Capitolul I

Definiţia umorului şi a ironiei

Umorul provine din cuvântul francez „humeur” (latinescul „humor”) şi descrie unul din
aspectele de exprimare a categoriei estetice a comicului, care „ se caracterizează frecvent prin
relevarea îngăduitoare a laturilor amuzante, vesele, uneori incompatibile între ele, ale oamenilor,
fenomenelor sau situaţiilor. Umorul presupune nu numai înclinarea spre veselie, predispoziţia de
a provoca râsul, tratarea vivace a unor aspecte serioase, reliefarea contradicţiilor obiectului supus
investigaţiei estetice, ci şi o atitudine superioară de înţelegere, de îngăduinţă faţă de realitatea
înfăţişată” 1
Modul în care se desfăşoară umorul este fundamentat pe un aspect comic care voalează un
fond trist. În sprijinul acestei afirmaţii ne vine un proverb francez: „ iau un aspect vesel pentru ca
să nu izbucnesc în plâns”. Acesta ne duce spre gândul că starea de deznădăjduire, momentul
când îţi doreşti să nu cazi pradă descurajării totale este ascuns prin masca glumei şi a umorului,
un sentiment complet care devine realist. El este „machiajul” cel mai apropiat de evoluţia curentă
a vieţii. Când aceasta nu pare nici tragică, nici comică, ci doar o combinaţie, umorul care
întruneşte aspectele date, tinde să se apropie de realitatea vieţii.
Nicolai Hartmann percepe umorul drept „ o categorie estetică realistă, explicând mai uşor
mecanismul vieţii, considerând-o aşa cum este”.2 El ne familiarizează cu ipostaza uluitoare a
vieţii şi nu-şi pune întrebări care să întreacă limitele acestui fenomen, ci doar încearcă să
înţeleagă binele şi răul aşa cum sunt. În concluzie, umorul „nu este o categorie dramatică” 3 care
acceptă anumite reprezentări categorice, „ci lasă elementele de valoare ale existenţei, să se
amestece în diferite dozaje”.4
Cea mai răspândită definiţie a ironiei îi aparţine, fără urmă de îndoială, lui Quintilian, care
în Arta oratorică o denumea „procedeul [ ... ] de a spune contrariul a ceea ce vrei să se înţeleagă (
“contrarium quod dicitur intelligendum est”)5. Ironia se manifestă ca esenţă în recunoaşterea dar
şi blamarea laturilor negative ale societăţii. Ea are drept scop nu contestarea directă, ci mascarea

1
Mic dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 162.
2
Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1996, p. 457
3
Ibidem, p. 457
4
Ibidem, p. 457
5
Quntilian, Arta oratorică, vol. III, tr.ro., Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 36

1
dorinţelor conştiente, epigramatice ale emiţătorului. Trăsăturile distinctive ale ironiei sunt :
absenţa seriozităţii faţă de lume şi viaţă, „doborârea” valorilor şi o o intuiţie ascuţită pe care
fiinţa umană o are despre propria existenţă. Ironicul are drept regulă economia, el nu depune
eforturi mari şi inutile. Ironia are ca premisă şi simulaţia, redarea ideilor şi sentimentelor fiind
înfăptuite prin mijloacele teatrale şi nu prin conţinut. Putem afirma că ironicul are o gândire prea
limpede pentru a fi pasional, el „este nesentimental şi sceptic”6.
Ironia a cunoscut un proces de dezvoltare plin de glorie. Originile ei vin încă de la Socrate
care în ale sale discuţii cu mulţimea de tineret era acuzat că îi „deprava” tocmai pentru că se
folosea de ironie. La acesta, ironia putea fi înţeleasă în două feluri: o formă de luptă împotriva
celor care deranjeaza discreţia lumii interioare, şi în al doilea rând servea drept rol pedagogic
pentru discipolii săi.
Cea de-a doua etapă a ironiei este cea a romantismului german, când esteticieni ca Jean Paul
Richter şi Schlegel o văd drept viziune despre viaţă. Asta datorită faptului că ironia percepe
lucrurile ca fiind temporare şi că noi nu suntem neapărat forţaţi să le atribuim cuiva. Bineînţeles
că au fost şi dintre cei care au încercat s-o combată. Este vorba de teologi, ce o găseau drept un
efect de luare în râs, de lipsă de nobleţe sufletească.
Nikos Kazantzakis scrie despre spartanii care au înălţat un altar în cinstea Zeului Râsului,
tocmai din motivul pentru că nu ştiau să râdă. Grecii afirmau că numai râsul e capabil să fie de
ajutor sufletului în a îndupleca viaţa, iar umorul poate însoţi fiinţă până în momentul în care
aceasta reuşeşte să treacă deasupra abisului, făcând-o chiar să se joace cu propria-i durere.
Într-o bună măsură, putem stabili o asemănare între umor şi oul lui Columb. Ca şi acesta,
umorul a început să trăiască în fiinţa omenească şi are răbdare până va veni momentul când va fi
descoperit, scos din primejdie şi adus la lumină. El este o combinaţie dintre vechi şi nou, dintre
imemorabil şi capacitatea copilăriei de a inventa.
Pentru Schopenhauer, umorul înseamnă un fel de ironie à rebours: „Dar dacă gluma se
ascunde în spatele seriosului, atunci ironia... Ironia-pe-dos ascunde seriosul în spatele glumei.
Rezultă umorul pe care l-am putea numi dublul contrapunct al ironiei”7

6
Mihail Ralea, Prelegeri de estetică , Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1972, pp. 224-229.

7
Mircea Doru Lesivici, Ironia. Ipostaze în poezia română contemporană, Editura Institutului European, 1999, p. 96

2
 În Dicţionarul de termeni literari, umoristicul este definit drept o „demascare, dar una
care ajunge să descopere o valoare înaltă sub aparenţele umile sau stângace care o ascund”.
Atunci când lumea este privită ca un spectacol de mare anvengură în care sunt prezentate
defectele dar şi schimbările ei, această lume încerci s-o vezi ca pe o „caua mică”pe seama cărei
faci haz, unul cu bun-simţ, atunci putem afirma că se trăieşte în „orizontul” umorului, că ai
plânge dar nu poţi de râs. Umorul este poate singurul care ne dă posibilitatea să scăpăm de
seriozitate, adâncindu-ne chiar şi mai mult în această stare.
De o altă părere este Henri Morier, care percepe umorul drept redarea unei stari de spirit
paşnică într-o lume dominată de absurdităţi, defecte şi fărădelegi, în care umorul reuşeşte să pună
la lumină îngăduinţa, încredinţându-se că este de ajuns de un singur bob de nebunie pentru a face
lumea mai senină, încât să dăinuiască „ o simpatie implicită faţă de varietatea, neaşteptatul şi
picanteria pe care absurdul le amestecă într-o întâmplare”.8
De multe ori umorul dar și ironia au încercat să pună pe piedestal concepția filozofică
potrivit căreia în lume binele precumpănește asupra răului, iar lumea existentă este cea mai bună
dintre lumile posibile, în opoziție cu deznădejdea. Umorul presupune tragicul optimist, fiind și
tragic și comic în același timp, iar Pio Baroja este de părerea că „felul acesta eterogen face din el
o artă a contrastului”.9
Ironia și umorul s-au impus prin trăsăturile specifice evidente în perioade istorice de
tensiune. Sunt faze când omul, fiind smuls de legăturile firești ale societății, încearcă să obțină o
armonie cu aceasta, reintegrându-se. În perioadele zbuciumate, umorul cedează în fața ironiei, pe
când atunci când se constituiesc noi mentalități, umorul își dovedește adevăratele puteri,
triumfând asupra ironiei. Sunt cazuri când diferențele dintre acestea două sunt într-un perfect
echilibru, ”ironia e raţională, delimitativă, automorfică, izolatoare, ezoterică, „pasivă”,
intolerantă; umorul e afectuos, cumulativ, heteromorfic, comunicativ, exoteric, expansiv,
tolerant”.10
Motivele râsetului ne determină uneori să fim comici, dar nu oricare râset este comic.
Umorul poate fi sobru, emoționant, dar, combinat cu ironia, doboară teoriile inconstabile ale
existenței. Sunt teorii de care ne putem scăpa numai evidințiind ridicolul îngrijorărilor sufletești.

8
Ibidem, p. 98
9
Ibidem, p. 100.
10
Nina Ivanciu, Comicul prozei. Plăceri regăsite, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 70.

3
 1.1 Comicul și umorul

„Comicul şi umorul” par a fi doi termeni care se aseamănă foarte mult între ei, dar care
totuși, nici măcar nu se află în paralelă unul cu altul. Comicul se apropie mult de obiect, pe când
umorul este pus în valoare de către creator. El se află în strânsă legătură cu felul în care omul
percepe comicul și capacitatea acestuia de a-l pune în lumină. Așadar, nu trebuie să așezăm prea
mult acești termeni unul lângă altul.
De foarte multe ori acest lucru a fost trecut cu vederea, chiar și în lucr ările de estetic ă: ei
sunt întrebuințați ca sinonime, sau umorul este o specie a comicului. Este greșită o asemenea
încercare, pentru că umorul nu este comic, precum și omul umoristic nu poate fi comic, acesta nu
râde de el, ci cu el despre altceva.
Indiferent cu ce tip de comic ne întâlnim în viață, aceste este un comic neintenționat,
involuntar. Atunci când este pus în scenă, comicul devine unul mimat, intenționat. În acest caz,
el îl poate depăși cu mult pe cel involuntar. Astfel, cel care joacă ” are nevoie de un dar special,
care nu este dat fiecărui actor: darul umorului”11
În ceea ce privește personajele dintr-o comedie, spectacol de teatru sau roman, comicul este
de obicei unul neintenționat. La fel cum se întâmplă în viață, in scenă, și în literatură, acesta are
rolul de a produce efecte. Este de menționat că aici importanța primordială îi revine apariției și
nu realității, ori în acest caz, nu ne mai interesează că pe scenă se joacă într-un mod artificial, sau
creatorul se joacă cu cuvintele pentru a-l reproduce.
Comicul are menirea de a produce impresie într-un mod involuntar, produs parcă din
coincidență, și să ne facă să înțelegem că cel care l-a creat nu și l-a dorit. Într-o operă cel care își
lasă cea mai semnificativă amprentă este efectul veritabil al comicului. Comicul este obligat să
producă efectul pe care l-ar produce în viață, deoarece în artă contează apariția iar comicul pe
care-l creează poetul trebuie să fie unul neintenționat.
În călătoria în a crea comicul imaginilor sale, creatorul mai are nevoie și de umor care
depinde mult de comicul cu care are de-a face acesta. El se poate folosi de mai multe feluri de
umor, ” de cel surâzător, de cel amar şi de cel contemplativ. El trebuie s ă st ăpâneasc ă toate
registrele”.12 Numai așa ne dăm seama că acești doi termeni, umorul și comicul, sunt foarte
11
Jean-Marc Defays, Comicul. Principii, procedee, desfăşurare, Editura Institutului European, Iaşi, 2000,
p. 86.
12
Ibidem, p. 87.

4
diferiți, se ascund unul în spatele altuia. Umorul nu poate să apară fără comic și invers. Contactul
dintre cele două cuvinte contrarii se îndreaptă într-o singură direcție. Umorul unei persoane
trebuie să fie unul acceptabil și să nu se ridice deasupra unui comic al obiectului.
Sunt mai multe tipuri de metode care ne ajută să punem comicul în valoare. Ele au caractere
comune cu umorul, mai ales din predispoziția lor de a primi cu ușurință aceleași influențe. Putem
afirma că în felul acesta ele se află într-o armonie desăvârșită, dar totuși nu se aseamănă între ele.
Cele mai însemnate sunt :
a) Ironia- recunoașterea însușirii și atitudinii de a fi superior prin înjosirea celorlalți.
b) Amuzamentul accesibil tuturor
c) Sarcasmul- batjocură necruțătoare, mușcătoare.
d) Gluma- ghidușie, vorbă sau faptă hazlie.
Pornind de la situația comică, Gabriel Baldovin ne face cunoscuți cu șapte expresii ale
umorului. Umorul natural este cel pe care îl utilizăm în fiecare zi și ia naștere dintr-o situație
banală, neașteptată. Umorul de tip 2 reprezintă exprimarea comică și a glumelor cu un caracter
unic și chiar ciudate, care nu pot fi înțelese, însă dacă sunt analizate și lămurite, încep a ajunge
să fie pline de umor. Umorul de tip 3 își face apariția atunci când intervine o persoană care să-i
dea un anumit înțeles, semnificație. Când există o circumstanță întemeiată, coerentă din care
rezultă o altă situație dar care nu are legătură cu prima, avem de-a face cu umorul de tip 4.
Umorul de tip 5 poate fi înțeles prin faptul că unui sfârșit pozitiv îi este conferit un început
negativ. Umorul de tip 6 este caracterisric unui sfârșit contrar a ceea ce era imaginat și nu rezultă
din exprimarea de la început. Ultimul tip de umor este cel absurd care impresionează prin modul
de construcțiе. Sfârșitul este opus și chiar lipsit de logică a ceea ce era de așteptat.
Dacă umorul presupune motivarea nedreptăților zilnice, utilizarea acestuia este o modalitate
de a manipula cunoașterea celorlalți. Aceasta ne face să înțelegem cum trebuie să utilizăm
umorul prin iscusința de a pătrunde în sistemul propus de persoanele comice.
Atât umorul cât și comicul sunt des utilizate in literatură. Povestirile lui Creangă sunt
îmbibate cu aceste două concepte, dându-ne posibilitatea de a le interpreta din mai multe puncte
de vedere. Când vorbim de literatură rusă, aici de neîntrecut este N.V.Gogol. Umorul în operele
acestor doi mari scriitori îi face să se apropie unul de celălalt

Capitolul II: Sursele umorului la Gogol

5
 În ziua de 20 martie (stil vechi) 1809 pe podul de pe râul Psel se îndrepta spre Sorocințî o
trăsura în care se afla Maria Gogol, mama scriitorului rus, N.V. Gogol. Se presupune că acesta
s-ar fi născut în drum spre această localitate din Ucraina. Ca și pentru Creangă, localitatea natală
a fost locul unde aceștia s-au regăsit și despre care au scris cu multă dăruire de sine.
Realistul rus a relatat în una din povestirile sale că imaginea văzută de un copil care abia a
învățat să stabilească deosebiri între obiecte înfuențează mult modul lui de a percepe lumea. Este
adevărat. Lumea lui Gogol nu reprezintă numai universul lui interior, dar și ceea ce-l înconjoară,
locurile care-și amintesc de el.
Încă din timpul liceului, când despre Gogol nici nu se vorbea, și nici chiar el nu-și imagina
că va deveni autor de opere literare cu o valoare deosebită nu numai pentru literatura rusă, ci și
pentru cea universală, încă din acele timpuri, elevul mediocru din liceul din Niejin interpreta
roluri în piese de teatru. Mai scria foarte rar câte o piesă de teatru, care era publicată în revista
școlii și aceasta reprezenta singura lui perioadă de faimă, clipă în care micuțul cu ochii triști
putea să zâmbească. Gogol a cunoscut un râs cu totul aparte, unul care face parte din cele mai
intense emoții, stare înzestrată cu o mare putere de pătrundere și care nu se aseamănă cu
mișcarea involuntară, batjocoritoare a unui lumeț oarecare. Înalta treaptă de înzestrare spirituală
a lui Gogol, caracterizată printr-o activitate creatoare de o mare însemnătate pentru domeniu
literar s-a făcut cunoscută deodată, astfel încât la frageda vârstă de doar 26 de ani, avea scrisă
deja piesa de teatru Revizorul , piesă care avea să producă repede discuții de tot felul, dar și o
operă de nuvelist, încât să înceapă să se lamenteze că-și pierde forța și energia creatoare.
Umorul la Gogol se manifestă mai întâi prin a fi plin de voie bună, bună dispoziție
exagerată, optimism nemotivat și inepuizabil, însă, odată ce se folosește în exces, produce o stare
de neliniște, tulburare, probabil pentru că însăși autorul se implică peste punctul cel mai înalt și
profund al constatărilor satirice indicate : ”Nici unul dintre cititorii mei n-a știut că, râzând de
eroii mei, a râs de mine. N-am avut vreun viciu prea puternic, care să iasă în evidență mai mult
decât celelalte vicii ale mele, după cum n-am avut nici una din virtuțile care mi-ar fi putut da o
înfățișare nobilă. (...) Pradă unui neobișnuit proces sufletesc, am ajuns să le transmit eroilor
mei.”13

13
Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalității, Editura Cartea romțnească, București, 1974, pp. 6,7.

6
 Umorul la Gogol reprezintă exprimarea unei înclinații literare desăvârșite și se încheie pe o
notă zburdalnică, plină de neastâmpăr, dezvăluind defectele esențiale ale vieții. Lucian Raicu va
scrie că Pușkin a observat această trăsătură a umorului gogolian: ”Toate lucrările mele din urmă
reprezintă istoria propriului meu suflet ... S-a vorbit mult despre mine, s-au analizat unele
manifestări ale mele ca scriitor, dar fondul meu n-a fost definit de nimeni. De el și-a dat seama
numai Pușkin. El îmi spunea întotdeauna că nici un scriitor n-a avut încă darulmeu de a zugrăvi
în trăsături atât de vii vulgaritatea vieții ... Aceasta este principala mea însușire, care îmi aparține
exclusiv și care într-adevăr nu se vădește la alși scriitori. Ulterior, ea s-a adâncit și mai mult în
mine...”14
George Calinescu spunea că dacă opera unui scriitor este cerută de public și comentată,
dacă acesta este mai studiat, atunci putem scoate în evidență noi posibilități de dezvoltare, noi
înțelesuri a caracterului operei dar si a creatorului. G.Simenon îl considera pe Gogol cel mai
mare scriitor al secolului trecut și o făcea pe bună dreptate, pentru că acesta a fost un scriitor
întrebat încă în timpul vieții, mai ales în Rusia, iar mai apoi și pe plan mondial, devenind un
scriitor tot mai frecventat și de specialiștii din România.
Povestirea a fost specia genului epic cea mai îndrăgită de Gogol. El a fost creatorul a trei
cicluri de povestiri și fiecare dintre acestea a fost remarcabil, o apariție consecventă pentru
literatura rusă. Serile în cătunul de lângă Dikanka, Mirgorod, și așa numitele Povestirile din
Petersburg cuprind aproape jumătate din întreaga operă gogoliană.
Primul ciclu de povestiri, Serile în cătunul de lângă Dikanka, a marcat apariția în literatura
rusă a unui scriitor original, cu o viziune pătrunzătoare asupra lumii. Ciclul este alcătuit din două
părți, fiecare incluzând patru povestiri. Nu de puține ori, acestea au fost numite povestiri
ucrainene, dat fiind faptul că în ele se observă un viu interes pentru aspectele vieții din Ucraina, a
caracterului său național, a obiceiurilor poporului său.
Încă prima parte a povestirilor a reușit să impresioneze cititorii prin nota romantică, viu-
colorată și proaspătă a imaginilor din natură, precum și prin cunoștințele uimitoare despre viață
și oamenii simpli, și în sfârșit prin umorul său fin. Contemporanii au perceput cartea lui Gogol ca
pe un debut de înaltă anvergură.
Al doilea ciclu de povestiri, Mirgorod, a deschis o nouă etapă în activitatea literară a lui
Gogol prin caracterul și stilul său neobișnuit, ciudat. În fuga sa de a ne prezenta viața și

14
Ibidem, p. 8.

7
trăsăturile funcționarilor, el a lăsat deoparte romantismul și frumusețea, folosindu-se tot mai mult
de un umor capabil să ajungă până la râs batjocoritor. Viața de aici e împăienjenită de interese
meschine unde nu există loc pentru vise romantice, melodii romanțioase sau pentru entuziasm
creator, aici este împărăția lăcomiei și mediocrității.
Al treilea ciclu de povestiri gogoliene, numite Povestiri din Petesburg, a luat naștere treptat.
În anul 1835 a apărut o culegere de 5 povestiri, numită Arabescuri. Sunt cinci lucrări diferite din
punct de vedere al conținutului și al stilului, dar care totuși se aseamănă prin exprimarea clară a
legăturii lăuntrice.
Gogol există numai prin și pentru umorul său, el n-a fost niciodată preocupat de a se
contrui, de a impune o figură favorabilă, de a determina pe cineva să-și formeze o părere, de a
susține contrariul celorlalți sau de a-i împiedica în favoarea sa, ori tocmai din acest motiv a
recurs la umor, ironie și fantastic. Astfel, este preocupat doar de a duce la bun sfârșit cele
începute, aducând în lume opera sa care procoacă râsul și plânsul în același timp. Aceasta a făcut
din el un ”geniu copleșitor și totodată o ființă repede menită suferinței și morții.” 15
În Spovedania mea de scriitor, Gogol afirma că originea forței sale creatoare este realitatea,
iar imaginația, reveria nu l-a lăsat să vadă nimic mai expresiv decât ceea ce a întâlnit în realitate.
Deși lucrările sale fantastice, absurde își găsește izvorul său de inspirație din ipostazele
caracteristice societății rusești din secolul al XIX-lea, ajunge să le schimbe în așa mod încât să
obțină trăsături universale: mituială, escrocherie, șarlatanie, birocratism, deosebirea dintre bogați
și săraci. Toate acestea pot fi regăsite în orice epocă și în orice societate ceea ce-i conferă lui
Gogol actualitate.
Scriitorul rus a vrut dintotdeauna să ne facă cunoscuți cu eroii săi cu care și-a făcut o relație
de prietenie, de liniște și bunătate, dar care sunt naivi și neajutorați. Tocmai din acest motiv
Gogol recurge la umor, la ironie și fantastic. Din această dorință și-a hrănit scriitorul imaginația,
de aici pornește drumul său scurt în a ne face să râdem în hohote dar și să ne punem semne de
întrebare care de multe ori nu primesc un răspuns. Pușkin i-a apreciat opera drept o idilă
emoționantă, jucăușă care te face să râzi până la lacrimi de tristețe și implorare. Desigur această
idilă are aici un caracter umoristic și chiar ironic.
Gogol a fost ferm convins că este un sciitor al realității, și este de acord că, caricaturizează,
dar afirmă că in felul acesta el nu ascunde adevărul interior al lucrărilor sale. În cea din umră

15
Ibidem, p. 8

8
etapă a scrierilor sale, considerată a fi concepută în modul cel mai general, el a fost încredințat că
reproduce și urmează cu exactitate realitatea. Criticul literar A.K. Voronski afirma că Gogol a
fost creatorul unei lumi a grotescului și satirei, aranjând subiecte și tipuri caracterologice într-un
stil nemaiîntânit până la el. El contopește arta cu viața, o descrie și meditează asupra ei.
Belinski a studiat activitatea lui Gogol și i-a susținut creația și un număr mare dintre lucrările
criticului reprezintă titluri de referință și o muncă enormă în punerea în lumină a creației
gogoliene. Scriitorul rus a fost interesat de înțelegerea realității înconjurătoare, aducând în față o
notă fantastică, la modă în acele timpuri nu numai în literatura rusă, ci și în cea universala. Din
această cauză Belinski a încercat să-l îndepărteze pe Gogol de linia ”en vogue”, chiar dacă
existau cititori nu numai în saloanele literare, ci și printre rândurile publicului larg. ”Belinski nu
manifesta nici o opoziție față de implicarea fantasticului în creația literară, apreciind acest gen
lamodul cuvenit, însă manifesta, după cum reese din cele ce vor urma, alte exigențe decât cele
care i s-au părut cele mai potrivite pentru a scoate în evidență importanța operei lui N.V.
Gogol.”16
Povestirile îmbibate de bogăția de culori și a stărilor de spirit a unei existențe anormalesfârșesc
prin lipsa de judecată, prostia eroului, prostie care își atinge punctul de culminație cu distrugerea
acestuia. De aici asemănarea imaginilor care au creat ținta tratării scriitoricești atât la Gogol, cât
și la Pușkin în Mantaua, Însemnările unui nebun, Portretul. Gukovski afirmă că ” asemănarea
lor nu este rezultatul unei anumite influențe reciproce, cât mai degrabă al unității căutărilor
ambilor scriitori, ca răspuns la unele și aceleași probleme valabile pentru realitatea
înconjurătoare rusă.” 17
În scrierile sale, Gogol încearcă o zugrăvire mai expresivă, mai iscusită, uneori chiar mai
accentuată a realității. Acesta reprezintă sursa umorului său. Prin gluma sa ușoară, el ne
comunică ceva care nu se ține de frivolități, care convinge și corespunde unui caracter sobru, de
o mare importanță. Tocmai din motivul că nu există calități umane, iar realitatea este văzută
drept o fantomă, Gogol provoacă cititorul la o lectură mai atentă. S. Mașinski afirmă că
contemporaneitatea n-a înțeles niciodată opera gogoliană și mai ales povestirea Nasul. Înțelesul
satiric, real al povestirii poate fi observat cu ajutorul fantasmagoriilor, expresie a stupidității și
absurdității vieții contemporane.
16
Prof. Dr. Alexandru Mica, Fantasticul romantic între miraculos, terifiant și grotesc la E.T.A. Hoffmann și
N.V.Gogol, Editura Romcor, 1993, p.14.
17
Ibidem, pp. 33,34.

9
 În anul 1860 în ”Foița de literatură și istorie” din Iași, în nr. 3 din luna mai, D.Holban
traduce un fragment din Însemnările unui nebun, sub titlul de Scrisorile unui nebun, alături de
18
care apare și o observație ” Gogol este în literatura rusă o celebritate umoristică”. Despre
stupiditate, ignoranță, Gogol relatează din perioada de început a existenței, ca de o veridicitate în
sine, obiectivă, sesizabilă. Punctul de plecare este unul care se armonizează intr-un tot, iar cînd
începe să se deosebească de proști și prostie, o face ca un adevărat spectator, devenind deodată
creatorul operei. ”Proștii sun bine, prostia e solidă, sănătatea ei e înfloritoare”. 19 Acesta a devenit
imboldul care l-a determinat pe Gogol să scrie, care va ajunge să fie motivul său de îngrijorare și
dorința acestuia de a nu fi prostia mai tare decât el. Starea de voioșie a scriitorului rus din care a
luat naștere geniul său comic a însemnat germenele încolțit care avea menirea să-i ascundă
deprimarea, amărăciunea.

2.1 Umorul de situaţie în povestirile lui Gogol

A te strădui să-l cauți pe Gogol în altă parte decât în opera sa, este o tentativă nereușită.
Acesta este de găsit doar în opera sa, iar o expresie gogoliană reprezintă un Gogol exhaustiv, nu
este Portretul, ci Mantaua, Suflete moarte, Nasul. Urmărind comicul de situație la marele scriitor
rus, ne putem da seama de personalitatea acestuia.
În povestirea Nasul asistăm la un adevărat spectacol comic, o situație de-a dreptul penibilă
prin care trece Kovaliov: ” Nasul, propriul meu nas a dispărut cine știe unde! Dracul a vrut să-și
bată joc de mine.”20 A vorbi despre evenimentul desfășurat la Petesburg în ziua de 25 martie,
atunci cînd Ivan Iakovlevici a găsit un nas în pâine, pare a fi peste măsură de straniu. Expresiile
care descriu această situație ieșită din comun reprezintă o paliditate atentă, fără sevă și lipsită de
putere față de incredibilul celor petrecute. Cu cât sunt mai pătrunzători, dau senzația că îneacă
fantasticul întâmplării în cea mai învolburată banalitate.

18
Ibidem, p. 46.
19
Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalității, Editura Cartea romțnească, București, 1974, p. 381
20
N.V.Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, Traducere din limba rusă și note de Emil
Iordache, Editura Polirom, 2012, p. 80

10
 Descoperirea nasului reprezintă situația poate cea mai emoționantă și uimitoare din această
povestire. Detalierea încetinește ritmul, nuputând duce până la capăt nici chiar cea mai blândă
banalitate. ” ... Ivan Iakovlevici își îmbrăcă fracul peste cămașă, se așeză la masă, își turnă sare,
pregăti două cepe, puse mâna pe cuțit și, cu un aer plin de importanță, se apucă să taie
pâinea.Despicând-o în două jumătăți, se uită înăuntru și, spre marea lui uimire, văzu ceva
albicios. [ ... ] Își băgă degetele și scoase un ... nas!” 21 Suntem martori ai unui comic gogolian de
o lipsă de claritate care dă prilejul unei meditații profunde. Din această clipă nu mai putem afla
nimic despre personalitatea lui Ivan Iakovlevici. Tot ce a avut de spus Gogol despre acest
personaj a încăput în doar câteva rânduri.Dar odată cu epuizarea acestei informații, se deschide
într-un mod solemn marea temă a ”nasului”. Care ar putea fi cuvintele care ar putea pune în
lumină răspunsul în fața adevărului ascuns? Sunt cei mai aspri și violenți: oroarea rămasă pe
chipul acestuia. Astfel asistăm la una dintre cele mai surprinzătoare tehnici gogoliene: cu cât se
comportă mai ”binevoitor”, cu atât personajele lui Gogol rămân fără ființă.
Din vasta complexitate a gesturilor care se pot întâmpla sau care pot fi făcute și imaginate,
din întreaga încadrare în actele vieții sale, Ivan Iakovlevici trăiește o singură reacție emoțională:
starea de neliniște și tulburare. Din această situație bizară dar pătrunsă de un umor până la
ridicularizare, personajul principal înțelege un singur lucru, cel că ar putea fi descoperit, că i s-ar
putea depista vinovăția. ”Cui i-ai tăiat nasul, bestie? Începu ea să strige, mânioasă. Șnapanule!
Bețivanule! Chiar eu te dau pe mâna poliției.”22 Este o ipostază de-a dreptul comică, în care nici
măcar propria soție nu-și susține alesul, considerându-l vinovat. Absurditatea demențială a
situațiilor ne face să plutim în lumea fantasticului. Acestea sunt însoțite de confuzii, încâlcituri și
răsturnări de situații. Îngrijorător la Gogol este că nu poate lua în serios ceea ce sesizează că ar
putea fi luat în serios. Ideea care-l urmărește este aceea că omul nu se află la înălțimii dramei
sale, din cauza că nu este capabil să trăiască această dramă.
O altă situație comică este aceea când maiorul Kovaliov, după ce își găsește nasul,
realizează că nu poate fi pus la loc. Această stare este numită de Gogol frică inexplicabilă.
” – Hai, hai odată! Prinde-te, prostule! îi spunea el nasului. Însă nasul parcă rămânea de lemn și
cădea pe masă făcând un zgomot ciudat, ca și cum ar fi fost o plută. Figura maiorului se
schimonosi convulsiv. Oare chiar n-o să se prindă la loc? Se întreba el, bântuit de spaimă.” 23 Un
21
Ibidem, p. 62.
22
Ibidem, p. 62.
23
Ibidem, pp. 94,95.

11
nas poate lua orice configurație dorește, inclusiv propria-i înfățișare.Această deghizare fantastică,
ce nu poate fi distinsă de realitate avusese loc cu puțin timp înainte, astfel acțiunea povestirii
capătă o mișcare centrifugă.
Se insistă mai nerăbdător, își ia avântul o nouă halucinație povestirea Însemnările unui
nebun. Aceasta începe liniștit, pașnic, iar singurul lucru care ne atrage atneția este manifestarea
ce poate trece neobservată: sunt prea conștiincios întocmite. „ Astăzi am trecut printr-o
întâmplare neobișnuită. M-am sculat destul de târziu și, când Mavra mi-a adus cizmele lustruite,
am întrebat-o cât e ceasul. Aflând că demult bătuse ora zece, m-am grăbit să mă îmbrac.
Recunosc că nu m-aș fi dus la departament, știind dinainte ce mutră acră va face șeful de secție.”
24
Începutul acestei povestiri anunâă o situațieobișnuită, dar care, parcă are ascunc în spate un soi
de umor,provocând cititorul să citească cu o mai mare atenție ceea ce urmează. Curgerea textului
nu este împiedicată nici de ipostazele izbitoare, șocante, caracteristice stilului gogolian: ” Pisălog
afurisit! Cred că mă invidiază, pentru că stau în biroul directorului și ascut pene pentru Excelența
Sa.”25 În această povestire comicul de situație și absurdul vine tocmai din concentrarea prea
densă a realității.
Nici în această lucrare a sa Gogol nu ezită să scoată în evidență prostia, diferența dintre
bogați și săraci, birocrația. ” Nu pricep ce chilipir poți avea lucrând la departament. N-ai nici un
fel de resurse. Uite, la o administrație de gubernie, la curțile civile sau la cele de conturi, e cu
totul altceva: te uiți și vezi acolo câte unul înghesuit în colțul lui, care scrie și iar scrie.” 26 Sunt
lucruri banale, simpliste, dar maniera aceasta a lui Gogol de a le relata răspândește repede razele
de lumină, caldura și dorința de a le asculta.
Lucian Raicu va observa că vina lui Proprișcin va fi una singură: ” că își permite să creadă
că există, el, o nulitate și nimic mai mult; să se agite, să vorbească, să aibă păreri, să se
îndrăgostească! Ca și cum ar exista cu adevăra. ” 27 Ori comicul de situație tocmai de aici
pornește, de la această imposibilitate de afirmare, de la dorința de a demonstra tuturor că exiști.
Întâmplările mai ciudate, cele care produc nedumerire și care surprind dispar foarte repede.
Sfârșitul Însemnărilor apropie ca într-un ”hipocentru” temele gogoliene de cea mai
puternică emoție. Ele se interferează într-o amețeală care-ți taie respirația. Nici într-o altă

24
Ibidem, p. 109.
25
Ibidem, p. 109.
26
Ibidem, p. 110.
27
Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalității, Editura Cartea romțnească, București, 1974, p. 45.

12
povestire repeziciunea lui Gogol nu și-a luat avânt mai mare. Pojarul unei suferințe ce depășește
orice închipuire se simte aici cu tăria țipătului dostoievskiană, răsunând într-un deșert care nu
răspunde: ” Nu, nu mai am putere să îndur. Doamne! Ce fac ei cu mine! Îmi toarnă apă rece în
cap! Sunt neîmdurători, nu mă văd, nu mă ascultă. Ce rău le-am făcut? De ce mă chinuie? Ce le
pot da eu? Doar n-am nimic la sufletul meu. Nu mai pot, nu mai sunt în stare să îndur toate
chinurile lor, capul îmi arde și totul mi se învârte dinaintea ochilor. Salvați-mă! […] Maică,
salvează-ți fiul nenorocit! Varsă o lacrimă pe capul lui bolnav! Uită-te cum și-l chinuie! Strânge-
l la sânul tău pe bietul orfan! El n-are loc pe lume! E prigonit! Maică, fie-ți milă de copilul tău
bolnav! ... Dar știți că deiul Algerului are o umflătură chiar sub nas? ”28
Găsim la Gogol o atracție irezistibilă, o înclinație pentru esențial, dar în egală măsură și
dorința de a fugi, de a și-l scoate din memorie.Raicu afirma că ” Geniul lui Gogol e mai viclean
29
decât Gogol însuși”. Povestirea Mantaua începe ca toate celelalte, ai senzația că este o
istorie ruptă din viața de zi cu zi. Ne este prezentat un funcționar, Akaki Akakievici care trece
prin viață neobservat de nimeni: ” Funcționarii tineri râdeau de el și-l ironizau atât cât le
permitea inteligența lor de birocrați, povesteau în prezența lui felurite anecdote născocite tot pe
seama sa: despre gazda la care stătea, o bătrână de șaptezeci de ani, spuneau că-l bate, îl întrebau
când va fi nunta, îi presau pe cap bucățele de hârtie, zicând că-s fulgi de nea. ”30 Cu toate acestea,
dintr-un individ mărginit, un simplu copist, Gogol realizează imaginea unui om fericit, împlinit.
În Mantaua scriitorul rus pune în lumină puterea omenescului pe care nu va izbuti să o
dovedească în viitor. Opera gogoliană este peste tot la fel și reiese din comicul de situație sau din
faptul că autorul nu știe să deosebească între ”mijloace pentru comic” și ”mijloace pentru tragic”.
Întâmplările dramatice modifică accentul, dar nu și structura formală a textului. Aici ne sunt
prezentate două planuri, cel firesc și cel fantastic. Gogol își fixează însă atenția pentru a le
echilibra.
Mirarea față de neconcordanța dintre destin și victimă conturează sentimentul lui Gogol în
această împrejurare, și nu mila pentru soarta nenorocită a omului ”muscă”. Umorul de situașie în
această povestirea avea să accentueze faptul că omul este neimportant în raport cu cumplita
suferință căreia încearcă să-i facă față.
28
N.V.Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, Traducere din limba rusă și note de Emil
Iordache, Editura Polirom, 2012, pp. 147,148
29
Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalității, Editura Cartea romțnească, București, 1974, p. 62.
30
N.V.Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, Traducere din limba rusă și note de Emil
Iordache, Editura Polirom, 2012, pp. 8,9

13
Povestirea Portretul relevă mai mult dorința arzătoare de glorie a lui Gogol decât pe Gogol cu
obsesiile sale. Acesta reprezintă interesul central al nuvelei ce ne aduce în față mai degrabă
dorința scriitorului decât personalitatea acestuia. Lucian Raicu afirma că Portretul cere o atențio
deosebită , dar și cea mai lipsită de expresie: ”arată ce ar fi Gogol fără Gogol, meșteșugul fără
geniu”.31 Comicul de situație din această lucrare este observat prin frica de mediocritate. Gogol
știe foarte bine în ce constă aceasta și are vocația de a o explica.

2.2 Umorul de limbaj la Gogol

Lumea ca întreg este un aspect particular la Gogol cu ajutorul căruia el realizează discursul
comic. Tărâmul râsului ajunge aici să fie tărâmul de contact. Era lui a fost o eră revolăționară în
istoria limbii litereare ruse. În anii 1830-1840 a izbucnit o luptă tensionată între stilul aristocratic
și cel burghezo-democratic din literatura de specialitate. Cultura de exprimare nobilă se afla în
criză. S-au desemnat principii și tehnici burgheze în stilul literar. În sensul acesta, Gogol căuta să
se deosebească de ceilalți scriitori, să impună un limbaj al său. Comicul de limbaj gogolian este
sinuos, iar în opera sa se îmbină cu ușurință elemente din limba rusă cu cele din limba
ucraineană. Cu toate acestea, evoluția lingvistică și stilistică a scriitorului se încadrează perfect
în epocă.
Autorul povestirilor de o mare importanță pentru literatura rusă mai ales, dar și pentru cea
universală, și-a început cariera artistică ca un romantic. Sunt multe dezbateri pe această temă,
dacă este Gogol un romantic sau un realist. Deși lucrările sale de început ni-l prezintă ca pe un
verosimil romantic, în foarte scut timp, el ajunge să se afirme tot mai mult ca un realist.
Originalitatea acestuia constă în faptul că el a știut să puncteze cum știa mai bine viața săracilor
și bogaților, a funcționarilor și birocraților, el pune în lumină realitatea epocii sale. Opera
gogoliană este îmbibată de un umor iscusit, iar ironia practicată de scriitor a determinat criticii
să-l considere un ”vorbitor popular”. 32 Această tendință socială influențează și compoziția
lucrărilor sale. Punctul culminant și deznodământul povestirilor nu sunt anunțate prin
intermediul temelor adesea folosite de ceilalți scriitori: dragostea, probleme de familie, ci mai
degrabă probleme de importanță generală. Scopul lui Gogol este să dea naștere unor tipuri.

31
Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalității, Editura Cartea romțnească, București, 1974, p. 90.
32
Vladimir Markovic, Povestirile din Petesburg ale lui Gogol, Editura Literatura artistică, Leningrad, 1989,
p. 7.

14
 În scrierile gogoliene ne sunt reprezentate două lumi, burghezia și clasa de jos, lumi care
dau intensitate limbajului, pătruns de un lirism aparte când ne prezintă tradițiile din țara sa
natală, sau un limbaj desprins din realitate, când relatează situațiile din viața funcționarilor și
oamenilor de rând. Originalitatea lui vine din utililzarea unui limbaj accesibil tuturor, a
dialectelor, reușind să le contopească într-un colorit capabil să dea naștere unor personaje
remarcabile.
Comicul de limbaj la Gogol e unul desprins din realitate. Sunt multe idei care ne trec prin
cap când îl auzim pe Akakie când își pune semne de întrebare de ce-l necăjesc cei din jur,
suspinând, exclamând, sau doar constatând că: ”iubirea-n sărăcie face cât toate casele din lume”
(Afanasie Ivanovici, din Moșieri de altădată). Și opinia jidovului interlocutor al lui Taras, din
Taras Bulba, impresionază: ”Omul când îl pălește dragostea , e ca o bucată de talpă muiată-n
apă, n-ai decât s-o-ndoi cum îți place.” Simplele credințe au o importanță aparte în opera
gogoliană, în acest sens, spusa cârciumarului din Vii este deosebită: ” Eu știu de ce a murit,
pentru că i-a fost teamă. ” Gogol intervine cu exclamații capabile să scoată în evidență umorul și
ironia: ” Mare plictiseală și pe lumea asta, domnilor! ” ( Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan
Nekiforovici ). Viața aspră pe care și-o impune eroul din Nasul are ca scop evidențierea
imposibilității de a depăși soarta: ” Se-ntâmplă pe lume uneori lucruri fără nici un sens, ba uneori
fără să conțină nici un pic de adevăr. ” Atunci când cugetă, Gogol, fără să vrea, ne pune într-o
situație în care trebuie să facem o alegere: ” Ce-i viața noastră, Doamne? veșnică dezbinare între
vis și realitate. ” ( Piskareov ). De nelipsit sunt și remarcile estetice: ” Frumusețea face adevărate
minuni. Toate defectele unui suflet de femeie frumoasă devin, prin prostie, neobișnuit de
atrăgătoare; viciul însuși devine drăgălășenie; dar odată dispărută frumusețea, femeia trebuie să
devină de 20 de ori mai deșteaptă decât bărbatul pentru ca să-i inspire dacă nu dragoste, cel puțin
respect.” ( Piragov ). Întâlnim la Gogol un studiu descriptiv al actelor afective: ” Femeia e
amorezată de Dracul. ” ( Poprișkin, din Însemnările unui nebun ). Scriitorul rus nu ezită să
ironizeze diversele moduri de a vorbi: ” Când omul înșiră, cu vădită modestie, numai
generalități, atunci nu-i de mirare că cuvintele sale seamănă numai cu expresiile din cărți.”
( Gogol despre Cicikov din Suflete moarte ). Comicul de limbaj este văzut și prin prisma
nedumeririlor eroilor săi: ”Așa-i, ai dreptate. Nu-s buni de nimic, dar tocmai asta mă încurcă pe
mine, că sunt morți.” (Korobocika, din Suflete moarte ). Sesizările de tipul ” Sunt persoane ce
stau pe lume nu ca niște obiecte, ca să zicem așa, ci ca niște picățele, sau ca niște mici pete

15
străine pe un obiect. Stau așa, mereu pe același loc, cu capul în aceeași poziție, încât ești gata să
le iei drept mobilier și să crezi că, de când s-au născut, din gura lor n-a ieșit un singur cuvânt.
Dar pe undeva, în odaia slujnicelor, ele capătă glas, și încă ce glas” ( Sobakievici, Suflete moart )
îl preocupă foarte mult.
Gogol a fost foarte preocupat de folclorul neamului său. Sunt multe scrisori adresate mamei
sale, în care acesta o ruga să-i mai spună câteva tradiții din localitatea lor, sau simple poezii,
zicători. Nu în zadar, în textele acestuia întâlnim și poezii caracteristice poporului ucrainean:
” Ой, тi, мiсяцю, мiй мiсяченьку!
I ти, зоря ясна!
Ой, свiтiть там по подвiр’ i,
Де дiвчина красна.” 33
Scriitorul cunoaște viața și folclorul satului ucrainean, atât din contactul direct cu acesta, cât și de
la tatăl său, V. Ianovski, un autor care se bucura de o reputație îndrăzneață, sub pseudonimul
Gogol, și care a știut să pună în valoare folclorul autohton prin câteva comedii. Deci, N.V.
Gogol, încă de mic a fost pus în contact direct cu aciditatea umorului popular, ce îi produse,
probabil, o impresie temeinică.
În anul 1841, Belinski afirma: ” Comicul lui Gogol e ca zâmbetul unui tânăr care salută
minunata lume. Totul este luminos, plin de bucurie și fericire; spiritele întunecate ale vieții nu
ating cu negrele lor presimțiri inima tânără care freamătă de bucuria de a trăi. Poetul pare să
admire el cel dintâi personajele pe care le-a creat. Cu toate acestea, personajele lui nu sunt
comice pentru că le vrea el astfel: poetul respectă riguros realitatea, aceasta este și cauza pentru
care, la Gogol, fiecare personaj vorbește și acționează în sfera lumii sale, a caracterului său și a
împrejurărilor sub influența cărora se află. Nici-un personaj nu este inventat, spune criticul.
Fidelitatea poetului față de realitate este matematică și adesea el zugrăvește trăsături comice fără
pretenția de a te face să râzi, ci, supunându-se numai instinctului și simțului realității”. 34 Într-
adevăr, personajele lui Gogol pot fi înțelese numai dacă le auzi numele. Fie că este vorba de un
frizer ticăit, cicălit de nevastă, pe care îl izbește necazul din cauza unui nas găsit în pâine, sau un
funcționar a cărui înclinație pentru litere e atât de mare, pe cât de mică-i este bogăția pe care și-o

33
N. V. Gogol, Povestiri, Editura Literatura pentru copii, Moscova, 1972, p. 81. ( Vai, tu lună, draga mea,
și tu, stea strălucitoare! Luminați-mi drumul spre iubita frumoasă.)
34
Prof. dr. Alexandru Mica, Fantasticul romantic între miraculos, terifiant și grotesc la E.T.A. Hoffmann
și N.V.Gogol, Editura ROMCOR, 1993, p. 75

16
cheltuie pentru o manta, eroul povestirilor gogoliene este peste tot numai excese. Astfel,
Bașmacikin, din Mantaua vine de la ”bașmak” care în limba rusă înseamnă pantof, papuc, sau
Eroșkin, de la ”eroșit”= a ciufuli, a zbârli, la fel și Belobriușina, de la ”belîi care înseamnă alb, și
”briuho” = pântece. Și în povestirea Nasul avem personaje, caracterul cărora îl putem desprinde
din numele lor: Kovaliov, de la cuvântul ” kovat” înseamnă a bate fierul, sau Podtocina vine din
rusescul ”podtocit”, adică, a ascuți, a roade pe dedesubt.
Buna dispoziție trezită de limbajul gogolian este cum spune chiar el, rezultatul unor accese
”inexplicabile chiar pentru mine însumi, care proveneau probabil chiar din starea mea
35
bolnăvicioasă. Ca să mă distrez, născoceam toate lucrurile comicede care eram în stare”.
Belinski l-a lăudat pe Gogol pentru ceea ce numea e simplitatea limbajului folosit. Criticii și
istoricii literari de mai târziu, dar și lingviștii, îl admirau pentru proza lui ornamentală. Limba lui
colorată și complexă, cu acrobații de reprezentare și ale exprimării, era unică la Gogol.

2.3 Gogol între imaginar și fantastic

Tratând fantasticul în creația gogoliană, nu facem decât să cercetăm cu exactitate sfera
sufletească, psihică, caracteristică marelui scriitor. Astfel, se scoate în evidență modul
dezordonat de viață, nuanțat de tendințe ce se situează în afara limitelor recunoscute de reguli,
reliefându-se totodată un deosebit accent pe emotivitatea ieșită din comun, firavă, bolnăvicioasă.
Din acest punct de vedere, Gogol se aseamănă foarte mult cu Poe și Hoffmann, iar Lucian Raicu
va spune despre toți trei că ” au manifestat o înclinație cu totul neobișnuită față de aspectele mai
mult sau mai puțin anormale ale vieții, aspecte stranii, învăluite în mister, morbide, tragice,
insesizabile pentru ochiul obișnuit”.36
Însușit de un număr considerabil de creatori, care prezintă trăsături variate ale formațiilor
sufletești, intelectuale, fantasticul s-a impus temeinic și multilateral în tabloul literar al vremii. El
a ținut să evidențieze când teribilul, când misterul și neobișnuitul, îmbrățișând reflectări
stupefiante ale comicului, de la umorul sentimental, la ironia sarcastică, de la burlesc și
caricatură, la grotesc și absurd. De foarte multe ori, fantasticul a fost asociat cu filozoficul. De
aici și imaginația dezlănțuită, predilecția pentru teribil, fantasticul uluitor și misterios, pasiunea
studierii minuțioase, strictețea logicii coexistă în opera lui Gogol.
35
N.V. Gogol, Povestiri, Editura Rusia socialistă (Sovetskaya Rossiya), 1986, p. 360.
36
Prof. dr. Alexandru Mica, Fantasticul introspectiv și fantasticul ”voalat” ca sursă de cunoaștere la
N.V.Gogol, E.A.Poe și Gh. Dickens, Editura ROMCOR, 1993, pp. 15,16.

17
 Cu toate acestea, Belinski va relata în una din lucrările sale de critică dedicate lui Gogol, că
acesta a avut unele încercări în a reda fantasticul, încercări, însă, eșuate: ”Portretul este o
încercare nereușită a domnului Gogol în genul fantastic. Aici talentul său decade, dar și în
această situație el rămâne totuși talent.” 37 Innokentii Annenski a realizat aprecieri pertinente cu
privire la specificul genului fantastic gogolian: ” Gogol este un scriitor realist și ctitor al unei
școli de scriitori realiști care-i calcă pe urmă: Dostoievski, Pisemski, Ostrovski. De aceea pare
cumva bizar, afirmă criticul, dacă vorbim despre Gogol ca despre un creator de fantastic. (...)
Fantezia lui Gogol se dezvoltă pe multiple planuri, impunându-se printr-o forță extraordinară.
(...) Nu este ușor să găsești în literatura rusă o împletitură mai strânsă a fantasticului și realului ca
la Gogol. (...) În fiecare fenomen, afirmă autorul, vom releva trei elemente: scopul artistic al
38
fantasticului, tonul pe care se tratează fantasticul, legătura dintre fantastic și real”. Un exemplu
potrivit ar fi aici povestirea Nasul. Aici fantasticul n-are nevoie și nici nu este capabil să ne
creeze iluzii. Este de neimaginată pentru noi imaginea în care maiorul Kovaliov are un loc
absolut gol în loc de nas. Ar fi greșit să ne gândim că fantasticul aici este folosit în sens alegoric
sau de aluzie la basm. Tonul și caracterul general al fantasticului în această povestire sunt
comice. Detaliile fantastice au rolul de a da amploare satiricului.
Definind fantasticul povestirii gogoliene Annenski va spune că acesta este ca un ” strop de
anilină care colorează celulele țesuturilor organice la microscop”. 39 Este bine de amintit și
povestirea Vii, în care ne este înfățișată o altă formă a fantasticului. Motivul fundamental al
povestirii este frica, care poate fi de două feluri: frica față de formele tainice și frica față de
cineva puternic. Fenomenul morții, reprezentarea vieții de dincolo sunt evocate de fantezie. În
Vii fantasticul s-a amplificat cu ajutorul misticului, care a condiționat și tonalitatea sa deosebit de
puternică. La fel ca în O răzbunare cumplită, aici vrăjitoarele sunt ființe răzbunătoare și rele.
Pictând tabloul descrierilor ce produc impresii deosebite prin coloritul său din Serile în
cătunul de lângă Dikanka, Gogol pornește de la datele folclorului, și, la un moment dat, il
introduce pe cititor în lumea fermecătoare, de vis, iar toate acestea sunt făcute pentru că mai apoi
să ne conducă spre celălalt tărâm ale lumii reale. Miraculosul parcurge o cale inversă: de la real
către real; Gogol coboară fantasticul din înaltul imaginației la sol. Lăsând la o parte miraculosul

37
Prof. dr. Alexandru Mica, Fantasticul romantic între miraculos, terifiant și grotesc la E.T.A. Hoffmann
și N.V.Gogol, Editura ROMCOR, 1993, p. 15.
38
Ibidem, p. 16.
39
Ibidem, p. 18.

18
Serilor străpuns de un umor poznaș și o ironie subtilă, creatorul face o încercare în a formula
fantasticul.
Innokenti Annenski în preleferea Cu privire la formele fantasticului la Gogol face să se
observe trăsăturile neobișnuite ale fantasticului în creația gogoliană: ” Gogol a ales magistral
forma fantasticului surprinsă în momentul când trivialitatea și-a câștigat pentru o clipă vederea.
Sintetismul creației lui Gogol i-a cerut și aici să recurgă la fantezie. Momentul care a determinat
persoana importantă să petreacă o noapte zbuciumată, și să-și impună o stăpânire de sine, multă
vreme după aceea, în raport cu subalternii, nu putea să fie un moment obișnuit al realității iar
neconcordanța lui cu dispoziția de toate zilele a persoanei însemnate, surpriza acestui moment
i-au imprimat acel caracter de sancționare care a și condiționat tocmai prin aceasta apariția
fantasticului în povestirea Mantaua”.40 În această povestire fantasticul se împletește foarte bine
cu ironia. Din dorința de a scoate la lumină imperfecțiunile vieții, lupta dintre bine și răun Gogol
recurge la fantastic și astfel ironizează parcă pe seama nedreptăților. Deci, nu putem vorbi despre
opera gogoliană abordând numai fantasticul, sau doar umorul și ironia. Ele coexistă, se află parcă
într-o strânsă relație de prietenie. Aceasta a fost probabil și intenția marelui scriitor rus, cea de a
reprezenta realitatea datorită grotescului, ceea ce i-a reușit.

Capitolul III: Izvoarele râsului în opera lui Creangă

„Țăranul cel mare din Humulești”, 41 așa cum a fost numit de corespondentul său epistolar,
Jean Boutière, se naște la data de 1 martie 1837, fiind primul din cei 8 copii ai lui Ștefan a Petrii
Ciubotariul și ai Smarandei Creangă. Ion Creangă a fost unul din scriitorii neobișnuiți care a
știut să-și păstreze propriul fel de a fi și nici chiar modificările produse în societate n-au reușit
să-i șteargă din originalitatea sa.
Prin caracterul său unic, Ion Creangă și-a opus rezistența în fața timpului, încheind parcă un
pact cu veșnicia. Scrierile sale l-au făcut nemuritor, lăsând o urmă remarcabilă în eternitatea
românească. Nu în zadar G. Ibrăileanu a numit opera lui drept “ epopeea poporului român“, 42 iar
el însuși fiind proclamat “ Homer al nostru“.43
40
Ibidem, pp. 135,136.
41
Antologie și note de Ion Popescu-Siriteanu, Amintiri despre Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1981, p. 9.
42

43

19
 Au fost multe manuscrise, istorii literare și teze de doctorat care ne confirmă unicitatea
operei lui, un text neobișnuit pentru lectura unui neam întreg, a unor cititori care și-au format o
judecată a gustului.
Cercetând viața lui Creangă, observăm ușor că lipsește armonia dintre numărul mic al
dateor biografice și experiența vastă concentrată în opera marelui scriitor. Pentru a-și forma o
idee clară și exactă despre procesul lui de creație, este nevoie să analizăm cu predilecție
jumătatea dintâi a vieții. Autorul Amintirilor e unic în felul său în literatura română, și poate și în
ansamblul celorlalte literaturi, fiind omul care servește ca model pentru apariția și temperamentul
său, dar și ca personalitate artistică. Iacob Negruzzi va spune despre acesta că est ” fiul răzășului
din Humulești, țăran necioplit din creștet până în talpă, gros și gras, nepieptănat și îmbrăcat
prost”44. Copilăria și adolescența au fost anii de concentrare maximă a cunoștinței populare
pentru Creangă. În monografia sa, dedicată operei marelui scriitor humuleștean, Zoe Dumitrescu-
Bușuleanga va spune că ” toată creația lui nu avea să fie decât o selectare, cu gust superior, cu
rafinamentul înnăscut al geniului, din acest material strâns de alții și lucrat după gândul și
priceperea sa”45.
După cum bine observăm, izvoarele râsului în opera lui Creangă, ca și în cea a lui Gogol,
este tot realitatea. Șezătorile, horele și ospețele au însemnat câteva din locurile de inspirație
crengiene. Micul școlar a strâns în urechea și inima lui glumele alegorice, cu timpul înțelegând și
sensurile lor în ceea ce privea ideile despre viață concentrate în ele. Ideea despre viață a lui
Creangă e aceea a poporului, a colectivității de indivizi din care făcea parte. La el totul este văzut
prin prisma grupului pe care-l reprezintă, ” lentilă milenară aplicată uniform de către fiecare
apartenent al grupului și care face să se fixeze formele de viață și părerile despre lume”46.
Din sentimentul de siguranță fără margini, de bună-credință și sinceritate, din încrederea de
viață și valorile ei, ia naștere râsul lui Creangă, care are pornirea interioară conștientă de a
înfăptui o monografie a satului moldovenesc și de a înfăptui un univers tradițional de o energie
fulminantă. Lumea operei crengiene este un mediu dinamic prin care trec toate direcțiile
experienței și ale spiritului de prevedere. Ori tocmai din dorința de a le face să lumineze într-o
manieră neobișnuită, Creangă recurge la umor.

44
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, Viața românească, p.212.
45
Zoe Dumitrescu-Bușuleanga, Ion Creangă, Editura pentru literatură, 1963, p. 30.
46
Ibidem, p. 31.

20
 Suntem obișnuiți să-i spunem ”umor”, cu toate că pentru marele nostru scriitor, ar fi mai
potrivit să i se spună, cum obișnuia și el, de altfel, ”voie bună”. Aceasta este atât de
constituțională, încât creează unul dintre semnele ei de identificare. Voia bună era adresată
poporului și clasei culte: ” Oamenii învățați văd cu toții că el vorbește în numele nostru al
tuturora. Vorbește frumos, vorbește adevărat, vorbește întocmai ca la noi la țară. Dar a fost,
firește, mai răsărit decât noi, mai învățat și mai măreț la condei”47.
De la început și până la sfârșit, opera lui Creangă e numai izbucnire zgomotoasă de râs, și
nu este un râs trist, ci râsul tonifiant al țăranului cu judecată ce denotă optimism, cel care crede
că forțele răului vor fi înfrânte. Humuleșteanul este convins că întunericul va fi dominat de
lumină. Cititorul este prezent, alături de creator, râzând zgomotos, la învingerea fortelor răului, la
ridicularizarea morții. Dacă toate aceste trăsături au fost desprinse din tradiția moralei populare,
tot aceasta l-a ajutat pe Creangă în a-și forma propriul caracter, care-și are drept piloni ”valorile
eterne ale muncii, efortului creator și generozității, ale desăvârșirii morale” 48.Deci, izvorul
povestirilor îl constituie, fără îndoială, viața pe care autorul a dus-o în satul natal, Humulești.
Creangă povestește cu scopul de a ajunge în sufletele cititorului care au de învățat de la el.
Povestirile lui au un caracter moralizator, prin intermediul cărora înțelegem ideile generale ale
scriitorului asupra unor valori ale vieții, la înțelegerea figurii sale filozofice și etice. Una dintre
primele sale povestiri, Moș Nechifor Coțcariul este cea mai interesantă dar și discutată lucrări. În
scrisoarea sa către Nicu Ganea, Titu Maiorescu avea să-și prezinte nemulțumirea față de aceasta,
dar și dorința de a nu o mai vedea publicată. Toate acestea pentru că a observat îndrăznelele din
cale afară de glumețe ale lui Creangă dar și atitudinea sa ambiguă. Moș Nechifor îi conferă
narațiunii un caracter interesant, încetiniri și accelerări, ”om vrednic și de-a pururea vesel” 49,
”șăgalnic”50. Scriitorul humuleștean a creat aici personaje hâtre, tratând astfel ”o povestire de tip
boccaccesc, excelentă”51.
O povestire satirică, îndreptată împotriva leneșilor este Povestea unui om leneș. Aici
personajul principal reprezintă lenea întruchipată până la absurditate, ”de leneș ce era, nici
îmbucătura din gură nu și-o mesteca”52. Creangă ironizează, este vorba de un râs batjocoritor ce

47
Dumitru Furtună, Cuvinte și mărturisii despre Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1990, p. 68.
48
Zoe Dumitrescu-Bușuleanga, op. cit., p. 157.
49
Ion Creangă, Povești. Amintiri. Povestiri, Editura GRAMAR, București, 2011, p.206.
50
Ibidem, p. 206.
51
Zoe Dumitrescu-Bușuleanga, op. cit., p. 105.
52
Ion Creangă, op. cit., p. 220.

21
plasează povestirea printre cele mai reprezentative lucrări scrise de scriitorul nostru. Dialogurile
sunt sprijinite de preocupările exagerate ale țăranilor față de leneș: ” Și satul, văzând că acest om
nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire
și altora”53.
Zoe Dumitrescu-Bușuleanga afirmă ca Creangă este un ”iubitor al nonconformismului
social”54. Povestirea Popa Duhu vine în susținerea acestei idei. Autorul recurge la numeroase
anecdote pentru a lumina latura neobișnuită a gândirii. În această povestire sunt evidențiate cele
mai reușite efecte estetice, precum cele în care personajul este pus să bea ” agheasma rusească” 55
și să cânte ” antifoanele bețivelor pe glas al patrulea”. 56
Ion Creangă nu a cedat în fața predecesorilor și antemergătorilor lui, el nu a știut
splendoarea clasicismului, nu era în curentul literaturii moderne, doar ceea ce auzise la Junimea,
sau din relația sa cu Eminescu. El a cunoscut frumusețile artistice și literare din talentul său fără
margine, și nu prin citire ca alții. La scriitorul moldovean totul este autentic și personal,
”neașteptând un ajutor de la nimeni, căci poate era târziu la vârsta lui, ceea ce a produs a fost de
la el și prin el”.57 Sentimentul de afecțiune pentru neamul său a fost atât de extins și l-a știut atât
de bine, încât a avut darul să pătrundă în sufletul lui nepătruns și ” să înțălenească pentru vecie
icoana țăranului sfătos și glumeț de la țară”58. Creangă și-a însușit măiestria narațiunii, cu
întregul său tacâm, de la povestașul popular la care a fost atent nopți întregi în vremea copilăriei
și adolescenței. Folosind proverbul, vorba de duh, maxima populară, el adâncește și mai mult
bogăția și varietatea de valori afective.

3.1 Umorul de situaţie în povestirile lui Creangă

Indiferent dacă abordează în opera sa de artă temele folclorice, sau dacă doar relatează
povestirile sale îmbibate cu o intensitate satirică puternică, sau dacă-și împărtășește clipele
petrecute în copilărie, Creangă nu face decât să se îndrepte către același univers propriu. Acest

53
Ibidem, p. 220.
54
Zoe Dumitrecu-Bușuleanga, op. cit., p. 107
55
Ion Creangă, op. cit., p. 228.
56
Ion Creangă, op. cit., p. 229
57
Antologie și note de Ion Popescu-Siriteanu, op. cit., p. 62.
58
Ibidem, p. 62.

22
univers ne prezintă lumea alături de care autorul a dus o existență frumoasă, desprinzând din ea
cele mai interesante situații pe care avea să le întrunească într-o operă de mare valoare pentru
literatura română. Cei care trec prin astfel de situații comice, dar poate e mai bine să spunem
umoristice, sunt țăranii, preoții, boierii meschini, învățătorii, babele hâtre, etc.
Zoe Dumitrescu-Bușuleanga afirma că acest scriitor ”nu este un simplu povestitor popular,
ci un creator de artă originală” 59. Este adevărat, pentru că nu în zadar, Amintiri din copilărie a
fost considerat ”primul roman al copilărie țărănești”60. Încă de la începutul acestuia, ne facem
cunoscuți cu lumea humuleșteană: ” stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni
mai erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă- Doamne, a mă rădica băieţaş la
casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi (r ăzăşesc)
vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una; Vatra Satului, Delenii şi Bejenii” 61. Se observă
mândria scriitorului de a face parte din acest sat. Sunt zugrăvite în continuare, prin cuvinte de un
umor inedit, situații care trezesc râsul până la lacrimi de bucurie: ” Și unde nu ne trezim într-o
bună dimineață plini ciucur de râie căprească de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut?
Dascălul nu ne mai primea în școală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicu n-ave cine-l
înștiința, merindele erau pe sfârșite, rău de noi!”62 Trezește un interes deosebit această manieră a
lui Creangă de a-și relata pățaniile, parcă încadrându-ne și pe noi în lumea lui. Citindu-l, te
trezești în mijlocul copilăriei și-ți amintești cum a fost copilăria ta, poate nu la fel de interesantă
și plină de ghidușii.
Peripețiile expuse în a doilea capitol al Amintirilor formează un tablou inedit, în care
umorul de situație aproape că te fură și te duce pe meleagurile bunei dispoziții, a veseliei și a
zâmbetelor până la urechi. Situația prin care trece personajul principal, Nică, este una
nemaiîntâlnită la un alt scriitor: ” Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din cas ă și m ă
duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la
dânsul și încă la vro două locuri din sat era câte-un cireș varatic, care se cocea-pălea de
Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine, cum s-o dau ca să nu mă prindă. Întru mai întâi în casa
omului și mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat”. 63
Peripețiile cu uratul de Anul Nou, la

59
Zoe Dumitrecu-Bușuleanga, op. cit., p. 227.
60
George Munteanu, Istoria literaturii romane (Epoca marilor clasici), Editura Porto-Franco, Bucureşti, 1994,
p.97.
61
Ion Creangă, op. cit., p. 142.
62
Ibidem, p. 153.
63
Ibidem, p. 163.

23
scăldat și cu pupăza din tei, inundă prin bogăția imensă de cuvinte, care nu fac decât s ă
stârnească râsul, un umor cum numai Creangă știe să-l provoace.
Putem numi fără nici un fel de reținere marele scriitor român un creator adevărat al celor
mai desăvârșite situații pline de umor. În naturalețea lui rudimentară se află o mare știin ță a
vieții, pe care o îmbină cu ușurință într-un bun al întregii umanități. Constantin Ciopraga spune
despre Creangă că ” povestește cu subliniată plăcere, devorat de reprezentarea cea mai vie,
tinzând să varieze tonalitatea după necesitățile scenice”64. Povestirile sale sunt naive, copilăroase,
sau pline de o ironie înțepătoare, moraliste.
O poveste care scoate în evidență lupta binelui cu răul este Dănilă Prepeleac. Totalitatea
acțiunilor și evenimentelor care alcătuiesc conținutul lucrării sunt comice, hazlii, provoacă râsul,
fiindcă Creangă are umor, iar personajul principal, Dănilă Prepeleac, reprezintă tipul hâtrului.
Comicul de situație din această poveste îl are ca eroul reprezentativ la Creangă, cel care dă
culoare narațiunii. El schimbă mai intâi boii pe un car, apoi carul pe o capr ă, capra pe un gânsac,
iar gânsacul pe o pungă goală: ” Ș-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o păreche de boi m-am
ales c-o pungă; s-apoi și asta pute a pustiiu, bădiță dragă” 65. S-ar părea că această situație ar fi de
ajuns, situație în care autorul scoate în evidență naivitatea personajului său. Dar Creangă nu se
oprește aici, ceea ce urmează stârnește și mai multe hohote: ”Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum
carul cu boii frăține-său și pornește. Cum ajunge în pădure, chitește un copac care era mai mare
și trage carul lângă el; și, fără să dejuge boii, începe a tăie copacul, ca să cadă în car deodată.
Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocănește el cât bocănește, când pârr! cade copacul peste car
de-l sfarmă și peste boi de-i ucide!”66. Scriitorul aduce în final nota moralizatoare: ” se vede că tu
ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii și s ă chinuiești nevasta și
copiii! Haiti! lipsești dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa, ca s ă nu mai
aud de numele tău!”67. Se pare că Creangă al nostru reușește să ne facă să zâmbim și de această
dată. El îmbină cu ușurință umorul cu fantasticul, determinându-și cititorii să-l asculte, iar prin
basmele și poveștile sale se apropie de marii noștri scriitori precum Ioan Slavici, I.L.Caragiale și
Mihai Eminescu, în sensul că ei pun bazele prozei fantastice în literatura română.

64
Antologie și prefață de Ilie Dan, Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă, Editura Albatros,
București, 1990, p. 153.
65
Ion Creangă, op. cit., p. 30.
66
Ibidem, p. 31.
67
Ibidem, p. 31.

24
 Se pare că acest scriitor a fost pus pe glume și în afara operelor sale. Ioan S. Ionescu î și
amintește că: ” într-un timp Creangă se îmbolnăvise rău și intră în spital. Cum la același interval
intrase și un dr. Secundar nou [ pe ] care îl purta prin secție vechiul dr. ; ajungând la patul lui
Creangă întreabă franțuzește pe celalt că cine-i hipopotamul acesta. Creangă îi răspunse la
moment românește că: ” D-voastre trebuie să fiți șeful vreunei menajerii de cunoașteți așa de
68
bine specia hipopotamilor”. Bietul dr. o înghiți când îi spuse celalt cine e Creangă”. Este o
situație de-a dreptul hazlie care nu ne face decât să înțelegem și mai bine caracterul scriitorului și
mai mult decât atât abilitatea lui de a transforma orice necaz în haz.
În povestirile scriitorului se răsfrâng situații care seamănă cu un spectacol filmat, un
”spectacol de măreție simplă”69. Indiferent cât de dinamic n-ar fi ritmul epic, întâmplările nu se
scurg fără a le fi remarcată proprietatea de a-și păstra timp îndelungat caracterele fundamentale.
Sunt situații din viața de zi cu zi, nimic ieșit din comun, doar că aceste întâmplări dobândesc
dimensiuni neprevăzute, încadrându-se astfel în excepțional prin felul și mersul povestirii.
Umorul de situație încadrează opera crengiană în sfera gigantismului, care își face apariția atât
din scene modeste, cât și din altele fabuloase.

3.2 Ion Creangă și energia limbajului

Umorul se așterne în opera marelui Creangă din toate sursele cu putință, servind în toate
situațiile, intenția cu caracter satiric care-i dă originalitate textului. Despre el a afirmat Luca Pîțu
că ” nu este nici moralist , asemenea lui Schmid, nici poet ori filozof, ca Anderson; fără să vrea
este, ca frații Grimm, un folclorist. Creangă e înainte de toate un artist, ca Ch. Perault” 70. Criticul
avea să-l apropie atât de mult pe scriitorul român atât de mult de personalitatea lui Perault pentru
modul în care și-au evocat ideile despre reprezentarea imaginară a realității înconjurătoare, dar și
a limbajului simplu, aceeași prezentare a oamenilor simpli, aceeași viață, același spirit. Creangă
se deosebește însă prin utilizarea abundentă a zicalelor și proverbelor populare oferite cititorului,
prin exresiile care nu pot fi întâlnite la un alt scriitor.
Prin opera sa, humuleșteanul a redat intensitatea celor mai semnificative sentimente și
trăsături ale poporului său. Nu în zadar, I.D.Bălan va spune că numele scriitorului este unul
68
Antologie și note de Ion Popescu-Siriteanu, op. cit., pp. 87,88.
69
Vladimir Streinu, Ion Creangă, Editura Albatros, 1985, p. 83.
70
Antologie și prefață de Ilie Dan, op. cit., p. 86.

25
expresiv, ca ”acele vlăstare viguroase, care cresc din trunchiul arborelui milenar al poporului,
având rădăcinile pierdute-n adâncuri de vreme și frunzișul fremătând în viitor” 71. Creangă este
un narator care-și îndreaptă vorba către auditori, astfel reușește să captiveze atenția celui mai
leneș cititor. Când scria, el nu neglija cititorii imaginari, le cerea mereu părerea, oarecum
cultivându-i. Ăși construia parcă o piramida, în vârful căreia stătea umorul, anecdota, urmată de
comentariul etic, psihologic, social, acesta din urmă, fiind doar rezultatul expunerii.
Opera lui Creangă n-ar fi atât de valoroasă dacă aceasta n-ar fi inundată de frumusețea
limbajului său. G. Călinescu afirma că ”dacă s-ar înlătura lexicul dialectal, totul ar rămâne
uscat”72. Felul prin care se exprima scriitorul român e o noutate pentru literatura noastră. La
prima vedere, vocabularul lui este simplu, dar trebuie un interes profund pentru a-l înțelege ce
vrea să spună prin gloabă, bâzdâganie, flecuțeț, burangic, raclă, zăbavă, păsat, etc. Încărcarea
artistică a limbii iese la suprafață din iluzia acustică, ce provoacă plăcere urechii. Sunt foarte
mulți fonetiști care consideră că există vocale triste și altele vesele. Este un subiect care pentru
genul liric ar însemna ceva, produce efect, însă, pentru proză pare un pic neobișnuit. Numai
înțelegând textul, percepi frumusețea și valoarea acestuia. La Creangă, dacă înțelegi ce vrea să
transmită prin umorul său dulce, înțelegi și limbajul acestuia care intensifică râsetele.
Depunând o muncă intelectuală pentru însușirea limbii lui Creangă, ca un motiv,
motivație fundamentală a afectivității artistice, este o greșeală. G.Călinescu susține această idee,
cu toate că afirmă că la acest scriitor limba trăiește numai prin personajelele lui, care o fac și mai
plăcută. Poate ar fi greșit să numim limba humuleșteanului plăcută, unora le-ar putea produce
chiar iritație. Însă acest fapt este normal, pentru că în caz contrar, aceasta ar fi doar o simplă
modalitate de înțelegere stilistică și nu ar avea puterea de a reprezenta realitatea. Narațiunea lui
Creangă are două realități concentrice: ” întâi pe aceea a povestitorului, care stârnește hazul și
mulțumirea prin chiar prezența lui, [ ... ] apoi pe aceea a lumii din narațiune”73.
Moș Nichifor Coțcariul este povestirea care curge numai cu gesturi și expresii rotative.
Harabagiul este acceptat în lumea care se schimbă mereu prin figura sa constantă: iepele lui sunt
albe ca zăpada, și dacă le schimbă, o face numai pe iepe de același fel, posteuca și feleștiocul fac
mereu ”tronca, tronca”. În această nuvelă, Creangă utilizează și fragmente din melodii
caracteristice neamului său, de aceea eroul său, când întâlnea în cale vreo femeie cânta:
71
Ibidem, p. 105.
72
Ibidem, p. 109
73
Ibidem, p. 112.

26
 Când cu baba m-am luat,
Opt ibovnice-au oftat:
Trei neveste cu bărbat
Și cinci fete dintr-un sat ș.a
Aici limbajul are o energie uimitoare și ai impresia că poate provoca râsul și plânsul în același
timp. Moș Nichifor are gust de vorbă și vorbește chiar și atunci când ar trebui să nu mai spună
nimic: ” – Asemenea și eu gonitori, jupîneșică... că de băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba
mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul; nu i-ar muri mulți înainte, să-i moară!
De-oiu pune eu mâinile pe piept, are să rămâie căruța asta de haimana și iepușoarele de
izbeliște!” (pag. ) În această povestire secretul lui Creangă nu e limbajul abundent, fastuos, ci
mai degrabă capacitatea sa deosebită de a descrie ființa după modul acestuia de a virbi. De aici
reiese comicul de limbaj al povestirii. Din acest motiv, G.Călinescu nu va ezita să afirme că
nuvela dată are multă viață, viață care ”nu vine nici din complexitate, nici cu atât mai puțin din
limba scriitorului [ ... ] ci dintr-un dar de comediograf, care surprinde automatismul verbal al
eroilor”74.
În lucrarea sa neterminată, Făt – Frumos fiul iepei, Ion Creangă reușește să ne surprindă
prin numărul mare de fraze și dialoguri, expresii folosite pentru a spori puterea râsului, evitând
utilizarea moldovenismelor numeroase în oricare altă povrstire. Este doar o schiță dar care ne
face cunoscuți cu modalitatea de formulare a ideilor autorului.
Comicul de limbaj la Creangă este exprimat prin jocul de cuvinte bazat pe echivoc care
au intenția de a provoca râsul. Acest joc nu este întotdeauna de calitate. Există la scriitorul nostru
român expresii care nu stârnesc hazul: ” Dumnezeu să-l iepure” (pentru să-l ierte). Și descrierea
lui Ochilă este un pic exagerată: ” Poate că acesta-i Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu
Chiorâlă, nepot de soră cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de
la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pământului,
care vede toate și pe toți, altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de
frumușel. Parcă-i un boț chilimboț boțit, în frunte cu un ochiu, numai să nu fie de deochiu!”
Pe fiecare pagină din povestirile lui Creangă se găsesc expresii care stârnesc zâmbete,
încât ne întrebăm cum a reușit acest țăran la prima vedere necultivat, să dea naștere prin cele mai
modeste și naturale metode, modele remarcabile de limbă și talent aristic. În aceste texte aproape

74
Ibidem, p. 132.

27
că curg ca dintr-un izvor, cele mai expresive, pline de umor exprimări. Este necesar de menționat
că acesta este unul dintre puținii noștri scriitori, sau poate singurul care își acoperă întreaga operă
cu proverbe, zicători, citate. Proverbele ” Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea”; ” Bine-a
mai zis cine-a zis că boii ară și caii mănâncă”; ” Vorba ceea: Toată pasărea pe limba ei piere”;
”Vorba ceea: Capra sare masa, și iada sare casa”; ” Vorba ceea: Fală goală, traistă ușoară”, ocupă
un loc aparte în povestirile crengiene. În spatele acestora sunt ascunse sensuri ce trebuie
descifrate, sensuri care trezesc voia bună din sufletele noastre, dar care ne fac să medităm asupra
reașității.
Zicătorile oferă o energie incontestabilă limbajului marelui Creangă. Zicătorile precum: ”
Vorba ceea: Arde focu-n paie ude”; ”Vorba ceea: Golutatea înconjură, iar foamea dă de-a
dreptul”; ” Căci știi că este o vorbă: Nu aduce anul ce aduce ceasul”; ” Bine-a zis cine-a zis, ca
să te ferești de omul roș, căci e liștai dracul în picioare, cum văd eu”; ” Vorba ceea: Dacă s-a da
baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor iepei”! dau intensitate limbajului, evidențiind intenția
autorului. Umorul de limbaj este conturat cu ajutorul acestora, cititorul participând de fiecare
dată la cel mai zgomotos râs pe care-l pot provoca înțelesurile acestor zicători.
Citatele propuse de scriitorul nostru român ” Vorba ceea: La plăcinte înainte și la război
înapoi”; ” Ș-apoi vorba ceea: Țiganul, când i-e foame, cântă; boierul se plimbă cu mâinile
dinapoi, iar țăranul nostru își arde luleaua și mocnește într-însul”; Povestea ceea: Un nebun
arunc-o piatră în baltă, și zece cuminți n-o pot scoate” dau o energie expresivă graiului nostru.
Sunt citate tipice poporului nostru, expresii luate din vastul nostru depozit al limbii. Zicerile lui
Creangă ” înaintat la învășătură până la genunchiul broaștei”; ”„ce ți-i scris în frunte ți-e pus”; „îi
plin de noroc ca broasca de păr”; „ ne era a învăța cum nu-i e câinelui a linge sare” îl fac pe
creator un artist individual.
Un aspect fundamental al limbajului crengian îl constituie anacoluctul, construcție care
nu se supune normelor sintaxice literare, dar, care nu reprezintă ceea ce numim greșeli. Acestea
conferă povestirilor o frumusețe aparte: „ Puțin mai este, și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat
altul pe fața pământului, așa de iubit, de slăvit și de puternic”; „ Și care dintre ei are îndrăzneală
mare și noroc și mai mare, umblând pe acolo, găsește din întâmplare câte o piatră din aceste,
picată de pe cerb, când se scutură el la șepte ani odată, și apoi celui om nu-i trebuie altă
negustorie mai bună”.

28
 Limbajul lui Creangă au un înțeles caracterologic când face referire la un personaj
definindu-i tipul. Sunt momente când scriitorul utilizează în sens tipologic sau din dorința de a
intensifica umorul, anumite expresii cunoscute în popor, asemănătoare cu proverbele: „ a plânge
ca o mireasă”, „balcâză și lălâie de-ți era frică să înnoptezi cu dțnsa în casă”, „a o lua de-a
chioara”, „ne ducem dracului pomană”. Sunt formule pe care nu le folosește din întâmplare, ci
pentru a evidenția unele aspecte ale caracterului, stări sufletești.
Defectele omenirii în care trăiește autorul, neajunsurile de caracter sau intelectuale, lenea,
beția, prostia sunt puse în lumină datorită augmentativelor utilizate de Creangă. Numindu-i
„hojmălăi”, „ nandrălăi”, „gligani”, scriitorul nu vrea decât să construiască un univers de mari
dimensiuni. Utilizarea unui alt limbaj ar fi nimicint gliganii. Rîsul împânzește opera lui Creangă,
având intenția de a satiriza, astfel lucrările căpătând originalitate. Humuleșteanul rămâne un
genial scriitor, cu o imagine proprie asupra vieții, dând o limpezire originală, actuală expresiei.
Puțin contează la el caracterul tradițional al narațiunii, el pune accent pe invenție și nu pe regula
gramaticală.Șerban Cioculescu va spune că „ vastitatea experienței sale artistice, săvârșită fără alt
dascăl decât propriul său simț, rămîne una din marile probleme deschise ale criticii noastre
literare și ale stilisticii”75.

75
Ibidem, p. 303.

29