Sunteți pe pagina 1din 113

Universitatea Tehnică a Moldovei

ELECTROMAGNETISM OSCILAŢII ŞI UNDE

Îndrumar de laborator la fizică

Chişinău

2001

Universitatea Tehnică a Moldovei

Catedra de Fizică

Electromagnetism Oscilaţii şi unde

Îndrumar de laborator la fizică

Aprobat de comisia metodică a facultăţii de radioelectronică

Chişinău

U.T.M.

2001

1

Indrumarul de laborator este alcătuit în conformitate cu programa de studiu la fizică pentru Universitatea Tehnică. Fiecare lucrare se încheie cu întrebări de control, care cuprind minimul de cunoştinţe necesare pentru admiterea la efectuarea lucrărilor de laborator. Îndrumarul este destinat studenţilor tuturor specialităţilor din anul doi, secţia de zi şi secţia fără frecvenţă.

Îndrumarul a fost revăzut şi pregătit pentru editare de:

conf. univ. dr. Ion Nistiriuc lector superior V. Boţan lector superior Gh. Golban lector superior V. Chistol

Responsabili de ediţie:

conf. univ. dr. R. Radu conf. univ. P. Bardeţchi

Redactor responsabil:

conf. univ. dr. I. Stratan

Recenzenţi:

prof. univ. dr. hab. E. Gheorghiţă conf. univ. dr. V. Ambros

2

© U.T.M., 2001

Inginerie [inginer (ingenium(lat))]- aplicarea ştiinţelor fizico- matematice la inventarea, perfecţionarea şi utilizarea tehnicii.

Dicţionarul “Larousse”

1. Electromagnetismul

1.1 Câmpul electric în dielectrici

Printre importantele proprietăţi ale dielectricilor este şi aceea de a se polariza sub acţiunea câmpului electric extern. Conform

concepţiei moderne, fenomenul de polarizare constă în orientarea în spaţiu a particulelor dielectricului cu sarcini electrice de ambele semne şi apariţia într-un volum macroscopic al dielectricului a unui moment electric orientat (indus), pe care acest volum nu-l poseda înainte de acţiunea câmpului electric extern. Cantitativ acest proces este caracterizat de momentul dipolar al volumului unitate al

r

dielectricului şi se numeşte vector polarizaţie electrică P . Pentru

un

dielectric uniform polarizat, polarizaţia electrică este egală cu

 

r

suma geometrică a momentelor dipolare

P

ale moleculelor ce

alcătuiesc volumul unitate. Există două mecanisme de polarizare a dielectricilor:

polarizare prin deformarea moleculelor şi polarizare prin orientarea parţială a momentelor dipolare a moleculelor. Deformarea moleculelor este principalul mecanism de polarizare a dielectricilor nepolari. Atomii şi moleculele ce constituie aceşti dielectrici , în lipsa câmpului electric exterior nu posedă momente dipolare. Câmpul electric exterior creat în jurul unui astfel de dielectric

3

provoacă o deplasare a electronilor în raport cu nucleele atomilor (polarizare electronică) sau a ionilor cu sarcină de un semn în raport cu ionii de sarcină de semn opus (polarizare ionică). Astfel de deplasare se consideră elastică şi se realizează într-un interval de

timp extrem de scurt (10 -12 : 10 -15 s), procesul fiind practic lipsit de inerţie. Figura 1.1 ilustrează procesul de polarizare prin deformare a dielectricului constituit din molecule monoatomice. În absenţa câmpului electric exterior (fig. 1.1a) aceste molecule nu posedă momente dipolare, deoarece centrele de simetrie electronilor şi

(fig.

nucleului coincid. În prezenţa unui câmp electric exterior

1.1b) are loc o deplasare relativă a centrului de simetrie al sarcinilor negative faţă de nucleu, astfel că întregul edificiu atomic (sau ionic) se manifestă ca un dipol electric. Ca urmare, fiecare

, iar

moleculă posedă un moment dipolar P

r

E

0

r orientat în direcţia

r

E

0

suma momentelor dipolare ale tuturor moleculelor dintr-un volum

unitate al dielectricului este egală cu vectorul polarizării electrice

r

P

.

este egal ă cu vectorul polariz ă rii electrice r P . Fig. 1.1 Un alt

Fig. 1.1 Un alt mecanism de polarizare se manifestă în dielectricii polari, ai căror molecule posedă momente dipolare permanente condiţionate de aranjamentul asimetric al sarcinilor pozitive şi negative. În absenţa câmpului electric exterior, din cauza agitaţiei termice, momentele dipolare ale moleculelor sânt orientate haotic (fig.1.2a), suma vectorială a lor într-un volum unitate este nulă, iar dielectricul este depolarizat.

4

La declanşarea câmpului electric exterior asupra particulelor

cu sarcină pozitivă şi negativă acţionează forţe coulombiene, care

r

au tendinţa de a orienta molecula în aşa fel, ca momentul dipolar P

al ei să fie îndreptat în direcţia câmpului

a moleculelor. Ca urmare, are loc ordonarea parţială a momentelor dipolare (fig.1.2b) şi suma vectorială a momentelor dipolare a tuturor moleculelor nu este nulă : dielectricul este polarizat. Polarizarea dielectricului, determinată de mecanismul analizat, se numeşte polarizare de orientare. Acesta nu este singurul mecanism de polarizare a dielectricilor. Pe lângă aceasta, are loc şi deformarea moleculelor care la fel contribuie la polarizare. Însă, spre deosebire de deformare , orientarea momentelor dipolare ale moleculelor se produce mult mai lent şi este însoţită de absorbţia unei mari cantităţi de energie a câmpului aplicat. Pierderile de energie a câmpului electric exterior, condiţionate de polarizarea dielectricului, se numesc pierderi dielectrice.

este mişcarea termică

r

E

0

a)

pierderi dielectrice. este mi ş carea termic ă r E 0 a) Fig. 1.2 Vitezele diferite

Fig. 1.2

Vitezele diferite ale polarizării electronice si de orientare fac ca contribuţia fiecărui din aceste mecanisme sa depindă esenţial de dinamica variaţiei câmpului electric exterior. La variaţii rapide ale câmpului exterior orientarea momentelor dipolare ale moleculelor practic lipseşte: momentele dipolare nu izbutesc să urmeze variaţiile intensităţii câmpului. Deci, contribuţia predominantă în polarizarea dielectricilor polari la frecvenţe înalte este adusă de deformarea moleculelor (polarizarea electronică).

5

Într-un câmp staţionar (după încetarea proceselor de tranziţie), dimpotrivă, contribuţia orientării parţiale a momentelor dipolare ale moleculelor la polarizarea dielectricului (polarizare de orientare) depăşeşte considerabil contribuţia datorită deformării moleculelor. Această situaţie se păstrează şi la variaţii extrem de lente ale câmpului exterior. În sfârşit, există un interval intermediar al frecvenţelor de variaţie a câmpului exterior (specific pentru fiecare dielectric), în care se înregistrează o descreştere relativ rapidă a contribuţiei polarizării prin orientare. Acest domeniu de frecvenţe este caracterizat de mari pierderi dielectrice ale câmpului exterior. Deci, polarizarea dielectricului duce la micşorarea intensităţii

 

r

câmpului electric

E

în

interiorul

dielectricului

în raport cu

intensitatea câmpului electric exterior

pozitive ale acestora se

, câmpul electric condiţionat de

această deplasare este orientat în sens opus câmpului exterior. Cu cât este mai mare deplasarea, adică cu cât este mai puternic

deplasează în direcţia câmpului

0 . Într-adevăr, deoarece la

polarizarea

r

E

moleculelor

particulele

r

E

0

r

polarizat dielectricul, cu atât este mai mică intensitatea câmpului E

în interiorul său. Comportarea dielectricului în câmp electric este caracterizată

prin permitivitatea ε , care în cazul unui dielectric omogen este

şi

intensitatea câmpului E

egală cu raportul

dintre

r

intensitatea

câmpului

exterior

r

E

0

din interiorul dielectricului

ε=

r

E

0

r

E

.

(1.1)

Având în vedere particularităţile de comportare a dielectricilor polari în câmp electric variabil, se poate stabili calitativ dependenţa lui ε de frecvenţa f a variaţiei câmpului electric (fig. 1.3).

6

Fig. 1.3 La frecven ţ e înalte ( f → ∞ ) permitivitatea este determinat

Fig. 1.3

La frecvenţe înalte ( f → ∞ ) permitivitatea este determinată

În

câmp staţionar sau în câmp ce variază lent ( f 0 ) predomină

polarizarea prin ordonare ( ε ε >> ε ). După influenţa exercitată de câmpul electric asupra

permitivităţii relative a materialului, dielectricii se clasifică în dielectrici liniari şi neliniari. Pentru dielectricii liniari este caracteristică independenţa permitivităţii relative şi dependenţa

de intensitatea câmpului exterior

liniară a polarizaţiei electrice P

. În cazul dielectricilor neliniari (aşa numiţii seignettoelectrici

numai de mecanismul polarizării prin deformare (

ε ε

).

st

r

r

E

0

 

r

sau feroelectrici) dependenţa lui

P

de

intensitatea

câmpului

exterior este complicată. Pentru un seignettoelectric relaţia de

r

r

şi este dată de un ciclu de histerezis electric.

dependenţă între P

Se observă că valoarea instantanee a polarizaţiei nu este determinată univoc de valoarea corespunzătoare a intensităţii câmpului electric, ci depinde de întregul istoric al evoluţiei sale. Astfel permitivitatea relativă a seignettoelectricilor poate fi dirijată de câmpul electric. Din această cauză dielectricii neliniari pot fi numiţi dielectrici activi. Proprietăţile dielectrice specifice ale seignettoelectricilor (permitivităţi cu valori foarte ridicate, ajungând până la zeci de mii, efecte piezoelectrice, histereză dielectrică etc.) permit utilizarea lor în electronică, electroacustică şi în alte domenii ale tehnicii. Particularităţile caracteristice amintite se datorează faptului că în cristalele seignettoelectrice, există regiuni microscopice

7

E

0

m) numite domenii seignettoelectrice, în care momentele

dipolare în absenţa câmpului electric exterior sunt orientate în acelaşi sens. Domeniile seignettoelectrice reprezintă regiuni de polarizare spontană. Structura cristalului seignettoelectric cu domenii este reprezentată în (fig. 1.4).

( 10

6

este reprezentat ă în (fig. 1.4). ( ≈ 10 − 6 Fig. 1.4 Fiecare domeniu posed

Fig. 1.4

Fiecare domeniu posedă un moment dipolar considerabil. Factorul principal care limitează utilizarea seignettoelectricilor în tehnică îl constituie dependenţa proprietăţilor acestora de temperatură. Un mare interes prezintă dependenţa permitivităţiiε de temperatură. Se constată o creştere bruscă a permitivităţii în regiunea transformării de fază. În fig.1.5 este reprezentată dependenţa permitivităţii ε de temperatură, caracteristică pentru seignettoelectrici. Creşterea permitivităţii la temperaturi T<T c este condiţionată de creşterea gradului de labilitate (instabilitate) a structurii cristalului la apropierea de temperatura, la care are loc tranziţia de fază de speţa întâi. Această tranziţie de fază este caracterizată de absorbţia de către cristal a unei anumite cantităţi de căldură la o temperatură constantă. La temperatura T c , (fig. 1.5) numită punctul Curie, are loc restructurarea reţelei cristaline însoţită de distrugerea structurii de domenii a seignettoelectricului. Pentru majoritatea seignettoelectricilor la temperaturi ce depăşesc temperatura Curie (T>T c ), permitivitatea relativă descreşte cu temperatura. La temperaturi, de obicei cu 5-10K mai ridicate în raport cu T c ,

8

dependenţa permitivităţii de temperatură este dată aproximativ de legea Curie - Weiss:

ε =

A

T

T

0

,

(1.2)

unde A este constanta Curie -Weiss ; T 0 temperatura Curie - Weiss. Temperatura T 0 coincide cu temperatura critică T c , la care are loc tranziţia de fază de speţa a doua. Această tranziţie de fază este caracterizată de o absorbţie sau eliminare de căldură la entropie constantă şi o variaţie în salt a capacităţii calorice a cristalului. Cazul T 0 < T c corespunde tranziţiilor de fază de speţa întâia.

corespunde tranzi ţ iilor de faz ă de spe ţ a întâia. Fig. 1.5 1.2. Câmpul

Fig. 1.5

1.2. Câmpul magnetic în vid. Inducţia câmpului magnetic

Se ştie că sarcinile electrice fixe interacţionează între ele cu forţe determinate de legea lui Coulomb. Acţiunea unei sarcini asupra alteia se transmite prin spaţiu cu viteză finită prin intermediul câmpului electromagnetic. La începutul secolului XIX s-a stabilit că interacţionează între ele şi sarcinile în mişcare, adică curenţii electrici. Curenţii electrici paraleli se atrag, iar curenţii antiparaleli se resping. S-a constatat că acţiunea unui curent asupra altuia de asemenea se transmite prin spaţiu cu o viteză finită. Forţa de interacţiune magnetică diferă prin natura sa de cea coulombiană. Purtătorul acestei interacţiuni este o formă a materiei numită câmp magnetic, iar însăşi interacţiunea este numită interacţiune magnetică.

9

Orice sarcină electrică în mişcare (curent electric) constituie o sursă de câmp magnetic. Prezenţa câmpului magnetic într-un loc în spaţiu poate fi descoperită după forţele, cu care acesta interacţionează asupra unui conductor parcurs de curent sau asupra unui ac magnetic introdus în acest loc. Pentru investigarea câmpului magnetic e mai comod să se folosească curentul de probă care reprezintă un conductor plan închis (o spiră sau buclă) parcurs de curent, de dimensiuni mici în comparaţie cu distanţa până la curenţii care generează câmpul magnetic. Orientarea acestei bucle de curent este caracterizată de sensul pozitiv al normalei la planul spirei, sens legat de sensul curentului prin regula şurubului sau burghiului drept: dacă vom aşeza burghiul perpendicular pe planul buclei de curent şi-l vom roti în sensul curentului electric, atunci sensul de înaintare al burghiului va fi sensul normalei pozitive (fig. 1.6). Introducând bucla de curent în câmpul magnetic, vom observa că orientează bucla astfel, ca normala ei pozitivă să fie îndreptată într-un anumit sens (fig. 1.7).

s ă fie îndreptat ă într-un anumit sens (fig. 1.7). Fig. 1.6 Fig. 1.7 Vom considera

Fig. 1.6

îndreptat ă într-un anumit sens (fig. 1.7). Fig. 1.6 Fig. 1.7 Vom considera acest sens al

Fig. 1.7

Vom considera acest sens al normalei drept sens al câmpului magnetic în câmpul dat. Drept sens al câmpului magnetic poate fi luat de asemenea sensul forţei care acţionează asupra polului nord al acului magnetic situat în punctul dat. Asupra polului nord şi polului sud al acului magnetic acţionează forţe egale în mărime şi opuse ca sens. Acest cuplu de forţe roteşte acul magnetic astfel, ca

10

axa lui ce uneşte polul sud cu polul nord să coincidă cu sensul câmpului magnetic. Bucla de curent poate fi folosită şi pentru descrierea

cantitativă a câmpului magnetic. Din faptul că bucla este orientată de câmpul magnetic, rezultă că asupra ei acţionează un moment de

r

rotaţie M

care depinde:

1. de locul din câmp unde se află bucla;

2. de intensitatea curentului I prin buclă şi de aria buclei;

3. de poziţia buclei.

În urma variaţiei orientării de curent momentul de rotaţie

r

M

poate varia de la zero până la o valoare maximă:

M

max

=

BIS

,

(1.3)

unde B este un factor de proporţionalitate. Mărimea fizică definită de produsul IS se numeşte moment magnetic. Prin urmare:

M

max

=

PB

m

.

(1.4)

Dacă în punctul dat al câmpului magnetic vor fi plasate consecutiv bucle de curent cu diferite momente magnetice, atunci asupra lor vor acţiona momente mecanice diferite. Însă raportul

este unul şi acelaşi pentru toate circuitele şi deci poate

servi drept caracteristică a câmpului magnetic:

M

/ P

m

max

B =

M

P

max

m

.

(1.5)

Mărimea B se numeşte inducţie a câmpului magnetic (sau inducţie magnetică). Inducţia magnetică este o mărime vectorială. Inducţia magnetică într-un punct al câmpului magnetic omogen este numeric egală cu mărimea maximă a momentului de rotaţie care acţionează asupra unei bucle de curent cu momentul magnetic unitar, când normala dusă la buclă este perpendiculară pe direcţia câmpului magnetic. Unitatea de inducţie magnetică în sistemul SI este tesla (T).

11

r

fi definită, de asemenea,

folosind legea lui Ampere F

Lorentz

. Ca şi cîmpul electric, cîmpul magnetic poate fi reprezentat

grafic cu ajutorul liniilor de inducţie magnetică, care sînt tangente

= I[l B]

sau expresia pentru legea lui

Inducţia magnetică

B

r

poate

rr

r

F

=

q[VB]

rr

(1.6)

r

în fiecare punct la direcţia vectorului B . Numărul liniilor ce străbat

unitatea de arie a unei suprafeţe dispusă normal pe linii se alege ca

în locul unde se află

să fie egal numeric cu modulul inducţiei B

acea suprafaţă. În felul acesta, după imaginea liniilor B

stabili direcţia şi mărimea inducţiei câmpului magnetic în diferite puncte din spaţiu. Dar, spre deosebire de liniile intensităţii câmpului electrostatic, liniile de inducţie magnetică sunt linii închise. Câmpurile care au o astfel de proprietate se numesc câmpuri rotaţionale sau turbionare. Deci, cîmpul magnetic este un câmp turbionar spre deosebire de câmpul electrostatic, care este un câmp potenţial). Dacă inducţia câmpului magnetic are acelaşi modul, direcţie şi sens în toate punctele din spaţiu, atunci câmpul magnetic se numeşte omogen. Mărimea fizică scalară

B dS

se poate

r

r

 

r r

φ =

d

BdS

=

BdS

cosα =

(1.7)

n

,

se numeşte flux al vectorului inducţiei magnetice (flux magnetic) prin suprafaţa dS.

pe

direcţia normalei la suprafaţă, (α este unghiul dintre vectorii n r şi

este un vector, al cărui modul este egal cu dS, iar

direcţia şi sensul lui coincide cu direcţia şi sensul normalei pozitive n r la suprafaţă. Unitatea de flux magnetic în sistemul SI este

veberul (Wb):

În formula (1.7) B

r =

dS

dSn r

B cosα

r

este proiecţia vectorului B

n =

r

B

);

1Wb = 1T m

2

.

12

Pentru

un

câmp

magnetic

omogen

r

dispusă perpendicular pe vectorul B

avem B

φ =

B

BS

.

şi

n =

o

B

suprafaţă

const.

=

şi

plană

(1.8)

La variaţia fluxului magnetic prin suprafaţa mărginită de un conductor închis, în acesta apare o tensiune electromotoare t. e. m. de inducţie. Acest fenomen se numeşte inducţie electromagnetică. Conform legii lui Faraday, tensiunea electromotoare de inducţie este proporţională cu viteza variaţiei fluxului magnetic

ε

i

= − φ /

d

dt

.

(1.9)

Fenomenul inducţiei electromagnetice stă la baza multor metode experimentale de măsurare a mărimilor fizice, cum este, de exemplu, măsurarea inducţiei câmpului magnetic al unui solenoid cu ajutorul galvanometrului balistic sau al oscilografului.

1.3. Legea lui Biot – Savart – Laplace

În 1820 fizicienii J. Biot şi F. Savart au efectuat cercetări asupra câmpurilor magnetice generate în aer de curenţi de diferite forme. Ei au stabilit că inducţia câmpului magnetic al unui conductor parcurs de curent într-un punct din spaţiu este proporţională cu intensitatea curentului şi depinde de forma şi dimensiunile conductorului, precum şi de poziţia acelui punct faţă de conductor. Savantul francez P. Laplace, analizând rezultatele experimentale obţinute de către Biot şi Savart, a stabilit că inducţia câmpului magnetic generat de orice conductor parcurs de curent poate fi reprezentată ca o sumă vectorială (o suprapunere) a inducţiilor câmpurilor generate de diferite porţiuni elementare ale conductorului. Pentru inducţia magnetică a câmpului produs de elementul de conductor cu lungimea dl parcurs de curent Laplace a obţinut formula

13

r

dB =

[

r

]

μμ

0

r

I dl r

4

π

r

3

,

(1.10)

unde: μ este permeabilitatea magnetică a mediului (pentru aer

- constanta magnetică; I – intensitatea

curentului; dl r - este un vector, al cărui modul coincide cu

lungimea dl a porţiunii de conductor, iar sensul lui este sensul

curentului electric din conductor; r r

elementul de curent spre punctul, în care se determină dB ; r

modulul acestui vector.

Relaţia (1.10) poartă denumirea de legea Biot –Savart –

μ

= 1);

μ

0

4

= π

10

7

H / m

- raza vectoare dusă din

r

r

Laplace. Din (1.10) rezultă că vectorul de inducţie magnetică dB este orientat perpendicular pe planul, în care se află vectorii dl r şi r r .

se determină după regula

burghiului drept (fig. 1.8).

r

Direcţia şi sensul vectorului dB

r dl
r
dl

Fig. 1.8

Fig. 1.9

Pentru modulul dB legea Biot –Savart – Laplace se scrie sub forma

dB =

μ

0

Idl sin

θ

4

π

r

2

,

unde θ este unghiul dintre vectorii

14

dl r şi r r .

(1.11)

Să determinăm inducţia câmpului magnetic în centrul unei spire circulare (curent circular) de rază R parcursă de curentul I (fig. 1.9). Conform legii lui Biot –Savart – Laplace, inducţia dB a câmpului, generat de elementul dl al spirei parcurse de curent, în punctul 0 este dată de formula (1.11). În cazul considerat raza vectoare r r este perpendiculară pe

porţiunea elementară de spiră dl r şi are modulul egal cu raza spirei. Deci, sinθ = 1 şi r = R . Aşadar,

dB =

μ 0

Idl

4

π

R

2

.

(1.12)

r

ai câmpurilor magnetice create în

punctul 0 de toate porţiunile elementare dl r ale spirei au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens, fiind orientaţi perpendicular pe planul figurii “de la noi” (vezi regula şurubului cu filet de dreapta) , suma vectorială a lor se reduce la suma aritmetică, adică

Deoarece vectorii

dB

B

=

2

R

π

0

dB

=

μ

0

I

4

π

R

2

2

R

π

0

dl

.

(1.13)

De aici obţinem formula pentru inducţia câmpului magnetic în centrul unei spire circulare parcursă de curent:

B =

μ

0 I

2 R

.

(1.14)

Dacă curentul circular constă din N spire de aceeaşi rază aşezate una lângă alta, atunci inducţia câmpului magnetic în centrul lor va fi

B =

μ

0

NI

2 R

.

15

(1.15)

1.4. Legea curentului total. Cîmpul magnetic al solenoidului

r

Se numeşte circulaţie a vectorului inducţie magnetică B

de-a

lungul unui contur închis sau tensiune magneto-motoare expresia

L

rr

Bdl

=

L

B dl

l

,

(1.16)

unde: dl r este vectorul unei porţiuni elementare a conturului,

orientat în sensul pozitiv al conturului, B = B cosα - proiecţia

l

 

r

vectorului B

r

vectorii B

şi

pe direcţia tangentei de contur; α - unghiul dintre

dl r .

Legea curentului total sau legea circuitului magnetic în cazul

câmpului magnetic în vid (teorema circulaţiei vectorului

r

B ) se

 

r

enunţă: circulaţia vectorului

B

de-a lungul unui contur închis

arbitrar este egală cu produsul dintre constanta magnetică

suma algebrică a curenţilor ce străpung acest contur

μ şi

0

rr n ∫ Bdl = ∫ B dl = μ ∑ l 0 = 1
rr
n
Bdl
=
B dl
=
μ
l
0
= 1
L
L k

I

k

,

(1.17)

unde n este numărul curenţilor electrici ce se află în interiorul conturului L de formă arbitrară. Curentul este considerat pozitiv, dacă sensul lui se asociază după regula burghiului drept cu sensul

ales pozitiv de-a lungul conturului, şi în caz contrar curentul este considerat negativ.

circuitului magnetic (teorema circulaţiei

vectorului B ) putem lesne calcula inducţia câmpului magnetic în interiorul unui solenoid, care reprezintă mai multe spire bobinate strâns una lângă alta pe un corp cilindric. Fie un solenoid de lungimea l constituit din N spire parcurse de curent electric I (fig.

Folosind

r

legea

1.10a).

16

r a) B b)
r
a)
B
b)

Fig. 1.10

Vom considera lungimea solenoidului mult mai mare ca

diametrul spirelor (un solenoid infinit lung). Conform legii (1.17)

de-a lungul unui contur închis ce coincide

cu una din liniile de inducţie magnetică, de exemplu cu AMNKA şi

care cuprinde toate spiralele N ale solenoidului este

circulaţia vectorului B

r

B dl

l

=

μ

0

NI

AMNKA

Însă integrala de-a lungul conturului AMNKA poate fi reprezentată ca suma a două integrale – pe porţiunea exterioară MNKA (această integrală este nulă, deoarece B=0 în afara solenoidului) şi pe porţiunea interioară AM:

solenoidului) ş i pe por ţ iunea interioar ă AM: ∫ B dl l = ∫

B dl

l

=

B dl

l

AMNKA

AM

=

Bl .

Prin urmare Bl

interiorul solenoidului este dată de formula

= μ de unde inducţia câmpului magnetic în

0

NI

B

=

μ

0

N

l

I

sau

B

=

μ

0

unde

solenoidului.

n = N / l

nI

(1.18)

, este numărul de spire pe unitatea de lungime a

17

Pentru un solenoid de lungime finită formula pentru inducţia câmpului magnetic în interiorul lui are forma

B =

α 1 şi α sunt unghiurile dintre axa solenoidului şi razele

1

2

μ nI

0

2

(cos

α

1

cos

α

2

)

(1.19)

unde

vectoare

câmpului, spre spirele extreme ale solenoidului (fig. 1.10b).

r

r

1

r

şi duse din punctul A, în care se determină inducţia

r

2

1.5. Mişcarea sarcinilor electrice în câmp magnetic

Cîmpul magnetic exercită asupra unei spire parcurse de curent electric o acţiune de orientare. Momentul de rotaţie ce acţionează asupra spirei este rezultatul acţiunii unor forţe asupra porţiunilor spirei. Generalizând rezultatele cercetărilor experimentale referitoare la acţiunea câmpului magnetic asupra diferiţilor conductori străbătuţi de curent, Ampere a stabilit că forţa dF exercitată de cîmpul magnetic asupra unei porţiuni elementare dl a conductorului parcurs de curent este direct proporţională cu intensitatea curentului I prin conductor, cu lungimea conductorului şi cu inducţia magnetică B:

dF = IBdl sinα ,

(1.20)

unde

vectorul B . Sub formă vectorială:

α este unghiul dintre direcţia curentului în conductor şi

r

r

dF

=

I[dl B]

rr

.

(1.21)

r

se poate determina după regula mânii

stângi. Deoarece curentul electric reprezintă o mişcare ordonată a particulelor purtătoare de sarcină electrică, acţiunea câmpului magnetic asupra conductorului parcurs de curent este rezultatul acţiunii exercitate de câmp asupra particulelor încărcate ce se mişcă în interiorul conductorului. Forţa exercitată de cîmpul magnetic asupra unei particule purtătoare de sarcină electrică în mişcare este numită forţa lui

Direcţia şi sensul forţei dF

18

Lorentz. Expresia pentru această forţă poate fi obţinută din legea lui Ampere (1.20), reprezentând Idl astfel:

Idl = jSdl = qnvdV = qvdN ,

(1.22)

unde: j este densitatea curentului, S – este secţiunea transversală a conturului, n – numărul de particule în unitatea de volum, dN numărul de particule în volumul dV = Sdl al conductorului; q sarcina electrică a particulei. Substituind (1.22) în (1.10), obţinem forţa dF = qvBdn sinα ,

care acţionează asupra dN particule încărcate. De aici forţa Lorentz

F L =

dF

dN

=

qvB sinα

,

sau sub formă vectorială

. Folosind această expresie a forţei Lorentz, pot fi stabilite o serie de legităţi în mişcarea purtătorilor de sarcină electrică în câmp magnetic, care stau la baza construcţiei microscopului electronic, spectrografului de masă, accelerator de particule elementare, magnetronului etc. Fie o particulă de masă m şi sarcină q ce se mişcă

perpendicular pe liniile de inducţie magnetică ( α =

caz forţa lui Lorentz are modulul

). În acest

v

F

L

r

q[v

B]

r

=

(1.23)

π

2

F =

q
q

vB

,

(1.23)

r

şi este orientată perpendicular pe vectorii v r şi B . Prin urmare,

forţa Lorentz este o forţă centripetă

F c

=

2

mv

r

,

(1.24)

unde r este raza de curbură a traiectoriei particulei purtătoare de

sarcină electrică. Egalând formulele (1.23) şi (1.24), obţinem

2

mv q vB = . r
mv
q vB =
.
r

19

Din

traiectoriei particulei

formula

(1.25)

r =

mv

q B
q
B

,

poate

fi

determinată

raza

de

perioada de evoluţie a particulei

T =

2π r 2π m = v q B
r
m
=
v
q B

,

curbură

a

(1.25)

(1.26)

sau sarcina specifică a particulei egală cu raportul dintre sarcina particulei şi masa ei:

q v = . m 2 B
q
v
=
.
m 2
B

Dacă particula respectivă este electronul, adică

sarcina specifică a electronului este:

e

v

=

.

m rB

q
q

=

(1.27)

e , atunci

(1.27a)

1.6. Cîmpul magnetic în substanţă

Cercetările experimentale demonstrează că orice substanţă, fiind introdusă într-un câmp magnetic, îl modifică într-o anumită măsură. Acest fenomen se datorează faptului că sub influenţa câmpului magnetic exterior toate substanţele se pot magnetiza, adică în ele poate să apară un câmp magnetic propriu (interior). Substanţele ce manifestă astfel de proprietăţi magnetice se numesc substanţe (corpuri) magnetice. În funcţie de influenţa exercitată asupra câmpului magnetic exterior, substanţele magnetice se clasifică în substanţe diamagnetice, paramagnetice şi feromagnetice.

iar

inducţia câmpului magnetic interior propriu este

B, atunci suma

Dacă inducţia câmpului magnetic exterior este

r

r

B

0

,

20

r vectorială B = B + B

se numeşte vectorul inducţiei magnetice în

interiorul substanţei magnetice. În materialele diamagnetice B

0 sunt de sens opus, însă

a

câmpului exterior. În substanţele feromagnetice cîmpul interior B

depăşeşte de zeci şi sute de mii de ori cîmpul magnetic exterior

.

Pentru a explica fenomenul de magnetizare a corpurilor, Ampere a

emis ipoteza că în moleculele substanţelor există curenţi electrici circulari (moleculari). Orice curent molecular posedă un moment

magnetic (

) şi creează în spaţiul înconjurător un câmp magnetic.

În lipsa câmpului magnetic exterior curenţii moleculari sunt orientaţi în mod haotic şi de aceea cîmpul magnetic rezultant creat de ei este nul. Datorită orientării haotice a momentelor magnetice ale moleculelor este egal cu zero şi momentul magnetic total al

r

0

r

r şi

r

B

r

în aceste medii inducţia B

este mult mai mică, decât inducţia

r

B

0

r

r

B

0

r

P

m

N

r

corpului (

exterior momentele

magnetice ale moleculelor capătă o orientare predominantă într-o

substanţei

), adică substanţa s-a

P

mi

).

i = 1

influenţa

Sub

câmpului

magnetic

direcţie şi

deci

momentul

magnetice

diferă

de

zero

magnetic

(

r

P

mi

0

rezultant

al

i

magnetizat. Astfel ia naştere cîmpul magnetic interior.

o

constituie mărimea vectorială numită vector de magnetizare J

Magnetizarea substanţei este egală numeric cu momentul magnetic al unui volum unitar al substanţei

Caracteristica

cantitativă

a

magnetizării

substanţelor

r

.

r

J

=

Δ

r

P

mi

Δ V

.

(1.28)

Unitatea de magnetizare în sistemul SI este amperul pe metru

(A/m).

21

În substanţele magnetice cîmpul magnetic e comod să fie caracterizat prin intensitatea câmpului magnetic :

r

r B

H =

μ

0

r

J .

Din formula (1.29) rezultă că

+

Experienţele

r

B

= μ

0

(

r

H

r

J

)

ne

.

arată

că

 

(1.29)

(1.30)

în

câmpuri

magnetice

slabe

r

r

magnetizarea r r J

este proporţională cu intensitatea H , adică

J

=

xH

,

(1.31)

unde factorul de proporţionalitate este denumit susceptibilitatea magnetică a substanţei. Introducând formula (1.31) în (1.30), obţinem

r

B =

μ

0

r

H

Mărimea

(1

+ x

)

.

(1.32)

adimensională

μ = 1 + x

se numeşte

permeabilitate magnetică a substanţei. Ţinând seama r de r aceasta,

formula (1.32) care stabileşte relaţia dintre vectorii B şi H devine

r

B

=

μμ

0

r

H

.

(1.33)

Din

r

magnetic H

formula

că intensitatea câmpului

este un vector care are aceeaşi direcţie ca şi vectorul

(1.33)

rezultă

r

B , dar un modul de

μμ

0

ori mai mic.

În vid μ = 1 şi deci inducţia câmpului magnetic în vid este

r

B

0

r

H

=μ .

0

Iar în substanţe

r

B

r

B

= μ

0

(1.34)

Aşadar, μ ne arată de câte ori inducţia câmpului magnetic rezultant în substanţe diferă de inducţia câmpului magnetic în vid. Pentru substanţele diamagnetice susceptibilitatea magnetică x <0 , iar permeabilitatea magnetică μ <1; pentru cele

paramagnetice x >0, şi μ >1.

22

Pentru substanţele feromagnetice μ nu este o mărime constantă, ci depinde de intensitatea câmpului magnetic (vezi fig. 1.11.) şi poate avea valori μ >>1.

fig. 1.11.) ş i poate avea valori μ >> 1. Fig. 1.11 Fig. 1.12 Pentru substan

Fig. 1.11

ş i poate avea valori μ >> 1. Fig. 1.11 Fig. 1.12 Pentru substan ţ ele

Fig. 1.12

Pentru substanţele feromagnetice este caracteristic fenomenul

de histerezis. Acest fenomen constă în faptul că inducţia magnetică

r

r

B

în aceste substanţe depinde nu numai de valoarea intensităţii

H

a câmpului exterior în momentul dat , ci şi de valoarea anterioară a

r

r

lui H , adică μ este o funcţie multivalentă de H . Dacă un material

feromagnetic nemagnetizat este plasat într-un câmp magnetic care creşte treptat, începând de la zero, atunci dependenţa B = f (H ) este reprezentată de curba Oa (fig. 1.12), numită curba de prima

a câmpului magnetic continuă

să crească, atunci curba de magnetizare rămâne aproape orizontală,

magnetizare. Când intensitatea H

r

r

din cauza saturaţiei vectorului de magnetizare J

(vezi formula

1.30).

de

magnetizare nu mai urmează curba 0a , ci curba 0b. Când H = 0 , substanţa feromagnetică încă nu este demagnetizată – în ea există o

.

Pentru demagnetizarea completă a materialului este necesar să se aplice un câmp magnetic exterior în sens invers. Intensitatea

magnetizare remanentă sau inducţie remanentă

La

reducerea

intensităţii

câmpului

magnetizant

curba

r

B rem
B
rem

= 0

b

câmpului de demagnetizare ,

r H c
r
H c

= 0 c , la care inducţia magnetică

23

 

r

în materialul feromagnetic

B

se anulează, se numeşte forţă

coercitivă sau câmp coercitiv. Inducţia remanentă şi forţa coercitivă sunt caracteristici ale substanţelor feromagnetice. Dacă intensitatea câmpului magnetic de sens invers continuă

să crească, se ajunge din nou la saturaţie (punctul d). Micşorând

r

r H
r
H
 

intensitatea H

de la valoarea

= 0

d

până la zero (fig. 1.12),

, se

apoi schimbându-i sensul şi mărind cîmpul până la

obţine curba d e f a. Fenomenul de rămânere în urmă a variaţiilor magnetizării substanţei feromagnetice de variaţiile câmpului magnetic exterior, în care se află substanţa, se numeşte histerezis magnetic. Curba ce reprezintă dependenţa inducţiei magnetice a substanţei feromagnetice de intensitatea câmpului variabil de magnetizare, (curba a c b d e f a din fig. 1.12) se numeşte ciclu de histerezis. Dacă magnetizarea materialului feromagnetic nu se face până la saturaţie, dar se urmează ciclul de variaţie a intensităţii câmpului exterior descris mai sus, atunci se poate obţine o serie de cicluri de histerezis, ale căror vârfuri se vor situa pe curba de primă magnetizare. Acest procedeu poate fi utilizat la trasarea curbei de primă magnetizare. Apare, fireşte, întrebarea: cum se explică proprietăţile magnetice atât de diferite ale substanţelor? S-a constatat că diversitatea proprietăţilor magnetice ale substanţelor este determinată de deosebirile dintre proprietăţile magnetice ale atomilor şi moleculelor ce constituie substanţa dată şi de caracterul diferit al interacţiunii dintre aceşti atomi sau molecule. Conform concepţiilor actuale, orice atom se compune dintr-un nucleu şi un înveliş electronic. Electronii, mişcându-se în jurul nucleului, formează curenţi circulari sau orbitali. Fiecărui curent orbital îi corespunde un anumit moment magnetic numit moment

r H
r
H

= 0

a

24

magnetic orbital

.

Nucleul atomului, compus din protoni şi neutroni, de asemenea, are

un moment magnetic propriu

Suma geometrică a momentelor magnetice orbitale şi de spin

a electronilor din atom şi a momentului magnetic propriu al nucleului constituie momentul magnetic al atomului:

. Totodată electronii înşişi posedă un

moment magnetic propriu numit moment magnetic de spin

r

P

ml

r

P ms

r

P

n

.

r

P

a

=

i

r

P

mli

+

i

r

P

msi

+

r

P

n

.

(1.35)

Dat fiind faptul că momentul magnetic al nucleului este mic şi nu influenţează considerabil magnetizarea corpului, el poate fi neglijat. Toate substanţele, ale căror atomi sau molecule în absenţa câmpului magnetic exterior nu posedă un moment magnetic, se numesc diamagnetice r

r

P

a

=

P

mli

+

r

P

msi

= 0 .

(1.36)

La introducerea substanţei diamagnetice într-un câmp magnetic în fiecare atom (moleculă) a substanţei se induce un

curent suplimentar atomic (molecular) I i , căruia îi corespunde un

moment magnetic

) va avea un astfel de sens, ca cîmpul

magnetic creat de curenţii induşi în toţi atomii să fie orientat în sens opus câmpului magnetic exterior de magnetizare. Cîmpul magnetic total creat de curenţii induşi constituie cîmpul magnetic propriu

I i (şi, deci, vectorul Δ P

r

Δ

P

mi

. După regula lui Lenz, curentul de inducţie

r

mi

r

(interior) B

în substanţele diamagnetice este orientat

în sens opus vectorului inducţiei

B

Fenomenul de apariţie într-o substanţă magnetică situată într- un câmp magnetic exterior a unui vector de magnetizare orientat în

.

r

Aşadar, vectorul B

r

0