotdeauna
despre el şi nu e niciodată interesat de ceea ce vă preocupă. Astfel, pe Tomahawk nu aveam niciun
minut pentru mine, nicio clipă pentru a fi aproape de Clorinde. De atâtea ori mi—am spus: „Ea este
acolo jos!" Dar nu puteam să scap. După cină, aveam partidă de şah cu comandorul, apoi restul zilei nu
mă lăsa în pace Tartarin, mai ales de când îi mărturisisem despre Memorial „Scrieţi aceasta... Nu uitaţi
să spuneţi asta..." Şi nişte anecdote despre el, adesea despre părinţii lui, neinteresante.
Gândiţi—vă că Las Cases a făcut această meserie atâţia ani! împăratul îl trezea la şase dimineaţa, îl
lua cu el, pe jos, călare, cu maşina şi imediat la drüm:
—Sunteţi Las Cases?... Să continuăm... Când semnasem tratatul de la Campo—Formio... Bietul
confident avea şi el treburile lui, copilul bolnav, soţia sa rămase în Franţa, dar ce însemnau toate
acestea pentru cel care nu se gândea decât să—şi povestească, să se explice în faţa Europei, a
universului, a posterităţii, în fiecare zi, în fiecare seară şi timp de atâţia ani? Adică adevărata victimă
de pe Sfânta Elena nu a fost Napoleon, ci Las Cases. Eu, acum, m—am procopsit cu acest supliciu.
Dumnezeu mi—e martor că nu am făcut nimic să merit asta, dar am fost pus deoparte şi profit de asta
pentru a mă gândi la mine, la ghinionul meu, care este imens, la iubita mea Clorinde. Oare mă
consideră vinovat?... ea, nu; dar familia sa, toţi acei Espazettes de l'Escudelle de Lámbese?... în acea
lume, un om fără titlu este întotdeauna vinovat. în orice caz, nu mai pot spera că mă vor accepta
vreodată drept soţ al Clorindei, decăzut cum sunt din măreţia mea; îmi voi relua meseria printre
borcanele lui Bezuquet, la farmacia din piaţă... Şi uite gloria!
17 iulie. — Un lucru care mă nelinişteşte şi mai mult este că nimeni nu vine să mă vadă în celula
mea. Mă vor la fel de mult ca pe stăpânul meu. Singura mea distracţie, singur în celula mea, este să urc
pe masă; ajung astfel la fereastră, iar de acolo am o panoramă minunată printre gratii.
Ronul se rostogoleşte sub soarele împrăştiat printre insuliţele de un verde deschis, pe care vântul îl
zăpăceşte. Cerul este complet radiat de zborul negru al lăstunilor; ţipetele lor scurte urmează, trecând
peste mine sau căzând din înaltul cerului şi foarte jos se leagănă podul din fier, atât de lung, atât de
subţire, încât te aştepţi să—l vezi plecând, ca o pălărie ce zboară.
Pe malurile fluviului, nişte ruine ale unui vechi castel, cel din Beaucaire cu oraşul la poalele
acestuia, cele din Courterolle, din

Vacquerie. în spatele acestor ziduri groase, surpate în timp, se ţineau odinioară acele „cursuri de
iubire", unde trubadurii, acei Felibre de pe atunci, erau iubiţi de prinţesele şi reginele cărora le cântau,
aşa cum Pascalon îi cântă Clorindei sale. La naiba, ce schimbare! Ce epoci îndepărtate! în prezent,
luxoasele conace sunt nişte găuri invadate de mărăcini; iar trubadurii sărbătoresc în zadar, doamnele şi
domnişoarele acestea îşi bat joc de ei.
O privelişte mai puţin tristă este cea a canalului Beaucaire, cu toate vapoarele sale pictate în verde,
galben, strânse laolaltă, iar pe cheiuri nişte pete roşii ale militarilor pe care îi văd de la fereastra mea
cum se plimbă. Trebuie să fie foarte mulţumiţi aceşti oameni din Beaucaire de întâmplarea neplăcută
din Tarascon şi de prăbuşirea marelui nostru om; pentru că renumele lui Tartarin îi scotea din sărite pe
aceşti invidioşi vecini din faţă. în copilăria mea, îmi amintesc cât tam—tam făceau cu târgul lor din
Beaucaire. Veneau din toate părţile, — de exemplu, nu din Tarascon, pentru că podul din fier este
foarte periculos! — era un aflux imens, mai mult de cinci sute de mii de suflete cel puţin, împreună pe
câmpul târgului!...
De la an la an acesta s—a golit. Târgul din Beaucaire mai există, dar nimeni nu mai vine.
În oraş nu se vedeau decât nişte afişe: „De închiriat... de închiriat...", iar dacă ajunge vreun călător,
din întâmplare, un reprezentant al camerei de comerţ, însuşi locuitorul îl sărbătoreşte, este luat pe sus,
iar sfatul local vine în întâmpinarea lui, cu muzica în capul alaiului. în cele din urmă, Beaucaire şi—a
pierdut renumele; în timp ce Tarascon devenea celebru... Şi graţie cui, dacă nu lui Tartarin?
Urcat pe masa mea, priveam afară, gândindu—mă la aceste lucruri. După ce soarele dispăru, se lăsă
noaptea şi, dintr—odată de cealaltă parte a Ronului, un foc mare se aprinse deasupra castelului din
Beaucaire.
Arse mult timp, l—am privit mult timp şi mi se părea ceva misterios la acel foc care arunca o
reflectare roşiatică asupra Ronului, în liniştea netulburată a nopţii traversată de zborul moale al
păsărilor. Ce putea fi oare? Un semnal?
Oare vreun admirator al marelui nostru Tartarin voia să—l salveze?... Era extraordinar acel foc
aprins sus, în vârful turnului în ruine şi chiar în faţa închisorii sale!
18 iulie. — întorcându—mă astăzi de la instrucţie, când maşina cu celule trecea prin faţa Sfintei
Marta, auzii vocea, la fel de puternică, a marchizei des Espazettes, care striga cu un accent din aceste
părţi:
—Cloreinde!... Cloreinde! iar o voce blândă, angelică, vocea iubitei mele, care răspunse: „Mamă!"
Fără îndoială, mergea la biserică să se roage pentru mine, pentru rezolvarea procesului.
Am intrat în închisoarea mea complet mişcat... Am scris câteva versuri provensale despre acea
seară, la aceeaşi oră, şi despre focul de deasupra turnului din Beaucaire. Arde în noapte ca rugurile
care se aprind pentru Sfântul Ioan.
Cu siguranţă era un semn.
Tartarin, cu care putusem schimba câteva vorbe la instrucţie pe holul judecătorului, văzuse la fel ca
mine acele focuri prin gratiile celulei sale, iar când i—am spus ce mi—a trecut prin minte, că nişte
prieteni voiau probabil să—l salveze ca Napoleon de pe insula Sfânta Elena, a părut foarte uimit de
acea asemănare.
—Într—adevăr, Napoleon pe Sfânta Elena... au încercat să—l salveze?
Dar, după un moment de meditaţie, mi—a declarat că nu ar accepta niciodată.
—Cu siguranţă, nu coborârea celor trei sute de picioare ale turnului pe o scară din frânghie, scuturată
noaptea de vântul dinspre Ron mă înspăimântă! Nu, să nu crezi asta, copile!... De ceea ce mă tem cel
mai mult ar fi că aş încerca să scap de acuzaţie: Tartarin din Tarascon nu va evada!
Vai! Dacă toţi cei care urlau la trecerea sa: „în Ron! Zou! în Ron!" l—ar fi putut auzi!... Şi—l mai şi
acuză de escrocherie! Puteau să—l creadă complicele acelui nenorocit duce de Mons!... Să vedem!...
Este posibil aşa ceva?...
Acum, dintr—odată nu—l mai susţinea; îl judeca la adevărata lui valoare pe acel tâlhar belgian!
Toţi putură vedea frumoasa sa apărare, pentru că Tartarin se apăra singur în faţa tribunalului. în ceea ce
mă priveşte pe mine, eu behăi prea mult pentru a vorbi în public: voi fi apărat de Ciceron
Franquebalme şi toată lumea ştie cât raţionament logic de necomparat pune acesta în pledoariile sale.
20 iulie, seara. — Acele ore pe care le petrec la judecătorul de instrucţie sunt foarte dureroase
pentru mine! Partea grea nu este să mă apăr, ci să o fac de aşa manieră încât să nu—l copleşesc pe
Qtăpânul meu. A fost atât de imprudent, a avut atâta încredere în ducele de Mons! Apoi, cu eczema
intermitentă a dlui. Bonivac, nu ştiai niciodată dacă trebuia să te temi sau să speri, boala se întorcea la
acest magistrat cu idei fixe, furios, când „asta se vede", copil bun, când „nu se vede".
Cineva la care se vede şi la care se va vedea întotdeauna este nefericitul de Bezuquet, care trăia
odinioară acolo, pe insulă, cu tatuajele sale, în mările îndepărtate, dar acum, subcerul tarasconez, este
dezgustat de el însuşi, nu mai iese, rămâne îngropat atât cât poate în laboratorul său farmaceutic, unde
îmbină ierburi, omlete şi îşi serveşte clienţii sub o mască din catifea ca un conspirator al operei
comice.
De văzut cât de mulţi bărbaţi sunt afectaţi de acest rău fizic, pecingini, pete, eczeme; mai mult poate
decât femeile. Fără îndoială de acolo şi pornea ura lui Bezuquet împotriva lui Tartarin, cauza tuturor
relelor.
24 iulie. — Chemat din nou ieri în faţa dlui. Bonaric, am crezut că este pentru ultima dată. Mi—a
arătat o sticlă găsită în insule de un pescar din Ron şi mi—a citit o scrisoare închisă în acea sticlă:
„Tartarin. Tarascon. Închisoarea oraşului. Curaj! Un prieten veghează de cealaltă parte a

podului. Va trece când va veni momentul potrivit".
O Victimă a Ducelui de Mons".

Judecătorul m—a întrebat dacă am mai văzut acel scris. I—am răspuns că nu—l cunoşteam; şi cum
întotdeauna trebuie să spui adevărul, am adăugat că o singură dată am încercat o astfel de
corespondenţă cu Tartarin: că, înainte de plecarea noastră din Tarascon, o sticlă asemănătoare ajunsese
la acesta cu o scrisoare, fără ca acesta să—i acorde vreo importanţă, nevăzând în aceasta decât efectul
vreunei glume. Judecătorul mi—a spus „Foarte bine.". Şi apoi, ca întotdeauna: „Puteţi să vă retrageţi".
26 iulie. — După ce se termină instrucţia, se anunţa procesul foarte apropiat. Oraşul fierbea.
Dezbaterile începuseră pe 1 august. De atunci, nu mai dorm. De altfel, de mult timp nu mai am deloc
somn în acea celulă strâmtă şi încălzită ca un cuptor. Sunt obligat să—mi las fereastra deschisă: intră
nori de ţânţari şi aud şobolanii care chiţăie în toate colţurile.
în ultimele zile, am avut mai multe întrevederi cu Cicerón Franquebalme. Mi—a vorbit de Tartarin
cu multă tristeţe; simt că nu îşi dorise să i se încredinţeze cazul său. Bietul Tartarin, nimeni nu este de
partea lui!
Se părea că tot tribunalul se înnoise. Franquebalme mi—a dat numele judecătorilor: Preşedintele
Mouillard; asesorii Beckman şi Robert din Nord. Nicio pilă pentru a interveni cu ceva. Mi s—a spus că
aceşti domni nu sunt din părţile noastre. De altfel şi numele lor păreau să spună acelaşi lucru.
Din nu ştiu ce motiv, urmărirea condusă împotriva noastră, a celor două capete de acuzare, a fost
separată în delictul de omor din imprudenţă şi în infracţiunea legilor emigrării. Citaţi la bară: Tartarin
din Tarascon, ducele de Mons — asta m—a uimit mai mult decât că îi compara! — şi Pascal
Testaniere, numit Pascalon.
31 iulie. — Noapte de febră şi de nelinişte. Rămâne pe mâine. Am rămas în pat foarte târziu.
Am avut puterea să scriu pe pereţi acel proverb tarasconez pe care l—am auzit atât de des, spus de
Bravida, care le ştia pe toate:
Rester au lit sans dormir,

Attendre sans avoir venir,
Aimer sans avoir plaisir,
Sont trois choses qui font mourir14.
14
Să stai în pat fără să dormi / Să aştepţi fără să vezi venind, / Să iubeşti fără să—ţi placă, / Sunt trei lucruri care îţi aduc moarte. (în lb. fr.)
CAPITOLUL IV. UN PROCES ÎN SUD. MĂRTURII CONTRADICTORII. TARTARIN JURĂ ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU ŞI A
OAMENILOR. INVENTATORII DIN TARASCON. RUGIMABAUD MÂNCAT DE UN RECHIN. UN MARTOR
NEAŞTEPTAT.
Vai! La naiba, judecătorii bietului Tartarin nu erau din aceste locuri. Pentru a te convinge de asta nu
trebuia decât să—i vezi în acea după—amiază strălucitoare de august în care se pleda problema
guvernatorului în marea sală a palatului de justiţie, plină ochi de crăpau pereţii.
Luna august în Tarascon, vă voi spune, este cea mai călduroasă lună. Este la fel de cald ca în Algeria,
iar măsurile de siguranţă împotriva arşiţei cerului sunt aceleaşi ca în oraşele africane: retragerea de pe
străzi înainte de amiază, cazărmile consemnate, streşinile trase la fiecare magazin. Dar procesul lui
Tartarin schimbase obiceiurile locale şi ne putem imagina cu uşurinţă temperatura care trebuia să
ajungă în acea sală de audienţe plină de oameni, cu doamnele cu volanele plisate şi cu penele colorate
îngrămădite în tribunele din fund.
Bătea ora două la orologiul palatului; iar prin ferestrele înalte, larg deschise, în faţa cărora coborau
draperii lungi şi galbene care formau storurile, intra, odată cu loviturile repetate ale luminii răsfrânte,
zgomotul asurzitor al greierilor din măceşii şi platanii de pe străzi — nişte copaci groşi cu frunze albe,
cu frunze de praf — gălăgia mulţimii rămase afară, ţipetele negustorilor de apă, ca în arene în zilele cu
curse:
—Cine vrea să bea? Apă proaspătă!...
Într—adevăr, trebuia să fii din Tarascon pentru a rezista căldurii care era înăuntru, una din acele
călduri în care un condamnat la moarte ar fi adormit în timpul pronunţării sentinţei. Cei mai afectaţi
erau cei trei judecători, străini de acel Sud arzător. Preşedintele Mouillard, un lionez, ca un elveţian al
Franţei, cu un aer auster, cu un cap lung, chel, de filosof, care putea provoca plânsul oricui îl privea,
apoi cei doi asesori, Beckmann care venea din Lille şi Robert din Nord, încă mai de sus.
De la începutul dezbaterilor, cei trei domni căzuseră, în ciuda voinţei lor, într—o toropeală vagă, cu
ochii neclintiţi asupra marilor pătrate de lumină decupate în spatele perdelelor galbene şi, în timpul
interminabilei chemări a martorilor, în număr de nu mai puţin două sute cincizeci de persoane, şi toţi
cu prezumţie, sfârşiră prin a adormi imediat.
Jandarmii, care nu mai erau din Sud, şi care avuseră nesăbuinţa de a sta îmbrăcaţi în hainele lor
grele din piele de bivol, dormeau şi ei. Cu siguranţă erau nişte condiţii proaste pentru a face o justiţie
adevărată. Din fericire, magistraţii studiaseră problema dinainte, fără să fi înţeles ceva, neauzind, în
starea lor somnolentă, decât zgomotul greierilor şi un vag zumzet de muşte şi de voci.
După defilarea martorilor, substitutul Bompard din Mazet îşi începu lectura actului de acuzare.
Acesta era un exemplu din Sud! Un păros micuţ, pletos, burtos, cu o barbă din aşchii negre, cu ochii
ieşiţi ca în urma unei pişcături de purece şi sângerând, cu un ten vezicular, cu o voce răguşită care
scuipa metal în urechi şi cu o mimică, şi nişte salturi!... Gloria parchetului tarasconez!... Străbăteau
leghe întregi pentru a—l auzi; dar, de această dată, ceea ce condimenta rechizitoriul său era
familiaritatea oratorului cu binecunoscutul Bompard, una din primele victime ale afacerii Port—
Tarsascon.
Niciodată un acuzator nu fusese mai înverşunat, mai pasionat, mai puţin corect, mai puţin părtinitor;
tocmai asta ne place în Tarascon, tot ce vibrează, tot ce ne animă!...
Cum îl mai zgâlţâia pe bietul Tartarin, aşezat împreună cu secretarul său între cei doi jandarmi! Tot
acel trecut glorios se transformase într—o zdreanţă, sub colţii săi calomniatori.
Pascalon, pierdut, ruşinat, îşi ascundea capul între mâini; dar Tartarin, foarte calm, asculta, cu
fruntea dreaptă, cu ochii liniştiţi, simţindu—şi ziua terminată, sosind clipa declinului, ştiind că există
legi naturale atât pentru onoruri, cât şi pentru greutăţi şi resemnat să le suporte pe toate, în timp ce
Bompard de Mazet, din ce în ce mai jignitor, îl prezenta drept un escroc vulgar care abuzase de un
nume imaginar, legat de nişte lei pe care probabil nu—i omorâse, de nişte ascensiuni pe care probabil
nu le făcuse, asociindu—se cu un aventurier, un necunoscut, acel duce de Mons pe care justiţia nu—l
regăsea în faţa ei, şi îl făcu pe Tartarin mult mai scelerat decât acel duce de Mons, care cel puţin nu îşi
exploatase compatrioţii, în timp ce acesta îi speculase pe tarasconezi, îi furase, îi gâtuise, îi forţă să
bată la uşi, să scormonească ca cerşetorii pentru a—şi căuta pâinea.
La ce să vă aşteptaţi, domnilor din Curte, la ce să vă aşteptaţi de la un om care a tras în târască, în
bunica?...
La această peroraţie, nişte hohote de plâns se rostogoliră în tribune; urletele le răspundeau din
stradă, unde ajunsese vocea substitutului, răsunând în uşi şi ferestre; iar el însuşi, foarte bulversat de
propriile sale accente, începu să se smiorcăie, să chiorăie atât de tare încât judecătorii se treziră
tresărind brusc. Credeai că toate jgheaburile şi streşinile palatului crăpau sub un potop.
Bompard din Mazet vorbise timp de cinci ore.
În acel moment, deşi căldura era înăbuşitoare, o adiere proaspătă dinspre Ron începu să umfle
perdelele galbene ale ferestrelor. Preşedintele Mouillard nu mai readormi; uimirea, nou instalată în
ţară, în care se scufunda uraganul inventiv al tarasconezilor, îi ajunsese pentru a—l ţine treaz.
Tartarin, primul, dădu semnalul acestei imposturi nevinovate şi delicioase, care este ca o mireasmă,
un parfum al locului.
La un pasaj al interogatoriului său, pe care noi credem că trebuia să—l mai scurteze, se ridică brusc
şi, cu mâna întinsă, spuse:
—Jur în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că nu am scris eu această scrisoare.
Era vorba despre o scrisoare trimisă de el, din Marsilia, lui Pascalon, redactorul Gazetei, pentru a
antrena, a incita la cele mai roditoare şi mai bogate invenţii.
Nu, de o mie de ori nu, acuzatul nu scrisese acestea; se apăra, protesta.
—Poate, nu spun că domnul de Mons, neînfăţişându—se...
Pe ce ton fluieră pe buzele sale dispreţuitoare acel „neînfăţişându—se"!
Atunci preşedintele:
—Arătaţi—i acuzatului scrisoarea!
Tartarin o luă, o privi şi răspunse pur şi simplu:
—Este adevărat, este scrisul meu. Această scrisoare este din partea mea, dar nu îmi amintesc de ea.
Avea de ce să—i facă să plângă pe acei oameni cruzi!
După câteva momente, acelaşi episod cu Pascalon, referitor la un articol al Gazeteim care se
povestea despre primirea la primăria oraşului Port—Tarascon a călătorilor de pe Farandole şi Lucifer
de către băştinaşi, regele Negonko şi primii ocupanţi ai insulei, cu o descriere minuţioasă a primăriei.
Lectura acestui articol trezea la fiecare cuvânt râsete nebune în sală, nesăţioase, ţipete de indignare;
însuşi Pascalon se revolta, protesta din banca sa, cu fiecare mână pe rând: nu—i aparţinea, niciodată în
viaţa lui nu ar fi putut semna acele neadevăruri uriaşe.
I se pusese în faţa ochilor articolul listat, ilustrat cu poze, făcute la indicaţiile sale, semnate în
numele său, în plus propriul său text regăsit la tipografia Trinquelague.
—Este copleşitor, spuse nefericitul de Pascalon, cu ochii cât cepele, pur şi simplu mi—a scăpat.
Tartarin îi luă apărarea secretarului său:
—Domnule preşedinte, adevărul este că, crezând orbeşte toate acele poveşti ale domnului de Mons,
necomparând...
—Domnul de Mons nu vrea să—i fie terfelit numele, îl întrerupse brutal substitutul.
—I—am dat acestui copil nefericit, continuă Tartarin, ideea articolului de redactat, spunându—i:
„înfrumuseţează—l". Şi acesta l—a înfrumuseţat.
—Este adevărat că nu am făcut altceva decăt să—l înfru... museţez, behăi timid Pascalon.
Şi preşedintele Mouillard, ce avea o artă în a—i îmbrobodi pe cei interogaţi, acum că începuse
examinările martorilor, făcu ca toţi tarasconezii, ce erau şi aşa inventivi prin felul lor, să nege exact
ceea ce afirmaseră cu o zi înainte în mod categoric.
—Dar aţi spus în timpul instrucţiei...
—Eu? Am spus asta? Vai! Adevărat... Nici nu am deschis măcar gura.
—Dar aţi semnat.
—Semnat?... nici măcar...
—Iată semnătura dumitale!
—Drace, aşa este... Ei bine, domnule preşedinte, nimeni nu este mai surprins decât mine.
Şi pentru toţi fusese valabilă asta, niciunul nu—şi amintea ceva. Judecătorii rămăseseră
înspăimântaţi, buimăciţi, în faţa acestor contradicţii, a acestor aparenţe de rea credinţă, aceşti oameni
reci din Nord neştiind să inventeze şi să ţină partea unor fantezii din ţările cu mult soare.
Unul din cei mai surprinzători era Costecalde. Povestise că fusese alungat de pe insulă, forţat să—şi
abandoneze soţia şi copiii datorită exceselor tiranului Tartarin. Trebuia să auziţi drama şalupei, morţile
îngrozitoare şi succesive ale nefericiţilor săi tovarăşi; Rugimabaud care înota aproape de barcă pentru a
—şi răcori un pic corpul; prins deodată de un rechin, tăiat în două.
—Vai! Zâmbetul prietenului meu... încă îl văd; îmi întindea mâinile, mergeam spre el, când deodată
figura i se crispează, dispare şi apoi nimic... nimic în afară de o pată de sânge care se lărgea la
suprafaţa apei. Şi făcea un cerc mare în faţa lui cu mâna crispată, în timp ce din ochii săi cădeau
lacrimi mari ca năutul.
Auzind numele lui Rugimabaud, cei doi judecători, Beckmann şi Robert din Nord, treziţi de ceva
vreme, se aplecară înspre preşedinte, iar pe fundalul exploziei unanime de hohote de plâns cauzate de
povestirea lui Costecalde, se puteau vedea cele trei togi negre legănându—se una spre alta. Apoi,
preşedintele Mouillard se adresă martorului:
—Spuneţi că Rugimabaud a fost mâncat sub ochii dumneavoastră de către un rechin? Dar tribunalul
tocmai l—a auzit citat pe un anumit Rugimabaud, debarcat în această dimineaţă...; oare nu este acelaşi
cu cel de pe şalupă?...
—Ba da, perfect... sunt eu, sunt acelaşi... reclamă fostul director adjunct al culturilor.
—Ia te uită, Rugimabaud este aici, spuse Costecalde, nu foarte tulburat. Nu l—am văzut, este prima
veste.
O togă neagră observă:
—Deci nu a fost mâncat aşa cum tocmai aţi spus—o?
—Cred că l—am confundat cu Truphenus..
—La naiba! Dar sunt aici şi eu, nu am fost deloc mâncat..., protestă vocea lui Truphenus.
Şi Costecalde, care începea să se neliniştească:
—În sfârşit, că este vorba de unul sau de altul, ştiam că unul din ei a fost devorat de un rechin, am
văzut cercul.
îşi continuă depoziţia ca şi cum nimic nu s—ar fi întâmplat, înainte să părăsească bara, preşedintele voi
să ştie la cât se ridica, după părerea lui, numărul victimelor. Martorul răspunse.
—Drace, cel puţin o mie, adică un fel de a spune, în acele părţi, patruzeci de mii.
Or, cum în registrele coloniei se constatase că nu existaseră niciodată mai mult de patru sute de
locuitori pe insulă, vă închipuiţi uimirea preşedintelui Mouillard şi a judecătorilor săi. Curgea
transpiraţia pe ei ca din găleată. Nefericiţii nu auziseră vreodată de nişte dezbateri asemănătoare, de
nişte depoziţii atât de extravagante. La acea bancă, mărturiile nu erau decât nişte minciuni sălbatice,
nişte întreruperi bruşte, oameni care săreau, cărora le scoteai vorbele cu cleştele, de credeai că le iei şi
gura cu ele; şi scrâşnet de dinţi sau râsete diabolice! Un proces fantastic, tragicomic, în care nu era
vorba decât despre tarasconezi mâncaţi, înecaţi, prăjiţi, fripţi, fierţi, devoraţi, tatuaţi, sfârtecaţi în mii
de bucăţele, regăsindu—se toţi pe aceeaşi bancă, sănătoşi, cu toate membrele, fără vreun dinte lipsă
sau vreo zgârietură superficială.
Doi sau trei, care lipsiră de la apel, erau aşteptaţi dintr—un moment în altul, erau cu siguranţă din
acelaşi aluat ca tovarăşii, lor, iar din acest motiv judecătorul de instrucţie Bonipac, mult mai la curent
cu obiceiurile compatrioţilor săi, îl sfătui pe preşedinte să lase deoparte problema omorului prin
imprudenţă.
Totuşi defilarea martorilor continua, din ce în ce mai zgomotoasă şi mai caraghioasă.
În sală, publicul lua parte, huiduia, aplauda, îi râdea în nas preşedintelui, fără frică sau ruşine, care
ameninţa în fiecare moment să evacueze tribunalul, dar zăpăcit el însuşi de atâta gălăgie şi incoerenţă,
nu făcea nimic să—i evacueze şi, cu coatele sprijinite de masă, îşi luă capul între mâini, gata să
izbucnească.
Cu o seninătate relativă, Robert din Nord, un bătrân mare şi slab, cu buzele ironice între doi favoriţi
albi şi lungi, spuse, întorcându—se, cu toca pe urechi:
—De fapt, după toate acestea, nu văd târască care nu s—a mai întors.
Substitutul Bompard din Mazet se ridică brusc, ieşi din cutia sa ca un diavol:
—Şi unchiul meu?
—Şi Bompard, spuse sala în cor. Substitutul continuă cu vocea sa oficleidă15:
—Vreau să atrag atenţia tribunalului că unchiul meu Bompard a fost una din primele victime. Dacă am
păstrat discreţia de a nu vorbi despre el în rechizitoriul meu, nu este mai puţin adevărat că acesta nu s
—a întors şi nici nu va mai reveni vreodată.
—Mă scuzaţi, domnule substitut, întrerupse preşedintele, dar iată aici un domn Bompard care mi—a
înmânat cartea sa de identitate şi cere să fie ascultat... Este unchiul dumitale?
Era într—adevăr Bompard (Gonzague) al său.
Acest nume, atât de familiar tuturor tarasconezilor, provocă un tumult imens. Publicul, martorii,
acuzaţii, toţi se aflau în picioare, urcau pe bănci, se aplecau, ţipau, încercau să vadă, gâfâind de
nerăbdare şi de curiozitate. în faţa acestei agitaţii, preşedintele Mouillard ordonă o suspendare a
audienţei pentru câteva minute, de care profită pentru a aduce vreo douăzeci de jandarmi leşinaţi, pe
jumătate morţi de căldură şi de stupefacţie.
15
Oficleid — instrument muzical de suflat din alamă, cu timbru de bas. (cuv. 385 muz.)
CAPITOLUL V. BOMPARD A TRECUT PODUL. POVESTEA UNEI SCRISORI CU OPT SIGILII ROŞII. BOMPARD
APELEAZĂ LA ÎNTREG TARASCONUL, CARE NU—I RĂSPUNDE. „LA NAIBA, CITIŢI ATUNCI ACEA SCRISOARE!"
MINCINOŞII DIN NORD ŞI MINCINOŞII DIN SUD.
—Este el, Gonzague!... Ve! Ve!

—Cum a exagerat!
—Cât de palid este!
—Pare un teur (turc).
De când nu—l mai văzuseră, tarasconezii noştri de abia îl recunoscură pe acest curajos Bompard,
atât de slab odinioară, cu capul său mustăcios, cu ochii ca ai unei capre nebune; acum gras, îmbufnat
cum s—ar spune, dar cu aceeaşi mustaţă, cu aceiaşi ochi deliranţi pe faţa sa largă şi buhăită.
Fără să privească în dreapta şi în stânga, înainta în urma aprodului până la bară.
Fu întrebat:
—Dumneata eşti Gonzague Bompard?
—Aşa este, domnule preşedinte, aproape mă îndoiesc de acest lucru când văd — cu un gest emfatic al
lui Bompard spre banca acuzaţilor — când văd pe acea bancă a infamiei gloria noastră cea mai curată,
când aud scuipând în această incintă aceeaşi onoare şi integritate...
—Mulţumesc, Gonzague, îi spuse Tartarin de la locul său, foarte emoţionat.
Suportase fără să dea curs tuturor injuriilor, dar simpatia bătrânului Său camarad îi sfărâma inima, îl
făcea să lăcrimeze ca un copil care se înduioşează. Bompard reluă:
—Hai, dragul meu concetăţean, nu vei lâncezi în banca ta murdară, căci am aici dovada... dovada...
Se căută în buzunare, scoase o lulea din Marsilia, un cuţit, un vechi silex, o brichetă, un ghemotoc
de aţă, un metru, un barometru, o cutie homeopatică şi puse aceste obiecte unul după altul pe masa
grefierului.
—Să vedem, martore Bompard, când veţi termina! îi spuse preşedintele nerăbdător.
Iar substitutul Bompard din Mazet:
—Hai unchiule, grăbeşte—te! Unchiul se întoarse spre el:
—Vai! Da, îţi promit ţie, după tot ce s—a permis să se spună despre dragul nostru prieten!... Aşteaptă
un pic că o să te dezmoştenesc! Sceleratule!
Nepotul rămase rece la această ameninţare, iar unchiul, scormonindu—se în buzunare, expunându—
şi întreaga colecţie de obiecte fantastice, găsi în cele din urmă ceea ce căutase, un plic mare ştampilat
cu cinci parafe roşii.
—Domnule preşedinte, iată un document din care reiese că ducele de Mons este ultimul dintre cei
caraghioşi, dintre ocnaşi, dintre... Se spuneau cuvinte grele. Preşedintele îl întrerupse:
—Bine, daţi—mi documentul!
Deschise scrisoarea aceea misterioasă şi, după ce o citi, le—o oferi celor doi asistenţi ai săi, care
începură a o examina întorcând—o pe toate feţele. Adevăraţi judecători din Nord! închişi, încuiaţi cu
lacătul!
Oare ce conţine acea scrisoare afurisită? Cu acei tipi era destul de greu să—ţi faci vreo idee.
Asistenţii se ridicau, se aplecau, privind de departe; toţi se întrebau, până în fundul tribunelor:
—Qu'es aco? Ce naiba poate fi?
Şi cum toate incidentele audienţei se auziră până afară, datorită ferestrelor şi uşilor larg deschise, un
tumult mare urca din curte, nişte strigăte de neînţeles, freamătul unei furtuni în timp ce se ridică o
adiere plăcută.
Deodată, jandarmilor le sărise somnul, muştele în cârd se ridicau în tavan şi ele, iar răcoarea serii
pătrundea în sală, cu spaima unor curenţi de aer specifici tarasconezilor, cei care erau aproape de
ferestre solicitau în ţipete mari să fie închise, „pentru că exista un motiv pentru a lua răul morţii".
Pentru a suta oară, preşedintele Mouillard se răţoi la ei:
—Un pic de linişte sau vă voi evacua, iar interogatoriul continuă:
—D—le martor Bompard, cum a ajuns această scrisoare în mâinile dumitale şi când?
R.: La plecarea Farandolei, în Marsilia, ducele sau aşa—numitul duce de Mons mi—a încredinţat
calitatea de guvernator provizoriu al Port—Tarascon—ului şi, în acelaşi timp, mi—a oferit acest
plic, închis cu cinci ştampile roşii, deşi nu era niciun ban înăuntru. Aici aş fi găsit, spunea el,
ultimele indicaţii şi mi—a recomandat să nu—l deschid decât în faţa unei insule a Amiralităţii, la nu
ştiu ce grad latitudine şi longitudine. în plus, este totul trecut pe plic, după cum puteţi vedea... D.:
Da, da, văd... Apoi?
R.: Atunci, domnule preşedinte, am fost cuprins de o boală neaşteptată, de care trebuia să vă
vorbesc, şi chiar contagioasă, cu aspect de cangrenă, şi astfel au fost obligaţi să mă coboare, în agonie,
la castelul d'If. Odată ajuns pe uscat, mă răsuceam de durere, având scrisoarea în buzunar, pentru că
uitasem, în timpul suferinţelor mele, să i—o dau lui Bezuquet, căruia îi transmisesem puterile mele.
D.: O rătăcire regretabilă... Şi apoi?
R.: Apoi, domnule preşedinte, când m—am simţit un pic mai bine, când am putut să mă spăl şi să—
mi iau hainele, deşi încă nu foarte stabil — vai! dacă aţi fi văzut cum arătam!... — într—o zi mi—am
dus mâna înspre buzunar, din întâmplare!... Te! Scrisoarea cu ştampile roşii... Preşedintele, pe un ton
sever:
—Martore Bompard, nimic nu a fost mai potrivit decât să spui adevărul despre această scrisoare.
Destinată să nu o dezlipiţi decât la patru mii de leghe de Franţa, aţi preferat să o deschideţi imediat, în
portul Marsiliei, pentru a şti ceea ce conţine, iar citind conţinutul ei, aţi dat înapoi în faţa
responsabilităţilor uriaşe care vă reveneau?
—Nu—l cunoaşteţi pe Bompard, domnule preşedinte. Fac apel la întreg Tarasconul prezent aici.
O linişte de mormânt primi acest efect oratoric. Poreclit „Impostorul" de către concetăţenii săi, care
nu sunt totuşi atât de scrupuloşi în materie de sinceritate, Bompard demonstra într—adevăr un tupeu
arogant de a—i chema drept martori; de altfel, fiind întrebaţi cei din Tarascon, nimeni nu răspunse
nimic. Acesta, fără să se emoţioneze:
—Vedeţi, domnule judecător... cine nu spune nimic, consimte... Şi reluându—şi povestirea:
—În acea perioadă, când am regăsit scrisoarea, Bezuquet, plecat de câteva săptămâni, era mult prea
departe ca să i—o trimit; m—am hotărât să iau cunoştinţă de conţinutul acesteia şi vă imaginaţi
condiţia mea groaznică. Groaznică era şi situaţia auditoriului, care încă tot nu ştia ce conţinea acea
scrisoare rămasă pe biroul tribunalului şi despre care se vorbea.
Şi fiecare întindea gâtul; dar, fiind foarte departe, nu putură vedea nimic în afară de nişte ştampile
roşii, hipnotizante, pe plic, care din minut în minut păreau să crească, să devină mai mari. Bompard
continuă:
—Ce puteam face, vă întreb, după ce aflasem despre aceste grozăvii? Să recuperez Farandola de la
înec? M—am gândit la asta, dar apoi m—am îndoit de forţele mele. Să împiedic Tutu—panpan—ul să
plece, dezvăluindu—le compatrioţilor mei acel plic îngrozitor, să le tai entuziasmul cu un jet de apă
rece? Aşa m—am prefăcut că am fost ucis. în fine, ce doriţi, mi—a fost frică... Nici nu am îndrăznit să
mă arăt în Tarascon în ipostaza de a şti ce să spun. Atunci m—am ascuns în faţa castelului din
Beaucaire, de unde puteam să văd totul fără să fiu văzut. Am însumat două poziţii, pe cea a gardianului
unui târg şi pe aceea a paznicului castelului. Vă imaginaţi, aveam o îndeletnicire plăcută. Din vârful
bătrânului turn, cu o lunetă bună, priveam de cealaltă parte a Ronului agitaţia concetăţenilor mei care
se pregăteau de plecare. Mă consumam, mă întristam... Le întindeam mâinile, le strigam de departe ca
şi cum m—ar fi putut auzi: „Opriţi—vă, nu plecaţi!..." Am încercat chiar să îi previn printr—o sticlă...
Spune—le Tartarin, spune—le acestor domni că am încercat să vă previn.
—Aşa este, spuse Tartarin de pe banca infamiei.
—Vai! Domnule preşedinte, cât de mult am suferit când am văzut Tutu—panpan plecând spre ţara
himerelor!... Dar am suferit şi mai tare când aceştia s—au întors şi am aflat că înaintea mea gemea,
vlăguit între fiare, ilustrul meu compatriot, Tartarin. Am început să nu mai scot niciun cuvânt, îmi era
din ce în ce mai greu să vorbesc, fără a pune la socoteală frica de pod, acel groaznic pod care trebuia
străbătut. Cel puţin l—am trecut, am trecut acel pod afurisit, l—am traversat în această dimineaţă pe o
vijelie îngrozitoare, obligat să merg în patru labe, aşa cum am urcat muntele Blanc. îţi mai aduci
aminte, Tartarin?
—Da, îmi amintesc, răspunse Tartarin cu tristeţe, cu regretul acelor ore de glorie.
—Cât se mai legăna acel pod! Mi—a trebuit mult curaj!... Dar nu îmi place să mă laud. în sfârşit, uite
—mă şi, de această dată, raportez dovada, acea dovadă de netăgăduit.
—De necontestat, aşa credeţi? spuse Mouillard liniştit. Cine ne garantează faptul că această scrisoare
ciudată, uitată atâta timp în buzunarul dumitale, îi aparţine acestui duce de Mons sau aşa—numitului
subsemnat? Toţi ceilalţi tarasconezi îmi păreţi susceptibili chiar şi cu garanţii. De vreo şapte ore aud
numai minciuni...
Un grohăit surd de animale sălbatice în cuşcă se auzi în sală, în tribune, până la Ocolul oraşului.
Tarasconul nu era deloc mulţumit şi protesta. Gonzague Bompard se mulţumi să zâmbească foarte
greu.
—Domnule preşedinte, în ceea ce mă priveşte, vă spun că eu exagerez întotdeauna un pic când
vorbesc; dar, uitaţi—vă, adresaţi—vă acestuia — îl arătă pe Tartarin — cu sinceritate, acesta este tot ce
avem mai bun în Tarascon.
Nu—i trebui mult timp lui Tartarin să recunoască scrisul şi semnătura domnului de Mons, un scris
şi o semnătură exersate de acesta, din nefericire; apoi, stând în picioare, întors înspre tribunal,
fluturând furios într—o mână misterul teribil cu cinci ştampile roşii:
—La rândul meu, domnule preşedinte, înarmat cu această divagaţie cinică, vă implor să recunoaşteţi că
nu toţi impostorii sunt din Sud. Vai! Ne numiţi mincinoşi pe toţi cei din Tarascon. Dar nu suntem decât
nişte persoane cu o imaginaţie şi cuvinte debordante, nişte inventatori, nişte mincinoşi, nişte
imprevizibili roditori, beţi de sevă şi lumină, care se lasă ei înşişi antrenaţi de imaginaţia lor
stupefiantă şi nevinovată.
Ce diferenţă faţă de mincinoşii din Nord, fără veselie sau spontaneitate, care au întotdeauna un scop,
o ţintă scelerată, ca şi semnatarul acelei scrisori! Da, cu siguranţă, se poate spune, în materie de
minciună, când se amestecă şi Nordul, Sudul nu poate să—i ţină isonul..
Pornit pe acest subiect, în faţa unui public tarasconez, Tartarin ar fi trebuit să ridice sala. Dar se
terminase cu bietul om şi cu popularitatea sa. Nimeni nu—l asculta. Toţi erau interesaţi doar de acea
misivă misterioasă pe care o agita în vârful degetelor.
Nefericitul mai voia să vorbească, dar nu i se permisese. Din toate părţile porneau strigăte:
—Scrisoarea!... scrisoarea!...
—Luaţi—o, zou!
—Să citească scrisoarea!
Cedând voinţei mulţimii, preşedintele Mouillard pronunţă:
—Grefier, daţi curs citirii acestui act!
Un imens „Ah!" de uşurare, iar în liniştea care urma nu se mai auzi nimic în afară de zumzetul
muştelor din august şi acele crieri ale greierilor care ritmau cu loviturile pântecelor care gâfâiau.
Grefierul începu, vorbind pe nas:
„Domnului Gonzague Bompard, Guvernator provizoriu ăl coloniei Port—Tarascon, pentru a fi

deschis la 144°30' longitudine est, în faţa insulelor Amiralităţii.
Dragul meu domn Bompard,
Nu ar fi o glumă bună dacă nu ar trebui să se termine.

Cotiţi imediat şi întoarceţi—vă liniştit acasă cu tarasconezii voştri.
Nu există nicio insulă, niciun tratat, nici Port—Tarascon, nici ari, nici hectare, nici fabrici de
zahăr, absolut nimic... Doar o excelentă operaţie financiară care m—a costat câteva milioane, la
această oră puse bine la adăpost la fel ca persoana mea norocoasă.
În cele din urmă, o tarasconadă drăguţă pe care compatrioţii voştri şi ilustrul lor Tartarin mi—o
vor ierta, pentru că aceasta i—a amuzat, le—a dat o ocupaţie şi le—a trezit gustul orăşelului lor, pe
care îl pierduseră.
Ducele de Mons.
P.S. Nu există niciun duce care să fie din Mons. De abia nişte împrejurimi".
De această dată, preşedintele ameninţase în zadar că va evacua sala, nimic nu putu opri urletele,
mugetele care izbucniră, ajunseră în stradă, în curte, pe esplanadă, umpluseră întreg oraşul. Vai!
Belgianul, josnicul belgian, dacă l—ar fi prins i—ar fi făcut vânt de la fereastră în Ron!
Bărbaţi, femei, copii, toţi se amestecau; iar în mijlocul acestei harababuri îngrozitoare preşedintele
Mouillard pronunţă achitarea lui Tartarin şi a lui Pascalon, spre marea disperare a lui Ciceron
Franquebalme, obligat să se întoarcă, să—şi înghită discursul, acel venim enim vero al său, acele
„pentru că datorită faptului că", tot arsenalul roman al pledoariei sale monumentale. Audienţa se goli,
publicul se răspândi pe străzi, la Ocolul oraşului, în pieţe şi piaţete, continuând să—şi verse mânia în
vociferări:
—Belgianul!... Josnicul de belgian!... Mincinosul din Nord!... Mincinosul din Nord!
CAPITOLUL VI. CONTINUAREA ŞI SFÂRŞI

Limbă

Port Tarascon-Daudet

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Port Tarascon-Daudet

Încărcat de

Drepturi de autor:

1|port tarascon alphonse daudet

TARASCONEZI, PENTRU A EVACUA INSULA, FĂRĂ VAPOR. LA MASA LUI TARTARIN,

LUI LEON ALLARD

Dedic această carte plină de umor

procesiune fantomatică, sub clarul de lună şi privirea binevoitoare a santinelelor inamice.

Într—o dimineaţă, Tarascon—ul se trezi cu această telegramă la toate colţurile de stradă:

„Ajunşi în Port—Tarascon. — Intrare triumfală. — Prietenie cu băştinaşii veniţi înaintea

presărate cu paie, căpiţe de fân, în mijlocul unui huruit de lovituri de ciocan.

Un cataclism înspăimântător în Port—Tarascon. Insula, oraşul, portul, totul înghiţit, dispărut.

Vorbiţi despre peisaj.

casele închise, magazinele cu storurile trase şi toate jaluzelele lăsate.

Espazettes, o fată frumoasă al cărei farmec aristocratic îl atrăgea.

CAPITOLUL V. ADEVĂRATA LEGENDĂ A ANTIHRISTULUI POVESTITĂ DE REVERENDUL PĂRINTE BATAILLET PE

Şi Petru se gândi, cu capul aplecat:

urma urmei, se simţea oboseala.

liniştit, le calma pe doamne:

Această odisee a primilor sosiţi în Port—Tarascon fu ciudată, povestită în salonul Tutu—panpan—

Spuneau asta cu dinţii strânşi, cu pumnul întins.

Colonia Din Port—Tarascon

Nume — Funcţii Şi Calităţi — Observaţii

Rougnonas/Saucine — Soldat — Foarte bun.

fereastra şi mergea liniştit la culcare.

CAPITOLUL IV. CONTINUAREA MEMORIALULUI LUI PASCALON

4 decembrie. — Astăzi, a zecea duminică de advent, paracliserul Galoffre, inspector al marinei,

însărcinat să adaug acest post—scriptum:

L'a prise si jeunette,

Această fetiţă, această sălbatică din insule, ne—ar fi fost suverană!

Nimeni din consiliu nu făcuse vreo obiecţie.

Voici de roi Maure

—Te! Te!... Un vapor!... Un vapor în radă.

—Dar aceştia trag! Trag în noi! spuse Pascalon.

comune, pe care le recunoscu foarte uşor.

vreo balenă dintr—un alt soi. Nu erau deloc de acord.

striaţi de sânge pe sub genele unui albinos.

„Se spune că fiind general al armatei,

CAPITOLUL III. CONTINUAREA MEMORIALULUI LUI PASCALON

5 iulie. — închisoarea din Tarascon peste Ron.

acestuia, cele din Courterolle, din

„Tartarin. Tarascon. Închisoarea oraşului. Curaj! Un prieten veghează de cealaltă parte a

O Victimă a Ducelui de Mons".

Rester au lit sans dormir,

—Este el, Gonzague!... Ve! Ve!

„Domnului Gonzague Bompard, Guvernator provizoriu ăl coloniei Port—Tarascon, pentru a fi

Nu ar fi o glumă bună dacă nu ar trebui să se termine.

CAPITOLUL VI. CONTINUAREA ŞI SFÂRŞI