A. D. Xenopol

Teoria lui Rösler

Un studiu asupra stăruinţei

românilor în Dacia Traiană
Coperta: Cristian Almăşanu

Redactor: Aurel Ştefanachi

Tehnoredactor: Constantin Apetrei

ISBN 978-973-168-023-1

© Tipografia Moldova

Editura Tipo Moldova este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior (C.N.C.S.I.S.)

Iaşi, 2009

Tipărit la Tipografia Moldova

 

A. D. Xenopol

Teoria lui Rösler

Un studiu asupra stăruinţei
românilor în Dacia Traiană
 
 INTRODUCERE

În afară de cercul naționalității noastre se urmează de un şir de ani o 
luptă  destul  de  vie,  pe  tărâmul  istoric,  asupra  unei  împrejurări  din  viața 
Românilor,  anume  asupra  întrebării  dacă  Românii  au  părăsit  Dacia  pe 
timpul împăratului Aurelian, şi părăsind‐o, cum se face de îi întâlnim astăzi 
într‐un număr atât de însemnat dincoace de Dunăre? 
Cu  toate  că  această  ceartă  interesează  pe  Români  într‐un  grad 
neasemănat, ea a  găsit până acum puțin  răsunet  în  sânul  lor, de  vreme ce 
dintre  istoricii  noştri  numai  Petru  Maior1  s‐a  îndeletnicit  cu  dinadinsul  cu 
această  întrebare,  iar  ceilalți,  şi  când  au  atins‐o,  a  făcut  aceasta  numai  în 
treacăt. Şi totuşi o atare controversă trebuie să ne mişte; căci este vorba de 
însuşi dreptul nostru de a trăi pe pământul pe care îl ocupăm. Ştim că nu 
dreptul  hotărăşte  relațiile  dintre  popoare,  ci  puterea,  şi  că  deci  nu  de  la 
demonstrații  istorice  va  atârna  alcătuirea  statelor;  dar  nu  e  mai  puțin 
adevărat  că  dreptul  tot  rămâne  un  element  de  care  se  ține  seamă,  şi  de 
aceea însuşi acei ce‐l calcă în picioare tot se îndreaptă către dânsul, pentru a 
pune măcar pe închipuirea lui temelia pretențiilor lor. Puterea este un fapt, 
şi ca atare răpune adeseori dreptul, care este o idee; dar ideea întru aceasta 
bate fapta, că cea dintâi îşi are rădăcinile sale în conştiința omenească, şi deci 
nu  poate  fi  smulsă şi  pieri  niciodată, pe  când  fapta se  sprijină numai  cât  în 
pervazul timpului, şi este pieritoare în ființa ei, ca şi cadrul în care răsare. 
Este deci de cea mai mare însemnătate pentru Români de a se interesa 
de această întrebare, şi a vedea dacă ei nu sunt decât nişte venetici în țările 
ce  le  locuiesc  astăzi.  Unii  istorici  de‐ai  noştri  s‐au  grăbit  a  primi  fără 
cercetare  teoria  lui  Rösler.  Astfel  Eudoxiu  de  Hurmuzaki,  meritosul 

1
Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, Buda, 1812, şi a doua ediţie, Buda, 1837. Vezi şi un studiu al nostru
asupra cărţii lui Rösler publicat în Convorbiri Literare, an. 1875, p. 159 şi urm. D-l Hasdeu a combătut pe Rösler,
însă numai în mod ocazional; vezi Istoria critică a Românilor, Bucureşti, 1875 şi Columna lui Traian, 1882, No.
12.

5
descoperitor  al  documentelor  din  arhivele  austriece,  spune  în  Fragmentele 
sale  asupra  istoriei  Românilor”:  „Populația  Daciei  ‐  fu  retrasă  în  anul  271  d. 
Ch.  din  ordinul  împăratului  Aurelian  peste  Dunăre,  pe  râpa  dreaptă  a 
fluviului, din cauza îndesirii năvălirilor barbare. De atunci Dacia sluji timp 
îndelungat ca drum de trecere pentru popoarele barbare care se îndreptau 
din  spre  Nord  şi  Nord‐est  către  Dunăre.  Când  apoi  se  înălța  în  Moesia 
împărăția bulgară şi prinse la putere, îşi întinse in secolul al IX‐lea granițele 
sale  şi  peste  Valahia,  împoporându‐o  cu  numeroşi  Români,  care  din 
Haemus şi Macedonia emigrau bucuroşi în frumoasele câmpii a le țării de 
la Dunăre, lucru la care îi împingeau şi desele prigoniri pe care le sufereau 
din partea o cârmuirii bizantine.”1 
Oare aşa să fie într‐adevăr? Teoria lui Rösler să fie ea mai presus de 
îndoială, şi Petru Maior, care combătuse pe predecesorii lui Rösler în această 
privire, s‐o fi făcut numai cât împins de fanatismul patriotic? Cum se face 
atunci de însuşi învățații străini, şi anume tocmai acei ce nu sunt interesați 
în  cauză,  se  declară  în  contra  acestei  teorii?  Celebrul  geograf  Kiepert 
observase  încă  de  mult  că  argumentul  principal  care  stă  împotriva  teoriei 
Rösleriane  este  împrejurarea  că  „cercul  în  care  se  vorbeşte  astăzi  limba 
română  dincoace  de  Dunăre,  cade  tocmai  pe  hotarele  vechii  provincii 
Dacia.”2 Învățații străini care combat teoria lui Rösler, produc în contra ei o 
serie de argumente, ce o zdruncină din temelie. Oare Românii nu ar putea 
aduce  şi  ei  grăuntele  lor  pentru  a  spori  lumina  în  întunecatul  trecut  al 
istoriei lor? Cred că a sosit timpul ca şi o pană română să‐şi spună părerea 
sa în această întrebare, una din cele mai grele, dar şi din cele mai frumoase 
nu numai a istoriei noastre, dar îndeobşte a întregii istoriografii. 
Originea acestei noi teorii nu este de căutat în dorința de a descoperi 
adevărul, ci cu totul în alte motive, care nu‐şi au locul in istorie. Ungurii şi 
Saşii  din  Transilvania  apăsau  în  secolul  trecut  pe  Români  într‐un  chip  cu 
totul  neomenos,  şi  chiar  astăzi,  dacă  nu  le  răpesc  ca  altă  dată  mijloacele 
vieții  fizice,  vor  să  le  ucidă  viața  morală,  să  le  desființeze  naționalitatea, 
înlocuind‐o  cu  cea  ungurească  sau  germană.  Românii  văzându‐se  apăsați 
protestau şi protestă necontenit contra unui asemenea sistem de conducere; 
ei  îşi  întemeiază  protestările  lor  pe  dreptul  istoric,  susținând  că  ar  fi 
locuitorii  cei  mai  vechi  ai  Transilvaniei,  că  dreptul  de  cucerire  pe  care  îşi 
întemeiază apăsătorii pretențiile lor, ar trebui să fie părăsit într‐un veac de 

1
Eudoxiu von Hurmuzaki Fragmente zur Geschichte der Romänen Bucureşti 1878, I, p. 185. De aceeaşi părere era
şi răposatul profesor Al. Lambrior.
2
Lebrbuch der alten Geographie, Berlin 1878, p. 337.

6
lumini  şi  de  civilizație1.  Lupta  între  apăsători  şi  apăsați  fiind  pusă  pe 
tărâmul  dreptului,  cei  dintâi  căutară  s‐o  curme  chiar  pe  acest  tărâm, 
tăgăduind Românilor tocmai dreptul istoric invocat de aceştia. De şi astăzi 
nu se mai poate lua Românilor  însuşirea  lor  de popor  latin,  coborâtor din 
coloniile aduse de Romani în aceste părți, este lucru învederat că mai mulți 
scriitori români mărturisesc în mod răspicat că coloniştii romani au părăsit 
Dacia  pe  timpul  lui  Aurelian.  Prin  urmare,  dacă  astăzi  se  găsesc  Români 
locuitori  în  marginile  fostei  Dacii,  ei  trebuie  să  fi  revenit  cândva  de  peste 
Dunăre, din Moesia, unde îi aşezase Aurelian. Fiind vorba de a readuce pe 
Români  de  peste  Dunăre,  scriitorii  potrivnici  acestora  se  folosiră  de 
împrejurarea  că  nici  un  cronicar  sau  document  nu  ar  pomeni  într‐un  chip 
lămurit  despre  existența  acestui  popor  în  părțile  nordice  ale  Dunării, 
înainte de veacul al XIII‐lea, pentru a coborî epoca reimigrării Românilor în 
Dacia traiană tocmai la începutul acelui veac. Ungurii şi Nemții, fiind veniți 
în  Transilvania  înaintea  acelei  epoci,  iată  că  şi  dreptul  istoric  vorbea  în 
favoarea acestora, şi astfel se taie Românilor, care până acuma se mângâiau 
cel puțin cu ideea că li se făcea o nedreptate, şi această de pe urmă ancoră de 
scăpare, lăsându‐se aruncați, ca o frunză bătută de vânt, în voia întâmplării. 
Nu e vorba, sunt doi cronicari ai veacului de mijloc care pomenesc de 
Valahi  în  regiunile  acestea,  la  venirea  Ungurilor,  pe  care  aceştia  ar  fi  fost 
nevoiți  a‐i  bate  şi  a‐i  supune,  anume:  Anonymus  Bellae  regis  notarius  şi 
Rusul  Nestor.  Fiindcă  cel  din  urmă  pomeneşte  despre  Valahii  găsiți  de 
Unguri în țara pe care ei o cuprinseseră, fără a hotărî anume locul unde s‐ar 
fi aflat aceşti Valahi, apoi potrivnicii stăruinței Românilor în vechea Dacie 
interpretează  că  Valahii  lui  Nestor  ar  fi  Francii  împărăției  Carolingienlor, 
care cuceriseră cu o sută de ani mai înainte,  pe timpul  lui  Carol  cel  Mare, 
Panonia de la Avari. Cu Anonymus notar lucrul era mai greu; el spune clar 
că  Ungurii  găsiră  in  Transilvania  un  stat  românesc  sub  un  duce  Gelu,  pe 
care îl bătură şi‐l supuseră. Neputându‐se interpreta înțelesul cuvintelor lui 
Anonymus,  şi  fiindcă  el  era  singurul  care  pomenea  fără  îndoială  ființarea 
Românilor în Transilvania înainte de venirea Ungurilor, apoi el fu declarat 
mincinos,  cronica  lui  întreagă  falsă  şi  închipuită,  şi  astfel  curățindu‐şi 
câmpul, potrivnicii Românilor ridicară pe el măiestrita lor clădire. Cu toate 
că  ivirea  ideii  părăsirii  Daciei  de  Romani,  şi  reîntoarcerea  Românilor  în 
această  țară  după  aproape  o  mie  de  ani,  nu  este  datorită  cercetării 
adevărului, ci unor uneltiri răutăcioase împotriva acestui popor, cu timpul 
ea a luat caracterul unei păreri ştiințifice, şi sub o atare formă se înfățişează 
ea astăzi în istorie. Astfel va fi tratată ea şi în acest studiu. 

1
Aşa în timpurile din urmă în conferinţa de la Sibiu. Vezi Memorialul reprezentanţilor alegătorilor Români, Sibiu
1882.

7
 Cuprins

INTRODUCERE .................................................................... 5

I ISTORICUL ÎNTREBĂRII...................................................... 9

II PĂRĂSIREA DACIEI .........................................................19

III REINTRAREA ROMÂNILOR ÎN DACIA .................................39

IV BISERICA ROMÂNĂ DE RIT SLAV ......................................55

V CRONICARI ŞI ISTORICI...................................................71

VI DOCUMENTELE ..............................................................91

VII TOPONIMIA ................................................................ 127

VIII LIMBA ...................................................................... 155

IX ARGUMENTE GENERALE ................................................ 189

ÎNCHEIERE ...................................................................... 205

217