Aventuri la Polul Nord

Eram cu Ștefania, prietena mea, părinții ei și ai mei într-o croazieră spre Polul Nord.
Ștefania e o fetiță cu păr castaniu, ochii albaștri, un pic mai înaltă decât mine. E foarte amuzantă,
sufletistă, bună și deșteaptă. Eu eram cam...guralivă așa că nu mă opream din vorbit, dar mai și
ascultam din când în când. Ștefania este cea mai bună prietenă a mea și a fost singura până acum
doi ani. Cum am aflat de această croazieră? Chiar vă interesează? Ascultați. Când mergeam la
școală am găsit o broșură în care scria:
Organizația Lalala
Vă invită la o croazieră spre Polul Nord!
Sunați acum!

Am acceptat și iată-mă aici! E grozav! are jocuri, piscină termală, o bibliotecă gigantică în
care chiar m-am pierdut și o masă plină de mâncare!! Am adormit cu gândul la cartea pe care o
voi citi mâine. Seara, Ștefania mă trezi:
- Iulia! Uite acolo, în depărtare pe o banchiză, un urs polar!
- Ce?
- Da!
- Bine...atunci să-i spunem domnului marinar șef!
Marinarul șef chiar ne-a ascultat. Vasul s-a întors lin spre banchiza ursulețului. Când l-am
poftit pe vas el se transformă sub ochii noștri într-un urs uriaș. Ne-am frecat la ochi și a redevenit
un ursuleț blând și jucăuș ceea ce ni s-a părut ciudat. Săracul ursuleț, era slab și înfometat. După
ce și-a mai revenit blana i s-a făcut albă, sclipitoare, iar ochii frumoși, de culoarea abanosului.
”Probabil că s-a pierdut de mama sa” mă gândeam eu. El adormi cu mine și cu Ștefi. După
câteva ore, cam pe la miezul nopții, am trezit-o pe Ștefania:
- Ești trează? Ștefi…
- Acum da.
- Ei bine, dacă tot te-ai trezit uită-te la urs!
- Ce urs?
- Ursulețul.
O întrerupse răgetul puternic al ursului care acum venea spre noi! ( Vai, ce aș fi vrut să
știu ce spunea! Acum nu o să mai știu niciodată. ) Acel răget a fost așa de puternic încât a
cutremurat vasul şi a aruncat pe cer minunata Auroră Boreală, care a început să strălucească în
nuanțe de gri, albastru, verde și un galben pălit. În spatele vasului existau mulți munți de gheață
îmbrăcați în veste argintii, parcă special croite pentru ei.
- I...I...Iulia…
 - D...d...da?
- De...de ce...v...v...vine...s...spre…noi?
- Habar...nu... am!
Vorbeam așa fiindcă ne era frică de el. Închipuiți-vă, un urs destul de mare ca să vă
înfulece venea la miezul nopții spre voi. E destul de înfricoșător, plus că vă aflați pe o barcă în
mijlocul unui ocean. Totuși, chiar era mai frumos ca înainte, (înainte să se transforme din pui de
urs într-un urs), acum cu o blană argintie, de culoarea munților. Ne-am ridicat. Ursul veni și
spuse:
- Mulțumesc!
- Pentru...c...ce? am întrebat eu.
- Urcați-vă pe mine.
Ne uitam lung una la cealaltă și, parcă amorțite de o vrajă, ne-am suit. El se întoarse și
fugi spre ceața verde-albăstruie. Ceața era așa de deasă încât după cinci secunde vasul dispăru în
neant.
Se părea că ursul alerga din ce în ce mai repede. După ce ceața se mai domoli ne-am dat
seama că eram într-o peșteră minunată, cu cele mai amețitoare culori. Erau nuanțe de negru,
vișiniu, ocru, maro din ce în ce mai închise. Ne-am dat jos din spatele fiarei care ne vorbi:
• Uitați-vă la acest perete! Știe cineva ce este?...
• Un perete? am răspuns noi deodată.
• Nu… spuse el misterios.
Atunci când puse laba pe o piatră oarecare, o lumină se ivi, piatra căpătă forma labei ursului,
apoi un perete de culoarea vișinei se deschise. Am intrat. Ursul continuă:
• Pe acest perete SORTEIPEN se află o profeție despre două prietene care, prin
calitățile și superputerile lor, îl vor învinge pe maleficul rege Ceață-Rea și ne vor elibera
din încețoșania lui.
• Domnule Urs...
• Murasor...
• Domnule Mur- Asor..... De ce noi și nu altcineva? zise Ștefi.
• Pentru că sunteți cele mai bune prietene, iar profeția mai spunea despre un vas cu
două fete și despre un urso-urs pur, adică eu, care, prin puterea prieteniei vor scăpa lumea
de robia lui Ceață-Rea! Totuși, nu vă știu numele.
• Pe mine Ștefania.
• Iar pe mine Ailui.
• A...Ștefania și Iulia.
• Cum ți-ai dat seama?
• SORTEIP înseamnă PIETROS, nu?
 • Adevărat.
• Dar părinții o să-și facă griji?
• Da, părinții! am spus eu cu un pic de teamă în glas.
• Nu... veți vedea...veți vedea.
Ursul auzi un sunet ca o voce de sirenă sau ca vocea unei soprane la mijloc de spectacol și se
alarmă:
• Repede, duceți-vă mai adânc în peșteră!
Era întuneric, foarte întuneric. Deodată, apăru o lumină liniștitoare. Acea lumină nu era
foarte strălucitoare, dar nici prea moale. Cumva am ajuns într-o altă lume....o oază de....ceață?
Mi-am dat seama ce este deoarece am văzut un palmier, cred… deși era cam galben cu roz și cu
buline mov. Nu prea înțelegeai unde ești. Nu tu culoare(ca lumea), nu tu veselie, nu tu vedere
cum ar trebui, nu tu...nimic! Nu pricepeam de ce a spus ”Repede, duceți-vă mai adânc în
peșteră!”, dar trebuia să-l ascultăm. Poate că era rău, poate că intenționa să ne mănânce. Și totuși
l-am lăsat să ne conducă. Nu am strigat după ajutor pentru că am văzut filme în care îți pui în
pericol mai tare viața dacă strigi.
Eram încă în ceață și mergeam spre nimic.
• Unde duce drumul acesta? a întrebat Ștefania.
• Acasă.
• Unde?
• Voi, de stânca veți vedea...
• Poftim? am fost curioasă și eu.
• Superputeri una va căpăta!
Noi ne gândeam: ”Dar ce-i cu ursul acesta? Ce-i cu versurile lui?”. Ne-am retras ușor. Până
să ne dăm seama am căzut de pe stâncă. Brațele Ștefaniei au început să scoată scântei roșii, iar
apoi foc și nu a mai căzut, ci s-a propulsat spre înălțimi. Însă eu cădeam în neștire. Am aterizat
pe ceva moale și ciudat. Am văzut cum focul din brațele Ștefaniei se stingea. Am adormit pe acel
ceva sau cineva, înconjurată de o ceață deasă și, poate, de fiarele necunoscutei lumi. Am dormit
câteva ore până când m-am trezit lângă un foc cald, cu mâncarea în față, sub un adăpost făcut din
coroana copacilor. O necunoscută era cu mine. Am întrebat:
• Cine ești tu?
• Eu sunt Zâna Aquamarinelor. Dar tu?
• Eu sunt Iulia, o fetiță dintr-o altă lume.
• Mă numesc Alesia, iar ea e Daria, Zâna Apei Violet.
• Salut!
• Mai ești cu cineva?
• Da! Cu prietena mea, Ștefania.
 Se lăsă liniștea. Era destul de ciudat felul cum mă întrebase, dar ceva îmi
spunea că aș putea avea încredere în ele. Alesia e mai mică de statură, are păr albastru deschis ce
strălucește în lumina soarelui, ochi limpezi ca safirul, o rochiță din o mie de crini de gheață și
încălțări din petale de nu-mă-uita. Daria e de înălțime medie, ochii căprui, păr violet din care ies
mici șuvițe de diferite nuanțe de mov, o cămașă lungă din frunze violet, iar pantofii dintr-un
material strălucitor. Două fețe prietenoase, m-am gândit eu.
• Daria, zise Zâna Aquamarinelor. Aceasta nu este oare una dintre fetele profeției?
• Poate.
• Hei, Iulia! Aveți superputeri?
• Nu avem.
Între timp, Ștefania și Murasor mergeau spre ”casă”, neștiind (Ștefania) că se îndreptau
spre o grotă plină de pietre și de spiritele pădurii.
• Aceasta este casa ta? întrebă curioasă Ștefania.
• Nu! Asta e închisoarea ta!
Atunci, râsul malefic al ursului cutremură așa de tare grota încât între Ștefania și el se
înălță un perete de piatră rece. Ursul o abandonă. Ștefania nu știa ce să facă în acea situație.
Poate că voi, citind povestea, ați fi strigat după ajutor sau ați fi mers în căutarea unei ieșiri și
nu v-ați fi gândit că sunteți în mijlocul pustietății sau că sunt fiare sălbatice în peșteră. Ștefi nu
luă în calcul aceste posibilități, deci plânse până când spiritele se întristară și îi spuseră taina
grotei.
• Uite, nu mai plânge, te vom ajuta să ieși cu bine din această peșteră ca să poți să-ți
împlinești destinul. În adâncul peșterii există două pietre: una de foc și una de apă. Dacă
reușești să o spargi pe cea de foc, atunci trebuie să-i iei toate cioburile și să-ți faci o
brățară de aur și de argint, bătută-n cioburile găsite, iar restul îl vom face noi. Dar nu uita
două lucruri: dacă în peșteră sunt două drumuri nu te lua după cel care te strigă. Să iei și
piatra de apă, dar nu o sparge, ci dăruiește-o prietenei tale.
• Așa voi face! Vă mulțumesc, spiritelor!
Spiritul care a vorbit a fost Spiritul Spațiului și al Cunoașterii. El poartă o mantie
portocalie cu marginile galbene, iar fața sa este alcătuită din stele care reprezintă perfect spațiul
cosmic și, de fiecare dată când se întâmplă să apară o supernova, fața lui arată exact momentul în
care se petrece. Ochii lui sunt două stele mai sclipitoare și mai mari decât restul stelelor.
………...
• Iulia, noi suntem ultimele zâne bune și vrem să te ajutăm să-l învingi pe maleficul
rege Ceață - Rea care, de fapt, este Murasor, mi-a explicat Alesia.
• Ce?... Murasor este malefic? Și el este chiar tiranul Ceață- Rea?
• Mi se pare că-l cunoști pe Murasor. Îmi explici ? întrebă Daria.
 • Da, sigur. Murasor este cel care m-a adus aici împreună cu Ștefania. Atunci când
am căzut de pe stâncă Ștefi s-a propulsat înapoi și a rămas cu Murasor, dar cred că atunci
căzătura m-a salvat.
• Ar trebui ca în zori să pornim după ei.
• Da!
• Așa că... Ne-am înțeles: plecăm în zori!
Dis-de-dimineață am pornit în căutarea Ștefaniei. Am găsit-o nu departe, într-o pădure.
Se rătăcise. I-am povestit și ei despre Murasor și ne-a dat dreptate, povestindu-ne întâmplarea din
peșteră. Însă, brusc, ochii ei se făcură mari și se opri din vorbit. Era chiar el în fața noastră, o
siluetă înfricoșătoare care ne vorbi:
• Acum e momentul să dispăreți definitiv! Acum, cât încă nu vă știți folosi puterile!
Murasor râdea îngrozitor, iar eu și Ștefania, de frică ne-am strâns una alteia mâinile fără
să ne dăm seama că brățările noastre s-au atins. În acel moment, apăru în spatele tiranului
malefic un portal care semăna cu o imensă gaură neagră, din care apărură șapte lanțuri care îl
traseră înăuntru. După ce Murasor a dispărut, fiind închis pentru vecie în acel tărâm necunoscut,
apăru un spirit care le-a mulțumit fetelor pentru că au restabilit pacea peste tărâmurile lor.
Mai târziu mi s-a părut că aud vocea Ștefaniei:
-Iulia, trezește-te! Știu cum să-i punem numele ursulețului. Mur…..dărel! Cât ai dormit ți-a
mâncat sandvișul cu ketchup.