Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
– Cum nu?.. Ce nu ştiu eu?
– Spune-o... spune-o..., ziserăm cu toţii, apropiind caii noştri de
ai lui.
Românul îşi clătină pletele, ţinti ochii săi vultureşti pe vărful
stîncei şi povesti:
– Stînca asta încununată cu plopi şi mesteacăni, precum o
vedeţi, a fost martor unei întîmplări foarte jalnice, de care se
pomeneşte la noi din neam în neam.
Cică pe timpul strămoşilor, un străin, pribegind pe la dealul
Corbului despre Borsec, a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o
căsuţă mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la noi, fiecare cătun e
locuit de un singur neam, şi străinii nu sînt primiţi în sînul lui.
Pribeagul avea o fată, căreia bistriţenii îi daseră numele de
Corbiţa, întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse. ... Ce
fată! Ce bujor de copilă! Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică
guriţa ei era un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile, ce
le aprind ciobanii noaptea în întunericul codrilor.
Mulţi flăcăi umblau să-i vîneze dragostea; mulţi cîntau doine în
pilda ei, dar din toţi numai unul, un plăieş cu pletele lungi şi cu
chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag Corbiţei. Părinţii lor
se primiră a se încuscri şi îi logodiră după obicei.
Pe atuncea, spun bătrînii, că se făceau adesea năvăliri de tatari în
ţară şi că în urma lor rămînea numai cenuşă şi sînge.
Într-o zi o ceată de tatari, pătrunzînd în munţi, ajunseră pînă în
valea Bicazului, prădînd, arzînd, ucigînd tot ce era în calea lor. Tatăl
Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lîngă copilă, pe care ei voiau să
o apere, căci tatarii auziseră de frumuseţea ei şi aveau de gînd să o
ducă plocon hanului de la Bugeac.
Corbiţa însă scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă
spre munte, urmărită de tatari ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată
alerga pe după copaci, pe după stînci, şi din cînd în cînd se oprea
puţin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să mai înghită măcar o
duşcă de aer, căci tatarii îi călcau pe urme.
2
Corbiţa, înspăimîntată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă
spre stînca asta şi ajunse curînd pe marginea ei. Aicea ea se opri o
clipă şi cătă în urmă. Tatarii se apropiau cu fuga.
Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vină în
ajutor... Zadarnică rugăminte! ... Mîna unui tatar se întinse să o
apuce, însă ea, ridicîndu-se drept în picioare, cu părul despletit de
vînt, cu ochii aprinşi, cu faţa albă, ca un crin, zise: „Atunci s-ajungeţi
voi, cînd îţi pune mîna pe Corbiţa!” şi deodată ea se aruncă în
prăpastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de
bolovani, iar tatarii rămaseră încremeniţi şi fură ucişi chiar pe
muchia stîncii de o ceată de plăieşi, care alergaseră în ajutorul
Corbiţei.
De atuncea locul acesta se numeşte: Stînca Corbului!
În zilele de sărbători, pe cînd fragii sînt copţi, fetele de prin
cotunele învecinate se adună pe piscul stîncii şi cîntă doina Corbiţei;
iar în nopţile luminoase ale primăverii păstorii zăresc adese o umbră
albă, clătinîndu-se pe vîrful stîncii şi apoi lunecînd de-a lungul ei
pînă în apa Bicazului. (Alecu Russo)
3
4. Subliniaţi logoformele cuvîntului piatră din poezia de mai jos
şi indicaţi categoriile gramaticale pe care le actualizează flectivele.
Pietrarii
Din strană cerul îşi răstoarnă / Talazul orgilor de-argint / Şi luna
rupe noaptea-n coarne / Şi noaptea cade la pămînt / Unde-n adîncuri,
cu putere / Pietroase spaţii detronînd / Pietrarii dincolo de eră / Şi
dincolo de infinit, / Coboară-n propria lor soartă / Unde de vii s-au
fost zidit / Pietrarii vecilor de piatră, / În piatra pietrei nemurind / Un
clopote de piatră dură / Pe turn de piatră ridicat / Şi piatra e cu piatra-
n gură /Şi piatră-n piatră a săpat / Un mit al ei şi tot de piatră – / În
necuprins şi peste tot / Unde mai dincolo de moarte / Din piatra
pietrei piatră scot / Pietrarii: Ce imens adînc! – / Ei parcă-n albul
pietrei ning. (A.Codru)
4
7. Subliniaţi cuvintele compuse atestate în textul de la ex. 1,
analizaţi structura şi motivaţi ortografierea lor.
5
Substantivul
Ars combinatorica
6
varul. / Duca, asfaltul. / Alta şi altul. / Raza şi huma. / Rîul şi
muma. / Dragostea, taina. / Corpul şi haina. / Untul şi lutul. / Roua,
sărutul. / Plopul, perechea. / Visul şi veghea. / Puful, fiorul. / Unda şi
zborul. / Turnul şi strada. / Valsul, cascada. / Vinul şi roza. /
farmecul, poza. / Muntele, gheaţa. / Şoapta şi faţa. / Mugurul,
nodul. / Pacea şi rodul. / Rîsul, ecoul. / Vechiul şi noul. / Stupul şi
Ţara. / Stîna, mioara. / Trestia, parul. / Sarea şi carul. / Cremenea,
paiul. / Goana şi naiul. / Graiul şi glia. / Imnul, vecia. / Norul, văpaia.
/ Tunetul, turma. / Verbul şi ploaia. / Baciul şi urma.
materie, substanţe
diferite acţiuni
noţiuni sociale
calităţi morale
plante, copaci
8
Vă voi povesti despre o noapte petrecută într-o atmosferă cu totul
deosebită în Parisul din 1910, într-un palat de pe celebrul bulevard al
Cîmpiilor Elizee, în societatea cea mai prietenoasă a metropolei,
printre duci, marchizi, oameni politici, mari financiari, diplomaţi şi
actriţe celebre.
Trei tineri români. Eu eram cel mai tînăr, aveam vreo 20 de ani.
Ceilalţi doi, cu cîţiva ani mai vîrstnici, erau feciori de bani-gata,
studenţi la Drept, viitori şefi de cabinet ai vreunui unchi ministru,
viitori parlamentari şi gineri de moşieri, bancheri şi fruntaşi politici.
Nu-şi prea vedeau de carte. Subvenţiile trimise de familie, ei le chel-
tuiau în primele zile ale lunii, iar celelalte săptămîni trăiau din expe-
diente. Băieţi buni, altminteri. Hahalere simpatice, descurcăreţi, fără
un pronunţat simţ moral, nu se deosebeau întru nimic de ceilalţi stu-
denţi români înstăriţi ai Cartierului Latin, acel centru al Parisului
unde se află şcolile, cartier a cărui viaţă şi farmec au fost celebrate de
atîţia scriitori.
Sărac şi singur, mă împrietenisem cu cei doi compatrioţi, ca să nu
fiu prea singur şi prea sărac: în compania lor, invitat de ei, puteam
mînca, din cînd în cînd, la un restaurant luxos şi puteam petrece ore
tîrzii ale nopţii pe terasa cafenelei “Fouquet”, de pe Champs-Elysées.
Seara ne puneam la frac şi, în căutarea aventurii, treceam Sena,
spre centrul Parisului, pe marile bulevarde, în jurul Operei şi a
cabaretelor din Montmartre.
“Aventura” era întîlnirea cu vreun român bogat, proaspăt picat
din ţară şi care venea la Paris să se distreze, înainte de a se duce pe
Coasta-de-Azur, să joace cărţi şi la ruletă în cazinourile de la Nisa,
Cannes şi Monte-Carlo.
Tineri, eleganţi, intram în cele mai vestite localuri de noapte,
uitîndu-ne de sus la ceilalţi clienţi, avînd aerul de-a căuta pe cineva
care ne-aşteaptă. Şi nu o dată dădeam peste prada pîndită, bogătaşul
moldo-valah, care ne poftea la masa lui.
Cel mai dezgheţat dintre noi era “şeful”, Stelică Fărcăşanu,
odrasla unor latifundiari craioveni, al cărui tată fusese de mai multe
ori ministru. Al doilea, Barbu Vuculescu, era şi el băiat de moşieri de
9
pe la Buzău. Cunoşteau, prin părinţii lor, multă lume. Eu eram, cum
v-am mai spus, cel mai tînăr şi cel mai timid. Fracul îl aveam
împrumutat, jobenul dăruit de un bucureştean care-şi luase
doctoratul, plecase acasă şi n-avea cum să-şi care înalta şi rigida
pălărie, ce i-ar fi încurcat bagajele.
Băieţii din Cartierul Latin ne porecliseră “Cei trei muşchetari”. Pe
la 9–10 seara, ne scoteam armurile, adică fracul şi jobenul, şi o luam
spre “Café de Paris”, “Café de la Paix”, “Café Anglais” şi atîtea alte
restaurante numite cafés.
Într-o noapte intraserăm într-un cabaret luxos din Montmartre.
Un local plin de lume, pe care-l cercetam cu priviri vultureşti,
imperiale, de oameni care-şi caută invitaţii sau amfitrionii. La o
masă, trona, singură, o doamnă străină, destul de matură, foarte
fardată, încărcată cu bijuterii şi care, văzînd că n-avem loc, ne surîse
graţios şi ne pofti la masa domniei-sale. Ne oferi stridii, potîrnichi,
şampanie.
Era şi ea, probabil, în căutarea “aventurii”. Trei domni tineri,
arătoşi, foarte politicoşi, străini şi ei îi măguleau, probabil, amorul
propriu de frumuseţe crepusculară. La un moment dat am remarcat
că se uita, peste capetele clienţilor, la o masă unde supau două
doamne, foarte elegante şi ele, însoţite de doi domni impozanţi şi
cărunţi. Se cunoşteau, probabil. Îşi aruncau zîmbete peste mese.
Aveam impresia că amfitrioana noastră se făleşte faţă de celelalte
două străine, spunîndu-le din ochi: “Voi sînteţi două, cu doi bătrîni,
eu sînt singură, cu trei tineri frumoşi! ”
Ne-a ospătat ca o adevărată nababă; ne-a dat adresa hotelului
unde locuia şi ne-a informat că e singură la Paris şi că i-ar face
plăcere să ne mai vedem, să mai ieşim împreună.
Ocupaţi cu o delegaţie de economişti naţionali, cărora le făceam
pe ciceronii şi care ne răsplăteau cu mese copioase, n-am căutat-o
vreo zece zile.
Într-o seară, după plecarea cetei ministeriale române, cum eram
către sfîrşitul lunii, deci cu buzunarele goale, ne-am dus la hotel să
căutăm pe ospitaliera doamnă. Dar plecase în ajun peste Ocean.
10
– Ce ne facem, fraţilor? ne întrebă “şeful”, Stelică Fărcăşanu.
Fără o lăscaie, scoşi ca din cutie, în pantofi de lac şi plastron
strălucitor, cu jobenele pe sprînceană, o luarăm spre Piaţa
Concordiei, apoi pe strada paralelă cu Avenue des Champs-Elysées,
o stradă mărginită de copaci stufoşi, cu grădini şi “hoteluri
particulare”, de mare bogăţie. Între aceste luxoase “hoteluri
particulare”, adică locuinţe de magnaţi, se află faimosul palat şi
parcul marchizei de Pompadour, astăzi reşedinţa preşedintelui
Republicii.
În faţa unuia dintre aceste palate staţionau echipaje strălucitoare şi
chiar cîteva automobile. Alte automobile şi trăsuri de casă, cu vizitii
împopoţonaţi, soseau mereu, aducînd o lume elegantă, care cobora pe
peronul cu arbuşti tunşi şi pe o scară de marmură, acoperită cu un
covor roşu, gros, pătrundea în vastele saloane, luminate de
candelabre cu sute de lumini.
O recepţie în mare stil.
– Ce-ar fi dacă-am participa şi noi? zice Stelică Fărcăşanu şi o luă
spre magnifica scară de marmură, urmat de Barbu Vuculescu, tot atît
de important ca el.
Eu îi urmam la doi paşi, trăind complexul de inferioritate al
omului îmbrăcat într-un frac ce nu-i aparţine.
La capătul scării furăm întîmpinaţi de stăpînii palatului, un domn
şi o doamnă, amîndoi cu părul alb, ondulat, şi cu faţa tînără şi roză.
Ne înclinarăm ceremonios, amfitrionii ne primiră surîzători şi cam
nedumeriţi. Ne aflam în casa unui important personaj financiar, mar-
chiz, în acelaşi timp, un metalurgist, care avea numeroase uzine şi
sucursale în străinătate. Ne strecurarăm printre mulţimea de domni în
frac şi doamne în toalete somptuoase, strălucind de diamante. Nime-
rirăm, bineînţeles, la bufet, unde serveau valeţi în livrele
scăpărătoare. Pateuri de ficat de gîscă, sferturi de langustă, păstrăvi
în aspic, fazani şi potîrnichi se înşirau pe tăvi lungi de argint. Noi nu
mai ştiam ce s-alegem. Ne ospătarăm împărăteşte. Am băut şi multe
cupe de şampanie.
11
Poate că am făcut rău, fiindcă această nobilă băutură ne-a dat o
bună dispoziţie şi o vervă care se cereau consumate. Ne plimbam
prin casa milionarului ca vodă-n lobodă, salutînd în dreapta şi-n
stînga, parcă am fi fost nepoţii, moştenitorii acelui marchiz, magnat
al metalurgiei. Invitam la dans domnişoare blonde şi doamne mature
pe care nu le cunoşteam, apoi le conduceam la bufet, cu înclinări
graţioase de gentilomi.
– Fiţi ca la voi acasă! ne îndemna “şeful”, Stelică Fărcăşanu. Sus
inimile!
La un moment dat se apropie de grupul nostru un găligan
impozant, cu o cicatrice pe obrazul stîng. Îşi întoarse reverul fracului,
ne arătă insigna de inspector poliţienesc şi cu mare luare aminte ne
întrebă:
– Invitaţiile dumneavoastră?
Cu aceeaşi politeţe, ne căutarăm în buzunare, unde, bineînţeles,
nu exista nici o invitaţie.
– Faceţi bine şi ştergeţi-o în doi timpi şi trei mişcări! ne sfătui în
bătaie de joc, poruncitor, reprezentantul Securităţii publice.
– Înţeles, patroane! răspunse Fărcăşanu, salutînd cu două degete
la tîmplă pe omul autorităţii, gest pe care-l făcurăm şi noi, ceilalţi doi
muşchetari.
O luarăm, cîteşitrei, spre ieşire, coborînd scara de marmură încet,
cu demnitate, ca nişte oameni ordonaţi, sătui de atîtea recepţii şi care
n-au de pierdut nopţile la petreceri. Iată-ne afară.
Bine dispuşi, întîrziam pe trotuar, neştiind încotro s-o luăm. Cînd,
văzurăm, venind spre noi, pe inspectorul de poliţie, însoţit de alţi doi
tipi.
– Domnul marchiz regretă plecarea dumneavoastră şi vă roagă
insistent să vă reîntoarceţi! ne comunică, foarte amabil, poliţistul.
Era ceva straniu în această invitaţie.
– Regretăm… dar trebuie să fim acasă înainte de miezul nopţii!
– Vă rog! insistă poruncitor omul cu cicatrice.
Şi cei trei agenţi ai ordinii ne luară de braţ şi ne traseră după ei cu
băgare de seama pe treptele de marmură acoperite de covorul roşu. O
12
tăcere ciudată domnea acum în somptuosul palat, cu uşile închise şi
păzite, ceva insolit. Pasămite, cîteva minute după plecarea noastră
doamna cu părul alb şi ondulat, patroana recepţiei, constatase
dispariţia triplului ei colier cu perle veritabile.
Poliţia, prezentă, ca totdeauna, cu discreţie la aceste recepţii, unde
strălucesc giuvaeruri de miliarde, percheziţiona pe fiecare invitat.
Printre aceştia, era bătrînul duce de Montmirail, şeful uneia dintre
cele mai vechi familii ale Franţei, un aristocrat scăpătat, dar de mare
prestigiu, pe care nobilimea şi burghezia înstărită erau foarte onorate
să-l aibă la seratele lor.
– Eu nu permit să fiu percheziţionat! răspunse cu fermitate ducele
poliţaiului care-l invita să-şi arate buzunarele.
Se făcu un cerc în jurul venerabilului moşneag. Copoiul
Siguranţei nu îndrăzni să insiste.
Deodată, în tot salonul trecu un freamăt de satisfacţie: amfitrioana
îşi găsise colierul de perle, care, prin rochia decoltată, îi căzuse în
sîn. Se făcu o mare destindere. Grupurile se sparseră, alte grupuri se
închegară.
Cei trei muşchetari se apropiară de şeful casei Montmirail.
– Domnule duce, i se adresă Stelică Fărcăşanu, sîntem trei tineri
români care ne permitem să vă felicităm pentru ţinuta demnă de un
mare aristocrat pe care aţi avut-o adineauri!
– Tinerii mei amici din România, ne răspunde ducele de
Montmirail, n-am făcut-o dintr-un orgoliu de castă, dar aveam în
buzunarul pantalonilor un sandviş, pe care-l luasem de la bufet
pentru dejunul de mîine, şi nu voiam să fie văzut! (V.Eftimiu)
13
22. Selectaţi din textul „Cei trei muşchetari” substantivele animate şi repartizaţi-le după modalitatea de
redare a opoziţiei de gen (prin derivare)
noapte
centru
obicei
livrea
nume
unchi
vodă
palat
duce
zi
Marcă
grama- accent
desi- alternanţă prepo- funcţie
ticală articol în
nenţă fonetică ziţie sintactică
context
Caz
N.
G.
D.
A.
V.
(pe) limbile
ritualurilor
memoriei
Mioriţei
Substantiv
de rege
un gust
balada
(Din)
clasa lexico-gramaticală
comun +
propriu -
concret -
abstract +
animat -
inanimat +
reaDeclina-
I -
II -
III +
plural
Numărul
desinenţe -uri
alternanţe fonetice -
formele articolului
-le
substantival
neutru
genul natural -
Genul
desinenţa -uri
articolul substantiv -le
forma de gen a deter-
-
minanţilor adjectivali
Ac
desinenţa cazuală -uri
articolul subst. -le
Cazul
CCL
a sintactică
Articolul
84. Selectaţi exemple din poezii unde este încălcată legea acordului
articolului posesiv cu cuvîntul determinat. Motivaţi nerespectarea
regulii.
93. Desfăşuraţi gîndul: Tendinţa unei limbi trebuie să fie aceea de-a
exprima plenar, cu nuanţările cele mai fine şi adîncimile cele mai
insesizabile, realitatea fiinţării omului. Graiul este tezaurul cel mai
de preţ al unei comunităţi. (Ioan Alexandru) O reflecţie similară
despre limbă a exprimat şi Vasile Alecsandri. Citaţi-o! Faceţi
analiza morfologică a articolelor utilizate.
Adjectivul
dizgraţioasă
inconştient
inofensivă
rotunjite
ascuţite
neutră
pasive
drepte
mică
Adjectiv
Clasa lexico-
calitative +
semantică
relative -
pronominale -
Adj. cu 4 term. +
flexionare
Adj. cu 3 term. -
Clase
Adj. cu 2 term. -
Adjectiv invariabil -
Pozitiv +
Comp.: de
-
superioritate;
NumărulGradul de comparaţie
de egalitate; -
de inferioritate. -
Superlativ:
Relativ; -
absolut . -
Sing.
desinenţe -ă
alternante fonetice -
formele articolului -
fem.
desinenţa -ă
Genul
articol -
forma de gen a
femi-
cuvintelor
nin
determinate
N.
desinenţa cazuală -a
articol -
Cazul
cazul cuvîntului
N.
determinat
funcţia sintactică atr.
sintacticăFuncţia
Atr.
Numeralul
De demult şi de departe
Cînd rîndunica îşi face cuib, cînd drumul începe a toarce cărăruşe,
cînd mugurul îşi desface din faşă podoaba lui verde, atunci vine să
mă vadă copilăria.
Vine încet, numărîndu-şi paşii, ca să-i pară drumul mai scurt. Vine
cu o nuieluşă subţioară, smulsă de tata din gard, căci drumeţului
multe i se întîmplă. Vine cu basmaua mamei aşezată în jurul gîtului –
vîntul e vînt şi niciodată să nu-i dai crezare.
Şi tot vine şi vine – cînd călare, cînd cu trenul, cînd pe jos, pînă ce
se pomeneşte ajunsă. O mînă mică şi degerată se adună să bată în
uşa casei mele, dar stă o clipă la îndoială şi pumnişorul se desface
înapoi. Cine ştie, este el acasă ori nu este. Şi apoi, dacă este, e singur
acasă ori mai sunt oameni la dînsul. Iar dacă sunt oameni străini,
apoi cum să intri, cum să le dai buna ziua, unde să te opreşti şi ce să
le răspunzi, dacă te vor întreba ceva...
Cîteva zile la rînd îmi tot port copilăria – ne ducem la piaţă, unde
unul aleargă cu motocicleta pe pereţi, ne ducem la lac. Serile stăm la
sfat. Eu o tot descos să aflu ce mai e nou în sat, iar ea mă ischiteşte
să afle cît primeşte un scriitor pentru o carte şi ce face el pe urmă cu
banii primiţi.
Nici două zile nu trec şi deodată o aud că vrea acasă. Mai întîi
vrea biciuşca – aici poţi pocni o veşnicie şi nici o pietricică nu se
mişcă din loc. Apoi vrea să plece căsuţa acoperită cu paie – aici prea
nu e de dînsa, prea e bătrînă şi caraghioasă cu toate că, dacă ar fi s-
o acopere tata din nou, cum de altfel a şi fost vorba... În sfîrşit,
brazdele celea reavene au început a înverzi, dar aici e grabă, e
învălmăşeală, iar pămîntul nu poate opri rînduiala creşterii.
184. Selectaţi din textul de mai sus cîte 2-3 verbe pentru
următoarele microcîmpuri semantice: verbe de percepţie, verbe ale
cunoaşterii, verbe ale comunicării, verbe factitive, verbe de mişcare,
verbe comportamentale, verbe modale, verbe aspectuale şi verbe ce
denumesc fenomene ale naturii.
- Bărbăţele.
- Da eu ce-am spus să scrii?
- Da ce-ai spus?
- Eu am spus „Fiule”!
- Pentru dumneata Andrei e fiu, da pentru mine e bărbat şi
scriu cum vreau! se îmbăţoşează nora.
– Scrie mai departe ce-ţi spun eu! reia firul bătrînul, dar îşi reia
şi munca, lucrează la adunat fînul. – Apare spurcatul de aeroplan o
dată, de două ori pe săptămînă, dar nici nu ştii în care zi se arată. E o
hîrcă veche, de tinichea, se duce pe front şi se întoarce. Eu cu nora
credem că e un curier, care duce nemţilor poşta pe linia întîi. S-a
arătat de asupra cătunului într-o dimineaţă şi de atunci ne tot chinuie.
Şi zboară mai mult printre dealuri, pe apa rîului, se teme bănuim, de
avioanele ruseşti, dar avioanele ruseşti nu se mai arată şi el îşi face
de cap cum vrea. Tot cere să le dăm de crăpăt. Şi dacă nu le dăm –
iau singuri. (N. Esinencu)
234. În exemplele de mai jos examinaţi structura morfologică a
verbelor la indicativ prezent, precizînd desinenţele de persoană şi
număr pentru fiecare tip de flexiune
1. Nu poţi face paradă din patriotism. Eşti condamnat să-ţi
iubeşti patria în tăcere, chiar şi atunci cînd nu găseşti nici un motiv
pentru mîndrie... Prins în închisoarea acestui sentiment, nu ai de ales
decît între eroism şi laşitate. 2. Iluziile muşcă zilnic din noi cîte o
fărîmă de suflet, pînă cînd îl ciugulesc tot. Atunci, brusc, ne trezim
din reverie şi constatăm cu uimire că, fără suflet, nici moartea nu mai
are nevoie de noi. 3. Sînt zile cînd totul mi se pare cunoscut şi
neinteresant, cînd răul şi urîtul nu mă incomodează, iar binele şi
frumosul nu mă emoţionează. Atunci, dau din mînă a lehamete şi-mi
zic: o nostalgie, o indiferenţă – o să-mi treacă. Dar nu-mi trece şi,
brusc, mă cutremur la gîndul că nu mai sînt om, dacă îmi capitulează
sensibilitatea. 4. După ce te zbaţi o viaţă ca să ai de toate, ajungi, în
sfîrşit, să te mulţumeşti doar cu un fir de iarbă care să-ţi acopere
tăcerea. 5. Ştiţi cînd indiferenţa doare cel mai tare? Cînd eşti un ram
şi nici una din păsările care trec în zbor pe lîngă tine nu se opreşte să
cînte în frunzişul tău. (A. Silvestru)
Muguri şi floare
Ne place nouă oamenilor să vorbim în pilde şi-n asemănări, să
ne jucăm în gîndul nostru cu valurile mării, cu fulgerul din nouri şi
cu stelele de pe cer, şi dacă tinereţile sînt primăvara vieţii, primele
încercări de producţiune poetică sînt mugurii, cele mai gingaşe
semne ale acestei primăveri. Cum dau mugurii aceştia în floare? Ce
fel e floarea lor?
Trăim în lumea aceasta frămîntîndu-ne mereu ca să ne dumirim
care e rostul zbuciumărilor prin care trecem. De ce adică a trebuit să
ne năştem şi de ce trebuie să înfruntăm toate primejdiile, să ne
luptăm cu toate nevoile şi să purtăm toate durerile vieţii?
Mai fericiţi însă aceia care pot să-l găsească şi pentru alţii, să ne
fure ochii, să ne ademenească, să ne pună în uimire, să ne încînte,
să ne scoată din noi înşine şi să ne înalţe mai presus de mizeriile
vieţii.
Modul condiţional-optativ
Nu putea să nu răsară, pentru că dac-o fost cioban ş-o ţinut oi... (I.
Druţă) 8. De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, / care mi te-
ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie / în jurul pieptului, în jurul
tîmplelor, / mereu fragedă, mereu unduitoare? (N. Stănescu)
– De vînzare, moşule!
– Cît
crezi dumneata că face!
Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! (I. Creangă) 7.
–
Apără-mă , frunză de tei, te rog, mă apără, / Sălbatic duşmanii mei /
Tună şi scapără. / Păzeşte-mă frunză de dud, te rog, mă păzeşte, /
prietenii m-au vîndut / moldoveneşte. Loveşte-mă frunză de măr, cu
neîndurare, am căutat adevăr / în trădare. / Ascunde-mă, frunză de
soc, te rog, mă ascunde, / invidia-i cu noroc, / aici şi oriunde. / Alină-
mă, frunză de nuc, te rog, mă alină, / speranţele-au ars ca pe rug / şi
fără lumină. (D. Matcovschi)
– Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mîncare şi de purtat cît mi-a trebui,
iar cînd mi s-or împlini anii, să am a lua din casa d-tale ce voi vrea
eu. 3. – Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu cînd
am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să mă însor?
Pesemne vrei să-şi facă dracul rîs de mine... Nu vezi că a trecut
soarele de-amiază: sunt mai mult bătrîn decît tînăr. 4. Celui mai
mare îi venea vremea de însurat, şi baba, simţind asta, umbla
valvîrtej să-i găsească mireasă; şi în cinci-şase sate, abia-abia putu
nimeri una după placul ei: nu prea tînără, naltă şi uscăţivă, însă
robace şi supusă 5. Acum deodată, pînă te-i mai odihni, ia furca în
brîu, şi pînă mîine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors,
penele de strujit şi mălaiul de pisat. (I. Creangă) 6. A dat Dumnezeu
zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina
la cernut, vînturată de un crivăţ care te orbeşte. (B. Şt. Delavrancea)
conjugarea : I -
II -
III +
IV -
diateza: activă +
pasivă -
reflexivă -
a) formele predicative (modurile -
personale): modul: indicativ
conjunctiv -
condiţional-optativ +
imperativ -
3. Categoriile morfologice:
prezumtiv -
timpul: prezent +
trecut -
viitor -
persoana: 1 -
2 +
3 -
numărul: singular +
plural -
Genul (la diateza pasivă): masculin -
feminin -
b) formele nepredicative (modurile -
nepersonale): infinitiv
gerunziu -
participiu -
supin -
a) predicat +
b) verb la o formă nepredicativă: subiect -
atribut -
sintactică:
4. Funcţia
nume predicativ -
complement -
Adverbul
Prepoziţia
Conjuncţia
Bunicul
De n-oi fi avînd eu dreptate, nu-i bai, n-are să-mi ia nimeni
coarnele ciutei şi plînsul lăutei. Dar eu am zis şi altădată şi-oi zice şi
acum: mîndră grădină de om este cel care nu se zgîrceşte de-un
cuvînt duios pentru orice ţîmburuc de copil, iar cui nu i-s dragi
poşîndîcurile, tristă pramatie este şi-i ţipă buhaiul de baltă a pustiu în
coşul pieptului.
Bun, rău, cum este, moş Nistor Măciucuţă nu ţi-a trece pe lîngă
un prichindel să nu-i mîngîie tărtăcuţa dintre urechi şi să nu-l întrebe
de toate cele, ca pe-o cinstită faţă de gospodar. Ograda casei lui are
gard de nuiele, dar această împrejmuire a rămas numai cu numele,
căci e roasă şi destrămată de fundurile tuturor poghircilor pofticioase
de mere, prune, pere şi alte asemenea bunătăţuri, care se află din
belşug în livada moşului cam pînă la vremea datului în pîrg. Zic pînă
la vremea datului în pîrg, pentru că de copt nu se mai coc ele,
poamele, ca lumea, le paşte furnicarul de copii din mahala de verzi,
iar Nistor Măciucuţă se preface a nu-i lua în seamă, de parcă i s-a pus
orbul găinii pe ochi.
Acu ce-i trece lui odată prin gînd – hai să se tupileze sub un nuc
pletos, la pîndă, că-i era chiar de-a interes să afle cine-i mai isteţ şi
mai lăcomos, şi mai pus pe şotii din copleşii, care adulmecă şi dau
tîrcoale livezii. Nu trece mult, nici ca de cînd vă spui, şi zăreşte
moşul o fojgăială în dosul gardului, pe urmă – ţup! ţup! ţup! intră
lăcusta pe furiş în livadă; harşti! de ici un măr, harşti! de colo o
prună şi tiva înapoi! Numai un căpşor buclat de fetiţă a rămas să
privească cu jind de după gard la verzăturile ispititoare din pomi.
Poate că de unde era prea mărunţică la trup, nu se încumeta acea
copiliţă să sară peste împletitura de nuiele, ca să ajungă în ţara
multrîvnitelor acrituri. Acu iese moş Nistor din ascunzătoare, se
apropie de ceata bulughinelor dolofane şi le zice cu duhul blîndeţii:
- Dar bine, măi voinici, n-aveţi voi fructele voastre acasă la
tătucu şi la mămuca? De ce vă lăcomiţi la verzăturile mele? Ai?!
Şi îi răspunde un băieţel de-o şchioapă, pistruiet la faţă, cu un
bumburuz de cucuruz în loc de nas:
- Dacă merele dumitale sînt mai dulci şi mai mălăieţe.
- Aşa-ţi pare ţie, deocheatule! Cîţi ani are măria ta?
- Sase.
– Aha, şase! Şi de-acu eşti oleacă ştirb ca şi mine! De-atîta
cauţi mere mălăieţe. Pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă. Nătăfleaţă
fără dinţi, chiu şi vai pentru părinţi! Şi zi aşa, măi cruce de voinici, îţi
plac merele găsite... în pomii altora. Dar de ce nu dai şi fetiţei de
colo? îl întreabă moş Nistor, arătînd cu mîna spre fetiţa cu căpşor
buclat şi cu doi ochi negri ca ţiţeiul.
- De ce să-i dau? zice a mirare „crucea de voinic”. – Să-şi ia
singură!
- Nu-i frumos aşa, măi zgrăbunţule. Am să-ţi spun altă dată
povestea cu pogîrjitul, care da cu năpîrstocul şi lua cu oborocul...şi i-
au ros şoarecii cojocul. Tu a cui eşti, copiliţo? o întreabă moş Nistor
pe ochioasă.
- Ea nu-i demult în satul nostru, răspunde în locul ei pistruiatul
cu bumburuz de cucuruz în chip de nas. – Mamă-sa lucrează la spital.
- Dar taică-său unde lucrează? întreabă mai departe
moşneagul.
- Eu n-am tată, zice fetiţa.
- Păi cum aşa?
Dar, vai! Măciucuţă îşi ia repede de seamă că a făcut-o cam de
cuc cu bucluc şi schimbă vorba.
- Ia spune, cum te cheamă, codălbiţo?
- Măriuţa.
- Dar vreun bunic îi fi avînd tu?
Ca să vedeţi dumneavoastră încotro a cîrnit-o giumbuşelul! Se
cheamă că l-a apucat mila.
- N-am bunic, răspunse fetiţa. Şi adăugă cu sfiiciune: - Dar tu
ai bunic?
- Eu? face moşul. – Eu n-am bunic pentru că singur sînt bunic.
Dă mînuţa şi hai în grădină să-ţi dea bunicul mere cîte vrei.
Îi rupe el din pom mere şi prune văratice, i le pune în poala
rochiţei şi o petrece pînă la pîrlaz.
Din ziua aceea s-au împrietenit. Copila venea să se joace în
curtea lui, să hrănească puişorii de găină care îi ciuguleau din palmă
fărîmiturile de pîine, să netezească pe spinare motanul cel leneş de pe
prispă, vărgat, molcuţ şi somnoros.
- Îţi place la bunicul, Măriuţo? o întreba moş Nistor după ce-i
întindea o hrincă de caş proaspăt sau o cană cu lapte.
- Îmi place, răspundea Măriuţa.
- Şi ce anume îţi place?
- Motanul.
- Şi încă?
- Puişorii.
- Uite, cocoşul cel porumbac.
- Dar eu nu-ţi plac?
- Nu.
- Şi de ce, mă rog dumitale?
- Tu ai barbă ţepoasă. Şi m-ai ocărît cînd ţi-am stricat ulciorul.
- Trandafirii mei au ghimpi mai ascuţiţi decît barba mea, dar
tu nu zici că sînt răi. Te-am ocărît că mi-ai stricat ulciorul, pentru că
îl aveam de pe vremea lui Papură-Vodă, însă de-acu mi-a trecut
supărarea. Vezi, să nu mai strici şi altele...
Dar chiar în ziua aceea Măriuţa i-a spart o ramă, în care avea
fotografia lui Ion, feciorul căzut pe front. N-a mai ocărît-o. Cum nu
se osîndea Nistor să-i intre în voie cu de toate, Măriuţa nu vroia să-i
zică bunic şi pace bună.
Apoi s-a întîmplat că fetiţa n-a mai venit pe la el vreo săptămînă
întreagă. I se făcuse dor, o aştepta lîngă poartă, în livada aproape
despuiată de poame. Cetăra vietăţile curţii:
- Bre motane-ciopîrtane, poate tu vei fi zgîriat-o?!
- Măi cucoş-caltaboş, tu vei fi speriat-o?!
Într-o zi îl prinde la mere pe voinicul pistruiat, cu bumburuz de
cucuruz în loc de nas. Mi-l întreabă:
- Măi prepeleg-şepeleag, n-ai nici o veste de la Măriuţa?
Titirezul îi caută în ochi şi-i zice:
- Măriuţa e bolnavă...
- Na-ţi-o bună!
Intră moşul după aceea în cămară, ia o jumătate de caş proaspăt
şi o bucată de urdă, le înveleşte într-un ştergar curat şi apucă
valea...
A bătut la uşă şi noua doctoriţă a spitalului din sat i-a deschis şi
s-a bucurat ca de-o zi cu soare şi se uita la dînsul ca la un vechi
cunoscut, iar nu ca la un om, pe care încă nu l-a văzut; ca la un neam
de-aproape, iar nu ca la unul de şapte ape-n chisăliţă.
Acu a fost aşa precum vă spui. Fetiţa cea bolnavă s-a ridicat în
vîrful coatelor, a zîmbit şi l-a chemat:
- Bunicule! Bunicuţule!
- Stai culcată, Măriuţo! i-a poruncit maică-sa. Pe urmă s-a
întors la moş Nistor şi a zis: – A avut temperatură mare şi toată
vremea striga: „Bunicule!” şi nu mă tăia capul de loc, ce vrea să
spună. Abia azi dimineaţă am aflat ce şi cum şi de-acum mă gîndeam
să trimit pe cineva să te cheme... Dar dumneata ai venit singur,
bunicuţule... (Valentin Roşca)
Mama este o fiinţă care, atunci când vede că sunt numai patru
porţii de placintă pentru cinci persoane, spune că nu i-a plăcut
niciodata placinta.
Cerinţe:
a) numerotaţi propoziţiile; - 3 p.
b) desenaţi schema; 3 p.
c) subliniaţi părţile principale şi secundare; 2 p.
d) faceţi analiza morfosintactică a cuvintelor subliniate; -
4 p.