Plumb

de George Bacovia

„Dintre poeții români, George Bacovia e singurul care coboară în

Infern. Vedeniile aduse la suprafață sunt, la lumina zilei, stranii și
tulburătoare. Cântarea lui e obsesivă, monotonă.”(N. Manolescu)
Imaginarul poetic bacovian impune receptării o paradigmă lirică
simbolică, construită pe o sensibilitate exacerbată, sesizând corespondențele
dintre macrocosmos și microcosmos, simbolul mediind cunoașterea pe calea
analogiei, determinând imaginea simțurilor răvășite, solitudinea, dezolarea, o
melancolie maladivă ce anihilează ființa, o durere ontologică(=existențială).
Poezia Plumb apare în revista "Versuri"(1911), fiind inclusă
ulterior(1916) în volumul omonim și este o creație emblematică pt lirica
bacoviană, prezentand centrul universului interior și exterior, reductia ultima
a lumii.
Titlul, element paratextual ce identifică o creație, are valoare
simbolică, fiind un motiv anticipativ întrucât sintetizează tema operei:
solitudinea omului în fața morții.
Lexemul „plumb” desemnează un metal (element care aparține
anorganicului argumentând lipsa de viață), greu (desemnându-se apăsarea
sufletească,tristețea disperată),de culoarea gri( prin care se ilustrează lipsa de
strălucire a unei lumi în putrefacție), rece (sugerându-se moartea universală,
imobilitatea ultimă a materiei).
La nivel fonetic, lexemul este alcătuit din patru consoane sprijinite pe
o singură vocală închisă, sugerând căderea surdă și grea, închiderea
universului.
Metafora din titlu devine, prin tehnica repetitiei, laitmotiv al operei,
ilustrând o constantă a liricii bacoviene, cromatismul, întrucât autorul
considera că „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. În ultimul timp m-
a obsedat culoarea galbenă, a deznădejdii. Plumbul ars e galben, sufletul ars
e galben. Plumbul apasă cel mai greu pe om. Forța lui m-a apăsat până la
distrugere."
Artă poetică implicită sau pseudoartă poetică, Plumb apare ca o
simbolică cheie de lectură deoarece, în concentrarea ei maximă tipic

1
bacoviana, încifrează o adâncă imagine thanatică,definitorie pt întreaga
lirică, proclamând absolutizarea plumbului ca al cincilea element primordial
al universului care le domină pe celelalte. Textul evidențiază o triplă dramă
a eului:
- existențială, determinată de oboseala de a fi, de universul care
claustrează ființa,
- erotică, întrucât cuplul are angoasa sfârșitului, perechea se destramă,
iar eul rămâne însingurat,
- poetică, deoarece harul creator este simțit ca o povară,ca o damnare
în acest univers ostil.
Mesajul textului este sintetizat în sintagma „stam singur“ prin care se
evidențiază solitudinea obsedantă și agasantă, izolarea implacabilă a ființei
umane din cauza unei lumi aflate sub umbra tutelară a deznădejdii și a
morții.

Structura. Nivelul ideatic

Poezia este alcatuită din două secvențe poetice prin care se evidențiază
cele două planuri existențiale: exterior (având ca simboluri centrale
cimitirul, cavoul, sicriul) și interior (al amorului damnat, întors irecuperabil
spre moarte, de aici strigătul deznădăjduit).
Prima secvență poetica este alcătuită din primul catren.Verbul la
imperfect „dormeau“ evidențiază realitatea somnului asociată visului care la
simboliști desemnează o anticameră a morții.Verbul, prin asociere cu
epitetul metaforic „adânc”, determină o sugestie statică de încremenire
spațiala și temporală, devenirea fiind anulată întrucât, în acest univers ostil,
viața spirituală nu există.
„Sicriele de plumb“ este un epitet metaforic prin care se desemnează
cadrul general sau universul întreg ce claustrează eul poetic și care
anticipează precizarea spațiului restrâns. Enumerația „sicriele de plumb, flori
de plumb, funerar vestmânt“ conține elemente din recuzita clasică a morții,
insinuând o apăsare terorizantă care determină izolarea eului („stam
singur“).
Vântul, singurul element care exprimă mișcarea în acest cadru
amorțit, împietrit, provoacă o sonoritate stridentă, pt a sublinia imaginea
2
thanatica a poemului („și scârțâiau coroanele de plumb“) și a motiva
dizarmoniile eului angoasat.
A doua secvență poetică, alcătuită din al doilea catren, are în centru
sentimentul iubirii care nu mai reprezintă trăirea totală, sursa vieții, singura
posibilitate dată omului de a se desăvârși, ci devine simbol inversat, al
inerției, al neantului.
Ideea neputinței împlinirii într-un univers claustrant este subliniată de
epitetul metaforic „amorul meu de plumb“ prin care se pune în valoare
prăbușirea iubirii din ordine umană în cea minerală metalizantă. Strigătul
deznădăjduit al eului poetic ilustrează impasul comunicării, chemarea din
moarte a ființei, șansa de salvare. Acum logosul nu mai are puterea de a
exprima spiritul și lumea, singura posibilitate de comunicare fiind
sonoritatea violentă. Deznădejdea eului are ca efect frigul cosmic ce
cuprinde întreg universul și sufletul tulburat, acesta desemnând al doilea
stadiu al trecerii spre moarte, golirea de căldură a vieții și impregnarea cu
răceala neființei.
Sugestia morții universale, a închiderii ființei într-un cerc existențial
fatal este subliniată de epitetul „aripile de plumb“. Dacă în general aripa este
simbol ascensional asociat îngerilor, în poezia lui Bacovia simbolul este
inversat prin asocierea cu plumbul, desemnând căderea surda și grea,
implacabilă, în neant.

Nivelul stilistic
Poezia „Plumb” permite interpretarea pe toate nivelurile limbii,
fonetic, lexical, morfologic, sintactic, stilistic. La nivel fonetic, repetiția
consoanei m și n susține tonul grav din cântec, premergător morții „f”, „v”
și „u” arată închiderea, imposibilitatea evadării.
La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic
al morții: „cavou”, „funerar”, „coroanele”, „mort”, „sicriu”. Repetarea
acelorași cuvinte are ca efect monotonia.
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor în marea lor
majoritate statice. Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat,
permanenta stare de angoasă (dormeau, stam, era, atârnau). Adverbul
„adânc”, așezat lângă verbul „dormeau” sugerează somnul veșnic, moartea.
Apropierea dintre somn și moarte este clasică, atât datorită nemișcării pe
3
care ambele părți o presupun, cât și faptul că ambele constituie o rupere de
lumea reală.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziții
principale, enunțiative pentru a sugera condiția implacabilă a ființei
condamnate la solitudine și neputința în fața morții . De asemenea, se poate
remarca inversiunea „Dormeau adânc sicriele de plumb” cu rolul de a
accentua somnul greu, înfrigurat, încremenirea spiritului captiv, iar repetarea
conjuncției „si“ realizează suprapunerea de imagini pt a reda aceeași stare.
La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central plumbul,
asociat metaforelor „flori de plumb” , ”coroane de plumb”, „amorul meu de
plumb”, „aripile de plumb”.
Concluzie
În poezia „Plumb”, realitatea prezentată, o proiecție a stărilor de spirit
poetice, este una petrificată, transfigurată sub imperiul stărilor depresive
într-una la fel de încremenită, poetul însuși fiind redus la stadiul de
încremenire, incapabil să se înalțe, fiind condamnat la o cădere surdă și grea.
Numit de Ion Caraion „bijutierul plumbului în literatura română”, George
Bacovia afirma în „Divagări utile”: „În poemele de Plumb, acolo sunt
neîntrecut. Ce singur mă simțeam în lume! 1916! Bacovia, poetul de
plumb!”.