funcția de verificare a respectării legalității

Din cele relatate reiese că procurorul pe lângă faptul că exercită funcția de acuzator de stat,
acesta este și reprezentant principal al părții acuzării, tot odată procurorul în procesul penal este
exponent al statului și este persoană cu funcție de demnitate publică care acționează la faza
judiciară pentru a realiza scopul procesului penal.

Participând la dezbaterile judiciare, acuzatorul de stat este un solid sprijin instanței de judecată în
soluționarea legală și temeinică a cazului respectiv [62, p. 46]. CtEDO a arătat în mai multe hotărâri că
prin „acuzație în materie penală” se înțelege notificarea oficială emisă de o autoritate competentă, prin
care se impută unei persoane, chiar și în absență, săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce atrage repercusiuni
importante asupra respectivei persoane [38, p. 15]

Conform Ordinului Procurorului General al RM „Cu privire la organizarea activității procurorilor în

domeniul reprezentării învinuirii în instanțele judecătorești”, nr. 187/21 din 24 iunie 2005, plenitudinea
cercetării în şedinţa judiciară a tuturor circumstanţelor cauzei depinde în mod decisiv de pregătirea
profesională a acuzatorului de stat, de iscusinţa lui de a prezenta instanţei probele şi, nu în ultimul rând,
de principialitatea lui. Activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor va contribui la combaterea
criminalităţi numai în cazul în care examinarea cauzei penale în instanţa de judecată se încheie cu
adoptarea unei sentinţe legitime, temeinice şi echitabile.

Procurorul nu are sarcini de îndeplinit înainte sau după ședința de judecată, exercitând un rol activ în
vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, susținând învinuirea potrivit convingerii
sale, în sensul că este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii și ținând
seama de probele administrate. În exercitarea rolului său activ, procurorul trebuie să-și spună părerea
asupra tuturor problemelor ridicate de părți sau apărare [61, p. 429]

Considerăm că o astfel de interpretare nu poate avea loc în raport cu funcțiile procurorului la

etapa judecării in fond deoarece: unele funcții sunt în legătură directă cu alte funcții și nu au o
existență desine stătătoare, altele nu sunt funcții dar sunt niște scopuri nobile ce reiese din
spiritul legii iar unele funcții nu corespund necesității și interesului procesual al procurorului în
proces la etapa judiciară, prin urmare vom aduce următoarele argumente:

1. Considerăm că funcția acuzării înglobează funcția susținerii acuzării și tot odată este de
remarcat că funcția susținerii acuzării este dependentă de prima funcție, ori odată ce nu se
execută prima funcție nu se formează nici a doua; astfel este evident că nu poate să
existe o funcție care este dependentă de altă funcție sau de un anumit factor.
2. Cât privește lupta împotriva criminalității și funcția de educație juridică, suntem de
părerea că prima nu este activitate specifică procurorului la această etapă procesuală,
considerăm că este un scop nobil specific procesului penal în ansamblu, criminalisticii,
etc. Tot odată este nevoie de accentuat că lupta împotriva criminalității poate varia de la
caz la caz, astfel la etapa urmăririi penale se pot efectua măsuri speciale de investigație în
vederea luptei împotriva criminalității, elaborarea metodelor și mijloacelor de combatere
 a fenomenului criminal în cadrul „criminalisticii”, implementarea reformei justiției în
vederea îmbunătățirii cadrului legal împotriva luptei cu criminalitatea, etc.
Cât privește cea de a doua funcție considerăm că nu poate exercita procurorul funcția
de educare juridică, deoarece educarea juridică este un proces de învățare în cadrul
societății a noțiunilor elementare privind democrația și justiția, astfel aceasta este o
metodă specifică prin care se luptă împotriva criminalității.
3. Nici cu afirmația că procurorul exercită la etapa judiciară funcția de apărare a drepturilor
omului nu suntem de acord, aceasta este o funcție generală în cadrul unui stat de drept și
tot odată deoarece ca concept cuprinde un sistem de drepturi și libertăți civile, politice și
sociale care sunt garantate prin prisma Convenției pentru Apărarea Drepturilor omului și
Libertăților fundamentale1 și Carta socială europeană revizuită2, conform cauzei CEDO:
“Wille c/Liechtenstien”, curtea statuat că responsabilitatea unui stat pe temeiul
Convenției poate să fie angajată pentru actele tuturor organelor, agențiilor sau
funcţionarilor săi, cu motivarea că nu interesează rangul acestora, pentru că actele
persoanelor ce acționează în cadrul funcțiilor lor oficiale sînt, în orice caz, imputabile
statului căruia acestea aparțin3.
Din esența acestei hotărâri rezidă că funcția de apărare a dreptului omului se poate
reproduce în mai multe situații; pentru a demonstra că această funcție nu este exercitată
de procuror la etapa judiciară este de ajuns să ne întrebăm care este necesitatea acestei
funcții și care este interesul? Necesitatea acestei funcții își găsește rostul în apărarea
drepturilor omului prin prisma „normelor materiale din convențiile indicate anterior și
instituțiile statului precum și persoanele abilitate cu acest drept de apărare” când acesta a
fost încălcat, iar interesul este protecția societății și contracararea acestui fenomen. La
etapa judiciară a procesului penal procurorul este exponentul părții acuzării și respectiv
acesta are ca funcție principală „funcția acuzării” respectiv prin aceasta el tinde spre
aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală, condamnarea persoanelor vinovate de
săvârșirea unei infracțiuni, dar nici de cum nu exercită funcția de apărare a drepturilor
omului.
4. Stabilirea a circumstanțelor de fapt a cauzei reprezintă nu funcția procurorului exercitată
la etapa judiciară ci scopul spre care se tinde când are loc realizarea „funcției de acuzare
și a acuzării în procesul penal”, de fapt cercetătorul Udroiu Mihail ș.a. subliniază că:

1
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950, adoptată la Roma pe
4 noiembrie 1950, în vigoare din 3 septembrie 1953, în vigoare pentru Republica Moldova de pe 12 septembrie
1997.
2
Carta socială europeană revizuită din 03.05.1996, adoptată la Strasbourg pe 3 mai 1996, în vigoare pentru
Republica Moldova de pe 1 ianuarie 2002.
3
CEDH, 28 octombrie 1999, Wille c/Liechtenstien, Recueil 1999-VII.
 procurorul exercită în cursul judecării un rol activ, în vederea aflării adevărului și
respectării dispozițiilor legale.

E necesar de trecut în revistă că funcția acuzării este una „de bază, esențială” fără de care nu
poate să existe nu doar procesul penal ci însăși justiția, considerăm că este o componentă a
justiției și un element de bază prin care se declanșează funcția de apărare și funcția de soluționare
a conflictului de drept.

Scopul acuzării în procesul penal are un caracter binar și reciproc, astfel:

1. Prim scop este aflarea adevărului și dovedirea vinovăției sau nevinovăției persoanei.
2. Tragerea la răspundere penală și condamnarea persoanei vinovate de săvârșirea unei
infracțiuni. Tot odată aproximativ de aceeași părere este și autorul Lungu. V, astfel autorul
este de părerea că învinuirea are drept scop tragerea la răspundere penală a celui care a săvârșit
o infracțiune4

Pentru a realiza aceste scopuri și a executa funcția acuzării procurorul urmează să aibă o
pregătire profesională impunătoare, ar trebui să cunoască toate nuanțele procesului penal în
ansamblu și în special să prezinte probele și să expună acuzarea cu o iscusință deosebită.

Analizând în ansamblu doctrina și legislația în vigoare, am ajuns la concluzia că sunt prin

excelența s-a mai profund abordate și argumentate acele interpretări prin care cercetătorii au
propus și au recunoscut că în procesul penal la etapa judiciară procurorul are calitate procesuală
de parte în proces, mai exact procurorul reprezintă și este reprezentantul principal al părții
acuzării, tot odată sa menționat pe bună dreptate că procurorul la etapa judecării cauzei în
instanța de fond îndeplinește „funcția de acuzare”.

Este relevant de accentuat că procurorul în raport cu inculpatul din perspectiva statutului

procesual la faza judecării în instanța de fond sunt părți cu interese contrare și cu statut procesual
diferit și tot odată este de menționat că procurorul nu are un litigiu de drept cu inculpatul, soluția
instanței nici de cum nu îi afectează drepturile și libertățile personale, el doar își îndeplinește
obligațiunile ce reies din lege întru realizarea interesului procesual la faza judiciară.

4
Lungu V., Zamfir V. Aspecte teoretico-juridice privind noțiunea și esența instituției învinuitului în faza de urmărire
penală. In: Legea și Viața, 2011, nr. 12, decembrie, p. 4.
 Din cele relatate reiese că procurorul pe lângă faptul că exercită funcția de acuzator de stat,
acesta este și reprezentant principal al părții acuzării, tot odată procurorul în procesul penal este
exponent al statului și este persoană cu funcție de demnitate publică.

Consider că contradictorialitatea în procesul penal reprezintă un element esențial și central

întru aflarea adevărului (cercetarea conflictului de drept sub toate aspectele, stabilirea
circumstanțelor de fapt) și tot odată prin acest principiu se promovează separarea funcțiilor
procesuale ( acuzării, apărării și efectuarea justiției (soluționării cauzei) de către instanța de
judecată).

E necesar de trecut în revistă că funcția acuzării este una „de bază, esențială” fără de care nu
poate să existe nu doar procesul penal ci însăși justiția, considerăm că este o componentă a
justiției și un element de bază prin care se declanșează funcția de apărare și funcția de soluționare
a conflictului de drept.