1

MEDICINA ROMANĂ
La început (sec. III-II î.Chr.) imperiul Roman deşi era o - forţă civică-
militară în plină ascensiune, medicina era destul de înapoiată. Era o medicină
magică, cât şi una empirică, dar mult mai sărace decât ale altor popoare
mediteraneene.
Romanii trăiau în aer liber şi aveau un regim aspru de viaţă bazat pe
diete impuse, gimnastică sporturi (mai ales lupte şi călărie). Deşi exista "o
medicină", nu au existat medici în sensul "grec" al cuvântului, până către sec. I
d.Chr. Practicile medicale erau sumare şi se efectuau în interiorul familiei, de
către unul din membrii ei, sau chiar de către sclavi. Aceşti tămăduitori nu
depăşeau perimetrul familial. Mai târziu, medicii militari s-au bucurat de
prestigiu. Ei erau ofiţeri.
Medicii proveniţi din lumea greacă au început să pătrundă în citadela
romană. Se pare că primul a fost un hippocratic spartan, ARCHAGATOS, care
încă de prin 219 a.Chr. căpătase cetăţenie romană.
De aici înainte, medicina romană va fi cucerită pas cu pas de greci, cel
mai vestit , Claudius Galen, fiind tot de origină greacă.
Medicina romană trăieşte în posteritate prin concepţiile (nu neapărat
originale) exprimate în cărţile pe care le-a lăsat. Deosebim:
a) Cărţi cu problematică medicală scrise de nespecialişti (scriitori,
filozofi, istorici, şi
b) b) Concepţii şi cărţi elaborate de specialişti, de medici.
A. Cărţi cu problematică medicală scrise de nespecialişti (enciclopedişti)
PLINIU cel bătrân (23-79 d.Chr.), fost amiral, mort la Pompei în erupţia
Vezuviului, autorul scrierii Historia naturalis, 37 de cărţi în care se ocupă de
botanică, zoologie, tehnică şi medicină (cărţile 20 şi 32).
Aulus Cornelius CELSUS, (60 a.Chr. - 20 d.Chr.), autorul lucrării De arte
medica( dietetică, importanţa climei şi a constituţiei bolnavului ca factor de
diagnostic, terapie şi prognostic (viziune hippocratică) se dau indicaţii
terapeutice concrete: sângerare, purgaţie, aplicarea ventuzelor, ş.a.). Descrie
magistral operaţia de hernie inghinală (din păcate se scotea şi testiculul - fără
vre-o raţiune anume). El a introdus în medicină celebrele caractere ale
inflamaţiei: rubor et tumor cum calor et dolor. Foarte apreciat în medicina
evului mediu şi a renaşterii. Paracelsus, alias şi-a luat numele după Celsus:
 2

Paracelsus - mai presus decât Celsus.

LUCREŢIUS CARUS (99-55 î.Chr.) deşi filosof, întreprinde vaste
incursiuni în ştiinţa eredităţii şi chiar medicină în ”De rerum natura”.
B. Concepţii şi cărţi elaborate de specialişti (medici)
1. Curentul medical pneumatist (primele două secole după Ch). Reprezentant:
ATENEU din Atalia, v I după Ch sub împăraţii Claudiu şi Nero.
"Pneumaticii" sunt de părere că principiul ce întreţine viaţa este pneuma
(aerul) care conţine un suflu vital de origină divină. Ideea este preluată din
medicina egipteană, unde oferă oamenilor aceeaşi pneuma vitală, sub forma
unei "chei a vieţii". Intrat pe nări şi prin gură, aerul ar fi difuzat prin sânge în tot
organismul. Galen, marele medic al antichităţii, era un pneumatist convins. El
scria că în organism circulă sânge amestecat cu bule de aer.
2. Curentul medical al metodicilor
ASCLEPIADE din Bitinia, (a nu se confunda cu Asklepios), un grec(pe
atunci Grecia era o simplă provincie romană), a întemeiat concepţia metodică,
care respingând teoria a pneumei şi a suflului vital, acordă încredere numai
observaţiei şi practicii medicale. Era un soi de empirism pornind de la
experienţă, de la practicism, nu excludea totuşi teoria. Aveau concepţii
simpliste, de nivel scăzut, dar interesante. Astfel:
a) Schimburile dintre organism şi natură se fac sub forma atomilor
(Asclepiade era adeptul atomismului lui Democrit şi Lucreţiu). Orice substanţă
intră sau iese din corp este sub formă atomică, în ultimă esenţă şi alimentele
sunt descompuse în atomi la nivelul intestinului. Focul vieţii (metabolismul) nu
poate fi întreţinut decât de substanţe aflate sub formă de atomi.
b) Metodiştii erau solidişti, adică apreciau că starea de sănătate sau de
boală depinde nu de aer, cât de starea unor ţesuturi solide şi în special de
starea în care se găsesc "porii" din piele şi din mucoase. Când porii sunt prea
închişi (stenoză) ori când dimpotrivă ei sunt prea deschişi (areoză) apare boala,
deoarece se tulbură intrarea sau ieşirea liberă a atomilor. În consecinţă,
medicul trebuia să discearnă dacă bolnavul are o stenoză sau o areoză.
Remediile erau simpliste, simptomatice. Când "porii" erau închişi (stare
congestivă) ei trebuiau deschişi prin "măsuri relaxante" ca emisie de sânge,
băi fierbinţi, ventuze, frecţii cu revulsive(camfor, etc). Dimpotrivă, când porii
 3

erau deschişi (stări febrile) se recomandau "constrictoare" ca duşurile şi

împachetările reci. Aceste tratamente "restructurau atomic" organismul, îl
transformau global, situaţie pe care ei o numeau metasincriză.
Un medic metodist celebru la Roma a fost ginecologul şi pediatrul:
SORAN din Efes (sec. II d.Chr.), autorul unui tratat despre bolile femeilor.
A descris organele genitale la femei, dinamica gestaţiei, o serie de boli
ginecologice (amenoreea , metroragia, vaginita şi metrita, fibromul uterin,
cancerul genital ş.a.).
Soran a descris şi complicaţii obstetricale (angustie pelvină). A elaborat câteva
manevre originale pentru înlesnirea expulzării copilului, iar în cazuri de distocie
grave, a recomandat salvarea cu precădere a mamei. A dat tehnici de
embriotomie în caz de fetus mort-putrid. Ştia să folosească speculum-ul în
examinarea vaginului şi utiliza cateterismul vezicii urinare în timpul naşterii.
Scrierile lui Soran au fost copiate şi folosite în tot cursul evului mediu.
Claudius GALEN (131-201 d.Chr.), cel mai celebru medic al antichităţii
romane, era grec şi s-a născut la Pergam, în Asia Mică şi s-a stabilit în 164 d.
Chr. la Roma unde a devenit medicul personal al împăratului Marc Aureliu şi al
fiului acestuia Commodus, fiind considerat drept egalul marelui Hippocrate. Şi
aceasta nu numai în vremea lui ci şi în următorii 1500 de ani exercizând
adevăerată dictatură ideatică medicală. Este autorul a 131 de cărţi, majoritatea
se bazează pe „Corpus Hipocraticum”, larg comentate şi complectate.
Deosebite sunt 15 volume ce constitue „Ars Medica” cu un conţinut anatomic,
de fiziologie, farmacologie, despre febră, dietetică, prognostic, epidemiologie
etc. Galen a fost pur şi simplu divinizat mai mult de un mileniu şi jumătate, deşi
s-a văzut că opera sa (anatomică mai ales) are greşeli flagrante.
Caracteristicile ideatice ale operei lui Galen:
I. EXPERIMENTUL TREBUIE SĂ STEA LA BAZA CUNOAŞTERII
Galen a fost primul mare experimentator în medicină. Disecţiile şi mai
ales vivisecţiile sale pe porci şi maimuţe (disecţia umană era interzisă),
extrapolate apoi în anatomia şi fiziologia omului, au impus concluzii de valoare.
Astfel, secţionarea la diferite nivele a măduvei spinării la porcul viu, i-a adus
date exacte asupra inervaţiei metamerie. Prin extirpări ale unor porţiuni din
creier şi măduvă şi-a dat seama de interdependenţa dintre anumite formaţiuni
 4

nervoase şi organele efectore periferice (organe interne, muşchi ai membrelor,

etc.). Legând ureterele a dovedit originea renală a secreţiei urinare (contrar
metodicilor care afirmau că urina este colectată de vezică direct, de la toate
organele interne).
Faptul că Galen a scris despre existenţa unei corespondenţe între boală
şi leziune, ne face să-l socotim un adevărat precursor al anatomiei patologice -
ştiinţă ce se va naşte cu adevărat abia în secolul XVIII (practic după 1500 de ani
de la dispariţia lui Galen).
Din păcate, viziunea galenică asupra CIRCULAŢIEI SÂNGELUI conţine
numeroase greşeli. Această schemă era următoarea:
A) Naşterea sângelui: Materia primă din care se naşte sângele sunt
alimentele care au două componente: prima, valoroasă, este dusă de la intestin
la ficat prin vena portă; aici în ficat, se transformă în sânge venos. Partea
nevaloroasă din alimente este dusă la splină, care fabrică bila neagră.
(melancholia).
B) Amestecul sângelui venos cu spiritul animal aflat în ficat, face ca
sângele să capete două însuşiri:
a) capacitatea de a hrăni ţesuturile;
b) capacitatea de a circula (mobilitatea). Este de precizat că Galen nu
dădea nici o importanţă aspectului de pompă aspiro-respingătoare a inimii.
După el sângele circulă datorită faptului că e amestecat cu spirit animal.
c) Purificarea sângelui. Sângele vine din ficat în cavităţile din dreapta ale
inimii, iar de aici pleacă la plămâni, unde se purifică (deşeurile acumulate de
arderi sunt eliminate prin plămâni). De la plămâni, cea mai mare parte a
sângelui curăţit PLEACĂ DIRECT -fără a mai trece prin inimă, la organe, pe
care le hrăneşte. O foarte mică parte de sânge -care a absorbit pneuma cu
principiul vital (influenţa pneumatiştilor), se reîntoarce totuşi în partea stângă a
inimii. Aici pneuma (spiritul vital) se transformă în spirit animal, o formă de
spirit care are liberă trecere şi, apoi printr-o gaură aflată în peretele
interventricular, în partea dreaptă a inimii, apoi în vasele speciale care duc
spiritul animal la creier. "Neastâmpăratul" spirit animal iese apoi din sânge,
trece în creier şi măduva spinării, iar de aici, folosind nervii ca pe nişte
drumuri, ajunge la periferia corpului asigurând sensibilitatea.
Principalele erori ale schemei, combătute mai ales de renascentistul
 5

Andrea Vesal şi de W. Harvey - sec. XVII, erau deci:

a) sângele este fabricat de ficat;
b) sângele poate circula în două sensuri prin acelaşi vas;
c) există o gaură în septul interventricular, prin care sângele venos se
amestecă cu cel arterial;
d) d) inima e un simplu "sac" pasiv şi nu o pompă care împinge şi aspiră
sânge (vezi tabelul 5).
Paradoxal, în cazul circulaţiei sângelui, Galen NU a onorat caracteristica
enunţată, respectiv "Experimentul trebuie să stea la baza cunoaşterii".
II, BOLILE SUNT PRODUSE DE ALTERAREA PNEUMEI ŞI CONSTAU DIN
DEZECHILIBRUL UMORILOR
Cu alte cuvinte, Galen uneşte în concepţia sa patologică, ideile
pneumatiştilor, cu cele ale hipocraticilor privind dezechilibrul dintre umori
(discrazia). El a stabilit diferenţa dintre pneumonii şi bolile pleurale, a descris
corect unele boli de nutriţie ca diabetul şi guta, a dovedit că pletora - excesul
de sânge stă la baza congestiei şi a hemoragiei cerebrale (ictus-ul apoplectic).
A diagnosticat diferite psihoze şi a scris o lucrare despre bolnavii simulanţi
III. CONTRARIA CONTRARIIS CURANDUM EST
Acest aforism medical, căruia Galen i-a rămas credincios, s-ar traduce
liber astfel: Utilizează procedeul terapeutic opus simptomelor bolii. Deci în
febră - răceala, în congestii - eliminarea excesului de sânge prin flebotomie, în
stările toxice - purgaţia, în torpoare - excitantele, în stări de agitaţie - opiul, etc.
Reiese că Galen a acordat o atenţie mai mare combaterii SIMPTOMULUI
decât CAUZEI BOLII. El practica ceea ce se numeşte azi terapia simptomatică.
neglijând căutarea cauzelor bolii şi înlăturarea lor, ceea ce evident a scăzut
randamentul tratamentului. Pentru realizarea scopului (înlăturarea
simptomelor) el a dat celebra schemă universală de tratament, atât de dragă
medicilor medievali: sângerare- purgaţie.
Terapeutica lui Galen se baza pe mii de reţete, care înglobau plante,
minerale, opoterapice - leacuri preparate din produse animale: (splină, ficat,
creier, excremente, ş.a.). El este acela care a introdus în practica medicală
teriacul (numele de Theriaca se trage din poemul didactico-ştiinţific Theriaca,
scris de Nicandru din Colofon, tot în sec. I, în care sunt descrise animalele
veninoase: şerpii, scorpionii, otrăvurile lor şi remediile contra veninurilor).
 6

Teriacul era un preparat complex ce conţinea 70 de ingrediente între care şi

carnea de viperă şi care, de-a lungul evului mediu a fost adorat de medici şi
prescris ca panaceu universal în toate bolile.
Principala operă farmacologică a lui Galen este: „De simpliciium
medicamentorum”, care conţine descrierea a 473 de droguri vegetale. La mare
cinste, au rămas mai bine de 1700 de ani, purgativele amare ale lui Galen (Pier
galenii) pe bază de aloe. Galen are meritul de a fi împărţit şi diferenţiat
medicamentele după:
- origină, aspect exterior şi acţiune;
- de a fi diferenţiat net medicamentul de aliment (medicamentul induce
o schimbare calitativă în organism, pe când alimentul doar o sporire
cantitativă a masei organismului),
- a diferenţiat după "tărie" medicamentele care în mare au aceeaşi
acţiune (laxative, purgative obişnuite, drasticele de tipul uleiul de
croton - etc.).
- Tot el a dat indicaţii în ce măsură un medicament poate să-1
înlocuiască pe altul (Qui pro quod).
Numele atât de uzitat azi de farmacie galenică nu are însă nici un fel de
legătură cu Galen. Termenul a fost introdus prin anii 1580-1650, când în terapie
au început să fie utilizate substanţe chimice ( sulfaţii, carbonaţii, mercurialele,
etc.), pe care Paracelsus le-a numit remedii spagirice. Medicii, care credincioşi
tradiţiei continuau să prescrie droguri vegetale şi medicamente vechi, au apelat
aşadar la o "farmacie galenică".
DIOSCORIDE din Anazarba v I d.Chr. S-a distins în special în botanica
farmaceutică. Opera sa principală este „De materia medica” în care sunt
descrise 600 de medicamente (vegetale, minerale, opoterapice). El descrie
obţinerea mercurului, a lanolinei şi a numeroase alte remedii. A cunoscut
plantele medicinale folosite de daci.
Alţi medici romani sunt: ARETEU din Capadochia (bolile sistemului
nervos); QUINTUS SERENUS SAMONICUS, ucis de împăratul Caracalla în 212
d.Chr., şi care a scris „De medicina praecepta saluberrina” (poem medical),
THEODOR PRISCIAN medicul roman al împăratului Graţian ş.a.
 7

Învăţământul medical roman

Deşi nu există confirmări privind existenţa unor şcoli de medicină în
Roma antică, ştim sigur că grecii şi mai târziu romanii, tracii, evreii, egiptenii
etc., trebuiau să treacă un examen în faţa unui Colegium archiatri. Probabil că
medicina se învăţa în stil "ucenicie", însoţind 4-5 ani un medic, pe la toţi
bolnavii. Faptul este confirmat de o epigramă a lui Marţial, adresată unui medic
al timpului (traducerea autorului).
Niţel indispus, te-am chemat şi tu mi-ai răspuns
O Symacus; ai sosit cu o turmă de învăţăcei
Zeci de degete curioase coastele mi-au împuns
N-aveam febră, acum am
Corpul mă. ustură ca frecat cu piper si ardei.
Medicii militari învăţau meseria pe câmpul de luptă.
Stomatologia
În afară de procedeele greceşti (extracţii) încă de pe vremea etruscilor, dentiştii
(meseriaşi) încearcă proteze, fie cu dinţi umani, fie cu dinţi de la animale, mai
ales de la viţel. Dinţii sunt bine prinşi în benzi de aur

Medicina daco-romană
Deşi geţii din câmpie şi dacii de la munte care au trăit pe meleagurile
noastre sunt semnalaţi de Herodot a fi încă din secolul V. î.Chr. "cei mai viteji
şi mai drepţi din marile neam al tracilor", medicina lor este destul de puţin
cunoscută, din cauza lipsei de izvoare scrise.
Desigur, ca mai la toate popoarele a existat: a) o medicină sacerdotală;
b) o medicină empirică.
A. MEDICINA SACERDOTALĂ, practicată de preoţii-medici, se adresa
mai ales membrilor castei superioare. Pornind de la ideea că însuşi legendarul
ZAMOLXIS fusese un preot-medic, sacerdoţii geto-dacici se ocupau,
prin sec. II-I î.Chr. cu astrologia, medicina şi chiar cu filozofia. Ei purtau
nume de genul cristai, capnobatai, etc., trăiau la curtea lui Burebista sau a altor
regi, dar şi ca sihastri în peşteri.
Se pare că tracii au dat oştirilor romane câţiva medici militari: Platon
scrie că Socrate, a cunoscut la armată un asemenea tămăduitor trac, foarte
 8

priceput care afirma că orice boală localizată, e o boală a întregului organism

(concepţie integralistă în patologie). După N Iorga, însuşi Hippocrate ar fi avut
un dascăl trac în ale medicinei: Herodicos din Selimbria.
Practica medicilor sacerdoţi era un amestec de magie şi empirism.
Alături de diferite incantaţii adresate unui zeu "Orfeu" (simplă coincidenţă de
nume cu zeitatea greacă) şi portul de amulete cu chip de animale (mai ales
mistreţ şi urşi) preoţii foloseau numeroase plante tămăduitoare.
Mai târziu, la Sarmisegetusa romană a fost înălţat după anul 180-200 un
Asklepion = mic templu închinat lui Askelpios.
B. MEDICINA EMPIRICĂ, bazată pe remedii vegetale, alături de
denumirile latine ale plantelor medicinale sunt inserate şi cele dacice.
Istoricul I. I. Rusu din Cluj a identificat 18 plante medicinale actuale
printre cele menţionate de Dioscoride. Ele au acţiuni calmante, cicatrizante,
antiinflamatoare, expectorante, antihelmintice, purgative, etc.
În lumea dacilor se cunoştea şi efectul terapeutic al unor ape termale din
Transilvania, pe care localnicii le numeau DEUSARA = izvorul zeilor (nume
daco-roman de la DEUS = zeu şi SARA = apă, în limba dacă). Izvorul de la
Geoagiu era anumit Germisara de la cuvântul indoeuropean GERM (devenit
THERM sau WARM) = cald. Deci Germisara = izvor cu apă caldă.
Medicii legiunilor romane stabilite în Dacia au adus cu ei truse de
instrumente chirurgicale (cea găsită în 1955 la Grădiştea Muncelului). Se
practicau chiar şi trepananţii craniene, de către medici daci, celţi sau romani.
MEDICINA VETERINARĂ autohtonă a impus se pare în Europa castrarea
armăsarilor. Termenul de walach = armăsar castrat are ca origine cuvântul
valah = român. Deci procedeu inventat la români.