Etapele domniei lui Al.I.

Cuza

1. 1859-1862 – lupta pentru realizarea unității depline - cuprinde următoarele etape:

a. lupta pentru recunoașterea dublei uniri. Unirea a fost recunoscută în cadrul unei noi conferințe, la
Paris la 1859. Marile puteri au discutat legitimitatea dublei alegeri al lui Cuza. La început Turcia și
Austria s-au împotrivit dublei alegeri, dar ulterior au acceptat cu condiția ca după moartea lui Cuza să
fie aleși din nou doi domnitori.

b. măsuri pentru realizarea unității depline. Între 1859-1861 Cuza a unificat o serie de instituții,
printre care: armata, serviciul vamal, telegraful, poșta. De asemenea capitala a fost stabilită la
București, a fost unificată stema și a fost trimisă o singură agenție diplomatică la Constantinopol. Au
început de asemenea lucrările Comisiei centrale de la Focșani care a eliberat primele proiecte de legi.

Pe plan extern a promovat o politică activă de sprijinirea a românilor din teritoriile aflate sub
dominația Imperiului Habsburgic.

c. lupta pentru unificarea deplină. S-a desfășurat pe cale diplomatică. Cuza a solicitat dreptul de a
unifica guvernul și adunările. În cadrul Conferinței de la Constantinopol, Marile Puteri au acceptat
unirea deplină. Turcia și Austria s-au împotrivit din nou, dar au cedat sub amenințarea lui Cuza că va
pune Marile Puteri în fața faptului împlinit și sultanul a dat firmanul prin care recunoaște unirea
deplină.

La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu. La 24 ianuarie
s-au deschis lucrările primei adunări unice (Parlament).

2. 1863-1865 – epoca marilor reforme

- a început în 1863 când prim ministru a devenit Mihail Kogălniceanu. Până atunci reformele au avut
un caracter moderat datorită opoziției elementelor conservatoare.

Principalele reforme:

a. legea secularizării averilor mănăstirești (1863) prin care proprietățile mănăstirești treceau în
proprietatea statului (ele reprezentau 25% din fondul funciar)

b. Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris (1864) – a se vedea tema Constituțiile din România

c. legea agrară (august 1864) – prevedea emanciparea țăranilor și împroprietărirea în funcție de

avere și în funcție de numărul de vite deținute. Țăranii erau împărțiți în trei categorii: fruntași,
mijlocași și pălmași. Primeau pământ mai mult fruntașii (care aveau și posibilitatea să-l lucreze).

Răscumpărarea trebuiau plătită timp de 15 ani și timp de încă 15 (în total 30 de ani) țăranii nu
aveau voie să vândă pământul.

d. legea instrucțiunii (învățământului) introducea învățământul obligatoriu și gratuit de 4 clase.

Învățământul se separă de biserică. România a fost printre primele țări din Europa care a introdus
învățământul primar gratuit. De asemenea s-au deschis universitățile de la Iași și București.

e. codul civil – elaborat după model napoleonian a contribuit la modernizarea justiției.

3. sfârșitul domniei lui Cuza

- a fost determinat de „monstruoasa coaliție” constituită încă din 1863. Era constituită din liberali
radicali (care considerau că reformele lui Cuza erau prea moderate) și conservatori (care considerau
reformele prea radicale). Obiectivul comun al celor două grupări era detronarea lui Cuza. Astfel în
noaptea de 10/11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza este nevoit să abdice.

B. Instaurarea prințului străin (10 mai 1866)

Condiții istorice

- abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza

- puterea politică era preluată de o locotenență domnească

- exista pericolul separării principatelor. Această idee era susținută de Imperiul Otoman și Rusia
țaristă (Rusia a sprijinit chiar o mișcare de separare a principatelor care aluat ființă la Iași).

Instaurarea prințului străin

Inițial tronul i–a fost propus lui Filip de Flandra, dar acesta l-a refuzat. Atunci liberalii (prin I.C.
Brătianu) s-au orientat spre Carol de Hohenzollern von Sigmaringen, nepotul de frate al regelui
Prusiei și văr cu Napoleon al III-lea, împăratul Franței. Rolul important i-a revenit lui Ion C. Brătianu,
care a reușit să îl convingă pe Carol. Acesta a călătorit incognito spre România.

Alegerea prințului străin a fost supusă plebiscitului (votului poporului). La 10 mai, Carol a fost
proclamat domn și a depus jurământul de credință. În felul acesta printr-o nouă politică a faptului
împlinit, unitatea principatelor era salvată.

La 1 iulie 1866 Carol a promulgat prima constituție românească.

C. Cucerirea independenței de stat a României (1877-1878)

D. Proiectul partidelor politice – principalele partide politice au fost Partidul Național Liberal și
Partidul Conservator

1. Partidul Național Liberal – s-a constituit în 1875 pe baza coaliției de la Mazar Pașa (alianță între
liberalii radicali din jurul lui Ion C. Brătianu și moderații din jurul lui Mihail Kogălniceanu);

- reprezenta interesele burgheziei

Lideri: Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu, C.A. Sturdza, Dumitru Brătianu, Vintilă Brătianu,
Ion Gh. Duca, Constantin I.C. Brătianu (ultimii trei în perioada interbelică);

Organe de presă: Românul, Voința Națională, Viitorul

Doctrină economică: „prin noi înșine” – susțineau dezvoltarea capitalismului pe baze proprii.

Principalele idei ale programului: - respectarea legii, a păcii și a tratatelor;

- apărarea libertății presei;

- reformarea învățământului și a armatei;

- descentralizarea administrativă

- întărirea rolului statului; etc.

După 1900, în contextul consolidării influenței lui Ion I.C. Brătianu, programul devine mai
radical. Liberalii militează pentru lărgirea dreptului de vor, iar mai apoi pentru votul universal și
reforma armatei.

Principalele realizări: - au guvernat de mai multe ori înainte de primul Război Mondial (1876-1888 -
cea mai lungă guvernare liberală), fiind responsabili de marile realizări ale României moderne:

- cucerirea independenței de stat;

- declararea regatului României;

- adoptarea legii electorale (1884)

- s-au creat domeniile coroanei (1884)

- s-a elaborat legea pentru protejarea industriei naționale (1887)

2. Partidul Conservator – s-a constituit în 1880; în 1907 a fuzionat cu Junimea condusă de P.P. Carp.
Reprezentau în special pe marii proprietari funciari;

Lideri: Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, Grigore Cantacuzino, P.P. Carp, Titu
Maiorescu, Alexandru Lahovari, Take Ionescu;

Organe de presă: Timpul, Conservatorul, Epoca;

Doctrină și program: a adoptat teoria junimistă a „formelor fără fond”, doctrină ce susținea că noul
cadru juridic și instituțional din România, nu corespundea structurilor social-economice a țării.
Susținea totodată și teoria „pașilor mărunți”, adept al progresului lent, în raport cu tradițiile istorice.

Activitatea partidului: în perioada când a condus țara, conservatorii s-au preocupat de problema
agrară, bogățiile naturale și statul clerului. Principalele legi au fost: Legea minelor (1895), Legea
pentru încurajarea industriei (1912) etc.

Partidul s-a confruntat cu o serie de disidențe:

Partidul Conservator Democrat (1908 – Take Ionescu) susținea accelerarea ritmului de modernizare a
României prin: respectarea proprietății mari și mijlocii, crearea de forme moderne, reforme pentru
ridicarea stării țărănimii, reducerea colegiilor electorale la două;

Gruparea proantantistă (Nicolae Filipescu – 1915-susținea alianța României cu Antanta;

Partidul Conservator Naționalist (1916)

E. Proiectul instituțiilor țării : domnia, guvernul, parlamentul

1. Domnia – instituție monarhică. Între 1859-1918 monarhia a contribuit la procesul de afirmare și de

modernizare a statului român. În sec. XIX atribuțiile monarhului au fost modificate de mai multe ori,
prin proiectele de constituții, sau Constituția din 1866.

Domnul (regele din 1881) avea rolul de a asigura stabilitatea întregului sistem constituțional,
fiind deasupra partidelor și de a menține echilibrul între puteri.

Atribuțiile domnului – a se vedea Constituția din 1866.

Aspecte privind istoria monarhiei

Monarhia avea caracter constituțional, titlul monarhului fiind de:

- domn până în 1879; alteță regală (1879-1881), rege (după 1881)

Monarhia făcea parte din familia de Hohenzollern, tronul se ocupa pe linie bărbătească, fiind
ocupat de primul născut. În lipsa urmașilor direcți, tronul revenea nepotului de frate (cazul lui
Ferdinand I).

Regii României: Carol I – 1866-1914 – domnia sa cuprinde mai mult etape:

1866-1881 – perioada dificilă

1881-1914 – perioadă de stabilitate favorabilă progresului

Realizări – pe plan intern a încurajat formarea partidelor politice. A cultivat un climat de ordine,
disciplină și rigoare. A stăruit pentru modernizarea structurilor economice. A fost arbitrul vieții
politice

- pe plan extern – la început a acționat pentru afirmarea autonomiei, iar apoi pentru afirmarea
independenței. În 1883 a încheiat un tratat secret de alianță cu Puterile centrale (Germania și Austro-
Ungaria). În 1914 a acceptat neutralitatea țării, deși voia să o angajeze în război alături de Puterile
Centrale.

Ferdinand I (1914-1927) – în timpul său, România a participat la război alături de Antanta, cu scopul
întregirii neamului. A susținut adoptarea unei legislații moderne (1919 – votul universal, 1921 –
reformă agrară, 1923 – constituție).

2. Guvernul – reprezenta puterea executivă.

- în 1862 s-a format primul guvern unic al României. Guvernul era răspunzător în fața Parlamentului.
În 1895 s-a instituit sistemul rotativei guvernamentale, prin care cele două partide politice alternau la
guvernare.

3. Parlamentul – a se vedea Constituția din 1866

Alte instituții: Justiția, Biserica și Armata

F. Marea Unire din 1918

I. Context istoric

a. Contextul extern – afirmarea ideii autodeterminării popoarelor în urma revoluției bolșevice din
Rusia și a publicării celor „14 puncte” ale președintelui Woodrow Wilson;

- victoriile militare ale Antantei;

- izbucnirea revoluției de la Viena și Budapesta în octombrie 1918, care au determinat dezmembrarea

Imperiului Austro-ungar.

b. Context intern – eforturile militare și diplomatice ale statului român;

- acțiunile pentru autodeterminare națională ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină.

II. Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

A fost pregătită de Partidul Național Moldovenesc, creat în 1917. Principalul lider politic a
fost Ion Inculeț. Basarabia, la fel ca și celelalte provincii românești, a urmat o serie de etape în
drumul spre unire: autonomie, independență și unirea cu România.

1. lupta pentru autonomie

- în octombrie 1917 Congresul Ostașilor Români proclamă autonomia Basarabiei și alege Sfatul Țării
ca adunare reprezentativă.

- în decembrie 1917, Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească;

2. la 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării proclamă independența Basarabiei. Armata română (la solicitarea
guvernului basarabean) intră în provincie pentru menținerea ordinii.

3. la 27 martie 1918 Sfatul Țării a proclamat unirea cu România

III. Unirea Bucovinei (28 noiembrie 1918)

Lideri: Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Iancu Flondor.

- s-a realizat în condițiile dezmembrării Imperiului Austro-ungar.

- în octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român, care în numele națiunii române a solicitat
dreptul la autodeterminare. La 14 octombrie 1918 Adunarea Națională de la Cernăuți a votat unirea
Bucovinei cu celelalte provincii românești din Imperiul într-un stat național

- în contextul încercării ucrainenilor de încorporare a Bucovinei, românii au cerut sprijinul armatei

române. La 15 noiembrie/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu
România.
III. Unirea Transilvaniei

1. Condiții istorice – la sfârșitul anului 1918, Austro-Ungaria era în pragul dispariției ca stat. În acest
context în aprilie 1918 Congresul Națiunilor din Imperiul Austro-ungar a proclamat dreptul fiecărei
națiuni de a se constitui în stat național independent sau de a se uni cu statul său național existent.

- apelul împăratului Carol I „Către popoarele mele credincioase”, care propunea constituirea a șase
regate independente sub autoritatea habsburgilor (Transilvania, Banatul și Partiumul rămâneau în
componența Ungariei). a rămas fără rezultat. Românii au accentuat lupta pentru unitate națională.

2. Etapele unirii

a. Declarația de la Oradea – a fost redactată la Oradea, de către Vasile Goldiș la o întrunire a

Partidului Național Român. A fost prezentată în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida –
Voevod. Prevedea următoarele:

- libertatea națiunii române;

- separare politică de Ungaria

- asumarea suveranității națiunii în teritoriul său național.

b. Activitatea Consiliului Național Român Central (CNRC) – s-a constituit la Budapesta în 18/31
octombrie 1918, condus de Ștefan Cicio – Pop și era organul politic unic al românilor din Transilvania.
Ulterior și-a mutat sediul la Arad. Era format din 6 membrii ai PNR și 6 membrii ai PSD.

- în noiembrie 1918, după modelul CNRC s-au format consilii locale care au preluat controlul politic și
administrativ în întreaga regiune. În paralel s-a format Garda Națională, cu sediul central la Arad și
gărzi locale ca și organe de apărare.

c. Tratativele româno-maghiare – 13-15 noiembrie 1918, Arad. S-au desfășurat între reprezentanții
CNRC și reprezentanții guvernului maghiar. Au eșuat pentru că maghiarii recunoșteau doar
autonomia Transilvaniei, nu și despărțirea de Ungaria.

În aceste condiții CNRC a hotărât convocarea unei mari adunări naționale la Alba Iulia care să
hotărască asupra viitorului națiunii române din Transilvania.

d. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (18 nov./1 decembrie 1918).

Au participat 1228 de delegați oficiali și peste 100000 de persoane. Rezoluția Marii Adunări Naționale
a fost redactată de Vasile Goldiș și prevedea:

- unirea Transilvaniei, Banatului și Partiumului cu România;

- drepturi egale pentru toate națiunile;

- constituirea instituțiilor care să conducă Transilvania până la integrarea în România: Marele Sfat
Național (organ legislativ) și Consiliul dirigent (organ executiv) cu sediul la Sibiu. Aceste organe și-au
desfășurat activitatea până în aprilie 1920, când Transilvania a fost integrată României.
IV. Recunoașterea Unirii

Pe plan intern a fost recunoscută oficial la 23 decembrie 1919, când s-a adoptat legea de ratificare a
unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

Pe plan extern a fost recunoscută în cadrul Conferinței de la Paris din 1919-1920, unde s-au semnat
tratatele de la sfârșitul Primului Război Mondial:

- la 10 decembrie 1919 prin tratatul de la Saint-Germain cu Austria s-a recunoscut unirea Bucovinei

- la 4 iunie 1920 prin tratatul de la Trianon cu Ungaria s-a recunoscut unirea Transilvaniei

- la 28 octombrie 1920 prin tratatul de la Paris dintre România și puterile participante la Conferința
de la Paris s-a recunoscut unirea Basarabiei. URSS nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu
Român.