Sunteți pe pagina 1din 429

DREPTUL COMUNICĂRII SOCIALE

Dr. Valerică Dabu

DREPTUL COMUNICĂRII SOCIALE Ediţia a VI-a revăzută şi completată în raport de actele normative intrate în vigoare până la data de 30.09. 2010

Bucureşti – 2010

DREPTUL COMUNICĂRII SOCIALE Conf. univ. dr. Valerică Dabu

Copyright © Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice - SNSPA

Toate drepturile asupra acestei versiuni aparţin Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice "David Ogilvy" - SNSPA. Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă doar cu acordul prealabil scris al editorului.

MINISTERUL EDUCAŢIEI şi CERCETĂRII ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

Str. Povernei, nr. 6-8, Bucureşti Telefon / Fax: 01 - 212 52 88; e-mail: info@comunicare.ro http://www.comunicare.snspa.ro

ISBN 973-99986-5-8 Tipărit în România

Cuvânt înainte

CAPITOLUL I

CUPRINS:

DESPRE DREPTUL COMUNICĂRII SOCIALE

9

12

12

1. Comunicare. Comunicare socială. Comunicare publică. Informaţia şi

importanţa

ei.

Minciuna

şi

dreptul

la

informaţie.

Securitatea

informaţională a

 

12

1.1

Comunicare. Definiţie. Tipuri de comunicare

 

12

1.2

Comunicare socială. Comunicare

 

17

1.3

Informaţia şi importanţa

 

21

1.4

32

1.5

Securitatea informaţională a

persoanei 42

2. Dreptul comunicării sociale. Obiect. Metode.

46

2.1 Dreptul la informaţie.

46

2.2 Dreptul comunicării sociale.

57

3. Izvoarele dreptului comunicării sociale

59

4. Corelaţia dreptului comunicării sociale cu alte ramuri ale dreptului

61

5. Dreptul comunicării sociale, ramură a dreptului

public. Conţinutul

dreptului comunicării

62

6.

Principiile dreptului comunicării sociale

67

6.1 Principiul

67

6.2 Principiul egalităţii în drepturi

68

6.3 Principiul bunei credinţe

69

6.4 Principiul adevărului

70

6.5 Principiul corectei informări

71

6.6 Principiul libertăţii de exprimare

73

6.7 Principiul respectării

75

6.8 Prezumţia de nevinovăţie

76

6.9 Principiul responsabilităţii şi

77

6.10 Principiul imparţialităţii şi obiectivităţii

78

6.11 Principiul secretului

profesional 81

6.12 Principiul umanismului

83

6.13 Principiul liberului acces la

84

6.14 Principiul comunicării

88

6.15 Principiul libertăţii de gândire, opinie, creaţie şi credinţă

89

6.16 Principiul respectării clauzei de conştiinţă

90

6.17 Principiul transparenţei

91

CAPITOLUL II

96

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PERSOANEI ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII SOCIALE

96

1. Informaţia - factor dinamizator al devenirii

1.1 Informaţia şi atributele

96

sale 96

1.2 Barierele

99

1.3 Ştirea, opinia şi zvonul, componente ale

101

2. Dreptul persoanei la informaţie

102

2.1 Consideraţii generale

103

2.2 Subiecţii dreptului la informaţie

105

2.3 Conţinutul dreptului la informaţie al persoanei

107

2.4 Dreptul de a fi

informat

108

2.5 Dreptul la o informaţie

116

2.6 Dreptul de a verifica informaţia

117

2.7 Dreptul de acces la sursele de

117

2.8 Dreptul la rectificare şi dreptul la replică. Consideraţii generale. 125

2.9 Dreptul la replică şi dreptul la rectificare în

127

comunicarea audiovizuală

127

2.10 Dreptul la răspuns reglementat de Legea nr.

139

2.11 Dreptul la

138

2.12 Dreptul la respectarea convingerilor şi credinţelor

140

2.13 Dreptul la

142

2.14 Dreptul sursei la

158

3. Dreptul la propria imagine ……………………………………

110

4. Protecţia surselor de informaţii şi principiile acesteia

(Recomandarea

nr. R7/2002)

175

 

4.1 Consideraţii

175

4.2 Principiile protecţiei surselor de informaţii ale

175

5.

Practica judiciară privind protecţia surselor agentului media

181

CAPITOLUL III

188

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE AUTORITĂŢILOR PUBLICE PRIVIND ÎNFĂPTUIREA DREPTULUI LA INFORMAŢIE AL PERSOANEI

188

1. Autorităţile publice şi dreptul la informaţie al persoanei

188

1.1

Consideraţii

188

2. Obligaţiile autorităţilor publice, privind dreptul

192

la informaţie, în legislaţia României

192

2.1 Consideraţii generale

192

2.2 Obligaţiile autorităţilor publice pentru realizarea

193

dreptului persoanei la liberul acces la informaţiile de interes public . 193

2.3

Obligaţii ale autorităţilor publice în realizarea dreptului

199

la informaţie în cadrul comunicării

199

2.4 Obligaţiile autorităţilor şi instituţiilor publice în procesul realizării

 

dreptului la petiţie în comunicarea

200

3.

Limitele obligaţiilor autorităţilor publice, privind

202

comunicarea informaţiilor de interes public şi privat

202

3.1

Consideraţii

202

 

3.2 Condiţiile restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor

203

3.3 Informaţiile clasificate

208

4.

Responsabilitatea autorităţilor publice pentru încălcarea

214

obligaţiilor corelative dreptului la informaţie

214

 

4.1 Consideraţii

214

4.2 Divulgarea secretului care periclitează siguranţa

214

4.3 Divulgarea secretului

profesional 216

4.4 Divulgarea secretului

217

4.5 Divulgarea de informaţii privind viaţa

219

4.6 Neglijenţa în păstrarea secretului de stat

219

4.7 Obstrucţionarea ilegală a accesului la

220

4.8 Infracţiuni prevăzute de legea audiovizualului

222

4.9 Infracţiuni prevăzute de Legea nr.

187/1999

222

CAPITOLUL IV

225

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE AGENTULUI MEDIA ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII SOCIALE

225

1. Consideraţii generale

225

2. Drepturile agentului media în domeniul comunicării sociale

228

2.1 Dreptul presei sau libertatea

presei

228

2.2 Dreptul agentului media de acces la sursele de informare

231

2.3 Libertatea de opinie a agentului media

234

2.4 Libertatea de exprimare a agentului

238

2.5 Dreptul agentului media de acces la orice informaţie de interes

public

245

2.6 Libertatea de a înfiinţa publicaţii

247

2.7 Dreptul agentului media de a informa

250

2.8 Cenzura

252

2.9 Dreptul agentului media de a întreba şi de a primi răspuns

265

CAPITOLUL V

268

RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE A DREPTULUI COMUNICĂRII SOCIALE

268

1. Consideraţii generale.Responsabilitate juridică.

268

2. Principiile generale ale responsabilităţii şi răspunderii

269

3. Despre formele responsabilităţii juridice

271

4. Despre responsabilitatea şi răspunderea juridică a agentului media . 272

5. Tipurile de responsabilitate şi răspundere a agentului media

275

6. Responsabilitatea şi răspunderea civilã

276

6.1 Răspunderea civilă

276

6.2 Răspunderea civilă delictuală pentru fapta

277

6.3 Prejudiciul

277

6.4 Fapta

279

6.5 Vinovăţia sau culpa

279

6.6 Raportul de

280

6.7

Răspunderea delictuală pentru fapta altuia

280

6.8 Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

6.9 Responsabilitatea şi răspunderea penală, a agentului comunicării.

281

 

282

CAPITOLUL VI

299

ASPECTE JURIDICE ALE COMUNICĂRII ÎN AFACERI PRIN PUBLICITATE ………………………………………………………… 272

1. Publicitate. Definiţie……………………………………………

272

2. Regimul juridic al publicităţii……………………………………….273

3. Principiile publicităţii……………………………………………….273

4. Formele publicităţii…………………………………………………274

5. Publicitatea în comunicarea audiovizuală………………………… 274

6. Cerinţele publicităţii legale………………………………………….274

7. Publicitatea înşelătoare ……………………………………………. 275

8. Publicitatea comparativă……………………………………………278

9. Publicitatea subliminală…………………………………………

279

10. Publicitatea mascată………………………………………………280

11. Dispoziţii legale speciale privind publicitatea unor produse………281

CAPITOLUL VII ………………………………………………………… 282

RESPONSABILITATEA PENALĂ ŞI AGENTUL MEDIA

……

299

1. Consideraţii generale

 

299

2. Elementele constitutive ale infracţiunii

 

301

2.1

Subiectul infracţiunii

 

301

2.2

Latura subiectivă a infracţiunii

 

301

2.3

Obiectul infracţiunii

 

306

2.4

Latura obiectivă a infracţiunii

 

307

2.5

Cauzele

care

înlătură

caracterul

penal

al

faptei

în

domeniul

comunicării sociale

 

308

2.5.1 Eroarea de fapt……………………………………………… 294

2.5.2.Eroarea de fapt provocată. Eroarea neimputabilă

2.5.3. Eroarea provocată evitabilă…………………………………299 2.5.4. Eroarea de drept penal …………………………………… 301

………… 298

2.6 Lipsa pericolului social………………………………………

2.7 Alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei………………305

2.8 Înlocuirea răspunderii penale…………………………………

304

310

3.Infracţiunile specifice comunicării sociale………………………….314

3.1 Insulta…………………………………………………………315.

3.2 Calomnia………………………………………………………346

CAPITOLUL VIII…………………………………………………………361

ALTE INFRACŢIUNI SPECIFICE DOMENIULUI COMUNICĂRII

SOCIALE…………………………………………………………………361

1.Ofensa adusă unor însemne………………………………………

361

2.Defăimarea ţării sau naţiunii…………………………………

363

3.Ultrajul……………………………………………………………….365

4.Propaganda în favoarea statului totalitar…………………………

370

5.Comunicarea de informaţii false…………………………………… 372

6.Violarea secretului corespondenţei………………………………… 374

7.Nedenunţarea unor infracţiuni………………………………

8.Omisiunea sesizării organelor judiciare…………………………… 379 9.Favorizarea infractorului……………………………………………381. 10.Omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare………………… 385 11.Propaganda naţionalist şovină…………………………………… 387 12.Instigarea publică şi apologia infracţiunilor……………………….389 13.Răspândirea de materiale obscene………………………………… 391

377

Cuvânt înainte

Elaborarea acestei lucrări a fost determinată în primul rând de necesităţi de ordin didactic, şi anume punerea la dispoziţia studenţilor şi cursanţilor Facultăţii de Comunicare Socială şi Relaţii Publice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative a unui bogat material din care să-şi însuşească cunoştinţele juridice indispensabile unei comunicări sociale, corecte, eficiente, legale, operative şi responsabile. Credem că nivelul ştiinţific, gradul de accesibilitate al prezentării, al raţionamentelor, al criticilor formulate şi propunerile de “lege ferenda” din acest curs îl situează printre cele care vor stârni interesul teoreticienilor şi practicienilor din mass-media, al juriştilor, precum şi pentru oricine altcineva interesat de dreptul comunicării sociale, domeniu de maximă actualitate. Dincolo de valenţele sale strict didactice, lucrarea „Dreptul comunicării sociale” se impune şi prin multitudinea aspectelor practice abordate, privitoare la libertatea şi limitele comunicării sociale, dreptul la informaţie, drepturile şi obligaţiile consumatorului de informaţie, ale agentului media, ale autorităţilor publice, eficientizarea actului comunicării sociale în condiţii de responsabilitate şi răspundere juridică, socială, economică şi spirituală, evitarea abuzului de drept şi, în general, al oricărui abuz în acest domeniu. „Este tot mai evident că familiarizarea cu setul de drepturi şi libertăţi oferite actorilor din câmpul media este un prim pas către normalitate” 1 . Lucrarea este structurată pe opt capitole, începând cu definirea conceptelor folosite, a principiilor dreptului comunicării sociale, a locului şi rolului acestuia în sistemul de drept, creând cadrul necesar pentru abordarea şi înţelegerea drepturilor şi obligaţiilor persoanei, autorităţii publice, agentului media şi ale societăţii, în materie. Atenţie deosebită a fost acordată şi responsabilităţii juridice, garanţie a drepturilor în comunicarea socială. De un real interes teoretic şi practic sunt şi capitolele consacrate infracţiunilor ce se pot săvârşi în domeniul comunicării sociale, cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei sau răspunderea penală, în care s-au reluat ori s-au formulat răspunsuri la multe probleme actuale din domeniu. Se ştie că, în pofida calităţii crescânde a actului de justiţie, nu de puţine ori unii oameni, deşi au dreptate, nu pot sau nu ştiu să-şi ceară drepturile sau să-şi dovedească susţinerile şi cererile legitime, într-un cuvânt să comunice eficient. Neîmplinirile şi riscurile datorate necunoaşterii legii, a căilor de câştigare a dreptului contestat, încălcat, a nereparării în totalitate a pagubei suferite îi determină pe unii justiţiabili să-şi manifeste de multe ori neîncrederea în justiţie, omiţând adevăratele cauze ale acestor situaţii,

1 Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin. Legislaţia comunicării publice. Editura Polirom Iaşi 2001, pag.11.

respectiv, deficienţele în comunicare. De aceea cunoaşterea drepturilor 2 , a obligaţiilor, a regulilor apărării juridice, a căilor şi procedurilor legale, ne dă curajul şi încrederea necesară în ceea ce facem şi în mod deosebit atunci când comunicăm, ajutându-ne să:

- comunicăm corect, operativ, util, legal, responsabil şi eficient;

- ştim cum să facem pentru a publica informaţia fără a o

ciunti şi fără a risca 3 sau numai cu riscuri minime calculate şi asumate;

- prevenim încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor

legitime;

- înlăturăm riscul de a greşi, de a abuza sau de a persista în

greşeală;

- economisim timp şi bani adresându-ne documentat chiar

acelor organe ale statului obligate să ne apere şi să ne presteze

serviciile de care avem nevoie;

- avem o conduită ce nu va intra în conflict cu legea;

- avem o putere de convingere, argumente şi succes în

identificarea şi buna folosire a probelor în apărare sau în acuzare după caz;

- înţelegem locul şi rolul persoanelor, autorităţilor,

agentului media şi societăţii în domeniul comunicării sociale;

- ni se recunoască şi repare drepturile şi interesele legitime încălcate ;

- nu devenim victime ale înşelăciunii, manipulării,

dezinformării etc.

- ne facem înţeleşi, să influenţăm pozitiv, să prevenim

conflictele sau să le aplanăm ori soluţionăm ; Iată numai câteva motive care ne fac să credem că prezenta lucrare poate fi utilă şi oricărei persoane care doreşte să cunoască şi să stăpânească principalele aspecte juridice ale comunicării sociale şi implicaţiile acestora. La redactarea acestei lucrări ne-au fost de un nepreţuit ajutor monografiile, cursurile şi studiile specialiştilor în materie menţionaţi în bibliografie, fără a căror operă valoroasă nu am fi putut realiza cursul de faţă. Tuturor acestora, precum şi celor necitaţi în lucrare, le mulţumim. Ediţia a II-a

2 Într-o accep iune prin drept în elegem posibilitatea recunoscut de societate sau comportamentul impus de aceasta în a satisface necesit ile sociale ale subiectului activ i pasiv, în spiritul echit ii, de a face, de a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate la nevoie prin for a de constrângere a statului. Acesta este instituit prin norme juridice, asigurându-i- se respectarea, la nevoie, prin for a de constrângere a statutului. 3 Prin risc înţelegem probabilitatea producerii unui eveniment viitor, incert că se va produce şi/sau când se va produce.

prezintă lucrarea revăzută şi completată prin prisma actelor normative, modificiate sau apărute până la 30 septembrie 2010.

Autorul,

12

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

CAPITOLUL I DESPRE DREPTUL COMUNICĂRII SOCIALE

1. Comunicarea în univers. Comunicare socială. Comunicare publică. Data, informaţia şi importanţa lor. Minciuna şi dreptul la informaţie. Securitatea informaţională a persoanei.

1.1 Comunicare. Definiţie. Tipuri de comunicare.

1. Comunicarea a fost, este şi va fi indiferent de existenţa umană, cel puţin sub forma comunicării obiectuale. Prin comunicarea obiectuală înţelegem comunicarea între particule, atomi, molecule, obiecte, plante, galaxii etc. Ca urmare se poate susţine că chiar dacă dispare comunicarea umană comunicarea va exista în continuare. De pildă în fizică termenul de comunicare a fost şi este folosit la desemnarea principiului vaselor comunicante, sau principiile comunicării în domeniul electricităţii 4 al fizicii nucleare. Într-un dicţionar francez prin comunicare se înţelege şi „mijlocul de legătură între două puncte, sau de acces la un loc.” 5 Prin noţiunea de comunicare, înţelegem în general acea legătură, unitară, biunivocă sau multiplă între două sau mai multe entităţi care astfel interacţionează. Comunicarea este una din însuşirile esenţiale ale naturii. De pildă legea atracţiei universale, descoperită de Isaac Newton, poate fi analizată ca o lege a comunicării între corpuri prin prisma fizicii. 6 În opinia noastră citirea urmelor vânatului, capcanarea, citirea semnelor în natură, studierea ADN-ului, citirea locului crimei, citirea unei poezii de Eminescu, etc., sunt forme ale comunicării în care este implicat şi omul. Munca poate fi analizată, ca o formă de comunicare între om-natură sau om-om. Socotim că nu poate fi conceput un ecosistem fără a recunoaşte comunicarea în cadrul acestuia iar ecologia studiază comunicarea dintre organisme şi mediul lor de viaţă. Omul comunică cu calculatorul şi prin intermediul acestuia cu alţii. De aceea socotim că nu există identitate între comunicarea umană şi comunicarea în general care include şi alte forme de comunicare decât comunicarea umană. Apariţia comunicării umane şi conştientizarea existenţei comunicării în natură, denumirea fenomenului cu cuvântul comunicare sunt diferite şi au avut loc pe o anumite trepte de dezvoltare ale umanităţii.

4 De pild socotim că electricitatea nu poate fi concepută fără comunicarea între corpuri în acest domeniu iar formula U=IxR exprimă o lege a comunicării în domeniul electricităţii. 5 Dicţionnaire du français, Imprimerie, Hérissey, Evreux, 1995, p.226.

6 Legea atracţiei universale, descoperită şi enunţată de Sir Isaac Newton, este o lege a mecanicii clasice. Enunţul său este următorul:Două corpuri punctiforme de masă m 1 şi m 2 se atrag reciproc printr-o forţă direct proporţională cu produsul maselor corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele, orientată pe direcţia dreptei ce uneşte centrele de greutate ale celor două corpuri.

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

13

Comunicarea are un caracter relativ în funcţie de sistemul care îl formează subiecţii, obiectele ce se comunică, canalele sau mediile prin care se comunică. Într-un dicţionar comunicarea în sens general este definită, ca fiind „orice proces prin care un sistem interacţionează cu un altul, uzând de canalul care leagă cele două sisteme.” 7 În ceea ce ne priveşte socotim că prin comunicare înţelegem legătura activă între lucruri, fiinţe, sau orice entităţi, indiferent de ce natură care presupune o interacţiune, un schimb, transfer, transport, consum, o alimentare, etc., de energie, informaţii, materie, presiune, antimaterie, determinată de o serie de cauze cum sunt : dezechilibre, inegalităţi, diferenţe, necesitate etc. Astfel este evident că comunicarea nu se reduce la comunicarea umană şi că fiecare gen de comunicare îşi are principiile şi legile lui. De aceia avem rezerve faţă de cazurile în care se defineşte comunicarea prin trăsăturile comunicării umane. 8 Verbul “a comunica” şi substantivul “comunicare” sunt polisemantice, având o pluralitate de semnificaţii şi utilizări diferite mai mult sau mai puţin corecte. In cadrul diferitelor utilizări ale conceptului de comunicare, nucleul semantic pe care îl regăsim, este ideea de a reuni ceea ce este separat şi nu ar trebui să fie aşa. În opinia noastră, comunicarea ca însuşire a entităţilor în natură, presupune :

subiecţii care comunică, obiectul comunicării, cauza comunicării, finalitatea comunicării, scopul comunicării şi evident legi specifice fiecărui gen de comunicare. De acea pentru a efectua un studiu trebuie să definim precis forma de comunicare, să-i identificăm subiecţii, obiectul, cauza şi legile specifice acesteia. Credem că a vorbi de comunicarefără a preciza tipul riscăm să greşim. S-ar putea susţine că există o cauză 9 principală a comunicării respectiv inegalitatea, diferenţa, dezechilibrul, trebuinţa 10 , necesitatea, între entităţi care determină, mişcarea, transferul într-un cuvânt comunicarea între acestea în cadrul unui sistem care tinde către egalitate, echilibru, consum, creaţie, distrugere, neutralizare, dezvoltare etc. De pildă în cazul comunicării umane se poate vorbi de un obiectiv al comunicării, un scop ca o proiecţie a necesităţii şi modalităţii de satisfacere a trebuinţelor umane care constituie cauza. Pentru satisfacerea trebuinţelor umane sunt necesare anumite comportamente, posibilităţi, resurse comportamente ce au îmbrăcat forma drepturilor şi libertăţilor individului. Or în realizarea drepturilor şi libertăţilor un rol important îl au data, informaţia, imaginea

7 Septimiu Chelcea, Petru Iluţ, Enciclopedia de Psihologie, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.88. 8 În sens contrar a se vedea J.J. Cuilenburg, O Scholten, G. W. Noomen, care folosesc sintagma „ştiinţa comunicării” deşi se referă exclusiv la studierea comunicării umane: „În ştiinţa comunicării, accentul cade pe survez reserch (anchete) şi pe content analysis (analiză de conţinut). „ Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.115. Christian Baylon în lucrarea Comunicarea, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, p.10 arată: „Prin a comunica şi comunicare vom înţelege de fapt punerea în relaţie a spiritelor umane sau, astfel spus, a creerelor umane.” 9 S-a arătat că termenul cauză semnifică uneori un antecedent, alteori un proces, iar alteori antecedentul, procesul şi efectul produs, luate toate trei la un loc.” Lewes, Problems of Life and Mind, vol.I. p. 375, citat de Theodule Ribot, Psihologia conceptelor, Editura IRI, Bucureşti, 2002, p. 173. 10 Referitor la nevoia de informare, tipologia nevoilor de informare a se vedea Yves-F, Le Coadic, Ştiinţa informării, Editura Sigma, Bucureşti 2004. A se vedea şi A.H. Maslow, Motivaţie şi personalitate, Editura Trei, Bucureşti, 2007.

14

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

şi nu în ultimul rând comunicarea acestora. Cauza în comunicare are o importanţă deosebită în înţelegerea necesităţii, libertăţii, locului şi rolului comunicării în natură, precum şi pentru a putea intervenii conştient în procesul comunicării. 11 De exemplu orice act juridic cu o cauză ilicită poate fi lovit de nulitate sau în instanţă nu poţi formula o acţiune nejustificată de un drept, o libertate sau un interes legitim. În alte situaţii şi în mod deosebit în lumea animală apare instinctul ca element determinant al comunicării. Cunoaşterea cauzei şi scopului în comunicare ne permite să descoperim mecanismul actelor, faptelor, evenimentelor, adevăratele scopuri, finalităţi, obiecte, obiective, să acţionăm în consecinţă sau asupra cauzei pentru a înlătura efectul nedorit, pentru a ne apăra. Numai aşa putem să descoperim scopul manipulator în actul comunicării umane. De pildă multe din aşa zisele dezvăluiri din precampanii şi campaniile electorale se fac nu în scopul informării publicului pentru a satisface dreptul la informare ci pentru a deteriora imaginea candidatului şi a manipula votul. Se mai poate vorbi de un obiect al comunicării respectiv ceea ce se transmite sau se primeşte, se deplasează etc., care poate fi energia sub toate formele ei de existenţă, informaţia, materia, antimateria, presiunea, forţa etc. Pentru a exista comunicarea, pe lângă subiecţi, cauză, obiect sunt necesare şi anumite condiţii cum ar fi: mediul favorabil, câmpul comunicativ, canalul, compatibilitatea, catalizatorul, etc. Legătura, canalul, câmpul şi în general mediul în cadrul comunicării pot avea o infinitate de forme, cum de altfel comunicarea apare între o infinitate de subiecţi. La nivelul unui sistem se poate vorbi şi de o finalitate a comunicării relativ la acesta care poate fi echilibru, dezechilibru, regres, progres, creaţie, distrugere, viaţă, moarte, etc. 2. Comunicarea poate fi într-un singur sens, în ambele sensuri sau în mai multe sensuri, totul depinzând la ce sistem de referinţă se raportează. Comunicarea produce dezechilibru sau echilibru, egalitate sau inegalitate, progres sau regres, creaţii sau distrugerea acestora, materie şi antimaterie, cultură sau incultură, energie sau lipsă de energie, informaţie sau lipsă de informaţie viaţă sau moarte. În viaţă, natură, economie, găsim peste tot forme ale comunicării de existenţa cărora suntem mai mult sau mai puţin conştienţi. Se poate zice că există o comunicare de la nivelul infinitului mic la nivelul infinitului mare, într-o infinitate de direcţii. După anumite criterii comunicarea poate fi directă sau indirectă, mijlocită sau nemijlocită, ori mixtă. Or comunicarea umană, comunicarea socială sunt numai

11 De pildă în activitatea de vânzare-cumpărare, de bunuri de valoare inclusiv de valute multe agenţiile de rating au difuzat informaţii incorecte, favorizând manipularea multora care au pierdut şi câştiguri imense unora. Numai dacă

ne referim la acţiunii şi derivatele acestora precum şi la cei care le vindeau, agenţiile de rating le-au acordat AAA în pofida faptului că acestea conţineu valori reale minime, riscuri maxime şi supraevaluri de neconceput. Or dacă se făcea o analiză atentă a acestora se descoperea cauza supraevaluărilor şi rolul structurii duale a agenţiilor de rating respectiv de evaluare informare publică pretins obiectivă şi cea de consultanţă plătită ambele urmărind în realitate profitul pe o zonă nereglementată. Referindu-se la agenţiile de rating un specialist în domeniul bancar arăta: „După cum ştiţi, acestea au două părţi. Cea de rating şi cea de consultanţă… independentă (râde n. r. ). De multe ori, partea de rating serveşte interesele clienţilor părţii de consultanţă. Agenţiile de rating funcţionează adesea ca un adevărat bordel! Să sperăm că activitatea lor va fi reglementată aşa cum s-a promis.” Bogdan Baltazar, Bătălia ieftinirii României, în ziarul Adevărul din 01.09.2009.

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

15

câteva dintre infinitatea formelor comunicării în natură care îşi au legile lor şi subiecţii lor.

3. Fiecare formă relativă de comunicare, are subiecţii ei, legile ei, spaţiul şi timpul ei precum şi alte dimensiuni cunoscute sau necunoscute ale acesteia. Numai cunoscând respectând şi folosind legile specifice fiecărei forme de comunicare putem să înţelegem corect, complet, la timp şi să comunicăm eficient, operativ, legal, adecvat pentru a obţine rezultatul dorit. De pildă, comunicarea comercială formă a comunicării sociale este reglementată atât de codul comercial, codul civil, iar când se realizează electronic este reglementată de Legea privind comerţul electronic nr. 365/2002. De asemenea comunicarea audiovizuală 12 este reglementată de Legea nr.504/2002 modificată în 2009 prin Legea nr. 333, de deciziile C.N.A, iar comunicarea scrisă de Legea nr.3/1974. Fiecărui sistem îi corespunde un anumit tip de comunicare ce poate fi studiată

după alte metode, alte principii etc

De pildă în comunicarea în administraţia

publică preponderentă este comunicarea formală 13 pe când în domeniul muncii

private preponderentă este comunicarea informală. De asemenea într-un fel comunică regnul vegetal cu natura, regnul uman cu natura, omul cu animalul, etc. şi altfel toate între ele. Comunicarea în univers presupune o infinitate de mijloace de comunicare, între o infinitate de subiecţi, în planuri temporale sau atemporale.

4. Într-un număr special din Cahiers de l'Education Nationale (nr. 65, mai

1988) un rector arăta: "Comunicarea nu este o funcţie separată, adăugată celorlalte. Ea este primul nostru instrument de muncă. Toate demersurile noastre sunt

demersuri de comunicare. Actul de învăţământ, munca administrativă, trec prin comunicare. A-i instrui şi a-i educa pe tineri, a informa familiile, a-ţi convinge partenerii, a stabili relaţii cu mediul economic şi social înseamnă în primul rând a comunica" 14 . Or această presupune diferite forme ale comunicării umane fiecare cu legile şi principiile ei ceea ce presupune precizie în studierea şi folosirea termenilor care definesc fiecare formă de comunicare.

5. În lucrarea "Societatea cucerită de comunicare" Bernard Miège reduce

comunicarea numai la anumite forme (ale comunicării) cum ar fi: comunicarea politică, comunicarea publică 15 , comunicarea locală, comunicarea ştiinţifică,

12 În art. 1 litera e din Legea 504/2002 până la modificarea prin O.U.G. nr. 181/2008 se dispunea:

e) comunicare audiovizuală - punerea la dispoziţie publicului, în general, sau unor categorii de public, prin orice mijloc de comunicaţie electronică, de semne, semnale, texte, sunete, informaţii sau mesaje de orice natură, care nu au caracterul unei corespondenţe private;”

13 Prin comunicarea formală înţelegem comunicarea efectuată prin canale, forme şi conţinuturi prestabilite. Conţinutul, forma şi canalele sunt prestabilite pentru a asigura anumite drepturi, libertăţi şi obligaţii cum ar fi de pildă în cazul deciziei în domeniul muncii unde legea prevede forma şi conţinutul obligatoriu care dacă nu sunt respectate atrag nulitatea acesteia. Comunicarea formală presupune: precizie, uniformitate, adresare multiplă, operativitate, posibilităţii de control şi autocontrol, reglementare, conducere unică centralizată etc. Comunicarea formală limitează iniţiativa receptorului, diminuează responsabilitatea executantului ca urmare a limitării libertăţii de acţiune şi iniţiativă, pune accentul pe responsabilitatea decidentului.

14 Bernard Miège. Societatea cucerit de comunicare. Collegium. Polirom.2000, p. 65.

15 A se vedea Kent Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin. Legisla ia comunic rii publice. Editura Polirom, Ia i, 2002, p. 15.

16

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

etc. În realitate domnia sa se referă numai la comunicarea umană sub forma ei comunicare socială şi nu la infinitatea de forme ale comunicării în natură.

6. Una dintre formele comunicării o constituie comunicarea socială. Un

reputat autor arată că prin comunicare socială 16 se înţelege, la modul general, procesul de transmitere de informaţii între oameni 17 . Comunicarea stă la baza

organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor “verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii. 18 Data şi informaţia în mediul social au valoare şi se măsoară în câmpul cunoaşterii, pe când comunicarea în cel al acţiunii şi al organizării. Informaţia pentru subiect conţine noul în câmpul cunoaşterii. Cunoaşterea se realizează prin descoperire, transmitere, aflare, comunicare a informaţiei. În comunicarea umană se vehiculează data, informaţia şi imaginea.

7. Omul este o fiinţă biopsihosocială, înzestrată cu acel element care o

detaşează de restul fiinţelor şi anume raţiunea. Omul este conştient de existenţa sa ca fiinţă în societate şi natură, de interdependenţa sa, şi face judecăţi de valoare legate de aceasta. În afara raţiunii omul mai are ca trăsătură fundamentală, definitorie, calitatea de a fi fericit şi îşi împlineşte menirea numai ca fiinţă socială.

Prezenţa şi comunicarea cu semenii săi îl ajută pe om să îşi dezvolte capacitatea de înţelegere, de raţiune, de acţiune, de perfecţionare, începând din copilărie şi până la maturitate, asigurându-i posibilitatea de a-şi împlini aspiraţiile şi de a simţi bucuria acestei împliniri. Relaţia om-ştiinţă, om-natură, om-om nu există şi nu se dezvoltă fără patru elemente esenţiale, respectiv:data, informaţia, imaginea şi comunicarea. Astfel întâmplări sau experienţe pregătite prin care copiii au fost lăsaţi singuri, mult timp în zone izolate, la vârste mici, când în mod normal un copil primeşte informaţiile educaţionale (chiar dacă li s-au oferit toate condiţiile de hrană şi îmbrăcăminte) au demonstrat că respectivii copii, au rămas în stadiul de semisălbatici, cu o foarte redusă capacitate de comunicare socială (în dublu sens transmitere şi recepţie). Pe de altă parte copilul cu handicap supus unui proces în cadrul unui mediu social, familial şi colectiv de specialitate, prin socializare a fãcut progrese deosebite în formarea sa ca fiinţă socială capabilă să comunice în ambele sensuri.

8.Apariţia şi evoluţia societăţii umane, cu relaţiile sale sociale, economice, politice etc., nu a fost posibilă fără informaţie şi comunicarea acesteia specifică fiecărui gen de relaţii sociale. În prezent, vorbim de societatea informaţională, de servicii ale societăţii informaţionale. 19

16 În constituţia Spaniei sintagma „comunicare socială” este folosită în art.20 pct. 3 în următoarea construcţie: „Prin lege se vor reglementa organizarea şi controlul parlamentar al mijloacelor de comunicare socială dependentă de stat sau de orice altă entitate publică şi va garanta accesul la aceste mijloace al grupurilor sociale şi politice semnificative, cu respectarea pluralismului societăţii şi a diferitelor limbi din Spania.”

17 Lucian Vasile Szabo. Libertatea de comunicare în lumea presei. Ed. Amarcard. Timi oara, 1999, p.

111.

18 Mihai Dinu. Comunicare. Editura Algos. Bucure ti. 200. p. 15.

19 A se vedea Legea privind comer ul electronic, nr. 365 din 5 iulie 2002 publicat în M.O. nr.

483/05.07.2002.

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

17

9.Comunicarea umană este complexă, multiplă şi se desfăşoară pe mai multe planuri în timp şi spaţiu, contribuind la formarea, dezvoltarea sau uneori chiar la distrugerea omului. Prin comunicare se satisfac o serie de necesităţi individuale sau sociale, cum de altfel se pot cauza prejudicii morale, materiale, etc. Comunicarea umană se poate realiza fizic, psihic, bioenergetic, spiritual, etc., în mod conştient sau inconştient. Ca sferă, socotim că sintagma comunicare umană include şi comunicarea socială, cu care în opinia noastră nu se confundă.

1.2 Comunicare socială. Comunicare publică. Comunicare privată

10.Credem că sintagma „comunicare socială” trebuie privită sub două aspecte, în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, în comunicarea socială includem comunicarea între formele organizării sociale ori între acestea şi individ cum sunt: comunicarea familială, comunicarea pedagogică, comunicarea ştiinţifică, comunicarea artistică, comunicare instituţională, comunicare structurală, comunicarea culturală, comunicarea spirituală etc., precum şi comunicarea socială în sens restrâns. În sens larg prin comunicare socială înţelegem procesul de transmitere, împărtăşire a unor informaţii, emoţii, idei între două entităţi sociale, într-un context social dat. 20 11.Prin comunicarea socială în sens restrâns înţelegem schimbul de informaţii între persoană, agentul media, autoritatea publică, societate şi alte structuri ale acesteia. Astfel, comunicarea socială în sens restrâns diferă de alte forme ale comunicării sociale, din punct de vedere al subiecţilor acesteia, conţinut, limbaj, natura şi calificarea informaţiei, imaginii, regulile comunicării şi normele juridice care o reglementează. De pildă în art. 1 pct. 8 din Legea privind comerţul electronic nr. 365/2002, în sensul acestei legi, este definită comunicarea comercială ca fiind : „orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, produsele, serviciile, imaginea, numele şi denumirea, firma sau emblema unui comerciant ori membru al unei profesii liberale; nu constituie prin ele însele comunicări comerciale următoarele:

informaţii privind accesul direct la activitatea unei persoane fizice sau juridice, în special un nume de domeniu sau o adresă de poştă electronică, comunicări legate de produsele, serviciile, imaginea, numele ori mărcile unei persoane fizice sau juridice, efectuate de un terţ independent faţă de persoana în cauză, mai ales atunci când sunt realizate cu titlu gratuit”. Drepturile, libertăţile, obligaţiile, interesele în cadrul comunicării comerciale sunt reglementate de Legea nr. 365/2002, Codul comercial şi alte legi speciale ce diferă de alte legi care reglementează alte tipuri de comunicare. 12. În anumite situaţii nu se poate comunica fără autorizarea unor persoane cum ar fi de pildă autorii operelor ştiinţifice, artistice, culturale etc., comunicare pe care o numim comunicare autorizată. În Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe în comunicarea operelor se reglementează diferit

20 A se vedea Septimiu Chelcea, Petru Iluţ, Enciclopedia de Psihologie, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.88.

18

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

"comunicare publică" faţă de "comunicare privată", cum ar fi de pildă, cea familială. 21 Comunicarea publică este reglementată diferit de comunicarea privată. 22 Astfel în art. 15 pct. 1 se arată că "utilizarea sau exploatarea unei opere prin reprezentare scenică, recitare sau orice altă modalitate publică de execuţie sau de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografice şi de arhitectură, precum şi în orice alt mod similar constituie comunicarea publică a unei opere”. Astfel se observă că, în spiritul acestei legi, sintagma “comunicare publică” vizează o comunicare directă cu publicul, neintermediată de un alt agent, cum ar fi de pildă agentul media căreia i se aplică reglementări specifice. 13.În pct. 2 al aceluiaşi articol se dispune: "Se consideră publică orice comunicare a unei opere, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, indiferent dacă membrii care compun acel public susceptibil de a recepţiona astfel de comunicări pot sau nu să o facă în

acelaşi loc sau în locuri diferite ori în acelaşi timp sau în momente diferite". 14.În această lege, conceptul de comunicare publică este circumscris "operelor originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia” lor cum sunt:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi

programele pentru calculator;

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale cu şi fără text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi

pantomimele;

e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un

procedeu analog fotografiei;

g) operele de artă plastică cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie,

21 Distincţia între comunicarea publică şi comunicarea privată este necesară având în vedere scopul şi implicaţiile diferite ale acestora şi ca urmare au reglementării diferite. De pildă în dreptul francez comunicarea în public a unor date şi informaţii destinate comunicării private şi obţinute în cadrul unei comunicări private constituie infracţiune şi se pedepseşte. 22 În art. 34. din Legea nr. 8/1996 se dispune: „(1) Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, iar reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.” Astfel este evidentă reglementarea diferită a comunicării private faţă de comunicarea publică.

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

19

tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată, produsele destinate unei utilizări practice ; h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură; i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general. 15. În principiu comunicarea publică a unei opere este restricţionată de regulile privind protecţia dreptului de autor şi în mod special al proprietăţii intelectuale 23 aceasta putând fi realizată în principiu numai cu autorizarea autorului acestora. Astfel în cadrul comunicării publice vorbim de comunicarea autorizată. Potrivit art. 9 din Legea nr. 8/1996 "Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor, deci fac parte din comunicarea publică neautorizată următoarele:a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;b)textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;c)simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;d)mijloacele de plată;e)ştirile şi informaţiile de presă (s.n.); f)simplele fapte şi date." Ca urmare în astfel de situaţii prevăzute în art. 9 din Legea nr. 8/1996 nu se poate invoca, în calea comunicării publice şi private, restricţiile aferente dreptului de autor respectiv autorizarea acestuia. 16.Tot în această lege sunt definite, conceptele de reproducere, difuzare, difuzare secundară, ca forme ale comunicării autorizate în domeniul protecţiei dreptului de autor, astfel: prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formă materială, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau vizuale a unei opere precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice; prin difuzare,în sensul prezentei legi, se înţelege distribuirea către public a originalului ori a copiilor unei opere, prin vânzare, închiriere, cu titlu oneros 24 sau cu titlu gratuit.

17.Nu se consideră difuzare în sensul Legii nr. 8/1996, distribuirea către public prin împrumut, cu titlu gratuit, a unei opere, în cazul în care se realizează prin intermediul bibliotecilor publice.

23 Potrivit art.1.2) al Convenţiei de la Paris din 1883, protecţia proprietăţii industriale are ca obiect brevetele de invenţie, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerţ, mărcile de serviciu, numele comercial şi indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine, precum şi reprimarea concurenţei neloiale.” Convenţia de la Stockholm din 1967 pentru constituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, în art. 2 Viii), defineşte „proprietatea intelectuală” ca fiind „ drepturile referitoare la operele literare, artistice şi ştiinţifice, interpretările artiştilor interpreţi şi ecuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi emisiunile de radiodifuziune, invenţiile în toate domeniile activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu şi denumirile comerciale, protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic.”

24 Oneros înseamn contra cost, adic pl tite, i nu cu titlu gratuit, respectiv f r plat .

20

DESPRE DREPTUL COMUNIC RII SOCIALE

18.Din punct de vedere al restricţionărilor impuse de protecţia dreptului de autor, comunicarea publică poate fi de mai multe feluri: comunicarea publică în general şi comunicarea publică a operelor. Comunicarea publică a operelor, poate fi de două feluri: comunicarea publică protejată (supusă acordului autorului) şi comunicarea publică nerestricţionată din punct de vedere al autorului operei. 19.Comunicarea publică în sensul Legii nr. 8/1996, este numai o latură a comunicării sociale. 25 Comunicarea publică poate fi realizată prin: scris, oral sau audiovizual. De pildă, comunicarea audiovizuală în sensul Legii 504/2002 este definită ca fiind „o punere la dispoziţia publicului, în general, sau a unor categorii de public, prin orice mijloc de comunicaţie electronică, de semne, semnale, texte, sunete, informaţii sau mesaje de orice natură care nu au caracterul unei corespondenţe private”. Este o definiţie a comunicării publice prin audiovizual. În sensul Legii nr. 504/2002 sintagma comunicare audiovizuală nu include comunicarea privată prin audiovizual (de pildă comunicarea privată prin televiziune cu circuit închis sau prin videotelefon) care are alt regim juridic. Comunicarea audiovizuală