Tema 3.

Noțiunea și caracteristica generală a contractelor comerciale

internaționale.
1. Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea contractelor comerciale
internaţionale.
2. Condițiile de validitate ale contractelor comerciale internaționale.
3. Forma și limba contractelor comerciale internaţionale.
4. Legea aplicabilă contractelor comerciale internaționale.

1.Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea contractelor comerciale

internaţionale
Contractul comercial internaţional este acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi
participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se stabilesc, se modifică sau se
sting raporturi juridice de comerţ internaţional.
Această definiţie conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract comercial
internaţional. Din definiţie rezultă că contractul comercial internaţional este un act volitiv, o
manifestare de voinţă îndreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte
persoane; prin urmare, este un act juridic. Între noţiunile „act juridic” şi „contract” există o
legătură strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este categoria de specie.
Orice contract este un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract.
În definirea noţiunii de contract comercial internaţional, ca și în și de orice act de comerț
internațional, sunt esenţiale două criterii: comercialitatea şi internaţionalitatea 1.
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale. Principiul libertăţii
contractuale permite participanţilor la circuitul comercial internaţional să încheie o
mare varietate de contracte. Unele din ele sunt prevăzute expres de legislaţiile naţionale
şi de instrumentele de drept uniform. Însă, diversificarea vieţii economice şi a
schimburilor internaţionale aduce la apariţia unor noi forme juridice care nu sunt
reglementate în mod special. Acest fapt a determinat necesitatea clasificării contractelor
comerciale internaţionale. Clasificarea dă posibilitatea de a determina trăsăturile
caracteristice ale diferitelor categorii de contracte în vederea facilitării procesului de
calificare a lor şi aplicării corecte a normelor juridice.
Există mai multe criterii de clasificare a contractelor, inclusiv a celor comerciale
internaţionale. Printre criteriile principale de clasificare se numără: conţinutul, modul de formare,

1
Despre comercialitate și internaționalitate, a se vedea: tema1, par.1

1
scopul urmărit de părţi, nominalizarea în legislaţie, efectele produse, modul de executare,
corelaţia între contracte etc.
• În funcţie de conţinutul lor, în dreptul comun, contractele, se împart în:
sinalagmatice şi unilaterale. Acest criteriu de clasificare are la bază repartizarea obligaţiilor
între părţile contractului. Contractele comerciale internaţionale sunt prin excelență
sinalagmatice, întrucât de esenţa operaţiunilor de comerţ internaţional este caracterul lucrativ
al acestora – fiecare din părţi urmăreşte obţinerea contraechivalentului prestaţiei sale.
Importanţa practică a distincției între contractele în sinalagmatice şi cele unilaterale se
învederează sub aspectul deosebirilor dintre regimul juridic al efectelor produse de aceste două
categorii de contracte. Caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contratele
sinalagmatice determină anumite efecte specifice, care nu se pot găsi la contractele unilaterale:
- excepţia de neexecutare, care constă în aceea că partea contractului sinalagmatic este
în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută
obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă
din lege sau din natura obligaţiei;
- riscul contractual în cazul imposibilităţii fortuite de executare a contractului de către
una din părţi; dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive
independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul
de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, riscul contractual îl suportă partea
contractului care este debitorul obligaţiei imposibil de executat;
- rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una din părţile contractului
sinalagmatic nu execută obligaţiile sale contractuale, cealaltă parte este îndreptăţită să
rezoluţioneze contractul.
• În funcţie de scopul urmărit de părţi, în dreptul comun, contractele se clasifică
în contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Specificul contractelor comerciale
internaţionale constă în faptul că ele sunt cu titlu oneros, ceea ce se explică prin caracterul
lucrativ al activităţii comercianţilor. În această categorie intră şi unele contracte care în dreptul
comun pot fi (iar în unele sisteme de drept chiar se prezumă a fi) unilaterale şi cu titlu gratuit,
de exemplu: mandatul, împrumutul şi depozitul, deoarece în comerţul internaţional acestea
presupun existenţa unei remuneraţii.
În literatura de specialitate s-a remarcat intrusiunea titlului gratuit în structura unor acte
juridice de comerţ internaţional, îndeosebi în cazuri precum: distribuirea fără plată de eşantioane,
soldurile de mărfuri sau licenţele neremunerate de brevete de invenţii. În realitate, şi aceste

2
operaţiuni se înscriu în categoria actelor cu titlu oneros, deoarece, chiar dacă o remunerație nu
este direct percepută, le lipseşte factorul psihic de binefacere, intenţia de a procura un folos
altuia, fără a urmări nimic în schimb – animus donandi. Într-adevăr, obiectele oferite gratuit
îndeplinesc funcţii publicitare, având ca scop atragerea clientelei. Vânzările sub cost (în regim
de sold) urmăresc interesele comerciantului de a evita pierderi şi mai mari, dacă nu vor fi
lichidate stocurile de mărfuri care nu mai sunt competitive. Contractul de licenţă gratuită a unui
brevet de invenţie are de obicei avantaje ce rezultă din alte operaţii corelative (de exemplu,
vânzarea de instalaţii, pătrunderea pe o nouă piaţă etc.). 2
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.
Contracte comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor
este certă şi poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului. Marea majoritate a
contractelor cu titlu oneros (deci și a contractelor comerciale internaționale) sunt comutative.
Contracte aleatorii sunt acele contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor, sau
numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, astfel încât, la momentul încheierii
contractului, nu se poate cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine câştigul sau pierderea
fiecărei părţi, iar uneori nici nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere. Astfel, în
contractul internaţional de asigurare naşterea obligaţiei asigurătorului de plată a despăgubirii
de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil dar incert, care poate să aibă loc sau nu –
riscul asigurat.
Importanţa practică a distincţiei între contractele comutative şi aleatorii se manifestă
sub următoarele aspecte:
- ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea reciprocităţii şi
echivalenţei prestaţiilor, în privinţa unui asemenea contract nu se poate intenta acţiunea în
anulare pentru leziune;
- un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipseşte elementul aleatoriu.
• În funcţie de modul de formare, contractele, inclusiv cele de comerţ
internaţional, se clasifică în: consensuale, solemne, şi reale.
Contracte consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei lor. Dacă manifestarea
de voinţă este însoţită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da validitate contractului, ci
pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. Majoritatea
covârșitoare a contractelor de comerț internațional sunt sinalagmatice.

2 O.Căpăţînă, B.Ştefănescu. Tratat de drept al comerţului internaţional. Vol. 2. - Bucureşti: Editura Academiei, 1987, p.10.

3
 Contracte solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe lângă acordul de
voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, de regulă autentificarea lor, impuse de
lege sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. În majoritatea sistemelor de
drept legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă
sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul
îndeplinirii condiţiei de formă. În aceste cazuri, forma solemnă a contractului este un element
constitutiv al acestuia, în a cărei lipsă el nu poate fi valabil încheiat; nerespectarea formei
solemne aceasta atrage întotdeauna nulitatea contractului.
Contracte reale sunt contractele pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţă, mai
este necesară remiterea unui bun de către una din părţi către cealaltă; aceste contracte se
consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul
prestaţiei uneia din părţi. În dreptul comerțului internațional contractele reale sunt puțin
frecvente, fiind utilizate uneori, în special, în sfera transporturilor internaționale.
• În funcţie de modul de executare, contractele, inclusiv cele de comerţ
internaţional, se clasifică în contracte cu executare instantanee şi contracte cu executare
succesivă.
Contracte cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au ca obiect
una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu. 3 De exemplu, într-un
contract de vânzare internaţională de mărfuri, vânzătorul transmite dreptul de proprietate
asupra bunului vândut, iar cumpărătorul îşi execută obligaţia de plată a preţului, imediat, dintr-
o dată.
Contracte cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se desfăşoară
în timp, fie ca o prestaţie continuă (aşa este contractul de leasing), fie ca o succesiune de
prestaţii (aşa este contractul de vânzare-cumpărare cu livrarea mărfurilor în tranșe, contractele
de furnizare de electricitate, de gaze naturale).
Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în contracte cu executare
continuă şi contracte cu executare eşalonată. În primul caz, raportul obligaţional este
permanent, continuu (de ex., leasingul, contractul de societate comercială). În al doilea caz
contractul se execută sub formă de prestaţii repetate, care alcătuiesc un tot întreg (de ex.,
vânzarea eşalonată a diferitelor piese componente ale unui echipament complex). Criteriul
acestei subdiviziuni rezidă în caracterul indivizibil al prestaţiilor eşalonate, care împiedică
împărţirea „în tranşe”, cum este cazul contractelor cu executare continuă (de ex., contractul de

3 În literatura franceză s-a estimat că „instantaneu” înseamnă că executarea se face printr-o prestaţie unică, chiar dacă pentru
aceasta se cere un anumit timp (de ex., construcţia unui imobil). A se vedea: A.Benabent. Op. cit., p.14.

4
leasing, care poate fi împărţit în perioade). Interesul acestei distincţii vizează mai ales cazul
neexecutării parţiale: chiar dacă neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poare
servi ca temei pentru rezoluţiunea totală a contractului, întrucât celelalte prestaţii izolat nu mai
prezintă interes (echipamentul complex incomplet nu prezintă nici o valoare).
Importanţa practică a acestei clasificări constă, în special, caracterul și efectele
rezoluțiunii în cazul neexecutării contractului 4.
• Clasificarea contractelor, inclusiv a celor comerciale internaţionale, poate fi
făcută după cum acestea sunt sau nu sunt expres reglementate de lege. În funcţie de acest
criteriu, contractele se clasifică în contracte numite, contracte nenumite şi contracte complexe.
Contracte numite sunt acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice
determinate, poartă fiecare câte un nume specific şi sunt reglementate expres de legea statului
respectiv sau de normele pertinente ale reglementărilor internaţionale în materie.
Contracte nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală specifică şi nu
sunt expres reglementate de lege, întrucât nu se încadrează într-o categorie determinată.
Contracte complexe sunt acele contracte care îmbină elemente ale unor contracte
diferite, numite sau nenumite. Existenţa contractelor nenumite şi complexe rezidă în principiul
libertăţii contractuale care presupune posibilitatea pentru părţile contractante de a găsi forme
juridice netradiţionale pentru a îmbrăca operaţiunile pe care le săvârşesc. Diversificarea vieţii
economice şi a schimburilor internaţionale determină faptul că contractele existente în
legislaţiile naţionale şi în instrumentele de drept uniform se dovedesc a fi incapabile să satisfacă
noile raporturi sociale. Practica generează în permanenţă noi forme juridice menite să
perfecteze marea varietate a operaţiunilor realizate de participanţii la circuitul comercial
internaţional. Astfel, pe lângă contractele tradiţionale, preluate încă din dreptul roman:
vânzarea-cumpărarea, schimbul, locaţiunea, împrumutul etc., în legislaţiile naţionale şi în
instrumentele de drept uniform moderne au apărut noi contracte, având o structură complexă:
leasingul, franchisingul, factoringul etc.
Un exemplu elocvent în această privinţă îl constituie evoluţia contractului de societate.
Cunoscut încă de dreptul roman, acest contract a căpătat o dezvoltare vertiginoasă în epoca
contemporană, creându-se forme diverse de societăţi comerciale. Aceste instituţii nu mai pot fi
cuprinse de prevederile codurilor civile în materie de societate civilă, ceea ce a determinat
necesitatea unor noi reglementări, aşa încât în dreptul ţărilor cu economie de piaţă avansată se

4
Mai detaliat a se vedea la subiectul Mijloacele juridice în cazul neexecutării contractului din cadrul temei
Efectele contractelor comerciale internaționale.

5
distinge ca o ramură aparte - dreptul societăţilor (numit și ”drept corporativ”). La fel, au fost
elaborate şi reglementări uniforme pe plan internaţional în materia dată.
De asemenea, participanţii la raporturile civile pot conveni să aplice diferite
reglementări ale contractelor numite, „inventând” noi construcţii juridice. De exemplu, o parte
poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preţ, cum ar fi cazul contractului de vânzare-
cumpărare, ci în schimbul prestării de către cealaltă parte a unor servicii. Într-o atare ipoteză,
drepturile şi obligaţiile părţii care livrează bunul ar fi reglementate de prevederile referitor la
contractul de vânzare-cumpărare, iar drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi – de prevederile în
materia contractului respectiv de prestări de servicii.
Uneori, îmbinându-se într-un contract complex, elementele contractelor numite se
modifică, căpătând trăsături specifice operaţiunii pe care o perfectează. Aşa, spre exemplu, în
practică contractele care deservesc operaţiunile de leasing internaţional deseori au un caracter
complex, cuprinzând elemente ale contractelor de locaţiune, vânzare-cumpărare şi mandat.
Însă, un asemenea contract nu reprezintă o îmbinare mecanică a elementelor menţionate,
deoarece fiecare din acestea capătă valenţe proprii menite să asigure desfăşurarea operaţiunii
în cauză.
Importanţa acestei clasificări se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor care
sunt aplicabile acestor categorii de contracte. Contractelor numite li se aplică, în primul rând,
reglementările speciale referitoare la fiecare contract în parte, precum şi dispoziţiile generale
care cârmuiesc contractele şi obligaţiile. Datorită faptului că legislaţia (naţională sau interna-
ţională) conţine reglementări complete, părţile nu au necesitatea să determine detaliat clauzele
contractuale. În măsura în care părţile nu au derogat expres de la prevederile legale în domeniul
contractului respectiv, acestea îi sunt aplicabile.
Situaţia este diferită în cazul contractelor nenumite şi complexe, întrucât se poate pune
problema calificării corecte a acestora. Contractelor în cauză li se aplică, fără îndoială,
prevederile generale în materie de contracte şi obligaţii, iar alte reglementări aplicabile sunt
stabilite prin acordul de voinţă al părţilor. De asemenea, în virtutea regulilor privind analogia
legii, acestor contracte li se pot aplica reglementările în domeniul contractelor celor mai
apropiate. Uneori, rolul de interpretare a clauzelor acestor contracte în vederea stabilirii voinţei
reale a părţilor îi revine instanţei de judecată sau de arbitraj.
• În funcţie de corelaţia între ele, contractele se clasifică în: contracte principale
şi contracte accesorii.
Contracte principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror
soartă nu depinde de alte contracte. Contracte accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele
6
contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu, contractele de gaj, de fidejusiune,
de garanţie bancară sunt contracte accesorii menite să asigure executarea unor contracte
principale: un contract internaţional de împrumut sau de credit bancar.
Contractul accesoriu poate fi încheiat printr-un contract distinct sau poate fi inserat într-
o clauză specială în cuprinsul contractului principal. Drept exemplu poate servi clauza penală
– convenţie care are ca scop contribuirea la executarea unui contract principal, situându-se
printre alte clauze ale acestuia.
Importanţa delimitării acestor categorii de contracte se manifestă prin aceea că, în timp
ce validitatea contractului principal se analizează în mod de sine stătător şi independent de alte
contracte, în funcţie numai de propriile sale elemente, soarta contractului accesoriu este
determinată de cea a contractului principal pe care îl însoţeşte, după principiul: accesoriul
urmează soarta principalului. Această dependenţă se manifestă atât sub aspectul condiţiilor de
validitate, cât şi sub aspectele momentului încheierii şi încetării contractului; anularea sau
încetarea contractului principal atrage, de plin drept, anularea sau încetarea contractului
accesoriu.
• După modul în care se exprimă voinţa părţilor, contractele pot fi clasificate în:
contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii şi contracte autorizate.
Contracte negociate sunt acele contractele ale căror clauze sunt rezultatul negocierilor
între părţi, fără intervenţia vreunei voinţe din exterior. Aceste contracte sunt tradiţionale pentru
dreptul comerţului internaţional. Încheierea lor presupune, de obicei, existenţa unei faze
precontractuale, în cadrul căreia partenerii contractuali poartă tratative, discuţii privind obiectul
viitoarei prestaţii, natura şi întinderea obligaţiilor şi alte condiţii ale operaţiunii juridice
preconizate. Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor
decizii comune asupra tuturor aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se materializează în
clauzele contractului.
Contracte de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite de către
una din părţi, cealaltă neavând putinţa să le negocieze şi să influenţeze asupra conţinutului lor.
Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două posibilităţi: ea poate să-l accepte,
adică să adere la el, sau să renunţe la încheierea contractului.
În epoca modernă, contractele de adeziune devin tot mai frecvente în toate sferele
activităţii economice: în domeniul producţiei, comerţului, prestării serviciilor. În comerţul
internaţional ele sunt utilizate pe larg de companiile de transporturi, de asigurări, de către bănci
şi alţi întreprinzători. De regulă, aceste contracte se înfăţişează sub forma unor „condiţii gene-
rale”, „contracte-tip” inserate pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse
7
potenţialilor cocontractanţi.
Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Latura pozitivă
a acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite pentru toţi consumatorii unui produs sau
serviciu, ele simplifică derularea operaţiunii în cauză, scutesc părţile de cheltuielile de bani,
timp şi eforturi necesare în vederea negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte.
Utilizarea îndelungată a unor contracte tipizate duce la constituirea unor noi categorii de
raporturi contractuale şi chiar la apariţia unor noi instituţii de drept. De exemplu, aşa contracte
internaţionale moderne cum sunt leasingul, franchisingul, factoringul constituie rezultatul
folosirii îndelungate în practică a unor contracte-tip, condiţii generale standardizate, elaborate
de mari companii sau asociaţii profesionale, care au fost treptat legiferate la nivel de acte
normative naţionale şi internaţionale.
În ceea ce priveşte dezavantajele acestei modalităţi de contractare, ele se manifestă prin
pericolul abuzurilor din partea participanţilor profesionişti la circuitul comercial faţă de
participanţii neprofesionişti sau din partea companiilor mari, care deţin o poziţie dominantă pe
piaţă, faţă de companiile mici sau mijlocii. Datorită poziţiei sale superioare economice, sociale,
intelectuale etc., partea mai puternică a contractului are posibilitatea de a dicta condiţiile sale,
astfel încât contractul nu mai constituie rodul acordului echilibrat de voinţă al părţilor, întrucât
lipseşte negocierea echitabilă a clauzelor contractuale. Impunerea unilaterală a condiţiilor
favorabile părţii mai puternice uzurpează libertatea voinţei aderentului, contravine principiilor
egalităţii participanţilor la raporturile civile şi comerciale, echităţii şi bunei-credinţe.
În vederea contracarării acestor fenomene negative, în legislaţiile naţionale 5, precum şi
la nivel transnaţional 6, sunt stipulate prevederi având ca scop controlul echităţii clauzelor
contractelor de adeziune şi respectarea echilibrului între interesele părţilor contractului.
Contracte obligatorii (forţate) sunt acele contracte a căror încheiere şi al căror conţinut
sunt impuse prin lege. Existenţa contractelor obligatorii constituie o excepţie de la principiul
libertăţii contractuale. Legislaţiile naţionale prevăd cazuri când încheierea contractelor de către
anumite categorii de subiecţi este obligatorie. 7
Contracte autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot

5 A se vedea: art.1069-1081 C.civ.RM privind clauzele abuzive.

6 A se vedea: Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii // Journal Officiel L 95 din 21.04.1993; Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20.12.1985 privind protecţia
consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara întreprinderilor comerciale // Journal Officiel L 372 din 31.12.1985;
Directiva 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20.05.1997 privind protecţia consumatorilor în materia
contractelor la distanţă // Journal Officiel L 144 din 04.06.1997.
7 Astfel, în dreptul nostru, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători,

nr.1553/1998 (MO, nr.38-39 din 30.04.1998); Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele
produse de autovehicule, nr.414/2006 (MO, nr.32-35 din 09.03.2007.

8
produce efecte fără o autorizaţie (acord, încuviinţare, permisiune, consimţământ) din partea
unui terţ, de regulă, unei autorități publice. De exemplu, în unele state există regimul de
autorizare (licențiere) a unor operațiuni de export/import.
• În funcţie de efectele produse, contractele pot fi constitutive, translative sau
declarative de drepturi.
Contracte constitutive sunt acele contracte prin care se constituie drepturi subiective până
atunci inexistente în patrimoniul titularului lor. În comerţul internaţional prin contracte se
constituie, de regulă, drepturi de creanţă. Majoritatea contractelor comerciale internaţionale fac
parte din această categorie. Contractele constitutive de drepturi reale (de exemplu, contractele
prin care se constituie dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute sau
dreptul de superficie) se întâlnesc mult mai rar în comerţul internaţional. Contracte translative
sunt în special contractele prin care se operează transferul fie al dreptului de proprietate (cum
este cazul vânzării internaţionale de mărfuri), fie al unui drept de folosinţă (de exemplu,
contractul de licenţă, de brevet de invenţie, de leasing, de franciză). Contractul translativ de
drepturi de creanţă (cesiunea de creanţă) este întâlnit mai des în comerţul internaţional sub forma
contractului de factoring. În sfârşit, contractele declarative de drepturi, prin care se recunosc,
se constată, se consolidează drepturi care deja există (de exemplu, contractul de tranzacţie), se
întâlnesc relativ rar în comerţul internaţional.
• În funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale
internaţionale se împart în contracte pe termen scurt (până la 1 an), mediu (între 1 şi 5 ani) şi
lung (peste 5 ani). În comerţul internaţional numeroase contracte se încheie pe termen mediu
şi lung (aşa cum sunt contractele de aprovizionare cu materii prime şi energie, de cooperare
economică internaţională şi multe altele). Aceste contracte prezintă anumite particularităţi sub
aspectul regimului lor juridic. Astfel, întrucât la momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna
stabilite cu precizie toate detaliile viitoarei operaţiuni comerciale, contractele de durată lungă şi
medie îmbracă uneori forma unor contracte-cadru cu conţinut generic, care apoi sunt detaliate
prin contracte subsecvente, complementare, pentru fiecare etapă de executare. De asemenea,
pentru a preveni periclitarea echilibrului contractual iniţial stabilit de către părţi, datorită
survenirii anumitor riscuri aferente comerţului internaţional, părţile inserează în asemenea
contracte clauze specifice, menite să asigure menţinerea valorii sau adaptarea contractului la
noile împrejurări (cum sunt clauzele de consolidare valutară, de revizuire a preţului, de
hardship etc.).
• În funcţie de obiect, contractele comerciale internaţionale pot fi clasificate în

9
contracte de livrare de mărfuri (de exemplu, vânzarea-cumpărarea şi schimbul), de prestare
de servicii (care se manifestă în formele cele mai variate: transport, asigurare, intermediere,
consulting, servicii bancare etc.) şi de executare de lucrări (contractul de antrepriză pentru
lucrări de construcţii, montaj, de engineering etc.).

2. Condițiile de validitate ale contractelor comerciale internaționale.

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg toate
cerinţele stabilite de legea aplicabilă sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă
efecte juridice. În cazul în care nu sunt întrunite aceste condiţii, contractul nu poate valabil
exista. După sursa lor, condiţiile de validitate se clasifică în condiţii legale şi condiţii voluntare.
Condiţiile legale sunt cele stabilite de lege in abstracto. Prin condiţii voluntare se înţelege
condiţiile de validitate stabilite in concreto pentru un contract dat prin voinţa părţilor. Astfel, va
fi o condiţie voluntară stipularea de către părţi a formei autentice pentru un contract, care,
potrivit legii aplicabile, este consensual.
În lipsa unor reglementări speciale, condiţiile de validitate a contractelor comerciale
internaţionale sunt cele de drept comun. În sistemele de drept continental (romano-germanic)
condiţiile în cauză sunt tratate destul de uniform. Acestea sunt: capacitatea 8, consimţământul
(acordul părţilor), obiectul şi forma (atunci când rezultă că este prescrisă de lege sub pedeapsa
nulităţii). Legislaţiile europene de tradiţie romano-germanică (dreptul continental) cuprind
reglementări similare în materia dată cu acelea ce sunt consacrate în dreptul nostru. Fapt firesc,
întrucât la elaborarea noului Cod civil, unde îşi are sediul principal materia în cauză, s-au
recepţionat principiile şi regulile de bază care s-au statornicit în sistemele de drept occidentale
de tradiţie romano-germanică.
Consimţământul (acordul părţilor) în contractele comerciale internaţionale
Consimţământul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un
contract. Una dintre trăsăturile definitorii ale consimţământului este exteriorizarea voinţei
persoanei de a încheia un contract. Contractele pot fi exteriorizate în diferite modalităţi: în
scris, verbal sau prin acţiuni concludente. Manifestarea de voinţă poate fi expresă (directă),
atunci când are loc prin mijloace care pot să o aducă nemijlocit la cunoştinţa terţilor, sau tacită
(indirectă, implicită), când se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voinţa, dar
permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris oferta
vânzătorului sau care ridică mâna în cazul vânzării la licitaţie îşi exprimă voinţa expres.

8 Problematica capacităţii de exerciţiu excede obiectul nostru de studiu.

10
 În acest context este de reţinut că tăcerea în sine, ca şi inacţiunea, nu produce efecte
juridice. Prin natura sa, tăcerea nu permite stabilirea voinţei persoanei de a încheia un contract.
Tăcerea se consideră ca exprimare a voinţei de a încheia un contract numai în cazurile expres
prevăzute de lege sau de acordul părţilor. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare a unei oferte
atunci când legea, practica stabilită între părţi sau uzanţele îi conferă această valenţă. 9 De
asemenea, unele contracte (în special cele încheiate pe o durată nedeterminată), în cazurile
prevăzute de prevederile legale pertinente, pot fi prelungite prin tacita reconducţiune.
Consimţământul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui contract,
consimţământul trebuie să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză. Aceste condiţii nu sunt
întrunite atunci când consimţământul este alterat de vicii: eroare, dol, violenţă sau leziune.
Viciile de consimţământ. Luarea hotărârii de a încheia un contract este precedată de o
operaţie intelectuală, în cursul căreia autorul actului îşi reprezintă consecinţele economice şi
juridice ale actului, apreciază avantajele şi dezavantajele şi numai după aceea ia decizia. Este
cert că, dacă premisele de la care porneşte această operaţie intelectuală sunt false – rezultat al
unei erori, ori dacă decizia este luată în rezultatul unei constrângeri, consimţământul nu poate
fi considerat conştient sau liber şi deci nu trebuie să producă efecte juridice. Totuşi, nu orice
alterare a procesului psihologic de formare a consimţământului duce la anularea actului
respectiv, ci doar o aşa alterare care prezintă o anumită gravitate şi numai în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.
Eroarea este reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui contract. Eroarea poate fi
de fapt sau de drept. Eroarea de fapt este reprezentarea greşită a unei situaţii faptice la
încheierea contractului (referitor la obiectul actului, calităţile lui, persoana cocontractantului
etc.). În literatura juridică s-a expus părerea, conform căreia eroarea de fapt, în principiu, nu
constituie un viciu de consimţământ în contractele comerciale internaţionale, fiind
incompatibilă cu profesionalismul comerciantului. 10 Nu agreăm această opinie, din motivul că
diversitatea şi complexitatea crescândă a operaţiunilor comerciale internaţionale lasă loc pentru
erori chiar şi din partea comercianţilor profesionişti, justificând tratarea erorii de fapt în calitate
de viciu de consimţământ. În această ordine de idei trebuie remarcat faptul că autorii Principiilor
UNIDROIT s-au referit expres la eroarea de fapt în art.3.4: „eroarea reprezintă o percepere
eronată referitoare la faptele realităţii sau la prevederile legale survenită la momentul încheierii
contractului”.

9 A se vedea Tema 3.3 Acceptarea ofertei.

10 M.N. Costin, S.Deleanu. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. - Bucureşti: Lumina Lex, 1995, p.29-30; D.-A.
Sitaru. Op cit., p.488.

11
 Eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau conţinutului normelor de
drept (cu excepţia normelor imperative ori a celor ce privesc ordinea publică). În doctrină s-a
specificat că, dacă în dreptul civil naţional eroarea de drept, de regulă, nu afectează valabilitatea
consimţământului, operând prezumţia că toţi cunosc legea, situaţia este alta în raporturile de
comerţ internaţional. Aici se admite că prezumţia de cunoaştere a legii nu operează cu privire
la normele de drept dintr-un stat străin; pentru comerciantul dintr-o anumită ţară reglementările
aplicabile într-o altă ţară nu pot fi tot atât de familiare ca reglementările lui naţionale. 11
Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a contractului comercial internaţional,
este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra căruia reprezentarea este
falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută
realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. În acest sens art.3.5 al Principiilor UNIDROIT prevede
că o parte poate invoca nulitatea contractului pentru eroare dacă, la momentul încheierii
contractului, eroarea era de o asemenea importanţă încât o persoană aflată în aceeaşi situaţie ar
fi încheiat contractul doar în termeni complet diferiţi sau nu l-ar fi încheiat deloc dacă adevărata
situaţie de fapt sau de drept ar fi fost cunoscută. Partea este îndreptăţită să invoce eroarea dacă:
- cealaltă parte să fi făcut aceeaşi eroare, ori s-a aflat la originea acelei erori, sau a
cunoscut ori ar fi trebuit să cunoască existenţa erorii acţionând astfel împotriva principiilor
bunei-credinţe în materie comercială prin lăsarea în eroare a cocontractantului sau
- cealaltă parte nu a acţionat în baza contractului, până la data invocării nulităţii
contractului.
Pentru ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la
următoarele elemente:
Natura contractului. Eroarea care se referă la acest element (error in negotio) este
considerată ca cea mai gravă formă a erorii (numită în doctrină eroare-obstacol) şi în unele
sisteme de drept naţionale este sancţionată cu nulitatea absolută. Eroarea în privinţa naturii
contractului este, de exemplu, atunci când o parte crede că încheie un anumit contract, iar
cealaltă parte consideră că încheie un alt contract.
Calităţile substanţiale ale obiectului contractului. Eroarea care se referă la acest element
(error in substantiam) ţine de acele calităţi ale obiectului care ţin de însăşi esenţa lui şi fără de
care el nu ar fi ceea ce este. La aceste calităţi se atribuie atât însuşirile materiale ale obiectului,
cât şi alte elemente, ca: autenticitatea, apartenenţa, vechimea, aptitudinea de a servi destinaţiei
avute în vedere etc.

11 O.Căpăţînă, B. Ştefănescu. Op. cit., p.16.

12
 Părţile contractului. Eroarea asupra părţilor cu care s-a încheiat contractul (error in
personam) produce efecte numai în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al
încheierii contractului. Contractele comerciale internaţionale în care persoana
cocontractantului este decisivă la încheierea lor (intuitu personae) sunt destul de numeroase;
acestea sunt, de exemplu, contractele în care identitatea, pregătirea profesională, experienţa,
reputaţia în afaceri, capacităţile specifice şi alte calităţi ale cocontractantului sunt decisive la
încheierea actului: contractele internaţionale de împrumut, de mandat, de societate comercială, de
antrepriză etc.
Nu poate servi ca temei pentru anularea contractului eroarea care este imputabilă celui
al cărui consimţământ este viciat. Eroarea este imputabilă acestuia dacă el a manifestat
neglijenţă, nu a luat măsurile elementare de precauţie, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se informa.
În acest sens, art.3.5(2) lit.a) al Principiilor UNIDROIT precizează că „o parte nu va putea cere
anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din neglijenţă gravă”. În acest caz, eroarea
este inexcuzabilă. Faptul dacă este sau nu imputabilă eroarea persoanei a cărui consimţământ
este viciat se apreciază în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. La fel, nu va putea fi
invocată eroarea care „se referă la aspecte în privinţa cărora riscul erorii a fost asumat sau dacă,
reieşind din situaţie, acest risc trebuie să fie suportat de către partea în eroare” (art.3.5(2) lit.b)
al Principiilor UNIDROIT).
Dovada erorii îi incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţământ. Fiind un fapt
juridic, eroarea poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace dolosive sau viclene
pentru a o determina să încheie un contract. În privinţa acestui viciu de consimţământ art.3.8
al Principiilor UNIDROIT dispune că o parte poate invoca nulitatea contractului atunci când a
fost determinată să încheie contractul prin manopere dolosive ale celeilalte părţi, inclusiv
limbaj sau practici, sau datorită nedezvăluirii frauduloase a unor circumstanţe care, conform
standardelor bunei-credinţe în materie comercială, ar fi trebuit dezvăluite.
Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contactului este necesar ca eroarea să fie
determinantă pentru încheierea acestuia, adică mijloacele viclene utilizate de una dintre părţi
să fie de aşa natură, încât să fie evident că fără aceste mijloace cealaltă parte nu ar fi încheiat
contractul. Aceste mijloace pot fi cele mai diferite. De exemplu, constituie dol inducerea
cumpărătorului în eroare de către vânzătorul unei mărfi cu ajutorul unui certificat de origine
fals, fapt care l-a determinat pe cumpărător să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Este necesar ca mijloacele dolosive să prezinte o anumită gravitate pentru a putea
produce efectele unui viciu de consimţământ. Astfel, exagerarea de către vânzător a calităţilor
13
mărfii sale de obicei nu constituie dol.
De cele mai multe ori, mijloacele dolosive se exprimă prin fapte pozitive. Sunt însă
cazuri când dolul se realizează prin abţinerea de la acţiuni, omisiuni (dol prin reticenţă). Este
dol prin reticenţă atunci când una din părţi trece intenţionat sub tăcere anumite împrejurări care
prezintă interes esenţial, determinant pentru cealaltă parte şi pe care autorul dolului, dacă era
loial şi de bună-credinţă, trebuia să le comunice.
Ca şi în cazul erorii, dovada dolului i se incumbă celui care îl invocă. Fiind un fapt
juridic, dolul poate fi dovedit cu orice mijloace de probă.
Violenţa este constrângerea sau ameninţarea unei persoane cu un rău injust care îi
produce o temere ce o determină să încheie un contract, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru
violenţă Principiile UNIDROIT prevăd că „o parte poate invoca nulitatea contractului atunci
când a fost obligată să îl încheie printr-o ameninţare nejustificată cu un rău din partea celeilalte
părţi care, având în vedere circumstanţele, este atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei
părţi nici o alternativă rezonabilă. O ameninţare este nelegitimă, mai ales, dacă acţiunea sau
omisiunea care a format obiectul ameninţării este ilegală în sine ori este ilegală utilizarea
acesteia ca mijloc de încheiere a contractului” (art.3.9) .
Pentru ca violenţa să servească temei de anulare a contractului, trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
- violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului;
- pericolul la care este supusă victima sau patrimoniul ei trebuie să fie iminent;
- ameninţarea cu un rău este injustă, nelegitimă. Nu constituie violenţă faptul de a
ameninţa cu folosirea unei căi legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul îl
ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă acela nu va îndeplini obligaţiile sale
contractuale.
Dovada violenţei i se incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţământ. Fiind un
fapt juridic, violenţa poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Leziunea este prejudiciul material pe care îl suferă una din părţile contractului din cauza
disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia la care s-
a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul ei.
Legislaţiile inspirate din Codul civil francez din 1804 au fost ostile anulării sau ajustării
contractului în caz de disproporţie flagrantă sau exagerată a prestaţiilor. În schimb, legislaţiile
de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, urmând exemplul Codului civil german
de la sfârşitul secolului XIX şi cel al Codului federal elveţian al obligaţiilor din secolul XX, au
admis să sancţioneze leziunea; astfel sunt codurile Olandei, Braziliei, Quebecului, la fel ca şi
14
cel al Republicii Moldova.
Leziunea ca viciu de consimţământ este reglementată şi de Principiile UNIDROIT.
Astfel, art.3.10 prevede că „o parte poate invoca nulitatea contractului sau a unei clauze dacă,
la momentul încheierii contractului, contractul ori clauza respectivă îi dădea celeilalte părţi, în
mod nejustificat, un avantaj excesiv. Trebuie avute în vedere următoarele: (a) faptul că cealaltă
parte a profitat în mod neloial de dependenţa primei părţi, de dezavantajul economic sau de
nevoile urgente ale acesteia, ori de faptul că aceasta este neprevăzătoare, ignorantă, lipsită de
experienţă sau lipsită de capacităţi de negociere şi (b) natura şi scopul contractului. La cererea
părţii care poate invoca nulitate, o instanţă de judecată poate adapta contractul sau clauza pentru
a le pune în acord cu standardele rezonabile ale negocierii corecte în materie comercială. O
instanţă de judecată poate, de asemenea, adapta contractul sau clauza la cererea părţii care
primeşte notificarea de invocare a nulităţii contractului, cu condiţia ca expeditorul notificării
să fie informat prompt şi să nu fi acţionat bazându-se pe aceasta”.
Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar să fie
întrunite următoarele condiţii:
- starea de necesitate în care se află partea ce invocă nulitatea să fie determinantă pentru
încheierea contractului, astfel încât, dacă nu s-ar afla în asemenea împrejurări, partea dată nu
ar fi încheiat acest contract sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii;
- contractul să fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de
nefavorabile pentru una din părţi;
- disproporţia dintre contraprestaţii să existe în momentul încheierii contractului şi nu
într-un moment ulterior; în caz contrar ar exista situaţia de impreviziune 12, dar nu de leziune;
- să se demonstreze că cealaltă parte a profitat de starea de necesitate în care se găsea
partea ce invocă leziunea.
Dovada leziunii i se incumbă celui care o invocă. Fiind un fapt juridic, leziunea poate
fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Obiectul contractelor comerciale internaţionale. O regulă unanim acceptată în toate
sistemele de drept naţional şi în instrumentele de drept uniform este că obiectul contractului
trebuie să fie determinat sau determinabil. Determinarea obiectului contractului, indiferent
dacă acesta ţine de un bun sau un drept, implică o identificare precisă. Astfel, de exemplu, nu
pot fi cesionate pur şi simplu „creanţe” (de ex., în cadrul contractului internaţional de

12
Instituția impreviziunii (hardship) va fi tratată în cadrul Temei 5: Conținutul contractelor comerciale
internaționale.

15
factoring), fără a preciza identitatea debitorului, originea şi natura creanţelor.
Nu este necesar ca precizarea să fie totală, este suficient ca obiectul să fie determinabil
la momentul executării conform indicaţiilor din contract. În asemenea cazuri se cere ca
elementele pe baza cărora se va face determinarea ulterioară a obiectului să fie stabilite de părţi
încă în momentul încheierii contractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un
nou acord.
În obligaţia de a da obiectul prestaţiei îl poate constitui un bun determinat individual
sau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun determinat
individual (un obiect de artă, un imobil etc.), contractul trebuie să conţine suficiente elemente
pentru individualizarea bunului. O desemnare insuficient de precisă ar putea da naştere unei
erori în obiect. Bunurile determinate generic care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie
determinate cel puţin în specia lor: grâu, petrol, automobile de un anumit model etc. Asemenea
bunuri trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Prin urmare, identificarea
obiectului contractului poate fi, în cea mai elementară formă, exprimată prin formula „ce şi
cât”. În unele cazuri, de exemplu, legea face referire şi la alte criterii de determinare a obiectului
contractului, cum sunt, în contractele de vânzare-cumpărare, condiţiile referitoare la
asortimentul bunurilor (art.1119 C.civ. RM), la ambalaj (art.1121 C. civ. RM) etc. Aceste
criterii de determinare a obiectului sunt facultative, adică depind de voinţa părţilor de a le
specifica sau nu în contract. Clauzele privind condiţiile referitoare la obiect numite mai sus
dobândesc calitatea de clauze esenţiale atunci când, la cererea uneia din părţi, asupra lor trebuie
realizat acordul de voinţă.
Unele legislaţii naționale consacră regula potrivit căreia obiectul contractului trebuie să
fie posibil. Aceste legislații prevăd expres că este nul contractul al cărui obiect reprezintă o
prestaţie imposibilă. Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestaţia să
fie cu neputinţă nu numai pentru debitor, ci şi pentru orice altă persoană. Imposibilitatea
relativă (subiectivă), datorită incapacităţii personale a debitorului de a executa prestaţia, nu
afectează valabilitatea contractului, iar debitorul răspunde în faţa creditorului pentru
neexecutare. De exemplu, antreprenorul într-un contract internaţional de antrepriză nu va fi scutit
de obligaţia de executare a lucrării la care s-a angajat din motivul că nu dispune de mijloacele
necesare, dacă un alt antreprenor ar putea s-o facă.
Imposibilitatea prestaţiei poate fi materială sau juridică. Ea este materială dacă se
datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistenţa bunului individual determinat care face
obiectul prestaţiei. Dacă obiectul prestaţiei este un bun determinat generic (ceea ce este regula
în contractele comerciale internaţionale), debitorul răspunde, atât cât este posibilă executarea
16
din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea se datorează
unor cauze ce nu îi sunt imputabile.
Imposibilitatea este juridică când prestaţia nu poate fi executată din motive de drept. În
acest context se afirmă că obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiţie cere ca
acţiunea sau inacţiunea ce constituie obiectul contractului să fie în concordanţă cu legea. Astfel,
sunt nule contractele care au ca obiect săvârşirea unor operaţiuni pentru care fie este instituită
o interdicţie legală (este cazul, de exemplu, imposibilităţii executării unui contract de import-
export din cauza instituirii unui embargo asupra exporturilor sau asupra importurilor).
Caracterul licit al obiectului contractului comercial internaţional se referă atât la ordinea
juridică internaţională, cât şi la ordinea juridică naţională existentă în ţările partenerilor
contractuali. Astfel, comerţul cu fiinţe umane contravine atât ordinii juridice internaţionale, cât
şi ordinii juridice naţionale din toate statele comunităţii de naţiuni.
Contrar acelor sisteme juridice care consideră nul contractul, care are ca obiect o
prestație imposibilă, Principiile UNIDROIT, în conformitate cu tendinţele cele mai moderne,
stabilesc în art.3.3(1) că „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea
obligaţiei asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului” . În acelaşi spirit alin.2
al aceluiaşi articol declară: „Simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era
îndreptăţită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea
contractului”. În conceptul Principiilor UNIDROIT, un contract este valabil chiar dacă bunurile
care constituie obiectul lui au dispărut la momentul încheierii acestuia. În consecinţă,
imposibilitatea iniţială este asimilată imposibilităţii survenite ulterior. Drepturile şi obligaţiile
părţilor în cazul incapacităţii unei părţi (sau, eventual, a ambelor) de a-şi executa obligaţiile
sunt determinate conform regulilor în materia neexecutării.
Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale.
Nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de
validitate a contractului. În măsura în care un contract concret nu respectă aceste condiţii, el
este lipsit de efectele sale prin intermediul nulităţii. Diferitele sisteme juridice naţionale cuprind
reglementări destul de uniforme în această materie.
În majoritatea sistemelor de drept, în funcţie de natura interesului juridic ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea contractului, nulitatea acestuia se clasifică în absolută
şi relativă. Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea
contractului, a unei norme care ocroteşte un interes general, public. Este relativă acea nulitate
care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte un
interes particular, individual, personal. Contractul nul (nulitate absolută) nu este valabil nici
17
un moment şi nu produce nici un efect. Contractul anulabil (nulitate relativă) până nu este
anulat îşi produce toate efectele sale; din momentul însă care nulitatea lui este pronunţată,
aceste efecte cad, ele fiind distruse şi pentru trecut.
În ceea ce priveşte modalităţile de invocare a nulităţii, tradițional, nulitatea presupune,
în principiu, emiterea unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi, pentru actele juridice anulabile, legea
unor ţări prevede posibilitatea declarării nulităţii prin acordul părţilor (de ex., art.327 alin.(4)
C. civ. RM). Când părţile sunt de acord, nulitatea poate fi hotărâtă pe cale amiabilă, fără a fi
necesară intervenţia organului jurisdicţional. Dacă contractul lovit de nulitate nu poate fi
desfiinţat pe cale amiabilă, partea interesată în declararea nulităţii trebuie să se adreseze în
instanţa de judecată (acţiunea în nulitate). Necesitatea acţiunii în nulitate se învederează mai
ales atunci când în baza contractului una sau mai multe părţi au săvârşit prestaţii. Este firesc că
restituirea prestaţiilor efectuate se poate obţine mai lesne în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Spre deosebire de multe sisteme de drept naţionale, în sistemul Principiilor UNIDROIT
dreptul unei părţi de invocare a nulităţii unui contract se exercită prin notificare către cealaltă
parte (art.3.14). Notificarea de invocare a nulităţii trebuie transmisă într-un termen rezonabil de
timp, avându-se în vedere circumstanţele, începând din momentul în care partea îndreptăţită să
invoce nulitatea contractului trebuia să cunoască motivele ori nu ar mai fi fost posibil să le
ignore, sau din momentul în care a putut acţiona în cunoştinţă de cauză (art.3.15).
Cât priveşte efectele nulităţii contractului, trebuie de remarcat că nulitatea are menirea
să restabilească, pe cât este posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul
încheierii contractului. De aceea, nulitatea trebuie să opereze nu numai pentru viitor, ci şi
pentru trecut, cu efect retroactiv. Retroactivitatea este înlăturarea efectelor contractului care s-
au produs între momentul încheierii contractului şi acela al desfiinţării lui. Retroactivitatea este
consecinţa necesară a sancţiunii nulităţii; într-adevăr, nulitatea nu şi-ar putea realiza finalitatea
dacă ar permite să existe, chiar şi numai pentru trecut, efecte ale contractului contrar legii sau
voinţei părţilor.
Regula principală în acest domeniu este restitutio in integrum – ceea ce implică
restituirea reciprocă a prestaţiilor, dacă în temeiul contractului nul s-au efectuat prestaţii, astfel
încât părţile contractului să ajungă în situaţia care exista înaintea încheierii contractului.
Potrivit art.3.17 al Principiilor UNIDROIT, „la momentul constatării nulităţii oricare dintre
părţi poate cere restituirea prestaţiei efectuate în baza contractului sau a clauzelor anulate, cu
condiţia ca, în schimb, să restituie prestaţia pe care a primit-o în baza contractului sau a clauzelor
anulate, ori, dacă nu poate restitui în natură, să facă o plată pentru ceea ce a primit”. Această
regulă apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei practice a regulii retroactivităţii.
18
 Natura juridică a anumitor contracte implică excepţii de la regula retroactivităţii. Este
cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă. În numeroase sisteme juridice aceste
contracte nu pot fi desfiinţate decât pentru viitor. Astfel, se consideră că un contract de
locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria,
nu poate fi desfiinţat pentru trecut, deoarece beneficiul folosinţei este ireversibil şi deci
restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără justă cauză a
locatarului. În acest context, prezintă interes soluţia adoptată de jurisprudenţa franceză în
privinţa efectelor nulităţii contractelor cu executare succesivă. O opinie veche limita efectele
anulării acestor contracte numai pentru viitor. Astăzi ea este abandonată în favoarea regulii
restituirii valorii, judecătorul având puterea de a aprecia la discreţia sa echivalentul bănesc al
prestaţiilor efectuate şi al avantajului ce decurge din aceste prestaţii. De exemplu, după
anularea unui contract de locaţiune, locatarul datorează o indemnitate în mărimea ce corespunde
valorii locative reale.
În virtutea principiului ocrotirii bunei-credinţe, adică al protejării persoanei ce exercită
drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă, partea şi terţii de bună-
credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin contractul nul.
O prevedere specială pentru repararea prejudiciului în situaţia în care partea vinovată
cunoştea cauza de nulitate este cuprinsă în art.3.18 al Principiilor UNIDROIT: „ Indiferent
dacă contractul a fost sau nu anulat, partea care a avut cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă
cunoştinţă despre motivul nulităţii este răspunzătoare pentru daune, astfel încât să repună
cealaltă parte în aceeaşi situaţie în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat contractul”.

3. Forma și limba contractelor comerciale internaţionale.

O trăsătură caracteristică a contractelor comerciale internaţionale constă în aceea că, în
majoritate, acestea sunt consensuale. Într-o accepţiune radicală, caracterul consensual al
contractelor comerciale internaţionale şi-a găsit reflectare în Principiile UNIDROIT; art.3.2
prevede că un contract este încheiat, modificat sau încetat prin simplul acord de voinţă al
părţilor, fără alte cerinţe suplimentare. În opinia autorilor Principiilor UNIDROIT, contractele
reale nu sunt prea mult compatibile cu concepţiile şi practica modernă a afacerilor.
Şi Convenţia de la Viena consacră principiul consensualismului contractelor
comerciale internaţionale; art.11 prevede că contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat,
nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi probat prin
orice mijloace, inclusiv prin martori. Totodată, art.96 prevede că orice stat contractant, a cărui
legislaţie cere ca contractele de vânzare să fie încheiate sau constatate în scris, poate în orice
19
moment să declare că orice dispoziţie a Convenţiei, care autorizează altă formă decât forma
scrisă pentru încheierea, modificarea sau rezilierea amiabilă a unui contract, nu se aplică din
moment ce una din părţi îşi are sediul în acest stat.
De obicei, contractele care ne interesează se încheie sub forma unor înscrisuri, dar
aceasta nu înseamnă că o atare formă reprezintă o condiţie de validitate a lor. Nerespectarea
formei scrise a contractului atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres
prevăzut de legea aplicabilă sau prin acordul părţilor (art.322) C.civ.RM). De exemplu, Codul
civil RM prevede sancţiunea nulităţii drept consecinţă a nerespectării formei scrise pentru:
clauza penală (art.948), garanția personală (art.1634) etc. În celelalte cazuri nerespectarea
formei scrise a contractului nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de posibilitatea de a cere,
în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea acestui contract.
În literatura juridică s-a arătat că îndeplinirea unor condiţii de formă este menită să
atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care îl săvârşesc şi, totodată, să le ofere
prilejul unii răgaz înainte de a trece la încheierea contractului. Pe de altă parte, redactarea de
către părţi a unui înscris constatator al contractului este necesară pentru a da acestora deplina
certitudine cât priveşte existenţa, condiţiile de executare a obligaţiilor contractuale şi
consecinţele neexecutării lor.
Părţile pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, dacă legea nu cere expres o altă formă,
de exemplu, forma autentică. Acordul părţilor asupra adoptării formei scrise, după cum s-a
menționat, poate fi ca și condiţie de validitate a contractului în cauză, sau poate avea scop probator,
părţile urmând doar să limiteze libertatea utilizării anumitor mijloace de probă în privinţa
contractului respectiv. De aceea, este necesar să se stabilească, de la caz la caz, care a fost intenţia
reală a părţilor atunci când au convenit să încheie contractul respectiv în formă scrisă şi, în funcţie
de aceasta, să se decidă dacă nerespectarea formei scrise atrage nulitatea contractului sau are
consecinţe doar în privinţa mijloacelor de probare.
Pe lângă recurgerea opţională a părţilor la forma scrisă, aceasta este cerută în unele
sisteme naţionale de drept prin lege. De exemplu, legea noastră dispune că trebuie să fie
încheiate în scris actele juridice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei
(art.321) C.civ.). Din această prevedere rezultă că, de fapt, toate contractele comerciale
internaţionale ce cad sub incidenţa legii Republicii Moldova trebuie să fie încheiate în formă
scrisă, deoarece este greu să ne imaginăm un asemenea contract, care ar avea o valoare mai
mică.
Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui înscris
semnat de părți sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în modul cuvenit. De asemenea,
20
contractul poate fi încheiat prin intermediul alcătuirii mai multor documente semnate de părţile
care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, documente electronice,
altele asemenea. Este cazul, de exemplu, al contractelor încheiate prin corespondenţă sau „între
absenţi”, prin schimb de ofertă şi acceptare, situaţie întâlnită foarte frecvent în comerţul
internaţional.
O formă specifică a contractului este forma electronică. Această formă a apărut în
rezultatul dezvoltării vertiginoase în ultimul timp a mijloacelor de comunicare la distanță și a
fost instituită atât în legislațiile naționale, cât și în instrumentele de drept uniform. Potrivit
art.318 C.civ. RM, actul juridic are formă electronică dacă se cuprinde într-un document
electronic care întrunește condițiile legii. Actul juridic în formă electronică este echivalent cu
actul juridic în formă scrisă în cazul în care poartă semnătura electronică de orice tip prevăzută
de lege a persoanei care încheie actul, dacă prin acordul părților nu se prevede cerința de
utilizare a unui tip concret de semnătură electronică, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
În literatura de specialitate s-a arătat că forma nu constituie o condiţie de validitate în
cazul cvasiunanimităţii contractelor comerciale internaţionale 13. Totuși, chiar dacă majoritate
covârșitoare a contractelor comerciale internaționale sunt consensuale, importanța respectării
unor condiții de formă impuse de legea aplicabilă contractului nu poate fi neglijată. De
exemplu, dacă legea aleasă de părți ca lex contractus, cere rerspectarea formei autentice sau
înregistrarea contractului într-un registru de publicitate, sub sancțiunea nulității contractului în
cauză, nerespectarea acestor cerințe afectează însăși existența contractului. De aceea, este
important ca părțile contractului comercial internațional trebuie să cunoască prevederile legii
aplicabile în ceea ce privește condițiile de formă.
Cât privește limba contractelor comerciale internaționale, elementul de
internaționalitate determină faptul că ele pot fi redactate în diferite limbi; limba contractului
poate fi limba oficială a uneia din părțile contractului, dar poate fi și limba unui stat terț (de
ex., deseori contractele sunt redactate în limba engleză). Uneori contractul este redactat în două
sau mai multe limbi. În atare ipoteză este recomandabil ca în contract să se indice care din
limbi are prioritate. În caz contrar se pot ivi probleme legate de discrepanțele lingvistice cauzate
de faptul că unii termeni pot fi înțeleși în mod diferit în diferite limbi. Pentru asemenea situații
legislațiile naționale și instrumentele de drept uniform conțin reguli de interpretare, care permit
depășirea acestor dificultăți 14.

13 D.-A. Sitaru. Op. cit., p.480.

14
Regulile de interpretare a contractelor for fi tratate în cadrul Temei 6: Efectele contractelor comerciale
internaționale.

21
 4. Legea aplicabilă contractelor comerciale internaționale.
4.1 Generalităţi. Datorită faptului că contractele comerciale internaţionale, prin însăşi
natura, structura şi scopul lor, au caracter internaţional, apare problema determinării sistemului
de drept care va guverna acest contract, problemă. Prin existenţa elementelor internaţionale se
pun în “în conflict” mai multe sisteme de drept, care se pretind competente a guverna, în
totalitate sau în parte, aceste raporturi juridice. O problemă-cheie în fomarea şi derularea
contractelor comerciale internaţionale este de a determina lex contractus, adică legea
competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele
contractului. Problema determinării legii competente apare în prim plan în cazul când apare un
litigiu cu privire la un contract comercial internaţional.
Determinarea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri: subiectiv,
adică prin voinţa părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a
contractului în spaţiul unui anumit sistem de drept.
4.2 Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul
părţilor. În virtutea principiului libertăţii contractuale părţile unui contract comercial
internaţional, în prezenţa mai multor legi “în conflict” aplicabile contractului lor, pot alege un
sistem de drept pe care îl consideră mai convenabil spre a guverna totalitatea raporturilor lor
juridice (clauza electio juris), respectiv formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor
contractuale. Prin folosirea clauzei electio juris, părţile evită incertitudinile pe care le provoacă
un conflict de legi datorat caracterului internaţional al contractului. Această alegere se poate
face în mod indirect, determinând norma conflictuală (de drept internaţional privat), care la
rândul ei va indica dreptul material aplicabil, sau în mod direct, alegând dreptul material
aplicabil.
Voinţa părţilor, astfel exprimată, îndeplineşte funcţia unui principiu, denumit lex
voluntatis, sau principiul autonomiei de voinţă. La baza acestui principiu este pus
raţionamentul potrivit căruia, întrucât contractele sunt expresia voinţei părţilor, este normal să
li se permită părţilor, să-şi exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă contractului lor. Această
posibilitate acordată părţilor de a-şi “alege” dreptul aplicabil este, în principiu, recunoscută, cu
unele excepţii 15, în mod tradiţional şi constant de aproape toate sistemele de drept. Autorii de

15
De exemplu, în SUA, Restatement of the Law of Conflict of Laws (1931) refuză părţilor dreptul de a alege
dreptul aplicabil contractului lor, iar Restatement Second (1971) recunoaşte în mod expres acest drept al părţilor
contractante (Tudor R. Popescu, op. cit., p. 147). În unele ţări ale Americii, principiul autonomiei de voinţă nu

22
specialitate susţin că, deşi se dezvoltă în norme cu conţinut diferit de la o ţară la alta, principiul
autonomiei de voinţă face parte din sistemul principiilor lex mercatoria universalis. Principiul
lex voluntatis este consacrat ţi în principalul instrument de unificare a normelor conflictuale în
materie conflictuală - Convenţiei de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor
contractuale (art. 3 al.1). Acest principiu a fost preluat și de Regulamentul Roma I, care a
înlocuit Convenția de la Roma. https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32008R0593&from=EL
În dreptul nostru principiul autonomiei voinţei părţilor contractului comercial
internaţional este consfinţit în art. 2616 C. civ.RM. care reproduce, în fond, regulile din
Regulamentul Roma I. Potrivit acestor reglementări, Contractul este guvernat de legea aleasă
de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot
desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.
4.3. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către
organul de jurisdicţie. Dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului comercial
internaţional, în cazul apariţiei unui litigiu, această sarcină îi revine instanţei de judecată sau
de arbitraj sesizate. Fiecare ţară îşi are propriile sale reguli conflictuale, ceea ce face incertă
desemnarea legii aplicabile. O serie de instrumente internaţionale impun principii comune.
În art.4 din Regulamentul Roma I (aceste prevederi au fost preluate în art 2618 C.civ.
RM), sunt stabilite un șir de reguli particulare referitoare la unele categorii de contracte.
Totodată, Regulamentul insituie prezumție cu caracter gneral: în măsura în care legea aplicabilă
contractului nu a fost aleasă de către părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta
este mai strâns legat. În principiu, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu
statul unde partea care trebuie să execute prestaţia caracteristică 16 are, la momentul încheierii
contractului, reşedinţa sa obişnuită ori, în cazul unei societăţi, asociaţii sau persoane juridice,
îşi are sediul central.
4.4. Limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional. Determinarea legii
aplicabile în temeiul acordului părților sau, în lipsa acestui acord, de către organul de jurisdicție
este limitată, în principal, de două instituții: a) normele de aplicare imediată și b) ordinea
publică.

joacă însă nici un rol (S. Deleanu, Contractul de comerţ internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.
39).
16
Prin “prestaţie caracteristică” se înţelege prestaţia pentru care este datorată plata (de ex., preţul – în contractul
de vînzare-cumpărare, taxa de transport – în contractul de transpert, chiria – în contractul de locaţiune, dobînda
– în contractul de împrumut etc.).

23
 a) Potrivit art. 9 alin. 1 din Regulamentul Roma I, normele de aplicare imediată sunt norme
a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea
intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea
măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare,
indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament. Potrivit art. 9 alin,
2, prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanței
sesizate.
b) Potrivit art. 21 din Regulamentul Roma I, aplicarea unei dispoziții din legea oricărei țări
determinate în temeiul prezentului regulament nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de
aplicare este vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanței sesizate.

24