Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual Combustibili Teoria
Manual Combustibili Teoria
Ion Cernica
Curs de prelegeri
Chişinău
U.T.M.
2008
1
CZU 662.611 (075.8)
2
PREFAŢĂ
Dezvoltarea durabilă a economiei mondiale este indisolubil
legată cu valorificarea completă a resurselor energetice. Atingerea
acestui deziderat impune folosirea raţională a energiei, reducerea
consumului de combustibil şi implementarea de noi tehnologii cu
consumuri specifice reduse de energie. În această direcţie, un rol
principal revine instruirii viitorilor ingineri, chemaţi să pună la
baza întregii activităţi în domeniul termoenergetic, în primul rând,
criterii de calitate, de eficienţă economică şi de economie de
energie. Cerinţele mereu crescânde impuse faţă de calitatea
pregătirii inginerilor termotehnicieni în domeniul utilizării
raţionale şi eficiente a combustibilului au determinat predarea
cursului „Combustibili. Teoria arderii” într-o disciplină separată.
Republica Moldova nu dispune de resurse proprii de
energie primară, cu excepţia unor modeste resurse de cărbune,
petrol, hidroenergie şi biomasă. Una dintre preocupările de bază
ale complexului energetic al ţarii ar trebui să fie folosirea raţională
a combustibilului provenit din import. De aceea, pe lângă studierea
proprietăţilor şi caracteristicilor combustibililor, în lucrare se
expun şi metodele de extragere, prelucrare şi transportare a
combustibilului. Deoarece producerea energiei este corelată cu
exploatarea şi folosirea combustibililor, sunt prezentate situaţiile
combustibililor clasici prin prisma resurse, producţie, consum,
schimburi internaţionale, transporturi şi perspective.
Arderea, în general, este un proces fizico-chimic destul de
complex, în care reacţiile chimice sunt însoţite de o serie de
fenomene fizice ce se desfăşoară succesiv şi paralel ca: mişcarea
substanţelor combustibile şi a aerului în zona de ardere, difuzia
turbulentă şi moleculară a substanţelor iniţiale şi produşilor finali
de reacţie în curentul de gaze, aprinderea şi propagarea flăcărilor,
transferul căldurii degajate în timpul reacţiei, eliminarea
produselor de ardere din zona de ardere. Din acest motiv, pe lângă
studierea bilanţurilor energetice şi materialele reacţiilor de ardere,
3
expunerea legilor de bază ale termochimiei, în lucrare, sunt
abordate şi problemele cineticii procesului de ardere, procesele de
aprindere şi de propagare a flăcărilor.
Înţelegerea clară a mecanismului şi a legilor care
guvernează procesul de ardere va permite organizarea mai
eficientă a arderii diferitor combustibili, creşterea economicităţii
metodelor de ardere existente, dar şi trasarea direcţiilor de
elaborare a unor metode noi de ardere. Prin urmare, cunoaşterea
bazelor teoretice ale arderii este necesară fiecărui inginer care are
drept ocupaţie procesele din instalaţiile de ardere.
Scrierea cursului „Combustibili. Teoria arderii” pentru
studenţi nu este o problemă uşoară, având în vedere complexitatea
fenomenelor studiate şi varietatea subiectelor. Scopul urmărit de
autor la scrierea lui a constat în prezentarea elementelor de bază
ale acestei discipline pentru aplicaţiile inginereşti, pornind de la
analiza detaliată a fenomenului şi corelarea lui strânsă cu suportul
matematic până la furnizarea informaţiilor necesare soluţionării
problemelor tehnice. Dorinţa de a imprima materialului expus un
caracter mai mult formativ decât informativ, au impus elaborarea
acestei lucrări mai cuprinzătoare, în care se insistă asupra lămuririi
sensului fizic al fenomenelor studiate şi aprofundării noţiunilor
fundamentale. Nu s-au omis nici posibilităţile de aplicare a
rezultatelor stabilite. Aplicaţiile numerice s-au dat numai acolo,
unde materialul expus prezintă un grad avansat de dificultate
pentru student. Noţiunile şi cunoştinţele fundamentale dobândite la
Chimie, Fizică, Matematică, Termodinamica tehnică (în care se
predau şi noţiuni de Termodinamică chimică) şi Transfer de
căldură şi masă sunt considerate cunoscute şi operaţionale pentru
student.
Materialul prezentat în lucrare a fost selecţionat pe baza
lecţiilor predate de autor, a practicii şi preocupărilor lui în
domeniu, dorind să reflecte experienţa acumulată timp de 12 ani în
cadrul catedrei Termotehnică şi Management în Energetică a
Universităţii Tehnice a Moldovei şi de 15 ani la Universitatea de
Stat „A. Russo” din Bălţi.
4
Cursul de prelegeri se adresează, în primul rând, studenţilor
de la specialitatea Termoenergetica, dar poate fi folosit şi de
studenţii facultăţilor (specialităţilor) cu profil energetic, mecanic şi
alimentare cu căldură, gaze şi ventilare ale Universităţii Tehnice a
Moldovei şi Chimie industrială a Universităţii de Stat din
Moldova.
Având în vedere vastitatea problemelor expuse,
interferenţele cu caracter interdisciplinar şi dorinţa de a îmbunătăţi
permanent acest material, autorul va fi bucuros să mulţumească
tuturor celor care vor semnala posibile erori sau necorespunderi
sau prin sugestii şi recomandări vor contribui la perfecţionarea
metodico-didactică a cursului.
În final, autorul aduce sincere mulţumiri redactorului
responsabil, membru-corespondent al A.Ş. a R. Moldova, prof.
univ., dr. hab. ing. Valentin Mustaţă şi referentului ştiinţific, prof.
univ., dr. hab. Vasile Guţanu de la Universitatea de Stat din
Moldova, care prin observaţiile şi sugestiile valoroase au
contribuit la îmbunătăţirea lucrării. Autorul este recunoscător, de
asemenea, prof. univ., dr. ing. Aurel Guţu pentru sugestii şi
recomandări preţioase, ing. Ala Tviordohleb pentru executarea
computerizată a figurilor, precum şi fiicei Laurenţia Cernica care
a asigurat redactarea computerizată a lucrării. Tuturor prietenilor şi
colegilor din Universitatea Tehnică a Moldovei, Universitatea de
Stat din Moldova, Universitatea de Stat „A. Russo” din Bălţi şi
Institutul de Fizică Aplicată al A.Ş. a R. Moldova – toată
recunoştinţa mea.
5
CUPRINS
6
3.8. Proprietăţile şi caracteristicile combustibililor lichizi............83
3.9. Clasificarea şi obţinerea combustibililor gazoşi.....................86
3.10. Caracteristicile şi proprietăţile fizice ale
combustibililor gazoşi...........................................................89
CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
ARDEREA.......................................................93
4.1. Generalităţi.............................................................................93
4.2. Faze şi metode de ardere a combustibililor............................95
4.3. Intensitatea procesului de ardere............................................98
4.4. Influenţa factorilor fizico-chimici asupra arderii. Ardere
difuzivă şi ardere cinetică.....................................................100
CAPITOLUL 5. TERMOCHIMIA..........................................103
5.1. Consideraţii generale privind reacţiile chimice....................104
5.2. Efectul termic al reacţiilor chimice......................................105
5.3. Căldura de reacţie.................................................................110
5.4. Legile generale ale termochimiei.........................................112
CAPITOLUL 6. BAZELE STĂRII DE ECHILIBRU
CHIMIC.........................................................124
6.1. Sistem reactant. Parametrii de stare.....................................124
6.2. Echilibrul chimic al reacţiilor de ardere. Legea acţiunii
maselor..................................................................................128
6.3. Deplasarea echilibrului chimic cu parametrii de stare.
Principiul Le Châtelier – Braun............................................133
6.4. Influenţa fenomenului de disociere a vaporilor de apă şi
bioxidilui de carbon asupra arderii.......................................135
CAPITOLUL 7. CINETICA REACŢIILOR CHIMICE
DE ARDERE................................................142
7.1. Viteza de reacţie...................................................................142
7.2. Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie. Legea lui
Arrhenius..............................................................................145
7.3. Influenţa presiunii asupra vitezei de reacţie.........................151
7.4. Variaţia vitezei de reacţie în timp.........................................152
7.5. Reacţii chimice simple şi compuse. Reacţii de ardere
omogenă în lanţ....................................................................154
7
CAPITOLUL 8. PROCESE DE APRINDERE ŞI DE
PROPAGARE A FLĂCĂRILOR.............160
8.1. Autoaprinderea amestecului combustibil.............................160
8.2. Aprinderea provocată a amestecului combustibil.................166
8.3. Propagarea flăcării normale..................................................171
8.4. Propagarea frontului de flacără turbulent.............................177
CAPITOLUL 9. CALCULUL PROCESELOR DE
ARDERE A COMBUSTIBILILOR..........181
9.1. Ecuaţii stoechiometrice de ardere a combustibililor.............181
9.2. Calculul căldurii de ardere. Noţiune de combustibil
convenţional..........................................................................186
9.3. Calculul cantităţii minime teoretice de aer necesar arderii.
Noţiune de coeficient de exces de aer..................................191
9.4. Calculul cantităţii reale de gaze rezultate din arderea
completă a combustibilului...................................................195
9.5. Ecuaţia bilanţului energetic al procesului de ardere.............203
9.6. Temperatura de foc a combustibilului. Temperatura
calorimetrică de ardere.........................................................206
9.7. Căldura utilă degajată prin arderea combustibilului.
Temperatura adiabatică de ardere.........................................219
9.8. Entalpia produselor de ardere şi a aerului. Diagrama
entalpie – temperatură..........................................................212
BIBLIOGRAFIE.......................................................................216
8
SIMBOLURI ŞI NOTAŢII FOLOSITE*
A - arie [ m 2 ]
- conţinut de cenuşă al unui combustibil [ % ]
A rap - cenuşă raportată [ % ⋅ kg J ]
a - difuzivitate termică [ m 2 s ]
am - difuzivitate termică moleculară [ m 2 s ]
at - difuzivitate termică turbulentă [ m 2 s ]
B - consum masic [ kg s ]
- consum volumic [ m 3 s ]
C - capacitate termică (calorică) molară [ J (mol ⋅ K ) ]
- carbon, conţinut de carbon al unui combustibil [ % ]
Cf - conţinut de cărbune fix al unui combustibil [ % ]
C i - concentraţie molară a componentului i [ mol m 3 ]
C i - concentraţie relativă a componentului i
- capacitate calorică molară parţială [ J (mol ⋅ K ) ]
C iM - fracţie masică a componentului i
C iV - fracţie volumică a componentului i
C p - capacitate calorică molară la presiune constantă [ J (mol ⋅ K ) ]
C v - capacitate calorică molară la volum constant [ J (mol ⋅ K )
c - capacitate termică masică [ J (kg ⋅ K ) ]
- capacitate termică volumică [ J (m 3 ⋅ K ) ]
cp - capacitate termică masică la presiune constantă [ J (kg ⋅ K ) ]
cv - capacitate termică masică la volum constant [ J (kg ⋅ K ) ]
d - variaţie (diferenţă) infinitezimală
- distanţă [ m ]
- umiditate a unui combustibil [k g kg ] , [ kg m N3 ]
__________________________
*
Pe lângă unităţile principale şi derivate SI, s-au folosit şi multiplii lor
9
đ - semn distinctiv pentru cantităţi foarte mici
E - energie de activare [ J mol ]
F - suprafaţă [ m 2 ]
H - entalpie [ J ]
- entalpie molară [ J mol ]
- hidrogen, conţinut de hidrogen al unui combustibil [ % ]
h - entalpie specifică masică [ J kg ]
- entalpie specifică volumică [ J m 3 ]
K - constantă de echilibru
- conţinut de cocs brut al unui combustibil [ % ]
k - constantă de viteză
L - lucru mecanic [ J ]
l - lucru mecanic specific [ J kg ]
M - masă molară [ kg mol ]
- conţinut de masă minerală al unui combustibil [ % ]
m - masă [ kg ]
N - azot, conţinut de azot al unui combustibil [ % ]
n - număr de kilomoli
O - oxigen, conţinut de oxigen al unui combustibil [ % ]
p - presiune [ Pa ]
p i - presiune parţială [ Pa ]
Q - cantitate de căldură [ J ]
- flux termic (de căldură) [ W ]
- efect termic al unei reacţii [ J mol ]
Qi - căldură de ardere inferioară [ J kg ], [ J m N3 ]
Q p - efect termic al unei reacţii la presiune constantă [ J mol ]
Qs - căldură de ardere superioară [ J kg ], [ J m N3 ]
Qv - efect termic al unei reacţii la volum constant [ J mol ]
q - căldură transferată pe unitatea de masă [ J kg ]
- flux termic unitar de suprafaţă [ W m 2 ]
10
qR - intensitate a arderii în strat [ W m 2 ]
qv - intensitate a arderii în camera focarului [ W m 3 ]
R - constantă universală a gazelor perfecte [ J (kg ⋅ K ) ]
S - entropie [ J K ]
- sulf, conţinut de sulf al unui combustibil [ % ]
S rap - sulf raportat [ % ⋅ kg J ]
Sc - sulf combustibil, conţinut de sulf combustibil [ % ]
Sp - sulf piritic, conţinut de sulf piritic [ % ]
S SO4 - sulf din sulfat, conţinut de sulf din sulfat [ % ]
s - entropie specifică masică [ J (kg ⋅ K ) ]
T - temperatură termodinamică (absolută) [ K ]
t - temperatură în scara Celsius [ °C ]
U - energie internă [ J ]
- energie internă molară [ J mol ]
u - energie internă specifică masică[ J kg ]
V - volum [ m 3 ]
- volum molar [ m 3 mol ]
- conţinut de materii volatile al unui combustibil [ % ]
V0 - volum teoretic de aer necesar arderii [ m N3 kg ], [ m N3 m N3 ]
Vg - volum de gaze de ardere [ m N3 kg ], [ m N3 m N3 ]
Vi - volum parţial [ m 3 ]
v - volum specific [ m 3 kg ]
W - umiditate [ % ]
- viteză de reacţie chimică [ mol (m 3 ⋅ s) ]
W rap - umiditate raportată [ % ⋅ kg J ]
Wh - umiditate higroscopică [ % ]
Wi - umiditate de îmbibaţie [ % ]
WM - umiditate în masa minerală [ % ]
11
Ws - intensitate a arderii combustibilului solid [ kg (m 2 ⋅ s) ]
Wt - umiditate totală [ % ]
Wv - intensitate a arderii combustibilului lichid şi gazos
[ kg (m 3 ⋅ s ) ], [ m N3 ( m 3 ⋅ s ) ]
w - viteză [ m s ]
wm - viteză de ardere a amestecului [ kg (m 2 ⋅ s) ]
wn - viteză de propagare a flăcării normale [ m s ]
wt - viteză de propagare a flăcării turbulente [ m s ]
X - fracţie masică, molară
x - umiditate a aerului [k g kg ] , [ kg m N3 ]
Y - fracţie volumică
a - stare de analiză
d - stare anhidră
daf - stare anhidră fără cenuşă
exc - exces
r - stare reală
rap - raportat
o - stare organică
INDICI INFERIORI
a - aer, adiabatic
b - bombă, brut
c - combustibil, curent, calorimetric
cr - critic
d - dinamic, disponibil
f - fix, final, foc
i - inferior
o - organic
p - piritic, presiune constantă
s - superior, static
v - vapori, volum constant, volatil
w - perete
ABREVIERI
a - ardere
f - formare
g - gaz
l - lichid
s - solid
13
CAPITOLUL 1. RESURSE NEREGENERABILE
DE ENERGIE
15
- căderile de apă al căror potenţial energetic poate fi
transformat în energie mecanică şi apă ca forţă a valurilor.
- forţa vântului (energia eoliană) ce poate fi transformată în
energie mecanică.
- radiaţia (energia) solară, a cărei intensitate poate fi
multiplicată prin focalizare cu ajutorul unui sistem de oglinzi şi
folosită apoi ca energie termică sau valorificată direct ca energie
electrică prin intermediul celulelor fotovoltaice.
- emanaţia de căldură a Pământului (energia geotermală) ce
poate ajunge în mod natural la suprafaţa terestră sau poate fi adusă
prin diferite mijloace şi utilizată apoi ca energie termică.
Prin natura lor sursele de energie sunt inepuizabile şi
corespund unor procese naturale în desfăşurare, repetabile sau
regenerabile. În acelaşi timp, resursele de energie sunt în
majoritate epuizabile.
În ceea ce priveşte sursele şi resursele inepuizabile, limitele
sunt de ordin tehnic şi economic. Astfel, apa poate fi considerată
drept o resursă inepuizabilă, dacă se iau în consideraţie cantităţile
imense de apă din mări şi oceane, precum şi circuitul ei în natură.
Elementele chimice şi mineralele „furnizoare” de energie
se găsesc în cantităţi uriaşe pe glob. Dar, din punct de vedere
energetic, numai o mică parte din aceste cantităţi reprezintă resurse
energetice, iar una şi mai mică - rezerve.
Astfel, drept rezerve sunt considerate acele cantităţi care
întrunesc o condiţie esenţială de ordin geologic: să se găsească
într-o anumită concentraţie. Deci, pentru resursele energetice şi
mai cu seamă pentru cele minerale, concentraţia este elementul
hotărâtor, exprimând însăşi energia înmagazinată natural, adică
tocmai potenţialul energetic. Dar, alături de concentraţie, mai
trebuie luaţi în considerare şi factorii de ordin tehnic şi economic,
gradul de cunoaştere, rentabilitatea etc.
Din punctul de vedere al cunoaşterii, resursele energetice
pot fi identificate şi neidentificate. Resursele energetice
neidentificate se împart în previzibile, dacă sunt situate în zone
cunoscute, dar insuficient exploatate, şi ipotetice, dacă sunt situate
în zone încă necercetate.
16
Resursele identificate se împart în exploatabile, cunoscute
şi sub numele de rezerve, şi condiţionale sau inexploatabile în
condiţiile tehnice şi economice actuale. Rezervele pot fi certe sau
probabile.
17
naturali, artificiali şi sintetici. Combustibilii artificiali sunt de fapt
combustibili naturali supuşi unui proces de înnobilare, de
îmbunătăţire a caracteristicilor lor, iar cei sintetici sunt fabricaţi
pentru a substitui combustibilii naturali. La rândul lor,
combustibilii naturali se împart în organici şi neorganici (de
exemplu, combustibilul nuclear).
În tabelul 1.1 se prezintă consideraţii generale asupra
combustibililor.
Tabelul 1.1
Clasificarea principalilor combustibili
Starea de Provenienţa
agregare naturală artificială
Paie, lemn, turbă, Cocs, semicocs,
Solidă cărbune brun, huilă, petrococs, mangal,
antracit, şisturi termoantracit, brichete,
bituminoase pelete etc.
Păcură, benzină,
Lichidă Petrol (ţiţei) motorină, gaz lampant,
benzen, alcool etc.
Gaze de furnal, gaze de
Gaze naturale, gaze iluminat, gaze de
Gazoasă de sondă, gaze rafinărie, gaz de
asociate gazogen, gaz de cocs
etc.
18
combustibili artificiali (cocs, semicocs, gaz de gazogen etc.). În
ultimul timp, a luat amploare metoda complexă de utilizare a
combustibilului ce constă în prelucrarea preliminară a acestuia
(cărbune şi şisturi bituminoase) în instalaţii tehnologice speciale în
scopul obţinerii semicocsului şi uleiului de şisturi utilizate mai
apoi ca combustibili energetici şi gazului folosit ca materie în
industria chimică sau ca combustibil în instalaţiile de turbine cu
gaze.
Calitatea combustibilului se apreciază, în mod obişniut, cu
căldura de ardere inferioară raportată la masa sa reală Qir , adică cu
căldura dezvoltată prin arderea completă a unităţii de combustibil
şi răcirea produselor de ardere până la temperatura de referinţă fără
considerarea căldurii de vaporizare a umidităţii combustibilului şi
apei provenite din ardere. Din punctul de vedere al calităţii sale,
combustibilii se împart în: superiori ( Qir > 20 MJ kg ), de calitate
medie ( Qir = 12,5...20 MJ kg ) şi inferiori ( Qir < 12,5 MJ kg ).
19
parte valorii calorice mari şi posibilităţilor de stocare în cantităţile
necesare pentru ardere la locul şi în timpul preconizat.
Realitatea, însă, demonstrează că resursele naturale ale
planetei, exploatabile pe baza tehnologiilor oferite în prezent de
ştiinţă şi tehnică, sunt limitate. Investigaţiile şi prospectările
prezentate în cadrul Conferinţei Mondiale a Energiei (C.M.E.)
arată că rezervele mondiale dovedite de cărbuni se cifrează la circa
847,5 miliarde tone, inclusiv 150 miliarde tone de lignit, cele de
petrol la circa 160 miliarde tone, iar de gaze naturale la 176462
miliarde m 3 [1]. Dacă se ţine seama de ritmul actual şi în
perspectivă de creştere a producţiei şi consumului, atunci rezervele
de ţiţei estimate se pot epuiza într-o jumătate de secol, cele de gaze
naturale în 60 ani, iar de cărbuni în 200 ani [1].
Prognoza făcută nu este una pesimistă, deoarece rezervele
mondiale de resurse energetice primare pot să crească atât datorită
noilor descoperiri, cât şi perfecţionării metodelor de extragere şi
folosire a tuturor purtătorilor de energie. La nivelul tehnic actual
de extragere a combustibililor, economic exploatabile sunt numai o
parte mică din rezervele mondiale de combustibil.
CĂRBUNELE. Prin estimările făcute de C.M.E., rezervele
mondiale certe de cărbune sunt evaluate, la sfârşitul anului 2005,
la 847,5 miliarde tone, din care 61,5 miliarde tone sau 6,8 % sunt
de calitate inferioară [1]. Dacă s-ar lua în consideraţie atât
zăcămintele aflate la mari adâncimi, cât şi noile zăcăminte de
cărbune, detectate în ţările din Asia, volumul total al rezervelor
mondiale explotabile ar fi dublu, ceea ce ar satisface necesităţile de
energie ale omenirii pentru circa 400 de ani de acum înainte,
pentru consumul de cărbune menţinut la nivelul actual.
Regiunile carbonifere existente astăzi în lume se deosebesc
între ele după predominarea huilei sau a cărbunelui brun –
lignitului. În cea mai mare proporţie, cărbunii disponibili mondial
sunt energetici.
Rezervele geologice de cărbune sunt repartizate geografic
neuniform; circa 95 % din zăcămintele mondiale de cărbune sunt
concentrate în emisfera nordică şi numai 5 % în cea sudică. În
20
emisfera nordică, principalele zăcăminte de cărbune sunt
cantonate, într-o bandă de 20° , cuprinsă între latitudinile 35° şi
55°, în Asia, America de Nord şi Europa, pe când, în emisfera
sudică, rezerve importante de cărbune se găsesc numai în Africa de
Sud, Australia, Columbia şi India.
300
242,7
250
200
miliarde tone
157,0
150
114,5
100
76,6
56,5
48,0
50
33,9 31,3
13,9 7,5
0
India
Kazakhstan
Polonia
Rusia
China
Australia
Republica Sud
Ukraina
Serbia
S.U.A
Africana
22
Cele mai bogate resurse de petrol convenţional, care au un
rol deosebit de important în comerţul internaţional, sunt pe
teritoriul unui mic număr de state (în %): Arabia Saudită (21,64),
Iran (10,86), Irak (9,69), Kuwait (8,57), Emiratele Arabe Unite
(7,86), Venezuela (7,06), Federaţia Rusă (6,28), Libia (3,35),
Kazahstan (3,14), S.U.A. (2,31). În fig.1.2 se reprezintă rezervele
mondiale dovedite de ţiţei, în primele 10 state, la sfârşitul anului
2005.
40
34,6
35
30
25
miliarde tone
20 17,3
15,5
13,7
15 12,6
11,3
10,0
10
5,4 5,0 3,7
5
0
Irak
Iran
Emiratele Arabe
Rusia
Kazakhstan
Libia
S.U.A.
Arabia Saudită
Venezuela
Kuwait
Unite
23
după cel de-al doilea război mondial în multe regiuni ale lumii,
independent de zăcămintele de ţiţei, au fost neaşteptate.
Rezervele mondiale certe de gaze naturale sunt evaluate în
prezent la circa 176462 mlrd. m 3 [1], repartizate geografic astfel
(în %): Orientul Apropiat (40,69), Europa (30,34), Asia (11,88),
Africa (7,96), America de Nord (4,83), America de Sud (3,62),
Oceania (0,68). Aproape 73 % din rezervele mondiale de gaze
naturale sunt cantonate în două mari regiuni: Orientul Apropiat şi
ţările integrate în C.S.I. Se poate spune, deci, că distribuţia
geopolitică a rezervelor de gaze naturale este practic similară cu
cea a petrolului. Ţările integrate în OPEC deţin aproape 50 % din
rezervele mondiale de gaze naturale faţă de 75 % din rezervele de
petrol, pe când ţările C.S.I., dimpotrivă, 33 % din rezervele de
gaze naturale şi 10 % din rezervele de petrol. În fig.1.3 se
reprezintă rezervele mondiale certe de gaze naturale pe continente
la sfârşitul anului 2005.
80000
71795
70000
60000 53534
50000
3
miliarde m
40000
30000
20965
20000 14052
8517 6386
10000
1213
0
Asia
Africa
America de
America de
Apropiat
Europa
Oceania
Orientul
Nord
Sud
25
instalaţii speciale). Cu toată dezvoltarea deosebită a energeticii
nucleare, în balanţa energetică mondială, producerea energiei
termice este bazată, aproape 70-80 %, pe arderea combustibililor
organici.
Urmărind evoluţia producţiei şi implicit a consumului de
resurse energetice primare în lume (tabelul 1.2), se poate constata
că civilizaţia modernă este structurată practic pe o singură sursă de
energie primară şi anume pe petrol, care este mai uşor de exploatat
şi de transportat decât ceilalţi combustibili fosili. Dacă în anul
1860, considerat anul când începe organizarea industriei petroliere,
cantitatea de petrol extrasă în întreaga lume se ridica la 0,071
milioane tone, în 1900 - la 19,857 milioane tone, în anul 1996 ea a
atins 3431 milioane tone, ceea ce reprezintă un spor de 173 ori
numai în secolul al XX-lea.
Tabelul 1.2
Evoluţia producţiei mondiale
de resurse energetice primare, în EJ [3,4]
1996 2005 Rata
Structura Sporul, medie a
producţiei EJ Ponderea, EJ Ponderea, % creşterii
% % anuale, %
Cărbune 93,53 24,2 121,6 23,8 30,0 3,33
Petrol 143,65 37,2 164,9 32,2 14,8 1,64
Gaze naturale 79,80 20,6 97,8 19,1 22,6 2,52
Energie nucleară 26,08 6,7 29,2 5,7 12,0 1,33
Energie hidraulică 10,81 2,8 11,0 2,1 1,8 0,20
şi geotermală
Biomasă 32,78 8,5 87,0 17,0 165,4 18,40
Energie eoliană şi - - 0,5 0,1 - -
solară
Total 386,65 100 512,0 100 32,4 3,60
26
1. Ritmul de creştere a producţiei a înregistrat o pronunţată
scădere, valoarea medie anuală fiind de 3,6 %. Pe parcursul
celor 9 ani producţia de resurse energetice primare în lume
a crescut numai cu 32,4 %.
2. Deşi ponderea petrolului în balanţa mondială a energiei a
scăzut de la 37,2 % în anul 1996 la 32,2 % în anul 2005,
totuşi el a rămas principala sursă de energie. În acest
interval de timp, producţia de ţiţei a crescut cu numai 14,8
%, iar rata medie anuală de creştere 1,64 % constituie cea
mai scăzută valoare dintre toate resursele energetice fosile.
3. Gazele naturale au devenit o sursă de energie de prim
ordin. Ponderea lor în balanţa mondială a energiei a scăzut
nesemnificativ, de la 20,6 % în 1996 la 19,1 % în anul
2005. În acest interval de timp, producţia de gaze naturale a
înregistrat o creştere de 22,6 %.
4. În perioada analizată, ponderea energiei nucleare în balanţa
mondială de resurse energetice a scăzut uşor, de la 6,7 % în
anul 1996 la 5,7 % în anul 2005. Deşi creşterea, în acest
interval de timp, a fost de 12 %, cu un ritm anual de 1,33
%, totuşi rolul energiei nucleare în balanţa de energie a
lumii se menţine la un nivel încă relativ scăzut.
5. În perioada analizată, s-au înregistrat importante creşteri
ale producţiei de resurse regenerabile, în special, biomasă;
ponderea acesteia în balanţa mondială a crescut de la 8,5 %
în 1996 la 165,4 % în anul 2005, înregistrând o rată medie
anuală de creştere de 18,4 %.
Evident, crizele energetice declanşate în anii 1974 şi 1982
au oferit omenirii posibilitatea de a evolua rolul şi locul
combustibililor fosili în dezvoltarea societăţii, de a aborda cu
seriozitate problema economisirii energiei şi combustibililor şi de
a conştientiza impactul puternic pe care-l are arderea
combustibililor fosili asupra mediului ambiant, impact trecut sub
tăcere într-un trecut nu prea îndepărtat. Procesul de ardere a
combustibilului fosil este însoţit de emisii cosiderabile de bioxid
de carbon (CO2), bioxid de sulf (SO2), acizi de azot (NOx), alte
27
gaze cu efect de seră şi particule solide poluante, care au dus la
poluarea mediului ambiant şi schimbarea climei pe planetă.
28
În prezent, rezervele geologice de cărbune ale României
sunt evaluate la circa 422 milioane tone, din care rezervele de
lignit sunt de 408 milioane tone sau 96,7 % [1]. Zăcămintele de
cărbune brun şi lignit sunt cantonate, în cea mai mare parte, în
Valea Superioară a Jiului şi în nordul Olteniei, unde exploatarea se
face preponderent în cariere; ar putea să asigure o extracţie
continuă timp de 50-60 ani. Lignitul de slabă calitate (datorită
conţinutului înalt de cenuşă, umiditate şi sulf şi căldurii de ardere
joase) reprezintă principala resursă energetică a acestei ţări, folosit
îndeosebi la producerea de energie electrică.
PETROL (ŢIŢEI). Rezervele certe de petrol cu
posibilităţi de zăcăminte NGLs sunt evaluate în prezent la circa 53
milioane tone [1]. La nivelul actual de extracţie, de circa 7
milioane tone pe an, petrolul s-ar epuiza în timp de 7-8 ani, valoare
situată mult sub nivelul mondial (care depăşeşte 50 de ani la
nivelul actual de cunoaştere).
Zăcămintele româneşti de petrol şi gaze naturale sunt astăzi
într-un stadiu avansat de exploatare; rezervele descoperite recent
sunt comparabil mai mici decât cele vechi. Zăcămintele petroliere
sunt cantonate în zonele Subcarpatice ale Carpaţilor Meridionali şi
de Curbură, în Câmpia de Vest, în Dobrogea şi pe platforma
continentală a Mării Negre. Producţia zilnică pe platformele
marine constituie astăzi circa 1800 tone petrol şi 55000 m 3 gaze.
GAZE NATURALE. În Europa de Sud-Est, România
deţine cele mai importante rezerve de gaze naturale, apreciate la
sfârşitul anului 2005 la circa 121 miliarde m 3 [1]. Zăcămintele de
gaz metan se găsesc în zona intercarpatică, Câmpia Română şi
Podişul Getic, iar rezervele de gaze de sondă - la Ticleni, Boldeşti,
Moreni etc.
29
a unor modeste resurse de cărbune, petrol, gaze naturale,
hidroenergie şi biomasă. Astfel, în anul 1956, la Briceni au fost
descoperite rezerve de lignină, de 18 milioane tone, depozitate în
straturi profunde, de circa 500 m, cu un conţinut de cenuşă de 12-
30 %. Ceva mai târziu sunt descoperite rezervele de cărbune de
lângă Cişmichioi, Vulcăneşti, evaluate la 16 milioane tone.
Cărbunele de Cişmichioi are un conţinut de cenuşă de 14-40 %,
din care motive căldura de ardere inferioară este joasă. Aceşti
cărbuni ar putea fi utilizaţi în calitate de combustibil la centralele
termoelectrice, deşi consumul lor ar contamina mediul ambiant.
Din punct de vedere economic, exploatarea lor nu este rentabilă în
prezent. De aceea, Republica Moldova importă cărbune din
Federaţia Rusă şi Ukraina, import care constituie 100 % din
consumul total de cărbune.
Totodată, au fost efectuate câteva explorări de detectare
care au determinat existenţa unor indici de zăcăminte de ţiţei, însă
în cantitate mică şi fără o confirmare ulterioară. Din acest motiv,
Republica Moldova este nevoită să importe astăzi produse
petroliere din România şi Federaţia Rusă. Aprovizionarea se face
pe cale ferată, dar şi prin terminalul Giurgiuleşti de la Dunăre,
intrat recent în exploatare.
Exploatarea zăcămintelor de gaze naturale de la
Cebolaccia, Cantemir, se efectuează cu două sonde. Volumul
extras de gaze naturale este însă mic, din care motiv Republica
Moldova importă cantităţi apreciabile de acest combustibil din
Federaţia Rusă. Totodată, Moldova tranzitează gaze din Rusia spre
Europa Centrală şi de Vest şi spre Ungaria şi Slovacia prin
Ujgorod şi Ciop, fără a avea, însă, vre-un dividend de pe urma
acestei tranzitări.
Actualmente, consumul naţional de resurse energetice este
acoperit 90 la sută din import. În cea mai mare parte, combustibilul
se importă din Federaţia Rusă. Pentru reducerea dependenţei
energetice a Moldovei faţă de Rusia, se impune diversificarea
surselor de import a combustibilului fosil şi energiei electrice,
valorificarea resurselor energetice proprii şi folosirea la scară
industrială a surselor de energie regenerabilă de care dispune ţara.
30
CAPITOLUL 2. PROVENIENŢA, EXTRACŢIA ŞI
PRELUCRAREA COMBUSTIBILILOR
FOSILI
2500
2190,0
2000
milioane tone
1500
1038,6
1000
428,4 378,8
500
299,3 245,0
202,8 159,5 152,2
86,6
0
India
Indonezia
China
Australia
Rusia
Republica Sud
Germania
Polonia
Kazakhstan
S.U.A.
Africană
36
Producţia de cărbune în Asia constituie astăzi 3030,5
milioane de tone sau 51,4 % din producţia mondială, evidenţiindu-
se China, India, Indonezia şi Kazahstan, cărora le revine 48,4 %
din volumul producţiei mondiale. În Europa producţia de cărbune
constituie 1042,7 milioane de tone sau 17,7 % din volumul
producţiei mondiale, pe când în America de Nord respectiv 1117,9
milioane de to ne şi 18,9 %.
Valorile mari ale producţiei de cărbune şi rezervelor
terestre, mărturisesc elocvent despre existenţa unui grad ridicat al
înzestrării cu resurse de cărbune pe plan mondial, considerabil
superior celui al înzestrării cu alte resurse energetice. Ca urmare,
în viitorul apropiat se aşteaptă o puternică „revenire”a cărbunelui.
Este vorba, fireşte, de o revenire pe noi principii, ale cărei
premise tehnologice le constituie posibilităţile superioare de
prelucrare a cărbunilor prin chimizare sau chiar şi în faza de
exploatare. Astfel, se apreciază dezvoltarea previzibilă a unor
tehnologii care să permită gazeificarea cărbunilor în „situ”, adică
tocmai în zăcământ. Instalaţiile de acest tip pompează în zăcământ
aer sub presiune şi scot la suprafaţă gaze încălzite. Având căldura
de ardere 10-12 MJ kg , gazele extrase pot fi folosite pentru
producerea de energie electrică. În aşa mod se înlătură o bună parte
din deficienţele tehnice întâlnite în mecanizarea lucrărilor de
extracţie la mari adâncimi, condiţiile dificile de muncă,
deteriorarea mediului ambiant în cazul exploatării la suprafaţă,
eliminarea poluării datorită conţinutului ridicat de sulf al
cărbunilor etc.
37
2.2. Combustibili lichizi
38
Dezvoltarea pe parcursul timpului a unor tehnologii bazate
pe folosirea prioritară a produselor petroliere este o consecinţă
firească a marilor avantaje oferite de către acestea. „Suveran între
combustibili, materie primă râvnită şi răsfăţată pentru sectoarele de
vârf ale industriei moderne, omniprezent în viaţa de toate zilele a
omului, important factor al prosperităţii popoarelor, „aurul negru”
domină cu autoritate economia şi civilizaţia europeană” [4].
Ţiţeiul se întâlneşte în roci de origine sedimentară, nisipuri,
gresii, conglomerate, dar şi în roci poroase de calcar. Acestea, în
majoritatea lor, sunt straturi de provenienţă marină sau lacustră. În
linii mari, cea mai justă pare a fi teoria care susţine că noroiurile
marine şi lacustrele, acoperind materia organică, au dus la
transformări fizico-chimice, în urma cărora au luat naştere
hidrocarburile. Acestea, la rândul lor, au migrat spre depunerile
din rocile poroase sau materne, acumulându-se acolo în formă de
zăcăminte de ţiţei. Deşi discuţiile asupra unor detalii ale acestei
teorii continuă şi în prezent, se consideră că materia primă cea mai
probabilă din care s-a format ţiţeiul este planctonul – principala
sursă de alimentare a animalelor marine compusă din vietăţi
microscopice, alge şi diatomee care se înmulţesc rapid în apele
mării. Acest material, împreună cu resturile şi cadavrele altor
animale marine, s-a depozitat în decurs de milioane de ani pe
fundurile mărilor, constituind baza organică pentru formarea
ţiţeiului. Astfel, spre deosebire de cărbune, ţiţeiul este un
combustibil fosil de origine animală.
După finalizarea lucrărilor de explorare şi executarea
forajelor complementare, operaţii ce durează aproximativ trei ani
şi care sunt cele mai costisitoare din întregul proces de valorificare
a ţiţeiului, după confirmarea şi evaluarea zăcămintelor din punct de
vedere economic, începe forajul sondelor de exploatare. Ţiţeiul
este pompat la suprafaţă sub acţiunea presiunii gazelor existente în
punga de gaze a zăcământului printr-o sondă cu pereţii protejaţi cu
o coloană de burlane. Procesul de extragere este similar modului
de funcţiune a unui sifon unde debitarea apei acidulate cu bioxid
de carbon se efectuează sub presiune. Dacă presiunea gazelor din
pungă este insuficientă, se fac injectări de fluide cu scopul de a
39
menţine presiunea de ieşire. Din dispozitivul echipat cu ventile şi
ţevi de la capătul superior al coloanei de extracţie a unei sonde,
numit „pom de Crăciun”, ţiţeiul este transportat prin conducte în
tancuri sau cisterne numite decantoare şi degazoare, în care, prin
sedimentare gravitaţională, acesta se curăţă de solizii în suspensie
şi impurităţile mecanice, precum şi de gazele ce le conţinea la
adâncime sau s-au asimilat sub acţiunea pungii de gaze. Gazele
separate sunt recuperate în formă de benzină şi alţi combustibili
sau se ard. După această fază ţiţeiul este bun pentru prelucrare,
depozitare şi transportare.
Petrolul extras şi prelucrat prin tehnologii corespunzătoare
nivelului tehnic actual se numeşte convenţional, iar cel care
necesită alte tehnologii de extracţie şi de prelucrare decât cele
folosite în prezent se numeşte neconvenţional. Din petrolul
neconvenţional fac parte: petrolul greu şi cel provenit din nisipuri
asfaltice şi şisturi bituminoase. În prezent, numai petrolul
convenţional este exploatat industrial, celălalt fiind o posibilitate
importantă a viitorului.
Există mai multe tipuri de petrol care se deosebesc între ele
datorită condiţiilor geologice de formare şi înmagazinare. Astfel,
dacă se are în vedere densitatea petrolului, acesta poate fi: foarte
uşor (730-820 kg/m3), uşor (820-900 kg/m3) şi greu (910-1040
kg/m3), iar dacă se ia în consideraţie compoziţia chimică: parafinic,
naftenic, aromatic şi asfaltic.
Ţiţeiul se extrage astăzi în peste 80 de ţări ale lumii. Cea
mai mare parte a producţiei mondiale de ţiţei este concentrată în
mânile a unui număr mic de ţări, principalele fiind în ordine: ţările
integrate în OPEC (Organization of the Petroleum Exporting
Countries – Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) cu aproape
45 % din volumul producţiei mondiale, C.S.I. cu 14,8 %, S.U.A.
cu 8 %, Mexic cu 4,8 % şi Canada cu 3,7 %. În total, aceste ţări
extrag 76,3 % din volumul producţiei mondiale de ţiţei, care la
nivelul anului 2005 a constituit 3897,6 milioane de tone [1]. În
fig.2.2 se reprezintă producţia mondială de ţiţei, în primele 10
state, în anul 2005.
40
Cele mai importante ţări exportatoare de ţiţei din lume sunt
ţările integrate în OPEC (Algeria, Arabia Saudită, Ecuador,
Emiratele Arabe Unite, Gabon, Indonezia, Irak, Iran, Kuwait,
Libia, Marea Britanie, Nigeria, Olanda, Qatar şi Venezuela). Dar
principalele zone exportatoare de ţiţei ale lumii nu corespund decât
în parte cu cele producătoare. De asemenea, principalele zone
importatoare nu corespund cu zonele consumatoare. Astfel,
S.U.A., una din marii producători de ţiţei ai lumui (313,3 milioane
tone sau 8 %), este în acelaşi timp şi o mare consumatoare (773,4
milioane tone sau 20,8 % din consumul modial apreciat la 3725,5
milioane tone) şi importatoare (460,1 milioane tone), iar Rusia,
una din producătorii (470,2 milioane tone sau 12,1 %) şi
consumatorii (200 milioane tone sau 5,4 %) mari, este şi una din
cele mai importante zone exportatoare (270,2 milioane tone) [1].
600
526,2
470,2
500
400
milioane tone
313,3
300
204,9 187,1
180,8
200
154,7 143,2
138,2 130,1
100
0
Mexic
S.U.A.
Iran
Kuwait
Venezuela
Norvegia
Arabia Saudită
Rusia
China
Canada
41
Neconcordanţa sensibilă între actualele zone de producţie şi
cele de consum determină ca peste 30 % din producţia mondială
de petrol să intre anual în comerţul internaţional. Dacă se iau în
consideraţie şi schimburile cu produsele petroliere, proporţia se
ridică la peste 60 %. Oricum, în prezent, aproape 120 de ţări ale
lumii sunt importatoare nete de petrol, adică depind economic de
aprovizionarea cu ţiţei din exterior.
Deşi comerţul mondial cu ţiţei este reglementat prin
acorduri semnate între ţări şi companii, implicaţiile politice sunt
atât de frecvente încât se poate afirma cu certitudine că petrolul
constituie în zilele noastre un produs strategic. Conflictele
desfăşurate în Golful Persic de la 1970 încoace au fost cauza unor
tensiuni internaţionale foarte încordate, inclusiv conflictul armat
recent cu Irakul, unde stabilitatea nu este restabilită nici chiar în
zilele noastre.
În perspectivă, mari speranţe se pun pe seama forajelor
submarine şi pe obţinerea la scară largă a produselor petroliere din
exploatarea intensivă a resurselor de şisturi bituminoase şi nisipuri
asfaltice. Cheltuielile de producţie vor creşte evident, fapt ce va
determina o continuă ascensiune a preţului de cost al petrolului şi
produselor acestuia.
42
Constituite în condiţii distincte, dar în cadrul unor procese
geologice similare în principiu cu acelea ale formării petrolului şi
cărbunelui, gazele naturale reprezintă un amestec de hidrocarburi
uşoare, cu o puritate naturală deosebită, fapt ce le conferă o mare
valoare energetică şi mai ales industrială. Folosirea gazelor
naturale ca sursă de energie de prim ordin este relativ recentă;
începând cu anul 1960, folosirea gazelor naturale a crescut atât de
vertiginos, încât acestea au ajuns să substituie păcura, în unele ţări.
În anul 2005 gazele naturale au acoperit 19,1 % din necesarul total
de energie în lume [1]. Prin punerea la punct a procedeului de
lichefiere a gazului metan, s-au deschis mari perspective în
folosirea acestuia în calitate de combustibil în transportul auto şi
aeronautic. Gazele naturale, la fel ca şi petrolul, sunt folosite ca
materie primă în industria petrochimică, pentru obţinerea unui
număr impunător de produse de bază, printre care: amoniacul, baza
tuturor fertilizanţilor azotici, şi metanolul, materie primă de bază
folosită la producerea materialelor plastice şi a altor produse
sintetice. Datorită uşurinţei în folosire, ele sunt cele mai indicate
pentru consumul menajer.
Gazele naturale se extrag, în principal, din zăcăminte
asociate cu petrolul şi din zăcăminte proprii. În cazul în care gazele
naturale se întâlnesc asociate cu ţiţeiul, ele se numesc şi „gaze
umede”; conţin picături de petrol şi sunt bogate în etan, propan şi
butan. În cazul al doilea, sunt numite „gaze uscate” şi au un
conţinut mare de metan, uneori aproape de 100 %. În cea mai mare
proporţie, gazele naturale disponibile mondial sunt gaze din
zăcăminte proprii. Din categoria gazelor naturale mai fac parte
gazele de mină de cărbune şi gazele de baltă care sunt în cantităţi
mici şi sunt folosite local, rareori.
În funcţie de proprietăţile fizico-chimice, gazele naturale
pot fi:
- metan, un amestec de hidrocarburi cu căldura de ardere la
masa anhidră cuprinsă între 31,7 şi 41,6 MJ m 3 şi care depinde
de puritatea lui. Se găseşte la adâncimi de 400-4000 m, uneori
fiind şi aproape de suprafaţă.
43
- gazul de sondă, un amestec de hidrocarburi cu un conţinut
bogat de butan şi propan, având căldura de ardere la masa anhidră
de circa 54,5 MJ m 3 . Se formează alături de zăcămintele de
petrol, contribuind prin presiunea proprie la extragerea ţiţeiului.
Procesul de extragere a gazelor naturale este similar cu cel
al petrolului. În acest scop, se perforează sonde de exploatare la
adâncimi de până la 5000 m sau mai mult. Sondele se înzestrează
cu coloane de burlane şi capete de erupţie montate la capătul
superior al coloanei formată din trei tuburi de extracţie, pentru
captarea şi transportarea gazelor spre centrele de tratare şi
depozitare. Forarea sondelor este, în general, un proces costisitor;
costul 1 m 3 de foraj poate să ajungă până la 150-200 $ S.U.A.
Gazele extrase sunt supuse apoi unui proces de
degazolinare prin care se urmăreşte curăţarea de hidrocarburile
grele şi de impurităţile nocive, cum ar fi sulful. Procesul de
curăţare constă în absorbţia hidrocarburilor de către uleiul care
circulă în sens invers în turnul de absorbţie. În partea superioară a
turnului se obţine metanul şi gazele sărace, iar în partea lui
inferioară - componenţii grei absorbiţi de ulei. Alt procedeu de
prelucrare a gazelor este cel al recuperării criogenice prin care
curentul de gaze este supus unor operaţii succesive de răcire şi de
separare a gazelor condensate din care ulterior se obţine metanul şi
restul fracţiilor de hidrocarburi. Instalaţiile de prelucrare folosite
sunt, în general, costisitoare.
Gazele tratate se depozitează fie la presiuni înalte în
rezervoare sferice, fie lichefiat în rezervoare criogenice la
temperaturi de - 160 °C. În primul caz, depozitarea necesită staţii
de comprimare a gazelor naturale, în al doilea caz - de uzine de
lichefiere cu tratament boil-off şi regazeificare.
Din centrele de prelucrare gazele pot fi uşor transportate la
distanţe mari; gazele lichefiate se transportă cu nave-metaniere
dotate cu rezervoare şi sisteme criogenice cu temperaturi foarte
joase, circa -160 °C ; cele comprimate se transportă prin gazoducte,
terestre sau submarine.
44
Cea mai importantă zonă de extragere a gazelor naturale
din lume este, fireşte, cea a Rusiei, de unde ele sunt transportate în
ţările C.S.I. şi Uniunea Europeană prin conducte magistrale. Alte
zone importante bogate în gaze naturale sunt cele situate în Marea
Nordului şi exploatate de Norvegia, Marea Britanie şi Olanda
(câmpurile de exploatare din provincia Groningue), cele din zona
asiatică, exploatate de Indonezia şi Malaysia – principalii furnizori
de gaze ai Japoniei, zăcămintele de gaze din Afganistan şi Iran,
zăcămintele de gaze din Africa, cele mai importante fiiind
cantonate în Algeria şi Libia de unde gazele sunt transportate în
Spania, Italia, Franţa şi în alte ţări ale Uniunii Europene prin
gazoducte submarine, care traversează strâmtoarea Gibraltar şi
insula Sicilia.
La nivelul anului 1950, ponderea gazelor naturale în
acoperirea consumului mondial de energie a constituit aproximativ
10 %. Ulterior, ca urmare a extinderii sferei de utilizare şi a
descoperirii posibilităţilor facile de chimizare pe care le oferă
producţia, consumul de gaze naturale a luat o amploare deosebită.
În perioada 1996-2005, producţia de gaze naturale a crescut cu
22,6 %, constituind astăzi 3540,7 miliarde m 3 sau 19,1 % din
balanţa mondială a energiei [1]. Creşterea anuală a producţiei,
respectiv a consumului de gaze naturale, a înregistrat în această
perioadă 2,52 % - valoare medie pentru combustibilii fosili. În
fig.2.3 se reprezintă producţia mondială de gaze naturale, în
primele 10 state, la nivelul anului 2005.
45
800
669,0
700
645,0
600
500
miliarde m 3
400
300
219,1
192,8 152,9
200
130,8
93,3 89,0 81,4
100 77,5
0
S.U.A.
Algeria
Norvegia
Marea Britanie
Indonezia
Arabia Saudită
Canada
Iran
Olanda
Rusia
46
2.4. Şisturi bituminoase şi nisipuri asfaltice
47
2.5. Evoluţia industriei de extracţie şi prelucrare a
combustibililor fosili în România
Tabelul 2.1
Evoluţia balanţei de resurse energetice primare în România
[1,5]
Anul 1938 1965 1985 2005
Unitate PJ % PJ % PJ % PJ %
Cărbune 28,3 8,1 101,3 10,1 484,8 18,7 491,1 16,4
Petrol 220,9 63,6 225,9 22,5 523,6 20,2 1423,0 47,6
Gaze naturale 79,5 22,9 652,2 65,0 1450,2 55,9 633,6 21,2
Hidroenergie 2,8 0,8 10,1 1,0 122,0 4,7 75,0 2,5
Alte resurse 15,8 4,6 14,1 1,4 12,3 0,5 369,7 12,3
Total 347,3 100 1004 100 2592,9 100 2992,4 100
Tabelul 2.2
Evoluţia producţiei, importului şi consumului de cărbune în
România, în milioane tone [1,5]
Anul 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 2005
Producţia:
lignit 53,1 32,8 28,3 34,1 35,1 35,3 35,7 31,1
huilă şi antracit 11,6 3,2 3,8 4,1 4,2 4,6 4,5 3,1
Import:
lignit 6,3 6,2 5,1 4,8 4,1 4,3 -
huilă şi antracit 7,0 5,5 9,3 5,8 7,1 8,3 -
Consum pentru
producţia de
energie electrică şi
termică:
lignit 43,4 29,9 26,5 32,0 33,9 34,1 33,7 31,1
huilă şi antracit 3,1 2,4 2,2 2,7 2,8 2,8 3,1 7,2
49
învechite de extracţie. Dacă se ţine seama de ritmul actual al
producţiei, atunci rezervele româneşti de ţiţei se pot epuiza în
decurs de 10 ani [1].
România dispune de capacităţi impresionante de rafinare a
petrolului, circa 34 milioane tone pe an. Industria românească de
prelucrare a ţiţeiului este comparativ superioară celor din ţările din
Europa de Est din mai multe puncte de vedere: industria
petrochimică este cea mai sofisticată din ţările est-europene şi
comparabilă cu a celor din Uniunea Europeană; are acces la
propriile resurse şi, ceea ce e important, nu depinde de petrolul din
ţările integrate în C.S.I.; are acces la cea mai sofisticată reţea de
conducte interconectate în trei rafinării şi terminale portuare din
Europa; rafinăriile Arpechim, Petromidia, Petroţel şi Petrobrazi
dispun de capacităţi integrate de prelucrare a hidrocarburilor,
olefinelor şi aromaticelor bazate pe o combinare a stocurilor de
ţiţei şi de combustibil lichid uşor din rafinăriile adiacente.
Tabelul 2.3
Evoluţia producţiei de petrol în România, în milioane tone
[1,5]
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 2005
Producţia de 9,1 7,8 7,6 7,7 7,7 7,7 5,3
petrol
50
Ţiţeiul brut extras în diferite câmpuri petroliere ajunge la
rafinării prin conducte. Petrolul provenit din import (8,6 milioane
tone), circa 62 % din consum (13,9 milioane tone), este adus la
terminalul petrolier din Constanţa unde este descărcat, mixat şi
pompat spre rafinăriile din Piteşti, Ploieşti şi Oneşti prin conducte
de 10,2 şi 24 ţoli, respectiv 259 şi 610 mm.
GAZE NATURALE. Până la cel de al doilea război
mondial, ponderea gazelor naturale în structura de resurse de
energie primară era de 22,9 % (v. tabelul 2.1). A urmat apoi o
perioadă de creştere care a culminat în anul 1965 cu o pondere de
65 %, valoare cu mult peste nivelul mondial. În balanţa actuală de
resurse energetice primare din România, ponderea gazelor naturale
reprezintă 21,2 %. Gazele naturale ocupă locul doi ca pondere şi ca
mărime printre resursele energetice primare.
Tabelul 2.4
Evoluţia producţiei şi importului de gaze naturale în
România, în miliarde m3 la 15 °C [1,5,6]
Anul 1986 1990 1995 2005
Producţie 39,3 28,1 18,4 12,6
internă
Import 2,5 7,2 6,2 5,0
Total 41,8 35,3 24,6 17,6
51
2.6. Structura şi evoluţia consumului de resurse energetice
primare în Republica Moldova
52
Tabelul 2.5
Structura şi evoluţia consumului intern de resurse energetice
primare în economia naţională, în PJ (anii 1990-2020)
Tipul de Anii
resurse 1990* 1995 2000 2005 2010**2015**2020**
Gaze naturale 129,55 59,38 38,10 55,69 73,27 90,86 114,31
Cărbune 132,62 38,52 11,72 5,86 8,21 11,14 14,95
Produse 134,41 35,67 17,59 20,52 27,55 36,64 46,89
petroliere
Surse
regenerabile - - - 2,93 8,79 13,19 20,52
de energie
Energie
electrică - 7,19 14,95 16,41 18,46 19,64 21,69
importată
Total 396,58 140,76 82,36 101,41 136,28 171,47 218,36
*inclusiv Transnistria; ** pronostic
53
Surse renovabile
de energie
Cărbune 2,89%
Energie electrică 5,78%
importată
16,18%
Gaze naturale
Produse 54,92%
petroliere
20,23%
Fig. 2.4. Structura consumului de resurse energetice primare în
Republica Moldova, în anul 2005
54
CAPITOLUL 3. PROPRIETĂŢILE ŞI
CARACTERISTICILE COMBUSTIBILILOR
ENERGETICI
55
H daf = 2 − 5 % ( H r = 1 − 3 %) , iar în antracit H daf = 2 − 3,6 %
( H r = 1 − 2 %). În general, conţinutul de hidrogen este în funcţie
de vârsta geologică a combustibilului; cu cât vârsta acestuia este
mai mare, cu atât conţinutul în hidrogen e mai mic.
Din punct de vedere al provenienţei, sulful în
combustibilul organic solid şi lichid poate fi organic So, piritic Sp,
de sulfat S SO4 şi mineral Sm. Sulful organic se găseşte în
combustibil sub formă de compuşi organici cu carbonul,
hidrogenul, azotul şi oxigenul, pe când sulful piritic numit deseori
şi sulf din sulfuri în combinaţii cu metalele, de exemplu, sulfura
de fer FeS2. Sulful din sulfaţi există în combustibili sub formă de
sulfaţi FeSO4, MgSO4 şi CaSO4 care la ardere nu se descompun şi
nu produc căldură. Sulful mineral se constituie din sulf piritic şi
sulf sulfat: S m = S p + S SO4 .
Din punct de vedere al arderii, sulful în combustibilul
organic solid şi lichid poate fi combustibil Sc, necombustibil SA şi
din bombă Sb. Sulful combustibil este sulful care participă la
ardere şi este format din sulf organic şi sulf din sulfuri:
S c = S o + S p . Sulful necombustibil (din cenuşă) - sulful din
combustibil care la ardere nu se descompune şi nu produce
căldură; este format din sulf sulfat: SA= S SO4 . Sulful din bombă
este acel sulf din combustibil care arde în bomba calorimetrică în
prezenţa oxigenului la presiunea de 2,5 MPa.
Din punct de vedere al cocsificării combustibilului, sulful
poate fi fix Sf şi volatil Sv. Sulful fix este sulful conţinut în reziduul
solid obţinut în urma procesului de cocsificare a combustibilului;
se compune practic din sulf sulfat: Sf ≈ S SO4 . Sulful volatil este
sulful care trece în materii volatile şi este format din sulf piritic şi
parţial din sulf organic: S v ≈ S o + S p .
Astfel, pentru sulful total din combustibilul organic solid şi
lichid pot fi scrise relaţiile:
56
S = S o + S p + S SO4 = S c + S A = S f + S v . (3.1)
58
3.2. Compoziţia elementară şi volumetrică
a combustibililor organici
C H O N So Sp Wt
A
Starea organică Sulf Umiditate
convenţională organic piritic Cenuşă higroscopică de
îmbibaţie
Starea organică
Starea anhidră fără cenuşă
Starea anhidră
Starea de analiză
Starea reală
Fig.3.1. Compoziţia elementară a combustibililor solizi şi lichizi.
59
În studiul compoziţiei elementare a combustibililor
organici solizi şi lichizi se consideră că atât elementele
combustibile, cât şi cele necombustibile se găsesc în combustibil
în stare liberă, cu toate că în realitate ele se află sub formă de
compuşi chimici. Totodată, în teoria arderii combustibililor s-a
acceptat ca conţinuturile procentuale în mase ale elementelor să se
noteze tot prin aceleaşi simboluri, ca şi elementele chimice.
Cunoscându-se, în urma unor analize chimice, conţinuturile
procentuale în masă C, H, O, N, S, A şi W respectiv de carbon,
hidrogen, oxigen, azot, sulf, cenuşă şi umiditate dintr-un oarecare
combustibil, compoziţia elementară a acestuia se poate exprima
prin relaţia:
C + H + O + N + S + A + W = 100 %. (3.2)
C r + H r + O r + N r + S cr + A r + Wt r = 100 % . (3.3)
C d + H d + O d + N d + S cd + A d = 100 %. (3.5)
C o + H o + O o + N o + S oo = 100 %. (3.7)
61
M = A + WM + (CO2 )M + 0,625S p − 2,5 S A − S SO4 , ( ) (3.8)
Tabelul 3.1
Factori de conversie necesari recalculării compoziţiei
combustibililor solizi şi lichizi [8]
Factori de conversie pentru starea:
Starea reală r de analiză a anhidră d anhidră fără organică o
dată: cenuşă daf
100−Wa 100 100 100
reală r 1
100−Wt r 100 − Wt r (
100− Ar +Wtr ) (
100− Wtr + Mr )
de 100 − Wtr
100 100 100
analiză a 100 − W a 1 100 − W a 100− ( Aa +W a ) 100−(Wa + Mr )
100 − (A r + Wt r )
C r = C daf ,
100
100 − Wt r
Ar = Ad .
100
r r r r r
CO r + H 2 + H 2 S r + ΣC m H n + CO2 + O2 + N 2 + H 2 O r =
= 100 %. (3.10)
d d d d d
CO d + H 2 + H 2 S d + ΣC m H n + CO2 + O2 + N 2 = 100%. (3.11)
100
K= , (3.12)
100 + 0,1244d
1,244 m 3 kg fiind volumul specific al vaporilor de apă în condiţii
fizice normale.
Calculul arderii combustibililor gazoşi se face cu
compoziţia volumetrică exprimată la masa reală (umedă).
În cazul folosirii simultane a mai multor combustibili în
aceeaşi instalaţie, se recurge la calculul compoziţiei echivalente a
amestecului cu relaţia:
64
Pentru cunoaşterea exactă a căldurii rezultate prin ardere,
este necesar ca produsele arderii să fie răcite până la temperatura
de referinţă, adică până la temperatura pe care au avut-o iniţial
combustibilul şi aerul. Prin această precizare procesul de ardere a
combustibilului se prezintă ca şi cum s-ar desfăşura la temperatură
constantă. Din acest motiv, definiţia dată căldurii de ardere trebuie
completată cu precizarea că ea prezintă cantitatea de căldură ce
poate fi extrasă în exterior în urma arderii complete şi izoterme a 1
kg de combustibil solid şi lichid sau a 1 m N3 de combustibil gazos.
În general, căldura de ardere a combustibilului este în
funcţie de presiune şi temperatură. Pentru a defini o căldură
standard de ardere s-a acceptat arderea completă a combustibilului
la temperatura T=298 K şi presiunea p=101325 Pa.
Energia termică degajată în procesul de ardere a
combustibilului este preluată de gazele arse care conţin vapori de
apă proveniţi din vaporizarea umidităţii combustibilului şi a apei
rezultate din arderea hidrogenului pe care îl conţine combustibilul.
Astfel, o parte din căldura dezvoltată prin ardere se consumă inutil
pentru vaporizarea apei, reducând temperatura gazelor arse. Acest
aspect este cel care a făcut necesară diferenţierea căldurii de
ardere. În mod obişnuit, se disting două valori ale căldurii de
ardere şi anume: valoarea superioară şi valoarea inferioară.
La definirea valorii superioare a căldurii de ardere Qs, în
kJ/kg sau kJ m N3 , se consideră că apa din produsele arderii se află
în stare lichidă, deci ea include şi căldura de condensare a
vaporilor de apă. Însă, în instalaţiile de cazane şi motoarele
termice, gazele de ardere nu pot fi răcite sub temperatura de
condensare a vaporilor de apă şi a bioxidului de sulf, deoarece, în
caz contrar, ar surveni coroziuni prea puternice datorită formării
acidului sulfuros (H2SO3). De aceea, în tehnică drept criteriu de
apreciere se va lua căldura produsă de combustibil prin răcirea
gazelor până la temperatura de condensare a vaporilor de apă. Prin
urmare, valoarea inferioară a căldurii de ardere Qi, în kJ/kg sau
kJ m N3 , se defineşte ca fiind căldura de ardere a unităţii de masă
65
sau volum atunci când apa din gazele de ardere se găseşte în stare
de vapori şi nu include căldura de condensare.
Din cele relatate rezidă că valoarea superioară a căldurii de
ardere a combustibilului este întotdeauna mai mare decât cea
inferioară. Diferenţa dintre ele constituie căldura latentă de
vaporizare a întregii mase de apă conţinută în 1 kg de combustibil
solid şi lichid sau în 1 m N3 de combustibil gazos.
Pentru stabilirea relaţiei existente între cele două valori ale
căldurii de ardere e necesară scrierea ecuaţiilor chimice şi
stoechiometrice de ardere a hidrogenului:
1
H 2 + O2 = (H 2 O )vap ;
2
2 kg H 2 + 16 kg O2 = 18 kg (H 2 O )vap ;
1 kg H 2 + 8 kg O2 = 9 kg (H 2 O )vap . (3.14)
kJ
Qsr = Qb − 94S br − 1,5Qb , , (3.16)
kg
Wr Ar S cr %
W rap
= r ; A = r; S = r,
rap rap
. (3.17)
Qi Qi Qi MJ kg
68
bruni, şisturile bituminoase), dacă W rap > 2 % ⋅ kg MJ .
Combustibilii lichizi au umiditatea raportată
W < 0,1 % ⋅ kg MJ , iar clasificarea prezentată nu se aplică.
rap
69
necombustibile (bioxid de carbon CO2, bioxud de sulf SO2, oxigen
O2 şi azot N2) eliminate în urma descompunerii termice a
combustibilului solid, precum şi vaporii condensaţi formaţi, în
principal, din compuşi ce conţin smoală, se numesc materii
volatile (V ). Vaporii de apă rezultaţi din evaporarea umidităţii
combustibilului nu fac parte din materiile volatile.
S-a constatat că temperatura la care demarează procesul de
degajare a gazelor şi cantitatea lor depind de vârsta geologică a
combustibilului. De exemplu, din lemn materiile volatile încep să
se elimine la temperatura de 430 K, din turbă la temperaturi de
388-393 K, din cărbunele brun la temperaturi de 423-443 K, iar din
antracit la temperaturi de 653-673 K. Încetează eliminarea
materiilor volatile la temperaturi de 1270-1470 K.
Conţinutul de materii volatile eliminate în urma
descompunerii termice a compuşilor organici ai combustibilului
este în funcţie de temperatura şi durata de încălzire a acestuia. De
aceea, pentru determinarea compoziţiei tehnice a combustibilului
solid (fig.3.2), este necesară reglementarea regimului de încălzire.
În acest sens, s-a acceptat încălzirea în cuptorul cu muflă a probei
analitice de combustibil în absenţa aerului, la temperatura
T = 1123 ± 20 K , timp de 7 minute.
W O N H C S A
K = C f + A + S SO4 ,% . (3.18)
V + K + W = 100% (3.19)
sau
C f + V + S SO4 + A + W = 100% . (3.20)
71
3.5. Proprietăţile şi caracteristicile combustibililor solizi
m
ρr = , (3.21)
Vsol
m
ρa = . (3.22)
Va
m
ρv = . (3.23)
Vb
73
Ea depinde de felul combustibilului solid, granulaţie şi grad de
tasare. Se ia în considerare la calculul capacităţii depozitelor de
combustibil, buncărilor şi recipientelor în care se face
transportarea combustibilului.
Rezistenţa mecanică. Ea reprezintă proprietatea
combustibilului solid de a opune rezistenţă la sfărâmarea sa sub
acţiunea forţelor externe. Se determină în instalaţii mecanice (tobe,
cilindri) în care cărbunii se sfărâmă în condiţii determinate.
Rezistenţa mecanică poate fi fragilitate şi măcinabilitate. Prin
fragilitate se înţelege proprietatea combustibilului de a se sfărâma
sub acţiunea unor forţe externe, fără deformaţii plastice apreciabile
şi fără folosirea unor instalaţii speciale de măcinat, de exemplu,
mărunţirea combustibilului în timpul operaţiilor de încărcare-
descărcare sau transportării îndelungate.
Măcinabilitatea combustibilului este proprietatea de a se
opune sfărâmării sale sub acţiunea forţelor exercitate de instalaţii
mecanice de măcinat (ciocane, mori cu bile, mori cu roţi dinţate
etc.). Fiind un indice al proprietăţilor de fărâmiţare a
combustibilului, măcinabilitatea combustibilului depinde de
raportul σ 2 E , în care σ este rezistenţa mecanică, iar E modulul
de elasticitate. Se cunosc mai multe metode de determinare a
măcinabilităţii combustibilului. În România, de exemplu,
măcinabilitatea combustibilului se determină prin compararea
consumului de energie E pentru măcinarea unei anumite probe cu
energia E et necesară măcinării unui combustibil etalon până la o
granulaţie dată. În practică, însă, proprietăţile de fărâmiţare a
combustibilului se apreciază cu coeficientul de măcinabilitate
definit ca inversul coeficientului de rezistenţă:
E et
m= . (3.24)
E
75
Înrăutăţirea capacităţii de alunecare a combustibilului
contribuie la creşterea atât a unghiului static, cât şi a unghiului
dinamic de taluz natural. De regulă, pentru cărbunele brun, unghiul
ρ d are valori uzuale cuprinse între 30 şi 45°, iar pentru cărbunele
praf, între 15 şi 20°. Dificultăţi importante în funcţionarea
sistemului de alimentare cu combustibil se iscă în cazul ρ d > 60°.
Structura (compoziţia) granulometrică, adică dimensiunile
particulelor din care sunt formaţi. Clasa granulometrică a
cărbunelui este definită prin dimensionarea ochiurilor a două
ciururi succesive dintre care primul lasă să treacă integral
cărbunele, iar al doilea opreşte complet cărbunele trecut prin
primul ciur.
Rezistenţa la stocare. Se defineşte ca fiind timpul în care
combustibilul se degradează (se fărâmiţează) până la mărunţirea
completă prin simplă depozitare.
Segregarea constă în separarea naturală a particulelor
după dimensiuni. Apare la transportul în jgheaburi şi benzi unde
bucăţile mari de combustibil se adună deasupra, iar în buncăre şi
grămezi acestea se adună la periferie.
Factorul (indicele) de umflare reprezintă numărul unui
profil tip asemănător cu profilul cocsului obţinut prin tratarea
1 1
termică a cărbunelui analizat (1, 1 , 2, 2 ,..., 9 ).
2 2
Caracteristicile energetice ale combustibililor solizi includ
următoarele mărimi [2]:
- Criteriul de aprindere definit cu raportul dintre conţinutul
de materii volatile V r şi cel de cărbune fix C rf , :
Vr
Ka = . (3.25)
C rf
76
În funcţie de valoarea acestui criteriu, se distinge cărbune
cu capacitatea redusă de aprindere (Ka<0,5), medie
( 0,5 ≤ K a ≤ 1,0 ) şi ridicată ( K a ≥ 1,0 ).
- Criteriul de intensitate a arderii definit cu raportul dintre
conţinutul de cenuşă A r şi cel de cărbune fix C rf , :
Ar
Kr = . (3.26)
C rf
100 − W r Wr kJ
c =c
r
p
d
p + c pH 2O , , (3.27)
100 100 kg ⋅ K
în care pentru:
kJ
antracit şi huilă slabă c dp = 0,92 ;
kg ⋅ K
kJ
huilă c dp = 1,09 ;
kg ⋅ K
kJ
cărbune brun şi turbă c dp = 1,13 ;
kg ⋅ K
kJ
şisturi bituminoase c dp = 0,88 .
kg ⋅ K
77
- Temperatura de aprindere (autoaprindere) Ta determinată
ca temperatura la care combustibilul se aprinde prin încălzire de la
mediul ambiant.
- Temperaturile caracteristice de topire a cenuşii,
cunoaşterea cărora este importantă pentru funcţionarea sigură a
instalaţiilor de ardere, deoarece dacă acestea sunt depăşite, apare
fenomenul de depunere a cenuşii pe pereţii focarului, fenomen
cunoscut sub numele de „zgurificare”. Din temperaturile
caracteristice fac parte:
- Temperatura de înmuiere (de deformare) T1, care se
recunoaşte prin rotunjirea muchiilor corpului de probă;
- Temperatura de topire (sferică) T2 la care corpul de probă
formează o masă semisferică;
- Temperatura de curgereT3 la care corpul de probă curge
pe placă.
Temperaturile caracteristice sunt funcţie de compoziţia
chimică a cenuşii. Se determină cu ajutorul microscopului Leitz
prin încălzirea cenuşii până la temperatura de 2073 K cu o viteză
de 10 K/min.
Caracteristicile energetice mai includ căldura de ardere şi
caracteristicile raportate (umiditatea raportată, cenuşa raportată şi
sulful raportat), caracteristici care au fost tratate în subpunctul 3.3.
78
expuse rocile sedimentare, precum şi de mişcările tectonice
ulterioare din scoarţa Pământului.
Astfel, în funcţie de felul de formare, cărbunii se împart în
trei mari grupe [2]:
- Humici, formaţi din carbonificarea plantelor uriaşe;
majoritatea cărbunilor din România aparţin anume acestei grupe;
- Sapropelici, formaţi din alge şi mâl sapropelic (şisturi
bituminoase şi unele sorturi de turbă);
- Liptobiolitici, formaţi prin carbonificarea substanţelor
răşinoase şi ceroase.
Ca orice ţară extractivă de cărbune, România şi-a format o
clasificare proprie a acestora. Conform clasificării naţionale a
României [2], cărbunele se împarte în 5 clase, în funcţie de vârsta
geologică, iar fiecare clasă la rândul său este reîmpărţită, de la caz
la caz, în grupe:
- Turbă (T) – un cărbune relativ tânăr la care procesul de
încarbonare (carbonificare) încă continuă; are culoare galben-
deschis până la brun-negru. România dispune de zăcăminte
modeste de turbă la Mândra, Făgăraş, Miercurea Ciuc, Dersca,
Dorohoi, Poiana Stampiei şi Călăţele-Huedin;
- Cărbunele brun (B), a cărui formare a început în paleogen,
la începutul erei terţiare; are un aspect castaniu sau brun-deschis
până la negru, conţine umiditate şi cenuşă, arde cu flacără, iar prin
distilare uscată dă gaz combustibil. Conform clasificării adoptate
în România, cărbunele brun se împarte în 4 grupe:
- cărbune brun pământos (BP), cu aspect sfărâmicios ca
pământul, fără structură vegetală, de culoare brun-închis. În
România, cărbunele brun pământos s-a găsit la Ilieni, jud.
Covasna, şi Pralea, jud Bacău;
- cărbune brun lemnos sau lignitul (BL), cu aspect de fibră
lemnoasă, de culoare galben-brun până la negru. Este cărbunele cel
mai răspândit în România; se găseşte în bazinele carbonifere ale
Olteniei, Munteniei, Ardealului de Sud-Est, Ardealului de Nord şi
Banatului;
- cărbune brun mat (BM), cu aspect mat, pietros, de culoare
brun-negru. Se găseşte la Comăneşti, Ţebea şi Şorecani;
79
- cărbune brun cu luciu smolos (BS), având aspect smolos,
lucios, culoare negru-brun până la negru, de structură compactă. S-
a găsit la Codlea;
- Cărbunele brun huilos (B/H), care face tranziţia între
cărbunele brun şi huilă şi are culoare neagră cu fâşii alternative
lucioase şi mate. Se găseşte în bazinul din Valea Jiului;
- Huilele (H), a căror formare a început în prima parte a
perioadei jurasice din era secundară şi care se împart în 6 grupe:
- huila cu flacără lungă (HL), de culoare neagră, cu fâşii
alternative lucioase şi mate. Se găseşte în Valea Jiului, la Vulcan;
- huila pentru gaz (HG), de culoare neagră, cu stratificare
puţin clară, lucioasă. Se găseşte în Valea Jiului, la Lupeni;
- huila grasă (HGr), de culoare neagră, cu luciu puternic, de
cele mai multe ori sfărâmicioasă şi prăfoasă. Se găseşte în Banat,
la Secul;
- huila pentru cocs (HC), cu caracteristici similare huilei
grase. Se găseşte la Anina în Banat;
- huila slabă – degrasantă (HS), având caracteristici ca şi
huila grasă. Se găseşte în Banat, la Baia Nouă şi Doman;
- huila antracitoasă (H/A) care face tranziţia între huile şi
antraciţi. De obicei, sfărâmicioasă şi de culoare neagră. Se găseşte
în Banat, la Lupac;
- Antracitul (A) – cel mai vechi cărbune natural, a cărui
formare a început în perioada carboniferă din era primară. Este, de
obicei, sfărâmicios, are culoare neagră şi luciu metalic. Se găseşte
în cantităţi modeste la Schela Gorj.
În Federaţia Rusă şi Ukraina, ţări din care Republica
Moldova importă cărbune, clasificarea se face după cum urmează:
- În funcţie de umiditatea raportată la starea reală,
cărbunele se împarte în: cărbune cu umiditatea excesivă ( W r >35
%), normală (15 %< W r <35 %) şi redusă ( W r <15 %);
- În funcţie de cenuşa raportată la starea anhidră,
cărbunele se împarte în: cărbune cu multă cenuşă (Ad>35 %), cu
conţinut moderat (15 %<Ad<35 %) şi puţină (Ad<10 %);
80
- În funcţie de conţinutul de materii volatile raportat la
masa anhidră fără cenuşă, cărbunele se împarte în: cărbune tînăr
( V daf >45 %), bătrân ( V daf <45 %) şi antracitos ( V daf <10 %);
- În funcţie de căldura de ardere inferioară exprimată la
masa reală, cărbunele se împarte în: cărbune superior
( Qir > 20 MJ kg ), mediu ( 12,5 < Qir < 20 MJ kg ) şi inferior
( Qir < 12,5 MJ kg ).
82
3.8. Proprietăţile şi caracteristicile combustibililor lichizi
83
este folosită noţiunea de densitate relativă care reprezintă o
mărime adimensională egală numeric cu raportul dintre densitatea
lichidului dat la temperatura t şi densitatea apei distilate la 4 °C.
Densitatea produselor petroliere se măsoară cu areometrul.
La fel ca viscozitatea, densitatea depinde de temperatură.
La lichide, densitatea scade cu temperatura. Într-o primă
aproximaţie, variaţia densităţii substanţelor lichide cu temperatura
poate fi calculată cu relaţia lui Mendeleev [9]:
ρ t = ρ 20 − αt , (3.28)
84
kJ
c p = 1,74 + 0,0025t , , (3.29)
kg ⋅ K
85
- Conţinutul de asfalt este de 0,2-0,4 % la combustibilii
uşori, 10 % la combustibilii semifluizi şi 12-15 % la combustibilii
grei.
Marcarea combustibililor lichizi se face printr-o fracţie în
care la numărător se arată viscozitatea, în ° E , la temperatura de
50 °C , iar la numitor, temperatura de congelare, în °C (de
exemplu, păcura de tipul 25/42).
87
acelaşi conţinut de monoxid de carbon (25-30 %) ca şi gazul de
furnal, dar un conţinut mai mare de hidrogen (13-14 %) [2]. Deşi
are căldura de ardere de numai 4,2-6,5 MJ m N3 [2], gazul de
gazogen este deja folosit ca combustibil în motoarele cu ardere
internă.
- Descompunerea pirogenetică a cărbunilor, în special a
huilei şi cărbunelui brun, la temperaturi de 900-1100 °C , fără
participarea aerului, în vederea obţinerii cocsului şi a produsului
secundar - gazului de cocserie. Gazul de cocserie epurat se
compune în cea mai mare parte din monoxid de carbon (6,8 %),
hidrogen (57,5 %) şi metan (22,5 %). Căldura de ardere
semnificativă, situată în jurul valorii de 16,6 MJ m N3 , îl face
atractiv pentru a fi folosit ca combustibil în instalaţiile de turbine
cu gaze.
- Distilarea uscată a cărbunilor, numit gaz de iluminat, cu
compoziţia medie foarte asemănătoare cu a gazului de cocserie: 4-
12 % monoxid de carbon, 42-53 % hidrogen şi 27-30 % metan.
Căldura de ardere inferioară a gazului de cocserie este de circa
17,6-21 MJ m N3 .
- Prelucrarea termică a produselor petroliere, cunoscute
sub denumirea de gaze de rafinărie, de cracare etc. De exemplu,
gazele de rafinărie provenite din rezervoarele de ţiţei brut conţin
46,8 % metan, 10,5 % etilen, 6 % etan, 18,8 % propan, 12,1 %
butan, 4,3 % pentan şi 1,5 % hexan [2]. Au căldura de ardere
comparabilă cu a gazelor de sondă.
În prezent, tot mai frecvent se utilizează biogazul – un
produs al fermentaţiei anaerobe a deşeurilor organice (băligar,
reziduuri vegetale, gunoi, ape stătătoare, ape reziduale industriale
şi menajere etc.). Conţine 55-70 % metan, până la 0,5 % hidrogen,
28-43 % bioxid de carbon, până la 0,5 % hidrogen sulfurat şi 0,5
% azot. Biogazul se caracterizează printr-o căldură de ardere
inferioară situată în jurul valorilor de 18-23 MJ m N3 şi ar
reprezenta o soluţie tentantă de utilizare a acestui tip de
88
combustibil pentru alimentarea motoarelor cu ardere internă cu
piston şi a 0 instalaţiilor de turbine cu gaze.
M
ρ= , (3.30)
22,414
m
pV = RT , (3.31)
M
din care rezultă:
m
pM = RT = ρRT
V
sau
pM
ρ= , (3.32)
RT
89
unde R este constanta universală a gazelor perfecte.
În mod asemănător, se determină densitatea amestecului de
gaze:
pM
ρ= , (3.33)
RT
M = ∑ XiMi , (3.34)
n
Ci
ρ =∑ ρi , (3.36)
i =1 100
Ci
Ci fiind conţinutul componentului i în amestec, în %, iar -
100
fracţia lui volumică.
În practică, pentru detectarea scurgerilor de gaze, pe larg
este folosită noţiunea de densitate relativă definită prin raportul
dintre densitatea gazului şi a aerului:
ρ
ρ rel = .
ρa
90
Pentru valori ρ rel < 1 , densitatea gazului este mai mică
decât a aerului. Fireşte, în acest caz, gazul scurs se va acumula în
partea superioară a incintei. Pentru valori ρ rel > 1 , dimpotrivă,
gazul scurs se va acumula în partea inferioară a incintei.
Cunoaşterea densităţii relative a gazului este importantă pentru
elaborarea unor măsuri de protecţie.
- Viscozitatea dinamică a gazelor creşte odată cu
temperatura, conform relaţiei lui Southerland:
T32
η=K (3.37)
T +C
sau după legea:
η = AT n . (3.38)
d
ρd +
ρr = 1000 , kg m 3 gaz umed , (3.40)
N
d
1+
0,804 ⋅ 1000
91
în care d este umiditatea, în g m N3 gaz umed .
- Capacitatea termică volumică la presiune constantă
raportată la starea anhidră calculată cu relaţia:
( )
n
c dp = ∑ c dp ,i X i , kJ m N3 gaz anhidru ⋅ K . (3.41)
i =1
(
c rp = c dp + 0,001244dc p , H 2O )100 +100
0,1244d
. (3.42)
92
CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
ARDEREA
4.1. Generalităţi
93
C + CO2 = 2CO.
96
stratul se „înfoaie” şi drept urmare are loc eliminarea unui număr
impunător de granule de combustibil care duce la majorarea
pierderilor de căldură, deoarece o parte din ele nu mai dovedesc să
ardă în spaţiul focarului.
97
temperaturi înalte care distorsionează funcţionarea stratului
datorită formării zgurii.
Arderea în volumul camerei poate fi cu flacără sau
turbionară. În cazul arderii cu flacără (fig.4.1,c), combustibilul şi
gazele de fum sunt transportate prin camera focarului de curentul
de aer. Arderea combustibilului se produce cu flacără, care se
răspândeşte în tot spaţiul camerei focarului. Durata de mişcare a
combustibilului prin focar, de la intrare şi până la ieşire, constituie
1-3 s. Pentru a asigura o ardere completă a combustibilului într-un
interval atât de scurt de timp, este necesară măcinarea prealabilă a
combustibilului solid şi pulverizarea celui lichid.
Arderea turbionară sau ciclonică se produce în turbionul
de aer creat în camera focarului de formă hidrodinamică, denumită
ciclon (fig.4.1,d). Aerul primar se introduce în camera-ciclon
tangent la suprafaţa interioară sau torsionat în prealabil cu un
dispozitiv special. Menţinerea particulelor de combustibil în
curentul turbionar este asigurată de aerul suflat (secundar) cu
viteze excesive. Astfel, se creează condiţii favorabile pentru
circulaţia multiplă a combustibilului în spaţiul de ardere,
contribuind la creşterea duratei de aflare a lui în focar şi arderea
unor granule mai mari de combustibil decât în cazul arderii cu
flacără.
B kg m3
Wv = , 3 sau 3 N , (4.1)
V m ⋅s m ⋅s
98
unde B este consumul masic sau volumic de combustibil, în kg s
sau m N3 s , iar V – volumul sistemului în reacţie, în m 3 .
Intensitatea arderii combustibilului solid se defineşte ca
fiind masa de combustibil ars complet pe unitatea sa de suprafaţă
în unitatea de timp:
B kg
Ws = , , (4.2)
A m2 ⋅ s
BQir kJ kW
qv = , 3 sau 3 . (4.3)
V m ⋅s m
BQir kJ kW
qR = , 2 sau 2 . (4.4)
Roa m ⋅ s m
100
decât durata reacţiei chimice de ardere τ c ( τ f >> τ c ). Asemenea
ardere se numeşte difuzivă.
În fig.4.2 se reprezintă influenţa temperaturii şi intensităţii
procesului de formare a amestecului combustibil asupra vitezei de
ardere, pentru diverse condiţii de ardere. Viteza de reacţie chimică
dintre moleculele combustibilului şi oxidantului (curba 1) creşte
foarte repede cu temperatura. În acelaşi timp, temperatura nu
afectează practic viteza de formare a amestecului (liniile 2),
determinată de procesele turbionare şi de difuzie moleculară în
volumul de gaz. În domeniul situat în stânga curbei 1, viteza de
reacţie chimică este mult mai mică decât viteza de formare a
amestecului, iar viteza rezultantă de ardere este determinată de
viteza de reacţie chimică, adică de curba 1. Această zonă de ardere
corespunde arderii cinetice. De regulă, arderea cinetică se
desfăşoară la temperaturi relativ joase. La temperaturi înalte, ea
poate să decurgă numai în cazul unei amestecări foarte intense.
101
În zona amplasată mult în dreapta curbei 1, viteza de
formare a amestecului determinată de liniile 2 este cu mult mai
mică decât viteza de reacţie chimică. În acest caz, viteza rezultantă
de ardere este determinată de procesele de formare a amestecului.
Această zonă de ardere corespunde arderii difuzive. De regulă,
arderea difuzivă se constată la temperaturi înalte, dar poate avea
loc şi la temperaturi relativ joase numai dacă formarea amestecului
combustibil decurge lent.
În cazul în care viteza de reacţie chimică este
comensurabilă cu viteza de formare a amestecului combustibil,
arderea este determinată, în egală măsură, de procese cinetice şi
difuzive, din care motive ea poartă numele de ardere intermediară
sau tranzitorie. În graficul din fig.4.2, zona arderii intermediare
este amplasată între curbele 1 şi 3.
Astfel, la temperaturi joase, viteza rezultantă de ardere este
determinată de curba de reacţie cinetică 1. Odată cu creşterea
temperaturii viteza de ardere este afectată suplimentar şi de
procesele de formare a amestecului; în acest caz, viteza rezultantă
de ardere se reprezintă prin curbele 4. La un anumit nivel de
temperatură, viteza de ardere este influenţată numai de viteza de
formare a amestecului, din care motive curbele 4 nu se modifică
practic cu temperatura.
Majoritatea instalaţiilor industriale realizează procese de
ardere în regim tranzitoriu. Creşterea temperaturii conduce la
majorarea vitezei de reacţie chimică care, în cele din urmă,
deplasează regimul de ardere tranzitoriu în sensul regimului
difuziv. Din contră, creşterea vitezei relative a curentului de gaze
sau altfel spus a turbulenţei majorează viteza proceselor de difuzie,
deci deplasează arderea tranzitorie în sensul regimului cinetic.
Întrucât procesele de ardere a combustibilului sunt destul
de complexe, divizarea lor în fenomene extreme - ardere cinetică şi
ardere difuzivă - este pe deplin justificată. O asemenea tratare a
problematicii simplifică esenţial stabilirea mecanismului
procesului de ardere.
102
CAPITOLUL 5. TERMOCHIMIA
Aplicarea legii generale a conservării şi transformării
energiei la studiul proceselor chimice a condus la constituirea unei
noi ramuri a ştiinţei, numită termochimie. Datorită termochimiei
au fost soluţionate importante probleme practice, cum ar fi:
determinarea efectelor termice asociate reacţiilor chimice şi
stabilirea influenţei caracteristicilor fizico-chimice ale reacţiilor în
desfăşurare asupra efectelor termice. Termochimia poate fi
definită, deci, ca o ramură a chimiei fizice şi a termodinamicii
chimice care se ocupă de studiul efectelor termice ce însoţesc
reacţiile chimice şi unele procese fizico-chimice.
Bazele teoretice ale termochimiei au fost puse încă în
deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Un aport considerabil
la fundamentarea şi dezvoltarea termochimiei a fost adus de către
Hess şi Kirchhoff.
În acest domeniu s-au obţinut, încă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, importante rezultate experimentale care au
fost sistematizate şi îmbogăţite în timp odată cu perfecţionarea şi
diversificarea tehnicilor şi metodelor calorimetrice. Multe
măsurători din acea perioadă s-au afirmat ca date termochimice
exacte, în vigoare şi astăzi.
Interesul manifestat pentru termochimie este justificat prin
aplicaţiile sale valoroase în teoria arderii, energetica biochimică, în
aplicarea datelor termochimice la caracterizarea termocinetică a
reacţiilor în desfăşurare. Termocinetica, numită şi cinetica
calorimetrică, este ramura fizicii moleculare care studiază
transferul de căldură. S-a impus ca sistem de cercetare a reacţiilor
în evoluţie abia în ultimele 5-6 decenii.
În continuare, nu se insistă asupra unui studiu complet al
termochimiei, studiu care de altfel este şi prea vast, ci se caută
numai să se arate modul cum se pun şi se soluţionează în chimia
fizică problemele cu ajutorul primului principiu al termodinamicii.
103
5.1. Consideraţii generale privind reacţiile chimice
105
transformării chimice, este necesar ca din toată cantitatea de
căldură să se scadă căldura provenită din variaţia energiei interne a
atomilor şi moleculelor în mişcare termică dependentă de
temperatură. Din acest motiv, efectul termic al reacţiei chimice se
determină după variaţia energiei interne a sistemului reactant, cu
menţiunea că temperatura produşilor finali este egală cu
temperatura substanţelor iniţiale. Prin această precizare procesul
chimic se prezintă ca şi cum s-ar desfăşura la temperatură
constantă.
Conform primului principiu al termodinamicii, căldura se
consumă pentru variaţia energiei interne a sistemului şi efectuarea
unui lucru mecanic de destindere. În reacţiile chimice care se
desfăşoară la volum constant nu se produce lucru mecanic, din
care motiv efectul termic este egal cu variaţia energiei interne
molare, adică Qv = ∆U . Dacă reacţia se desfăşoară la presiune
constantă, efectul termic al reacţiei este egal cu variaţia entalpiei
molare a sistemului, adică Q p = ∆H .
Legătura între căldurile de reacţie Q p şi Qv rezultă din
relaţia de definiţie a entalpiei molare H = U + pV , obţinându-se:
Q p − Qv = ∆H − ∆U = ∆( pV ). (5.2)
Q p − Qv = ∆nRT , (5.3)
pV = nRT , (5.4)
devine:
106
∆ ( pV ) = ∆nRT , (5.5)
H 2 ( g ) + 0,5O2 ( g ) = H 2 O( g ); ∆H 298
0
= −24202 0 kJ [10];
H 2 O(l ) ⇔ H 2 O( g ); ∆H 298
0
= 44010 kJ .
109
5.3. Căldura de reacţie
∆H 298
0
( f . O2 ) = 0; ∆H 298
0
( f . N 2 ) = 0; ∆H 298
0
( f . Fe) = 0.
∆H 298
0
( f . C grafit ) = 0, dar ∆H 298
0
( f . C diamant ) ≠ 0;
6C ( grafit ) + 3H 2 ( g ) = C 6 H 6 (l ); ∆H 298
0
= 49060 kJ .
∆H 298
0
= H (C 6 H 6 , l ) − [H (6C , grafit ) + H (3H 2 , g )] =
= 49060 − (0 + 0) = 49060 kJ kmol .
111
Căldurile de ardere standard ale combustibililor au valori
negative, deoarece la ardere se degajă căldură. Se va reaminti aici
că, căldurile de ardere ale combustibililor solizi se măsoară la
volum constant într-un calorimetru special (bomba calorimetrică
Berthelot). Pentru combustibilii lichizi şi gazoşi, s-au elaborat
calorimetre (de exemplu, calorimetrul de tip Junkers) pentru
determinarea căldurii de ardere a combustibililor la aceste stări de
agregare.
Rezultă:
∆H 1 = − ∆H 2 . (5.11)
đ Q = dU + pdV . (5.12)
đ Qv = dQ = dU , (5.13)
Qv = ∆U . (5.14)
Q p = ∆H . (5.16)
115
corespunzător valorile şi semnul mărimilor energetice asociate
reacţiilor chimice.
Cu ajutorul legii lui Hess se pot soluţiona importante
probleme practice, în special, se pot determina cu exactitate
efectele termice ale unor reacţii care se realizează cu dificultate în
calorimetru, fie datorită complexităţii condiţiilor de desfăşurare,
fie datorită vitezelor foarte reduse ale reacţiilor. În acest caz,
efectele termice ale reacţiilor se vor determina indirect pe baza
unor reacţii cunoscute, ale căror efecte termice sunt determinate
direct şi suficient de exact prin măsurare. Pentru ca rezultatele
obţinute prin calcul să fie corecte, este necesar să se respecte cu
rigurozitate identitatea condiţiilor de desfăşurare a reacţiilor atât în
ceea ce priveşte temperatura şi presiunea (respectiv volumul), cât
şi în ceea ce priveşte identitatea stărilor de agregare ale
substanţelor iniţiale şi produşilor finali obţinuţi pe căi diferite.
Confirmarea legii lui Hess se exemplifică prin calculul
efectului termic al reacţiei de ardere incompletă a carbonului la
presiune constantă:
C + 0,5O2 = CO; Q p1 ,
116
Qp1
C + O2 CO + 0,5O2
CO2
Qp3 Qp2
Conform legii lui Hess, suma efectelor termice pe ciclul dat este
egală cu zero:
Q p1 + Q p 2 + Q p 3 = 0,
(Q )
p 298 [
= ∑ν i′′ ∆H 298
0
( f .) ]″ − ∑ν ′[∆H
i i
0
298 ]
′
( f .) i . (5.18)
CH 4 ( g ) + 2O2 ( g ) = CO2 ( g ) + 2 H 2 O (l ),
(Q )
p 298 [
= ∆H 298
0
( f . CO2 ) + 2∆H 298
0
( f . H 2 O) − ]
− [∆H 0
298 ( f . CH 4 ) + 2∆H 298
0
]
( f . O2 ) ,.
∆H 298
0
( f . CO2 ) = −393800 kJ kmol;
∆H 298
0
[ f . H 2 O (l )] = −286030 kJ kmol;
∆H 298
0
( f . CH 4 ) = −74897 kJ kmol; ∆H 298
0
( f . O2 ) = 0.
Rezultă:
118
(Q )
p 298 = (− 393800 − 2 ⋅ 286030 ) − (− 74897 + 2 ⋅ 0 ) =
= −890963 kJ kmol.
(Q ) p 298 [
= ∑ν i′ ∆H 298
0
(a.) ]′ − ∑ν ′′[∆H
i i
0
298 ]
″
(a.) i . (5.20)
119
Capacitatea calorică molară sau căldura molară la presiune
constantă, respectiv la volum constant, se definesc cu relaţiile:
∂H ∂U J kJ
Cp = şi C v = , (sau ). (5.21)
∂T ∂T mol ⋅ K kmol ⋅ K
∂ (∆H ) ∂ (∆U )
∆C p = şi ∆C v = , (5.22)
∂T ∂T
dQ
∆C = . (5.23)
dT
∂Q p ∂ (∆H ) ∂
∂T
=
∂T
=
∂T
[ ]
∑ν i′′H i′′ − ∑ν i′H i′ =
= ∑ν i′′C p′′,i − ∑ν i′C p′,i = ∆C p , (5.24)
120
Variaţia efectului termic al reacţiei cu temperatura se
exprimă, pentru reacţiile ce decurg la volum constant, cu relaţia
analogă:
∂Qv ∂ (∆U ) ∂
∂T
=
∂T
=
∂T
[
∑ν i′′U i′′− ∑ν i′U i′ = ]
= ∑ν i′′C v′′,i − ∑ν i′C v′,i = ∆C v , (5.25)
121
QT2 = QT1 + ∆C (T2 − T1 ). (5.27)
C = a + bT + cT 2 ,
∆b 2 ∆c 3
QT 2 = QT1 + ∆a(T2 − T1 ) + (T2 − T12 ) + (T2 − T13 ), (5.28)
2 3
∆b 2 ∆c 3
QT = Q0 + ∆aT + T + T . (5.29)
2 3
C + O2 = CO2 ; Q p
∆b 2 ∆c 3
Q p = Q0 + ∆aT + T + T ,
2 3
123
CAPITOLUL 6. BAZELE STĂRII DE
ECHILIBRU CHIMIC
124
la intrarea în focar există întotdeauna combustibil proaspăt şi
oxidant, la ieşirea din focar - numai produşi de reacţie, iar la
mijlocul lui - un amestec format din substanţe iniţiale şi produşi ai
arderii. În corespundere cu caracterul degajării sau evacuării
căldurii, pe traseul de mişcare a fluxului are loc modificarea
temperaturii. În focarele destinate pentru arderea combustibilului
presiunea rămâne practic constantă.
Dar, afirmaţiile şi legile generale ale cineticii chimice sunt
aplicabile reacţiilor chimice ce se desfăşoară în sisteme reactante
închise. Aceste legi şi afirmaţii pot fi aplicate şi reacţiilor chimice
ce decurg într-un sistem deschis, cu menţiunea că acesta din urmă
este compus convenţional din elemente de volume infinitezimale
ce se mişcă în flux. Se consideră că între elementele de volum se
produce transfer de masă, iar căldura degajată este evacuată din
volumele elementare. De aceea, orice element de volum elementar
al sistemului în flux poate fi considerat drept un sistem închis.
Pe măsura desfăşurării transformării chimice are loc
modificarea continuă a compoziţiei substanţelor care se formează,
atât intermediare, cât şi finale. Totodată, variază mereu
concentraţia substanţelor iniţiale şi a produşilor finali. Spre
deosebire de sistemul termodinamic, ai cărui parametri
fundamentali de stare, în mod obişnuit, sunt presiunea absolută p,
temperatura absolută T şi volumul specific v, pentru sistemul aflat
în reacţie chimică este necesară cunoaşterea suplimentară a încă
unui parametru. Al patrulea parametru de stare, pentru sistemul
reactant, este concentraţia substanţelor în reacţie C.
În chimie se lucrează frecvent cu concentraţia molară Ci ,
care se defineşte prin numărul de kilomoli ai componentului
considerat conţinut în unitatea de volum al sitemului:
ni kmol
Ci = , , (6.1)
V m3
125
unde ni reprezintă numărul de kilomoli ai componentului i, iar
i=r
V = ∑ Vi - volumul total al sistemului, în m 3 . Având în vedere că
i
p iV
ni = , (6.2)
RT
pi
Ci = , (6.3)
RT
ni
C iM = i =r
. (6.4)
∑ni
i
126
Vi
C iV = i=r
. (6.5)
∑V i
i
pi
C ip = ,
p
i =r
în care pi şi p = ∑ pi sunt presiunea parţială a gazului dat,
i
respectiv presiunea totală din sistem.
Gazele participante în reacţiile de ardere
( O2 , H 2 , N 2 , CO, CO2 , SO2 , CH 4 ) se comportă practic ca gaze
perfecte, pentru care:
ni Vi p
= = i
N V p
sau
C iM = C iV = C ip = C i . (6.6)
pi p p
Ci = ⋅ = Ci . (6.7)
p RT RT
127
Dar, cum concentraţia relativă C i nu depinde de presiune,
rezultă că, concentraţia molară C i este direct proporţională cu
presiunea sistemului care reacţionează.
Din ecuaţia de stare a amestecului de gaze perfecte
pV = nRT rezultă raportul:
p n
= = z, (6.8)
RT V
C i = C i z.
128
O privire generală asupra caracteristicilor fizico-chimice
ale reacţiilor conduce la aspecte semnificative care privesc
declanşarea şi evoluţia proceselor în strânsă corelaţie cu natura
substanţelor în reacţie şi cu influenţa factorilor externi. Există
reacţii chimice care decurg practic complet, până la epuizarea
reactanţilor. În alte cazuri, la atingerea anumitor valori ale
concentraţiilor, reacţiile stagnează. Unele reacţii se declanşează
spontan în condiţii obişnuite, în timp ce alte reacţii sunt amorsate
numai la atingerea anumitor valori ale parametrilor de stare sau
prin intervenţie externă de altă natură.
Majoritatea reacţiilor chimice nu se produc până la
transformarea completă a substanţelor iniţiale. Pe lângă produşii de
reacţie, în sistemul chimic sunt prezente cantităţi de substanţe
iniţiale şi intermediare, ceea ce denotă desfăşurarea simultană a
reacţiei în două sensuri opuse: pe de o parte substanţele iniţiale se
transformă în produşi finali, iar pe de altă parte, produşii de reacţie
disociază, retransformându-se în substanţe iniţiale. Asemenea
evoluţie a reacţiei se numeşte reversibilitate chimică şi se scrie
sub forma:
129
finale şi accelerarea reacţiei inverse, de restabilire a substanţelor
iniţiale.
Se poate ajunge deci la o aşa stare când vitezele celor două
reacţii opuse să fie egale. Această stare corespunde echilibrului
chimic, deoarece, din acest moment, concentraţiile substanţelor
reactante nu se mai modifică: substanţele iniţiale obţinute prin
disocierea produşilor finali egalează cantitatea consumată în
reacţia directă, în acelaşi interval de timp.
Echilibrul chimic astfel stabilit are particularităţile unui
echilibru dinamic, mobil, cu caracter reversibil. El nu reprezintă
nicidecum încetarea procesului chimic, ci corespunde doar egalării
vitezelor reacţiilor de formare şi de descompunere a produşilor
finali de reacţie. Perturbarea parametrilor externi deplasează
echilibrul chimic de la caz la caz, într-un sens sau altul, dar
sistemul îşi reia echilibrul chimic la revenirea parametrilor de stare
la valorile iniţiale.
Prin urmare, viteza de desfăşurare a procesului chimic şi
starea lui de echilibru sunt condiţionate de concentraţiile
substanţelor în reacţie şi de condiţiile fizice, temperatură şi
presiune, asociate reacţiei. Evident, starea de echilibru chimic a
unei reacţii, în condiţii fizice concrete, este influenţată numai de
concentraţia substanţelor participante la reacţie. Această
dependenţă se poate stabili cu legea acţiunii maselor propusă de
savanţii norvegieni Guldberg şi Waage în anul 1867.
Legea acţiunii maselor a fost stabilită pe baza conceptului
cinetic de evoluţie a reacţiilor chimice şi se formulează astfel
[11,14]: într-un mediu omogen, la temperatură constantă, viteza
reacţiei chimice este proporţională cu concentraţiile substanţelor
care reacţionează ridicate la puteri egale cu coeficienţii
stoechiometrici corespunzători din ecuaţia chimică. Astfel,
pentru reacţia omogenă reversibilă (6.9) care se produce la
T = const , viteza reacţiei directe, în orice moment de timp, se
exprimă conform legii acţiunii maselor cu relaţia:
130
în timp ce viteza reacţiei inverse cu relaţia:
W2 = k2CνA11′′′′CνA22′′′′ , (6.11)
în care C A1′ , C A2′ , C A1′′ , C A2′′ sunt concentraţiile molare curente ale
substanţelor în reacţie, în kmol m 3 , iar k1 , k 2 - coeficienţi de
proporţionalitate caracteristici naturii substanţelor reactante şi
dependenţi de temperatură, denumiţi constantele vitezelor de
reacţie, directă şi inversă.
În cazul stabilirii echilibrului chimic, vitezele celor două
reacţii, directă şi inversă, sunt egale. Deci, se poate scrie:
sau
ν ′′ ν ′′
k1 C A11′′C A22′′
Kc = = ν 1′ ν 2′ . (6.13)
k2 C A1′ C A2′
131
Întrucât, la temperatură constantă, presiunea parţială a
gazelor perfecte în amestec este proporţională cu concentraţia lor,
rezultă că, pentru reacţiile ce se desfăşoară în mediul gazos, mai
potrivită este exprimarea constantei de echilibru prin presiunea
parţială a gazelor în amestec, definindu-se astfel constanta de
echilibru K p :
pνA11′′′′ pνA2′2′′′
Kp = . (6.14)
pνA11′′ pνA2′2′
K p = K c (RT )
(ν 1′′+ν 2′′ )−(ν 1′ +ν 2′ )
, (6.15)
d ln K c ∆U
= , (6.16)
dT RT 2
133
numită izocora reacţiei, iar pentru reacţii chimice ce se desfăşoară
la p=const de ecuaţia Van't Hoff [11,14]:
d ln K p ∆H
= , (6.17)
dT RT 2
d ln K Q
= , (6.18)
dT RT 2
135
ardere, inclusiv cele triatomice H 2 O şi CO2 , fenomene care apar
pentru nivele de temperatură de peste aproximativ 2000 °C.
Disocierea acestor gaze intervine ca urmare a nivelului ridicat de
energie a particulelor componente şi constă în fragmentarea
acestora în particule cu energie inferioară. Această fragmentare
consumă, însă, o cantitate de căldură şi de aceea pentru calculul
arderii, în aceste condiţii, este necesară luarea în considerare a
căldurii pierdute cu disocierea termică.
Totodată, reacţiile de disociere a lui H 2 O şi CO2 duc la
formarea hidrogenului, oxigenului şi monoxidului de carbon,
conform reacţiilor reversibile de ardere:
2 H 2 + O2 ⇔ 2 H 2 O;⎫
⎬ (6.19)
2CO + O2 ⇔ 2CO2 . ⎭
p H2 2O
Kp = ; (6.20)
p H2 2 pO2
2
pCO
Kp = 2
2
. (6.21)
pCO pO2
n = 2(1 − α ) + 2α + α = 2 + α . (6.22)
137
ni n
pi = RT = i p, (6.24)
V n
2(1 − α ) 2α α
p H 2O = p; p H 2 = p; pO2 = p ; (6.25)
2 +α 2 +α 2 +α
2(1 − α ) 2α α
pCO2 = p; pCO = p; pO2 = p . (6.26)
2 +α 2 +α 2 +α
Kp =
(2 + α )(1 − α )2 . (6.27)
α3p
138
2
Kp ≈ . (6.28)
α3p
2
α ≈3 . (6.29)
Kp p
Tabelul 6.1
Valorile gradului de disociere al lui H 2 O la temperatura de
1984 °C , în funcţie de presiune [14]
Presiunea, 0,1 1 50 100 500 1000
kPa
Gradul de 0,075 0,0364 0,023 0,0179 0,0107 0,0087
disociere
Tabelul 6.2
Zonele orientative de disociere a lui H 2 O şi CO2 ,
în funcţie de temperatură şi presiune [14]
Intervalul de Disociere Disociere Disociere
presiune, nulă slabă intensă
MPa Intervalul de temperatură, °C
0,01-0,5 <1300 1300-2100 >2100
0,5-2,5 <1500 1500-2300 >2300
2,5-10 <1700 1700-2500 >2500
10-50 <1900 1900-2700 >2700
kJ kJ
Qdis = α H 2OVH 2O QH 2 + α CO2 VCO2 QCO , sau 3 . (6.30)
kg mN
141
CAPITOLUL 7. CINETICA REACŢIILOR
CHIMICE DE ARDERE
În capitolul anterior au fost tratate probleme generale de
echilibru chimic al reacţiilor de ardere în strânsă corelaţie cu
concentraţia substanţelor prezente în amestecul di n reacţie şi cu
influenţa factorilor externi. Problemele de cinetică a reacţiilor
chimice de ardere, deci, care ţin de mecanismul intim al reacţiilor
şi de viteza lor de desfăşurare, vor fi dezbătute, în continuare, în
acest capitol, în funcţie de diverşi factori fizico-chimici.
142
1 dni kmol
Wi = − , , (7.1)
V dτ m 3 ⋅ s
d ⎛ ni ⎞ dC
Wi = − ⎜ ⎟=− i. (7.2)
dτ ⎝V ⎠ dτ
1 dni kmol
Wi = − , , (7.3)
A dτ m 2 ⋅ s
αA + βB ⇔ γM + δN (7.4)
dC A dC B
− şi −
dτ dτ
143
dC M dC N
+ şi + ,
dτ dτ
nM n
unde C M = , C N = N , în kmol m 3 , reprezintă concentraţia
V V
molară, în momentul considerat, a produsului final M, respectiv N,
n n
iar C A = A , C B = B , în kmol m 3 , - concentraţia molară a
V V
substanţei iniţiale A, respectiv B.
Fie că în intervalul elementar de timp dτ se consumă dn A
kmol de substanţă iniţială A. În conformitate cu reacţia chimică
β
(7.4), din substanţa iniţială B se va consuma dn B = dn A kmol. În
α
γ
acelaşi timp, se vor forma dn M = dn A kmol de substanţă finală
α
δ
M şi dn N = dn A kmol de substanţă N.
α
Pentru o unitate de volum şi de timp, aceste cantităţi
(număr de kmol) se exprimă cu relaţiile:
1 dn B 1 β dn A 1 dn M 1 γ dn A 1 dn N 1 δ dn A
= ; = ; = , (7.5)
V dτ V α dτ V dτ V α dτ V dτ V α dτ
dC B β dC A dC M γ dC A dC N δ dC A
− =− ; + =− ;+ =− . (7.6)
dτ α dτ dτ α dτ dτ α dτ
144
1 dC A 1 dC B 1 dC M 1 dC N
− =− =+ =+ . (7.7)
α dτ β dτ γ dτ δ dτ
146
E
E1
E2
A
Q
C
τ
Fig.7.1. Variaţia energiei în procesul de activare
şi cel de reacţionare.
147
de reacţie de temperatură să fie exprimată de ecuaţiile Arrhenius
în formă:
logaritmică:
E
ln k = − + ln k 0 ; (7.8)
RT
diferenţială:
d ln k E
= ; (7.9)
dT RT 2
exponenţială:
⎛ E ⎞
k = k 0 Exp⎜ − ⎟, (7.10)
⎝ RT ⎠
în care k 0 este factorul de frecvenţă al reacţiei, având dimensiunea
dependentă de rangul reacţiei, iar E - energia de activare sau
căldura de formare a moleculelor active, în J mol. Mărimile k 0 şi
E se numesc constante cinetice ale procesului.
lnk
lnk0
1/T
Fig.7.2. Variaţia constantei de viteză cu temperatura,
pentru reacţii endoterme.
148
Graficul ecuaţiei (7.8) prezentat în fig.7.2, în coordonatele
ln k , 1 T , permite găsirea valorilor celor două constante cinetice.
Astfel, termenul liber ln k 0 este determinat prin ordonata ce
corespunde abscisei 1 T = 0, iar energia de activare E = − Rtgα ,
unde α este ungiul de înclinare al dreptei. Pentru reacţii
endoterme (E > 0 ), panta dreptrei este negativă, iar pentru reacţii
exoterme (E < 0 ) panta este pozitivă.
În mod simplist, mărimii k 0 din ecuaţia Arrhenius i s-a
atribuit sensul de număr total de ciocniri dintre molecule care se
produc într-o unitate de volum şi o unitate de timp, lui E de
valoare minimă a energiei moleculelor ce s-au ciocnit, iar lui k de
număr de molecule care au reacţionat.
Legătura între energia de activare şi efectul termic al
reacţiei se stabileşte direct, comparând ecuaţia (7.9) cu ecuaţia
izocorei reacţiei (6.16). Astfel, substituind constanta de echilibru
chimic K c cu raportul constantelor vitezelor de reacţie, directă şi
inversă, k1 k 2 , se obţine:
d ln k1 d ln k 2 ∆U
− = . (7.11)
dT dT RT 2
d ln k1 d ln k 2 E1 − E 2
− = . (7.12)
dT dT RT 2
∆U = Qv = E1 − E 2 , (7.13)
A + B ⇔ M + N. (7.14)
d ln K c Q
= v2 .
dT RT
d ln k E
= .
dT RT 2
dC M p
W = = kC A = k CA; (7.15)
dτ RT
2
dC M ⎛ p ⎞
W= = kC A C B = k ⎜ ⎟ C AC B ; (7.16)
dτ ⎝ RT ⎠
3
dC M ⎛ p ⎞
W= = kC A C B C C = k ⎜ ⎟ C AC B CC , (7.17)
dτ ⎝ RT ⎠
C A = C A z; C B = C B z; C C = C C z reprezentând concentraţiile
relative ale substanţelor reactante.
Astfel, la temperatură constantă, viteza de reacţie de rangul
unu este direct proporţională cu presiunea, viteza de reacţie de
151
rangul doi - cu pătratul presiunii, viteza de reacţie de rangul trei -
cu cubul presiunii, iar în cazul general al reacţiei de rangul ν
dC M
W = ≈ pν . (7.18)
dτ
dC M
W= ≈ pν −1 . (7.19)
dτ
αA + βB ⇔ γM + δN . (7.20)
152
Pentru reacţia omogenă (7.20), viteza de reacţie definită
prin viteza de consum a substanţelor inţiale A şi B poate fi
exprimată prin ecuaţia cinetică:
dC A( B )
W =− = kC αA C Bβ . (7.21)
dτ
dC i
W =− = kCiα + β = kCin . (7.22)
dτ
dC i
W =− = kCi . (7.23)
dτ
Ci C
ln = −kτ sau i = e − kτ , (7.24)
C0 C0
de unde rezultă:
C i = C 0 e − kτ . (7.25)
153
dC i
W =− = kC 0 e − kτ . (7.26)
dτ
154
În cea mai mare parte reacţiile chimice de ardere au un
mecanism destul de complex. Reacţiile între combustibil şi oxidant
nu se realizează niciodată direct între moleculele substanţelor
iniţiale. În afară de molecule, în reacţie mai participă particule
elementare, mai active decât moleculele, cu învelişul exterior de
electroni necompletat şi anume: atomi liberi de H şi O, radicalul
OH etc. În cazul arderii hidrogenului, de exemplu, formarea
particulelor active se datorează mişcării termice a moleculelor în
reacţie şi ciocnirilor reciproce atât între ele, cât şi cu o oarecare
particulă rapidă M, de o altă natură, cu energie în exces:
H 2 + O2 = OH + OH ; (7.27)
H2 + M = H + H + M, (7.28)
H 2 O → H + OH . (7.29)
H + O2 = OH + O; (7.30)
OH + H 2 = H 2 O + H . (7.31)
O + H 2 = OH + H . (7.32)
H 2 O + CO = H 2 + CO2 . (7.33)
157
Fig.7.4. Schema arderii în lanţ a monoxidului de carbon.
158
în reacţia unei molecule de hidrogen cu un atom de oxigen
O + H 2 = OH + H şi în reacţia de oxidare a monoxidului de azot
2 NO + O2 = 2 NO2 .
Cu cât numărul de particule elementare în reacţie este mai
mare, cu atât este mai mică probabilitatea ciocnirii lor simultane,
respectiv, viteza de desfăşurare a reacţiei chimice. Întrucât în
volumul de gaz, la presiune atmosferică normală, probabilitatea
coicnirii în acelaşi timp a trei molecule este foarte mică, rezultă că
reacţiile trimoleculare sunt destul de rare, iar viteza lor de
desfăşurare este relativ mică. Reacţii cu molecularitatea mai mare
de trei practic nu se întâlnesc.
Ecuaţia stoechiometrică a unei reacţii simple corespunde
mecanismului său de desfăşurare, iar coeficienţii stoechiometrici
exprimă numărul real de molecule în procesul chimic elementar. În
cazul reacţiilor compuse, este iraţional să se vorbească despre
molecularitatea reacţiei, deoarece această noţiune se aplică doar
reacţiilor elementare din care se compune reacţia compusă. Prin
urmare, noţiunea de molecularitate este aplicabilă numai reacţiilor
simple şi reacţiilor elementare ale reacţiilor compuse, al căror
mecanism de desfăşurare este cunoscut.
159
CAPITOLUL 8. PROCESE DE APRINDERE ŞI
DE PROPAGARE A FLĂCĂRILOR
Aprinderea este operaţia prin care începe arderea
combustibilului. Se disting două tipuri principale de aprinderi ale
amestecului combustibil: autoaprinderea şi aprinderea provocată
(forţată sau locală). În primul caz, întregul amestec combustibil se
încălzeşte până la o anumită temperatură de la care amestecul se
aprinde fără o altă intervenţie din exterior. Fenomenul de
autoaprindere se desfăşoară practic momentan şi are caracterul
unei explozii, din care motiv mai este numit şi explozie termică. În
cel de-al doilea caz, amestecul combustibil se aprinde de la o sursă
din exterior, într-un singur punct, de unde arderea se propagă în
întregul volum al amestecului.
160
creşterea vitezei de oxidare, deci, a vitezei de degajare a căldurii în
vas. Cantitatea de căldură degajată în unitatea de volum a
amestecului se exprimă printr-o ecuaţie exponenţială de tipul
(fig.8.1):
q p = k 0 e − E RT C n Qv , (8.1)
qp;q
qp
q′
2
q
q″
C
1
T0 T1 T0C Tc T2 T
A
q =α (T − T0 ), (8.2)
V
162
devine mai mică decât pierderile de căldură q ′ . În acest caz,
sistemul chimic nu va reveni în starea din punctul 2, ci se va
deplasa în punctul 1. Prin urmare, regimul staţionar superior este
instabil şi practic nerealizabil.
Creşterea temperaturii mediului ambiant T0 se manifestă
prin deplasarea paralelă a dreptei q spre dreapta. La o anumită
temperatură Toc , curba q p şi dreapta q vor avea un punct comun C
numit critic. Starea caracterizată de punctul critic C este stabilă,
dacă are loc reducerea temperaturii, şi instabilă, dacă se produce
majorarea ei. Pentru temperatui mai mici decât Tc , regimul termic
este stabil. Dimpotrivă, o uşoară creştere a temperaturii mediului
ambiant peste Toc provoacă o autoîncălzire progresivă a
amestecului de gaze care, în cele din urmă, duce la declanşarea
autoaprinderii. Temperatura critică Tc sau temperatura Toc , care se
poate măsura mai uşor, sunt considerate drept temperaturi de
autoaprindere.
Încălzirea amestecului de gaze cu ∆Tc = Tc − Toc se
produce pe seama caracterului spontan al reacţiei. Această
încălzire se numeşte încălzire preexplozibilă, iar timpul
corespunzător ei - perioadă de inducţie τ i .
Întrucât temperatura de autoaprindere este funcţie de natura
şi proprietăţile amestecului combustibil, de condiţiile în care se
desfăşoară procesul, ea, prin urmare, nu este o constantă fizico-
chimică, ci doar o simplă caracteristică a procesului.
N.N. Semionov a determinat temperatura de autoaprindere
reieşind din condiţia că în punctul de tangenţă al curbei q p cu
dreapta q, la Tc = Toc , atât cantitatea de căldură degajată este egală
cu pierderile de căldură, cât şi derivatele lor în raport cu
temperatura sunt egale [14]:
q p = q; (8.3)
163
dq p dq
= . (8.4)
dT dT
E E
Tc2 − Tc + Toc = 0, (8.5)
R R
RToc2
Tc = Toc + , (8.7)
E
RToc2
∆Tc = Tc − Toc = , (8.8)
E
164
Din ecuaţia obţinută, rezultă că, dacă ∆T < ∆Tc , atunci
autoaprinderea nu poate evolua. Dimpotrivă, dacă ∆T > ∆Tc ,
autoaprinderea poate evolua numai dacă se dispune de timp
necesar încălzirii de la sine. De aceea ecuaţiile (8.3) şi (8.4), dar şi
formulele (8.6) şi (8.8), nu conţin timpul de reacţie. De regulă,
pentru reacţiile chimice de ardere, încălzirea ∆Tc nu depăşeşte
câteva zeci de grade.
Dacă temperatura mediului ambiant T0 depăşeşte
temperatura Toc , degajarea căldurii se face mai intens decât
eliminarea ei (v. fig.8.1, curba q p şi dreapta q ′′ ). În acest caz,
numai o parte din căldura degajată se va evacua în mediul ambiant.
Căldura rămasă neevacuată se va consuma pentru încălzirea
amestecului de gaze, contribuind la evoluţia chimică şi
declanşarea, într-un interval scurt de timp, numit perioadă de
inducţie, a fenomenului de autoaprindere. Perioada de inducţie este
cu atât mai mare, cu cât această căldură este mai mică.
Procesul de autoaprindere poate evolua foarte lent, într-un
interval semnificativ de timp, sau foarte repede, momentan.
Autoaprinderea foarte lentă este caracteristică autoaprinderii
combustibilului solid în vrac, iar autoaprinderea foarte rapidă
primordial autoaprinderii însoţite de explozie la dispariţia flăcării
în focare, în special, în cele cu cărbune praf.
În metoda de studiu aplicată, numită teoria staţionară a
autoaprinderii termice, fenomenul de apariţie a autoaprinderii a
fost examinat ca un proces de realizare a stării staţionare limite
posibile, denumită critică. În această teorie, nu se pune problema
determinării temperaturii de autoaprindere a unor combustibili
concreţi. Această teorie este importantă pentru elucidarea esenţei
fizico-chimice a procesului de autoaprindere. Potrivit ei, pentru
atingerea temperaturii de autoaprindere, este necesară o încălzire
spontană critică egală cu ∆Tc = RToc2 E , iar perioada de inducţie
este în funcţie de natura combustibilului, de compoziţia
amestecului şi de condiţiile de regim. Cu cât este mai înaltă
165
temperatura iniţială a amestecului T0 , cu atât este mai mare ∆Tc ,
iar perioada de inducţie foarte mică.
166
T T T
T2
′ ″ ″
Tw TW Tw
∆T
∆T
T2
T1 T1
T1
dΤ
Τwo =0
dy
Τo
Τw1
E
−
q1 = WQv = k 0 f (C )e RT
Qv , (8.9)
dT Tw − T0
q2 = λ =λ . (8.10)
dy y >δ
d
d 2T 2
λ + QvW (C , T ) = 0. (8.11)
dy 2
169
Tw
du 2
= Qv ∫ W (C , T )dT . (8.12)
dT λ Tδ
dT
q2 = λ = λu , (8.13)
dy y =δ
rezultă:
Tw
RTw2
q2 = 2λQvW (C , T ) . (8.15)
E
d cr =
λ
⋅
(T
− T0
w
0
⋅
E
.
)2
(8.16)
2Qv (
W C , Tw RTw2
0
)
Se observă că temperatura de aprindere Tw0 depinde de
dimensiunile caracteristice ale sursei de căldură d şi R; cu cât
aceste mărimi au valori mai mari, cu atât temperatura de aprindere
a amestecului combustibil este mai joasă.
170
8.3. Propagarea flăcării normale
( )
wm = m = ρ o wn , kg m 2 ⋅ s , (8.17)
w = wn cos ϕ . (8.18)
wn = V S , (8.19)
172
în care V este volumul de gaz care intră în arzător în initatea de
timp şi S - suprafaţa frontului de flacără.
În cele ce urmează, se va examina procesul de propagare a
flăcării la arderea omogenă a amestecului în curent laminar
[9,14,15]. În acest scop, pe suprafaţa frontului de flacără se
evidenţiază un sector plan elementar, în care frontul flăcării este
amplasat normal pe direcţia de mişcare a curentului, iar viteza de
propagare a flăcării normale wn este orientată invers curentului şi
egală cu viteza lui wc (fig.8.4). Prin această schematizare frontul
de flacără devine fix.
Amestec wc wn Produşi de
combustibil reacţie
δc δr
C0 δ Tf
Ta
T0 Cf = 0
173
de ardere atinge valoarea C f = 0. La frontul flăcării de grosime
δ r , dinspre amestecul neaprins încă, este ataşată o zonă de
grosime δ c , în care amestecul proaspăt se încălzeşte datorită
căldurii provenite din transferul conductiv de la produsele de
ardere incandescente. Pe măsura apropierii de temperatura de
aprindere, amestecul proaspăt se încălzeşte şi datorită căldurii
degajate în reacţiile de oxidare. La începutul zonei de încălzire
această căldură este insuficientă pentru încălzirea amestecului şi
numai în secţiunea corespunzătoare temperaturii de aprindere Ta
amestecul este capabil să se aprindă de sine stătător fără aport de
căldură de la produsele de ardere.
Reducerea concentraţiei combustibilului în amestecul
proaspăt din zona de încălzire se produce datorită reacţiilor de
oxidare ce au loc în amestecul încălzit şi difuziei moleculare a
produselor de ardere în amestecul proaspăt şi a amestecului
proaspăt în zona de ardere. În consecinţă, viteza de propagare a
flăcării depinde de conductivitatea termică a amestecului şi de
viteza proceselor de difuzie moleculară, procese care, în cele din
urmă, duc la transferul căldurii şi al centrelor active în amestecul
proaspăt, accelerând astfel desfăşurarea reacţiilor în lanţ. Având în
vedere complexitatea fenomenului abordat, studiul procesului de
propagare a flăcării se va face, în continuare, numai cu
considerarea conducţiei termice.
În ipoteza că căldura degajată în zona de ardere se consumă
integral pentru încălzirea produselor de ardere de la temperatura
iniţială T0 până la temperatura finală T f , cantitatea de căldură
provenită de pe unitatea de suprafaţă a frontului flăcării în unitatea
de timp este:
q = ρ 0 wn c p (T f − T0 ), (8.20)
⎛ dT ⎞
q = λ ⎜⎜ ⎟⎟ , (8.21)
⎝ dy ⎠ y →0
⎛ dT ⎞ T f − T0
λ ⎜⎜ ⎟⎟ = , (8.22)
⎝ dy ⎠ y →0 δ
T f − T0
ρ 0 wn c p (T f − T0 ) = λ , (8.23)
δ
λ a
wn = = , (8.24)
ρ 0 c pδ δ
wn ≈ a τ ard . (8.26)
1
τ ard ≈ 1 k ≈ . (8.27)
k 0 e − E RT
176
8.4. Propagarea frontului de flacără turbulent
177
frontul de flacără laminar influenţat de turbulenţă se deformează
puternic şi se transformă într-un nor de fronturi laminare.
Turbulenţa schimbă mereu forma şi locul fronturilor laminare, dar
suprafaţa lor medie statistică F rămâne aceeaşi. Considerând
viteza normală wn constantă, în orice front de flacără, pentru
viteza turbulentă, în conformitate cu legea suprafeţelor, se poate
scrie relaţia:
F
wt = wn . (8.29)
S
a m + at
wt ≈ , (8.30)
τ
în care
a t = l t w′ = ε t . (8.31)
178
curentul turbulent; w′ - viteza medie pătratică pulsatorie, iar τ -
timpul de reacţie.
Raportul dintre viteza de propagare a flăcării turbulente şi
cea a flăcării normale este:
wt l w′
= 1+ t . (8.32)
wn am
wt
≈ Re . (8.33)
wn
179
În final, se poate concluziona că mecanismul arderii
turbulente nu este elucidat complet. Cunoştinţele dobândite în
domeniul propagării flăcărilor turbulente sunt astăzi insuficiente
pentru a permite, de exemplu, determinarea exactă a dimensiunilor
şi formei flăcării turbulente chiar şi dacă se cunosc parametrii
curentului şi viteza normală de propagare a flăcării. Se poate
calcula viteza maximă de propagare a flăcării turbulente, dar nu şi
distribuţia vitezelor în partea de jos a flăcării.
180
CAPITOLUL 9. CALCULUL PROCESELOR DE
ARDERE A COMBUSTIBILILOR
C+O2=CO2; ∆H
H2+0,5O2=(H2O)vap; ∆H
S+O2=SO2. ∆H .
∆H = −242,02 MJ
32 kg S ( g ) + 22,414 m O2 ( g ) = 22,414 m N3 SO2 ( g );
3
N
∆H = −297,09 MJ .
182
Aceste ecuaţii, însă, pot fi scrise şi pentru 1 kg de element
combustibil:
CO + 0,5 O2 = CO2 ; ∆H
1 kmol CO ( g ) + 0,5 kmol O2 ( g ) = 1 kmol CO2 ( g ); ∆H = −283,21 MJ ,
183
dar, întrucât la gazele perfecte proporţia molară este egală cu cea
volumică, rezultă că:
H 2 + 0,5 O2 = ( H 2 O) vap ; ∆H
1 kmol H2 (g)+ 0,5 kmol O2 (g)=1 kmol ( H 2 O) vap ( g );
∆H = −242,02 MJ
3 3 3
1 m N H2 (g)+0,5 m N O2 (g)=1 m N ( H 2 O) vap ( g );
∆H = − 10,80 MJ (9.5)
H 2 S +1,5O2=SO2+(H2O)vap; ∆H
1 kmol H2S(g)+1,5 kmol O2(g)=1 kmol SO2(g)+1kmol(H2O)vap(g);
∆H = − 518,95 MJ
1 m N3 H2S (g)+1,5 m N3 O2 (g)=1 m N3 SO2 (g)+1 m N3 (H2O)vap (g);
∆H = − 23,15 MJ (9.6)
CH4+2O2=CO2+2(H2O)vap; ∆H
1 kmol CH4 (g)+2 kmol O2(g)=1 kmol CO2(g)+2 kmol(H2O)vap(g);
∆H = − 802,94 MJ
1 m N CH4 (g)+2 m N O2 (g)=1 m N CO2 (g)+2 m N3 (H2O)vap (g);
3 3 3
∆H = − 35,82 MJ (9.7)
C2H4+3O2=2CO2+2(H2O)vap; ∆H
184
1 kmol C2H4(g)+3 kmol O2(g)=2 kmol CO2(g)+2 kmol(H2O)vap(g);
∆H = − 1323,96 MJ
1 m N C2H4 (g)+3 m N O2 (g)=2 m N CO2 (g)+2 m N3 (H2O)vap (g);
3 3 3
∆H = − 59,07 MJ (9.8)
C2H6+3,5O2=2CO2+3(H2O)vap; ∆H
1 kmolC2H6(g)+3,5 kmolO2(g)=2 kmolCO2(g)+3 kmol(H2O)vap(g);
∆H = − 1428,94 MJ
1 m N C2H6 (g)+3,5 m N O2 (g)=2 m N CO2 (g)+3 m N3 (H2O)vap(g);
3 3 3
∆H = − 63,75MJ (9.9)
C3H8+5O2=3CO2+4(H2O)vap; ∆H
1 kmol C3H8(g)+5 kmol O2(g)=3 kmol CO2(g)+4 kmol(H2O)vap(g);
∆H = − 2045,57 MJ
1 m N3 C3H8 (g)+5 m N3 O2 (g)=3 m N3 CO2 (g)+4 m N3 (H2O)vap (g);
∆H = − 91,26 MJ (9.10)
C6H6+7,5O2=6CO2+3(H2O)vap; ∆H
1 kmolC6H6(g)+7,5 kmolO2(g)=6 kmolCO2(g)+3kmol(H2O)vap (g);
∆H = − 3171,84 MJ
1 m N C6H6 (g)+7,5 m N O2 (g)=6 m N CO2(g)+3 m N3 (H2O)vap(g);
3 3 3
∆H = − 141,51MJ. (9.11)
185
anterioare, în care pentru efectele termice standarde au fost
adoptate valori în conformitate cu [10].
186
⎛ Or ⎞ kJ
Qsr = ∑ Qsr,i X i =328,2C r + 1210,1⎜⎜ H r − ⎟⎟ + 92,8S cr , ,
⎝ 8 ⎠ kg
(9.12)
în care coeficientul 328,2 derivă din valoarea căldurii de ardere a
grafitului egală cu 32,82 MJ kg.
În Europa de Est, inclusiv Republica Moldova, calculul
arderii combustibililor se face pe baza căldurii inferioare de ardere.
Pentru valoarea inferioară a căldurii de ardere, cu observarea
relaţiei (3.15), se poate scrie următoarea expresie de calcul [17]:
kJ
Qir = 328,2C r + 985H r + 92,8S cr − 151,3O r − 25W r , . (9.13)
kg
kJ
Qir = 339C r + 947 H r + 104,6S cr − 146,5O r − 25W r , , (9.14)
kg
187
( )
Qir = 339C r + 1030 H r + 109 S cr − O r − 25W r ,
kJ
kg
. (9.15)
⎛ Or ⎞ kJ
Qir = 339C r + 1200⎜⎜ H r − ⎟⎟ + 93S cr − 25W r , , (9.16)
⎝ 8 ⎠ kg
kJ
Qir = 340C r + 1017 H r + 63N r + 191S cr − 38O r − 25W r , . (9.17)
kg
188
(
Qir = Qid − 2,512d )100 +100
0,1244d
,
kJ
3
, (9.19)
m c.g.anh
N
kJ
Qi = ∑ X i ⋅ Qi ,i , ;
kg
kJ
Qi = ∑ Yi ⋅ Qi ,i , ;
m N3
kJ
Qi = Qi ,c + nQi , g , ,
kg
B ⋅ Qir kg m N3
Bconv = , sau , (9.21)
Qconv s s
Qir
în care raportul , notat, de obicei, prin E se numeşte
Qconv
echivalent termic al combustibilului.
Noţiunea de combustibil convenţional se aplică pe larg în
ramura de extragere a combustibililor şi în diverse calcule tehnico-
economice. Noţiuni similare cu cea de combustibil convenţional au
fost adoptate şi în alte ramuri ale economiei. De exemplu, în
trecutul nu prea îndepărtat, ca combustibil etalon al căilor ferate
era considerat cărbunele de Cardiff cu căldura inferioară de ardere
egală cu 31,401 MJ/kg sau 7500 kcal/kg.
Deseori producţia, consumul şi importul de resurse
energetice primare este evoluat în unităţi convenţionale acceptate la
nivel mondial: tone echivalente petrol (1 toe=1 tep = 1010 cal =
=4,1868·1010 J) şi tone echivalente coal (cărbune) (1 tec=1
tcc=29,309·109 J).
190
9.3. Calculul cantităţii minime teoretice de aer necesar arderii.
Noţiune de coeficient de exces de aer
Or
r Hr − r 3
VO02 = 1,868
C
+ 5,604 8 + 0,700 S c , m N . (9.22)
100 100 100 kg comb
m N3
V = 0,0889C + 0,2668 H + 0,0333 S − O ,
0 r r
kg
(
. (9.24) r
c
r
)
m N3
V = 0,0889 K + 0,2668 H − 0,0333O ,
0 r r
, r
(9.25)
kg
în care K r = C r + 0,375S cr , %.
Pentru combustibilii gazoşi cu compoziţia volumetrică
exprimată la starea reală (umedă), cantitatea minimă de aer necesar
teoretic arderii se calculă în mod analog. Din ecuaţiile
stoechiometrice de ardere a combustibilului gazos (9.4)-(9.11)
rezultă cantităţile de oxigen necesar arderii 1 m N3 de gaz
combustibil component. Prin înmulţirea acestor cantităţi de oxigen
cu fracţiile volumice ale gazelor componente corespunzătoare şi
adunarea rezultatelor obţinute, volumul minim teoretic de oxigen
necesar arderii este:
r r r
CO r H2 H2S r CH 4 C H
V = 0,5
0
O2 + 0,5 + 1,5 +2 +3 2 4 +
100 100 100 100 100
r r r r
C H C H C H O m3
+ 3,5 2 6 + 5 3 8 + 7,5 6 6 − 2 , 3 N . (9.26)
100 100 100 100 m N c.g .um
192
Cu observarea relaţiei (9.23), volumul minim teoretic de
aer uscat necesar arderii 1 m N3 de combustibil gazos umed devine:
m N3
V 0
a ,um = (1 + 0,00161x )V , 3
0
, (9.28)
m N c.g.um
Qir m3
V 0 = 1,01 − 0,5, N . (9.29)
4186,8 kg
193
Qir m N3
V = 0,85
0
+ 2,0, . (9.30)
4186,8 kg
Qir m3
V 0 = 1,09 − 0,25, N3 . (9.31)
4186,8 mN
194
m N3 m N3
V exc
= V − V = (α − 1)V ,
0 0
sau 3 . (9.33)
kg mN
195
CO2+SO2+H2O+O2+N2=100 %. (9.34)
m N3 m N3
V g = VCO2 + VSO2 + VH 2O + VO2 + VN2 , sau 3 . (9.35)
kg mN
m N3 m N3
V g = VRO2 + VR2 + VH 2O = V g .usc + V H 2O , sau 3 , (9.36)
kg mN
sau
m N3
V RO2 = 0,01868C r + 0,007 S cr , . (9.38)
kg
m N3
VOexc = 0,21(α − 1)V 0 , . (9.39)
2
kg
N r m N3
V N 2 = 0,79V + 0,8 , (9.40)
100 kg
sau
m N3
V N 2 = 0,79αV 0 + 0,008 N r , . (9.41)
kg
197
m N3
V R2 = (α − 0,21)V + 0,008 N ,
0 r
. (9.42)
kg
m N3
V g .usc = 0,01868C r + 0,007 S cr + (α − 0,21)V 0 + 0,008 N r , .(9.43)
kg
198
Hr Wr xαV 0 m N3
V H 2O = 11,207 + 1,244 + 1,244 , (9.44)
100 100 1000 kg
m N3
( )
V H 2O = 0,01244 9 H r + W r + 0,0161αV 0 ,
kg
. (9.45)
199
1
V RO2 = (CO + H 2 S + CH 4 + 2C 2 H 4 + 2C 2 H 6 + 3C 3 H 8 +
100
m3
+ 6C 6 H 6 ), N3 . (9.47)
mN
m N3
V R2 = (α − 0,21)V + 0,01N , 3 .
0
(9.48)
mN
1
VHH22O = ( H 2 + H 2 S + 2CH 4 + 2C 2 H 4 + 3C 2 H 6 + 4C 3 H 8 +
100
m3
+ 3C 6 H 6 ), N3 . (9.49)
mN
200
1
V H 2O = ( H 2 + H 2 S + 2CH 4 + 2C 2 H 4 + 3C 2 H 6 + 4C 3 H 8 +
100
3
0 mN
+ 3C 6 H 6 + 0,1244d ) + 0,0161αV , 3 . (9.50)
mN
Prin urmare, expresia pentru calculul volumului real al
gazelor rezultate prin arderea 1 m N3 de combustibil gazos obţine
forma finală:
1
Vg = (CO + H 2 + 2 H 2 S + 3CH 4 + 4C 2 H 4 + 5C 2 H 6 + 7C 3 H 8 +
100
3
0 mN
+ 9C 6 H 6 + 0,1244d ) + 0,0161αV , 3 . (9.51)
mN
Volumul gazelor uscate rezultate din ardere poate fi
determinat cu uşurinţă dacă, în afară de compoziţia elementară
(sau volumetrică) a combustibilului, se mai cunoaşte şi compoziţia
gazelor rezultate din ardere. Analiza gazelor de ardere se face prin
două metode: chimică şi electrică. Metoda chimică de analiză a
produselor arderii este bazată pe proprietatea unor substanţe de a
absorbi selectiv un anumit gaz. În timpul analizei, vaporii de apă
din gazele de ardere se condensează, din care motiv rezultatele
obţinute se atribuie produselor de ardere uscate.
În cazul arderii complete a combustibilului solid şi lichid,
volumul gazelor de ardere uscate, conform relaţiei (9.35), este:
RO2 + O2 + N2 = 100 %.
Întrucât
VRO2
RO2 = × 100 %,
V g .usc
201
rezultă că:
VRO2
Vg.usc = × 100 %.
RO2
1,868C r + 0,7 S cr m N3
Vg.usc = , , (9.52)
CO2 + SO2 kg comb
1
α= ,
1 − 3,76(O2 N 2 )
202
în care O2 este conţinutul procentual de oxigen din gazele de
ardere, iar N 2 cel de azot.
203
în care hc reprezintă căldura (entalpia) fizică a combustibilului;
H a - căldura (entalpia) fizică a aerului introdus în spaţiul de
ardere; H v.a - căldura (entalpia) fizică a vaporilor de apă folosiţi în
arzător pentru pulverizarea păcurii; Qe - căldura folosită efectiv;
∑Q p
- pierderile integrale de căldură în procesul de ardere; H g -
entalpia produselor arderii la ieşirea din focar, iar Qi - căldura
inferioară de ardere a combustibilului ( Qir pentru combustibili
solizi şi lichizi şi Qid pentru combustibili gazoşi).
În teoria arderii, s-a acceptat ca suma egală cu căldura
inferioară de ardere a combustibilului şi căldura fizică a
combustibilului şi a vaporilor de apă să se numească căldură
kJ kJ
disponibilă a combustibilului Qd , în sau 3 , adică:
kg mN
Qd = Qi + hc + H v.a . (9.54)
kJ kJ
Qd + H a = Qe + ∑ Q p + H g , sau 3 . (9.55)
kg mN
hc = c pm ,c t c , (9.56)
204
kJ kJ
combustibilului, în sau , iar t c - temperatura
kg ⋅ K mN ⋅ K
3
H a = αH a0 ; (9.58)
H g = H + (α − 1)H ,
0
g
0
a (9.59)
H a0 = V 0 ha ; (9.60)
H g0 = VRO2 hRO2 + V N02 hN 2 + VH02O hH 2O , (9.61)
205
ha fiind entalpia specifică a aerului introdus în spaţiul de ardere, în
kJ
, iar hRO2 , hN 2 şi hH 2O - entalpia specifică a gazelor triatomice,
m N3
azotului şi vaporilor de apă la temperatura de ieşire din focar, în
kJ
.
m N3
Procesul real de ardere a combustibilului se desfăşoară cu
pierderi de căldură care se produc datorită arderii incomplete a
combustibilului din motive chimice şi mecanice, transferului de
căldură prin pereţii spaţiului de ardere în mediul ambiant,
fenomenului de disociere a produselor arderii şi evacuării căldurii
fizice a reziduurilor de ardere, adică:
kJ kJ
∑Q p = Q3 + Q4 + Q5 + Q6 + Qdis ,
kg
sau 3 ,
mN
(9.62)
206
combustibilului şi aerului, de pierderile de căldură care se produc
la ardere, de căldura recepţionată în focar, de coeficientul de exces
de aer etc. Pentru a aprecia potenţialul intern al combustibilului, s-
a convenit introducerea noţiunii de ardere adiabatică, adică a unei
arderi cu un volum minim teoretic de aer, fără pierderi de căldură
şi fără transfer de căldură atât în focar, cât şi cu mediul ambiant.
Fireşte, căldura rezultată din asemenea ardere se consumă numai
pentru încălzirea gazelor de ardere. Temperatura produselor de
ardere astfel obţinută poartă numele de temperatură de foc a
combustibilului t f . Noţiunea de temperatură de foc a fost propusă
de către D.I. Mendeleev şi este operaţională doar în literatura de
specialitate rusă.
Ecuaţia bilanţului energetic al procesului adiabatic de
ardere a combustibilului are forma:
Qi = V g0 c pm, g t f , (9.63)
1 ⎛⎜ Qi ⎞⎟
tf = , (9.64)
c pm. g ⎜⎝ V g0 ⎟⎠
207
kJ
Qid = 40000 şi volumul teoretic al produselor de ardere
m N3
m N3
V g0 = 10,7 , temperatura de foc este t f = 2050 °C , iar pentru
m N3
kJ m N3
monoxidul de carbon cu Qid = 12700 şi V g
0
= 2,89 ,
m N3 m N3
temperatura de foc este t f = 2500 °C [9]. Cu toate că căldura de
ardere a gazului natural este de 3 ori şi ceva mai mare decât a
monoxidului de carbon, totuşi temperatura de foc a gazului natural
este inferioară celei a monoxidului de carbon.
Combustibilii cu temperatura de foc înaltă ( t f > 2500 °C )
au un conţinut redus de umiditate. Din aceştia fac parte gazul
natural, păcura, cocsul, antracitul şi alţi combustibili cu umiditatea
raportată W rap < 0,75 % ⋅ kg MJ . Dimpotrivă, combustibilii cu
umiditatea raportată înaltă W rap > 2 % ⋅ kg MJ se caracterizează
printr-o temperatură de foc joasă ( t f < 1800 °C ); de exemplu,
cărbunele brun şi turba.
Temperaturaa de foc este o mărime fizică a
combustibilului. Determinarea ei, însă, este imposibilă, deoarece
căldura specifică a gazelor de ardere este funcţie de această
temperatură.
În cazul în care încălzirea prealabilă a combustibilului şi a
aerului se produce cu un exces de aer α > 1 , iar arderea se
desfăşoară fără pierderi de căldură, ecuaţia bilanţului energetic al
procesului adiabatic de ardere, pentru Hv.a=0, este:
208
Qir + hc + H a
tc = . (9.66)
αV g0 c pm. g
Q p.c = η ar Q d + H a . (9.68)
Q p .c
ta = , (9.69)
V f c pm , g
211
Spre deosebire de procesul calorimetric de ardere, arderea
reală adiabatică se desfăşoară cu pierderi de căldură, din care
motive, pentru acelaşi combustibil şi aceleaşi temperaturi ale
aerului de ardere şi combustibilului, temperatura adiabatică de
ardere t a va fi mai mică decât cea calorimetrică t c . Temperatura
adiabatică de ardere este temperatura care se impune la calculul
temperaturii reale a gazelor de ardere t r . Datorită proceselor de
transfer de căldură dintre gaze şi suprafeţele radiante de încălzire
care se produc în focar întotdeauna temperatura reală de ardere
este mai mică decât cea adiabatică.
Transferul de căldură radiant se produce în focar
concomitent cu procesul de ardere a combustibilului. Dar
compoziţia mediului din focar, temperatura şi capacitatea lui de
radiere, depind de natura combustibilului şi de metoda de ardere
aplicată. În plus la aceasta, ele nu sunt aceleaşi în spaţiul de ardere,
putând fi înregistrate diferenţe între diferite puncte ale lui.
Procesele termice care însoţesc arderea reală sunt destul de
complexe, din care motive calculul temperaturii reale de ardere
este anevoios.
kJ kJ
H g = H g0 + (α − 1)H a0 , sau 3 . (9.70)
kg mN
212
Entalpia teoretică a gazelor arse H g0 corespunzătoare
temperaturii de ardere t se obţine prin însumarea entalpiilor
gazelor componente:
H g0 = VCO2 (ct )CO2 + VSO2 (ct )SO2 + V N02 (ct )N 2 + VH02O (ct )H 2O , (9.71)
în care VCO2 , VSO2 , V N02 , VH02O sunt volumele parţiale (teoretice) ale
gazelor care compun amestecul de gaze de ardere, în m N3 kg sau
m N3 m N3 , iar (ct )CO2 , (ct )SO2 , (ct )N 2 , (ct )H 2O - entalpiile specifice ale
gazelor componente, în kJ m N3 , a căror valoare este dependentă de
temperatura t.
Entalpia teoretică a aerului H a0 corespunzătoare aceleiaşi
temperaturi de ardere t se calculează cu ecuaţia calorimetriei:
kJ kJ
H a0 = V 0 (ct )a , sau 3 , (9.72)
kg mN
H g = VCO2 (ct )CO2 + VSO2 (ct )SO2 + V N02 (ct )N 2 + VH02O (ct )H 2O +
kJ kJ
+ (α − 1)V 0 (ct )a , sau 3 . (9.73)
kg mN
213
După cum se vede, entalpia gazelor de ardere H g depinde
nu numai de temperatura de ardere t, ci şi de valoarea
coeficientului de exces de aer α . Deci, funcţia entalpie –
temperatură exprimată analitic prin ecuaţia (9.73) la diverşi
coeficienţi de exces de aer reprezintă o familie de curbe.
Considerând acum o anumită valoare a coeficientului de exces de
aer α , pentru diferite valori ale temperaturii de ardere t, se
calculează entalpia gazelor de ardere, prezentate grafic în fig.9.1.
Astfel în diagrama H – t, se obţin o serie de puncte care se unesc
apoi printr-o curbă continuă. Dacă nu se ia în considerare
fenomenul de disociaţie a gazelor arse pentru intervalul de
temperaturi 0 − 2000 °C , diagrama H – t se construieşte cu pasul
∆t = 100 °C .
H
Hr
α3
α2
∆H
H1 α1
t1 tr t
Fig.9.1. Diagrama H – t.
214
la aceeaşi ecuaţie de bilanţ (9.53), cu menţiunea că entalpia gazelor
de ardere la temperatura de ardere t r este:
H r = Vg c p t r .
kJ kJ
H r = Qi + hc + H a + H v.a − Qe − ∑ Q p , sau 3 . (9.74)
kg mN
H 1 = H r − ∆H ,
215
BIBLIOGRAFIE
216
13. Kirillin V.A., Sâciov V.V., Şeindlin A.E. Tehniceskaia
termodinamica. –M.: Nauka, 1979. -512 p.
14. Xzmalean D.M. Teoria topocinâh proţessov. –M.:
Energoatomizdat, 1990. -352 p.
15. Osnovâ practicescoi teorii gorenia/V.V. Pomeranţev, K.M.
Arefiev, D.B. Ahmedov,...; red. V.V.Pomeranţev. –L.:
Energoatomizdat, 1986. -312 p.
16. Ţuleanu C., Tonu V. Procese şi aparate de ardere a gazelor
combustibile. Arderea omogenă: Material didactic. –Ch.:
U.T.M., 2003. -252 p.
17. Cernica I. Asupra calculului căldurii de ardere a
combustibililor organici solizi şi lichizi. Termotehnică
Românească – 96. –Iaşi: Editura „Gh. Asachi", 1996. p.
239-241.
18. Soleakov V.S. Teplovoi balans gorenia. –M.: Editura
Institutului Energetic din Moscova, 1979. -41 p.
217
Combustibili. Teoria arderii
Curs de prelegeri
_____________________________________________________
Bun de tipar 15.02.08. Formatul hârtiei 60x84 1/16.
Hârtie ofset. Tipar RISO. Tirajul 250 ex.
Coli de tipar 13,75 Comanda nr._22_______________
U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.
Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.
218
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
Ion Cernica
Curs de prelegeri
Chişinău
2008
219