Crearea lumii după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi

Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Părinţii au scos în
evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o
necesitate internă, care duce la panteism1.
Ca dogmă a credinţei (ex nihilo), creaţia pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a
Macabeilor (7,28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu , îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi,
văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.
Astfel, Dumnezeu Cel nemărginit în bogăţie, nu crează cu zgârcenie. Creaţia este adusă la existenţă pentru
a-L revela şi pentru a participa la bogăţia fiinţei Lui, avându-şi solidaritatea în această participare2.
Toată creaţia este şcoală a sufletelor celor cuvântătoare, spune Sfântul Vasile cel Mare. Căci, privind la
cele create de Dumnezeu, ne înălţăm cu mintea la cele nevăzute şi ne întărim în sfânta credinţă. Cât suntem în
trup, toate le vedem, „ca prin oglindă”, adică prin creaţie, care formează icoana, imaginea celor viitoare de
dincolo de mormânt. Creaţia este oglinda lui Dumnezeu în care se reflectă bunătatea, mila, pronia şi iubirea
Tatălui Ceresc pentru noi, oamenii. Sfinţii Părinţi numesc toate cele văzute „spatele lui Dumnezeu” , care
închipuiesc pe cele viitoare. Iar dacă auzim pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zicând: „ Pe Dumnezeu
nimeni niciodată nu L-a văzut” (In. 1,18), să înţelegem că nu L-a văzut după fiinţă, după esenţă, însă Îl vedem
prin creaţie. Că, după fiinţă, nici îngerii din cer nu îl pot vedea şi înţelege pe Dumnezeu3.
Astfel fiinţa lui Dumnezeu din nimic nu se cunoaşte, deoarece aceasta, cu mintea şi cu înţelegerea şi de
îngeri şi de oameni este neajunsă. Dar însuşirile cele adeveritoare ale Lui, întru toate şi din toate minunile Lui,
din zidirile Sale se cunosc şi prea multă bogăţie de cunoştinţe pe cei credincioşi îi învaţă şi îi aduce spre
dragostea Lui4.
Iconomia lui Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume, constă în îndumnezeirea lumii create, care, în
urma păcatului, implică şi mântuirea. Mântuirea şi îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act divin, crearea ei.
Ele vizează, fără îndoială, în mod direct, umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic

1
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 231
2
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit, p. 285
3
*** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002, p. 7
4
Cleopa, Arhimandrit Ilie, Valoarea Sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 168
0
 cu natura. Căci natura ţine de om, sau întregeşte pe om, şi omul nu se poate desăvârşii fără să reflecteze şi să
lucreze asupra naturii.
De aceea, prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul lume una
din ele, totdeauna este subînţeleasă şi cealaltă5.
Dumnezeu creează lumea de la început printr-o conlucrare între Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, potrivit
Sfintei Scripturi şi  Sfinţilor Părinţi, lumea nu este o apariţie întâmplătoare şi nici un rezultat al autoconstrucţiei
materiei. Sfântul Vasile cel Mare observă limitele analogiei între cuvântul creator şi cuvântul omenesc, în
primul caz, atunci când Dumnezeu «a zis» (Fc 1, 3) şi s-a făcut lumina, iar apoi toate celelalte făpturi; nu este
vorba de un discurs, o expunere, un glas, ci de o poruncă divină prin care toate încep să existe, prin care lumea
toată este creată din nimic (cf. Evr 11, 3), fără de materie preexistentă, fără ca lumea să fie coeternă cu
Dumnezeu6.
Realitatea materială a lumii şi infinitul felurilor care dau formă acestei realităţi sunt rezultatul energiei
creatoare, libere şi personale a lui Dumnezeu. Lumea este în esenţa ei (după natura ei) diferită de Dumnezeu,
dar în acelaşi timp este logos revelator al alterităţii personale a lui Dumnezeu7.
Între Părinţii Bisericii, în general, şi între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o
personalitate aparte, o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al Ortodoxiei şi o minte
cuprinzătoare care a cunoscut şi a înţeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina creştină, ci şi cultura epocii
sale, din care a ştiut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei căreia i-a slujit cu toată fiinţa sa.
Una din principalele sale opere, în care expune creşterea lumii după referatul biblic este Hexaemeronul, o
sinteză a tot ceea ce ştiinţa şi filosofia lumii antice reuşesc să realizeze privitor la lume şi la Dumnezeu.
Reunite de exegeţi în trei grupe şi rostite în faţa unui auditoriu creştin avizat şi în problemele de credinţă
şi în cele de ştiinţă ale veacului, cu o exactitate surprinzătoare şi întărite de incursiuni rapide ale conţinutului,
omiliile Sfântului Vasile cel Mare crează o imagine oarecum completă asupra zilelor creaţiei, urmând pas cu
pas evenimentele conţinute în Geneză.
Astfel, vorbind despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare pune în fruntea discuţiei citatul din Facere
I,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Analizând creaţia biblică, autorul afirmă că timpul a

5
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., p. 221
6
Drugaş, Drd. Şerban Gheorghe, „Creaţie şi eshatologie”, în Mitropolia Ardealului, Revistă Teologică, numărul 2, Editura
Andreiana, sibiu, 2008, p. 5
7
Christos Yannaras, Abecedar al credinei, Introducere în Teologia Ortodoxă, Traducere de preot dr. Constantin Coman, Editura
Bizanină, Bucureşti, 1996, p. 62
1
 apărut odată cu crearea lumii, care, în acest fel are un început în timp şi, implicit, va avea şi un sfârşit, ca tot
ceea ce este creat 8.
Expresia „la început”, când se produce actul creator şi apare creaţia, indică prima unire a veşniciei lui
Dumnezeu cu timpul. „La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul
timpului, care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „la început” e prima clipă a
dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Aceasta au remarcat-o
Sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie de Nyssa, utilizând remarcabilele notaţii ale lui Platon asupra
expresiei „deodată”. Pentru ei, „la început” al Genezeie este „deodată” de la frontiera eternităţii şi timpului;
adică, un fel de moment atemporal în sine9. Conform cu relatarea din Geneză, Dumnezeu a creat toate numai cu
cuvântul Său: „A zis şi s-a făcut”. Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece, ci se ipostaziază în eveniment lucrător,
„devenind de îndată natură”10. „Cerul şi pământul” primei zile semnifică întregirea universului, a vizibilului şi a
invizibilului, a inteligibilului şi a corporalului. În cele două Testamente apar câteva scurte lămuriri despre aceste
universuri spirituale, fără însă a se zăbovi prea mult asupra lor. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în cele
99 de oi lăsate în munţi un simbol al pleormei îngereşti; a suta, oaia pierdută, ar fi lumea noastră pământească11.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Este semnul celei mai mari nebunii să spui că toate s-au făcut dintr-o
materie preexistentă şi să nu mărturiseşti că Dumnezeu, Creatorul universului, le-a adus din nefiinţă". Creatorul
este desăvârşit şi nesupus spaţiului şi timpului, care sunt caracteristici ale lumii create; El este „Cauzatorul
veacului şi timpului şi al zilelor. Bătrân Îl arată şi ca fiind de la început…că Cel mai bătrân e primul în timp, iar
că Cel tânăr e „dinainte de numărul timpului". El a creat existenţele „Nu pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul
şi tot pământul; în acelaşi timp şi substanţa şi forma lor12.
„Cerul şi pământul” primei zile semnifică întregimea universului, a vizibilului şi a invizibilului, a
inteligibilului şi a corporalului. „Cerul” constituie întreaga imensitate a lumilor spirituale, care înconjoară fiinţa
noastră terestră, nenumăratele sfere îngereşti. Învăţătura Bisericii despre îngeri are la bază datele Sfintei
Scripturi. Chiar dacă referatul biblic despre creaţie nu vorbeşte in mod precis, determinat, despre crearea
îngerilor, acest adevăr este exprimat totuşi încă din primele cuvinte, “La început a făcut Dumnezeu cerul şi
pământul” (Fac. 1, 1).
„Şi a zis Dumnezeu:« Să fie lumină!» Şi a fost lumină”. Aceasta a fost prima poruncă dată de Dumnezeu:
Cuvântul intră în substanţa elementară şi dă naştere primei „informări” a fiinţei, lumina. Dumnezeu dă naştere,
8
Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, „Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare”, în Ortodoxia,
Revista Patriarhiei Române, numărul 4, Bucureşti, 1975, pp. 633-634
9
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., p.226
10
Christos Yannaras, op. cit., p. 55
11
Vladimir Losski, op. cit., p. 84
12
Drugaş, Drd. Şerban Gheorghe, op. cit., p. 7
2
apoi, polarităţii luminii şi întunericului. „Dumnezeu desparte lumina de întuneric”. Acestea aparţin făpturii
create şi nu trebuie confundate cu „nimicul” originar. Întunericul, care apere în ultimul stadiu al acestei „prime
zile”, este momentul potenţial al făpturii create. El reprezintă o realitate pe deplin pozitivă, roditoare, aidoma
pământului în care germinează sămânţa13.
Veşnicia se reduce, în acest fel, la un timp fără început şi fără sfârşit, infinitul se reduce la indefinit.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, primul moment al timpului nu este încă timp. „După cum începutul unui drum
nu reprezintă drumul, nici începutul unei case casa, tot aşa începutul timpului nu este încă timpul, nici chiar o
secvenţă minimală de timp”14.
Urmând pas cu pas versetele „Facerii”, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că prin cer se înţelege lumea
nevăzută, care depăşeşte puterea de cuprindere a minţii noastre şi căreia nu-i putem da un nume 15. Timpul ce
urmează începutului, sau lumea ce se desfăşoară din potenţa ei, nu durează prin sine, precum nici „începutul”
lor nu apare prin sine. „Deoarece începutul s-a pus înaintea celor de după el, în mod necesar, vorbind despre
cele ce-şi au existenţa în timp, a pus înaintea tuturor acest cuvânt zicând: «la început a făcut»”16.
Sfânta Scriptură la Facere (1,1-2) spune că „pământul era netocmit şi gol”, dar nimeni nu ştie de când era,
că cele cu ochi încă nu se creaseră, nu primiseră suflare de viaţă 17. Sensul este că el încă nu primise porunca
germinării, nici frumuseţea vieţii, nici jocul de umbre şi lumini pe care abia crearea aştrilor îl vor realiza.
Forma, culoarea, densitatea nu-i fuseseră încă date pământului, el fiind ca o existenţă latentă.
Părăsind pentru o clipă textul scripturistic şi încercând să explice raţional afirmaţia lui Moise, Sfântul
Vasile socoteşte că aspectul de «netocmit» şi «nevăzut», se poate referi fie la faptul că nu exista nici o fiinţă
care să fi perceput lumea, fie că tot pământul era acoperit de o masă impenetrabilă de apă, care-l făcea invizibil.
La fiecare apariţie a unei noi ordini în existenţă, Dumnezeu zice: „Să fie”, arătând că vrea să fie şi, prin aceasta,
dă putere specială acestei noi ordini create.
Afirmaţia din Facere I,3 „Să fie lumină”, înainte ca luminătorii să fi fost creaţi este interpretată de Sfântul
Vasile cel Mare ca o creare a luminii proprii materiei: aerul a devenit diafan şi transparent, pământul s-a
conturat net şi luminos sub cerul eliberat de tenebre. Actul prin care Dumnezeu separă lumina de întuneric este
interpretat ca un hotar pe care Dumnezeu îl pune între lucrurile create pentru a le individualiza; aşa se explică
structura sintetică „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua întâi” Fa. I,5 care marchează sfârşitul unei perioade a
creaţiei în care întunericul şi lumina nu mai sunt confuze şi amestecate18.
13
Vladimir Losski, op. cit.,p. 87
14
Ibidem, p. 79-80
15
Calciu-Dumitreasa, op. cit., p. 635
16
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., p. 227
17
*** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002, p.11
18
Calciu-Dumitreasa, op. cit., p. 636
3
 Ziua a treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastră. Prin
separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un echilibru al elementelor solide şi
lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat celor două stări de agregare caracterele lor specifice,
până la sfârşitul lumii, pământului fermitate şi stabilitate, iar apei, fluiditate, coeziune şi circuit continuu în
natură.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă că apele s-au adunat în locuri speciale, în văi şi în scorburi pe suprafaţa
pământului, pe care Dumnezeu le-a pregătit din vreme. Apariţia plantelor este socotită ca o consecinţă normală
pentru pământul fertilizat de ape şi eliberat, prin retragere, de greutatea lor. Peste acest pământ, gata de rodire,
vine porunca divină, care îl scoate din inerţie, împlinindu-i pentru totdeauna principiul fertilităţii, aşa cum îl
vedem manifestându-se şi astăzi: iarba creşte, înfloreşte, rodeşte se usucă şi piere. Dar, Sfântul Vasile
precizează că porunca germinării a fost dată de Dumnezeu înainte de a fi creat soarele, deci nu soarele este
creatorul vieţii, ci numai susţinătorul ei19.
Soarele este numit de Sfântul Vasile cel Mare „căruţa luminii”, spunând că Dumnezeu a pus în soare
numai puţin din lumina creată în ziua cea dintâi şi a rânduit ca soarele să lumineze pământul „ca o lampă”;
adică munţii, codrii, câmpiile , râurile şi mările, care împlinesc porunca cea dintâi, mereu curg şi se adună la un
loc20.
Şi întru această mare rânduială a înţelepciunii Ziditorului se vede că şi de a ne închina soarelui ca unui
dumnezeu să ne ferim, şi să nu socotim că pricina de viaţă a celor ce răsar şi cresc este soarele. De aceea,
Marele Vasile zice: „Să înceteze rătăciţii care au făcut soarele dumnezeu, aducându-şi aminte că decât buruiana
şi iarba mai pe urmă este zidit soarele”21.
Originea creaturii este, aşadar, o schimbare, un „început”, şi de aceea timpul este o formă a făpturii create,
pe când veşnicia aparţine în sens strict lui Dumnezeu. „Începutul” este putem afirma un fel de instantaneizare
atemporală în sine, a cărui explozie creatoare dă însă naştere timpului. Pentru Sfantul Vasile cel Mare, acesta
este exact primul moment în care a apărut întregul ansamblu al fiinţei, exprimat simbolic prin cuvintele
„cerurile şi pământul”22.
În ziua a şasea, în aceeaşi zi în care a terminat creaţia chemând la existenţă animalele sălbatice, târâtoarele
pământului şi după ce a văzut Dumnezeu frumuseţea creaţiei întregi, , a trecut la facerea omului. Prin limbajul
său iconologic, istorisirea biblică consemnează o lucrare deosebită a lui Dumnezeu – în care exegeza creştină a
văzut întotdeauna prima descoperire a Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să

19
Ibidem, p.637
20
Ibidem, p. 635
21
Cleopa, Arhimandrit Ilie, op. cit., p. 168
22
Vladimir Losski, op. cit., p. 81.
4
stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul” (Facere 1,26)23. Pluralul care apare acum arată că Dumnezeu nu este singur. Este o hotărâre a unui
„Sfat Divin”, ceea ce dovedeşte că facerea nu a fost o lucrare nici a necesităţii, nici a arbitrariului, ci un act liber
şi gândit. Dar, de ce este nevoie oare pentru facerea omului de acest Sfat al celor Trei în locul unei simple
porunci adresate pământului, aşa cum s-a întâmplat în cazul animalelor? Este aşa deoarece omul, fiinţă
personală, are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui Dumnezeu după al cărui chip a fost făcut. Prin
poruncile lui Dumnezeu au luat naştere diferitele părţi ale lumii create; omul însă nu este o parte, deoarece el
cuprinde în sine totul24.
Părinţii răsăriteni au abordat constant problema omului din perspectiva tainei creaţiei şi pe aceasta din
unghiul antropologiei, omul apărând astfel ca sinteză a universului, ca microcosmos, parte şi oglindă a
întregului, punct de interferenţă între cele văzute şi cele nevăzute25.
Când Berdiaev vorbeşte despre creaţie, el nu are în vedere sensul curent preponderent cultural al omului…
Omul se justifică, afirmă el, prin creaţie pentru că prin creaţie îşi manifestă prestigiul „asemănării” cu
Dumnezeu. Dumnezeu este înainte de toate Creator… De aceea, omul nu imită prin creaţie lumea, ci o
amplifică. De asemenea, el nu-L imită pe Creator, ci Îl face prezent, participând la demiurgia Lui. Prin aceasta,
arta omenească devine un act ontologic: adaugă fiinţei lumii fiinţa nouă şi celor şapte zile ale Facerii o perpetuă
zi a opta26.
Legile universului nu se schimbă niciodată pentru că sunt „temelii” ale întregii zidiri. Iar când auzim pe
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zicând: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez”, să înţelegem că Tatăl lucrează
prin legile creaţiei şi ale vieţii; iar Fiul lucrează prin pronie, adică prin păzirea legilor universului, care formează
temeliile lumii văzute. Frumuseţea zidirilor create de Dumnezeu este aşa de minunată, încât şi îngerii din cer se
uimesc de armonia lor, după cum spune Iov: „Când s-au creat stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii
Mei”(Iov 38,7)27.
Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să facă părtaşe şi alte fiinţe de iubirea Lui interminabilă.
Sfântul Dionisie Areopagitul zice: „Binele, prin însuşi faptul că există ca bine fiinţial, întinde bunătatea la toate
cele ce sunt”. Datorită razelor acestui Soare al existenţei, există îngerii şi sufletele şi fiinţele necuvântătoare.

23
Christos Yannaras, op. cit., p. 72
24
Vladimir Losski, op. cit., p. 89
25
Costache, drd. Doru, „Omul şilumea în viziunea Părinţilor Răsăriteni”, în Glasul Bisericii, nr 6-12, Sibiu, 1995, p. 91
26
Nikolai Berdiaev, Cuvânt înainte la Sensul creaţiei. Traducere de Anca Oroveanu, cronologie şi bibliografie de Andrei Pleşu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1927
27
*** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002, pp. 11-12
5
 „Dar şi plantele toate au viaţă nutritivă şi mişcătoare din Bine şi orice esenţă neînsufleţită şi fără viaţă există din
cauza Binelui şi din cauza Lui îşi are însufleţirea ei fiinţială”28.
Problema chipului lui Dumnezeu în om este pe larg dezbătută, Sfântul Vasile socotind că prin chip trebuie
să înţelegem raţiunea şi libertatea omului pe care Creatorul le-a pus dintru început în om, pe când asemănarea se
realizează continuu pentru a ne desăvârşi. Pentru realizarea acestui scop, Dumnezeu a făcut pe om cu o grijă
deosebită, nu numai pentru sufletul său, ci şi pentru trupul său: dacă animalele au capul plecat spre pământ,
omul îl are înălţat spre cer 29. Pentru Sfântul Irineu distincţia „chip-asemănare” corespunde cuplului paulin „om
pământesc-om duhovnicesc”; deci, pentru el, Duhul Sfânt constituie asemănarea cu Dumnezeu.
Potrivit explicaţiei lui Origen: „la întâia sa creaţie omul a primit demnitatea de chip” , dar asemănarea
„trebuie să o dobândească el însuşi prin strădaniile sale proprii imitând pe Dumnezeu”. „Chipul” este ca un
germen, „sufletul este fecundat de această sămânţă a Logosului şi formează astfel în el pe Logosul
zămislit…”30. A fi „în” chipul lu Dumnezeu, „după” chipul lui Dumnezeu şi a fi „chipul lui Dumnezeu” nu sun
deloc expresii sinonime. „După” chip înseamnă că Dumnezeu ar fi creat mai întâi un Chip, o Imagine Prototip
după care a creat apoi pe om. Această imagine intermediară poate fii Înţelepciunea (cf. Sol. 7,26) sau Logosul.
Dar, adevăratul Arhetip după care e creat şi recreat omul este Hristos (Flp. 2,6), care este „chip” al lui
Dumnezeu (2 Co. 4,4). Ansamblul tradiţiei cu privire la acest punct poate fi rezumat spunând că omul este după
chipul Logosului şi că el este chip al lui Dumnezeu prin intermediul Logosului, fiind deci „chip al Chipului”31.
După chipul lui Dumnezeu fiind, omul e chemat să cunoască lumea cu ochii ui Dumnezeu, adică să o
contemple duhovniceşte, să recunoască raţiunile spirituale pe care se întemeiază toată făptura. O asemenea
cunoaştere a făpturilor presupune a şti ce, cum şi spre ce sunt (sfântul Maxim), adică o recunoaştere a
universului ca făptură adusă la existenţă pentru comuniunea veşnică şi fericită cu Dumnezeu, de care e
dependentă pentru realizarea acestui scop. De altfel, spune sfântul Maxim, “pomul cunoştinţei binelui şi a răului
este [chiar] zidirea văzută”. Omul e chemat să conştientizeze valoarea iconică a creaţiei, adică să-l contemple pe
Dumnezeu în ea ca într-o oglindă, realizarea deplinătăţii sale existenţiale, vocaţia sa veşnică fiind condiţionată
de modul şi relaţia cu lumea32.
Prin calitatea sa de sinteză, de inel al creaţiei, comentează sfântul Maxim Mărturisitorul, omul este
instrumentul cel mai potrivit pentru lucrarea Logosului în cosmos, care, “străbătând prin umanitate în toate
făpturile, pe măsura lor”, face ca acestea, “care prin fire sunt distanţate, să vină la unitate între ele, prin
28
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., pp.230-231
29
Calciu-Dumitreasa, op. cit., pp. 640-641
30
Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Manual sistematic, Ediţia a II-a, Traducere şi prezentare diac. Ioan I. Ică jr.,
Cuvânt înainte P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.p. 92
31
Ibidem , p. 90
32
Costache, drd. Doru, op. cit., p.93
6
 convergenţa în jurul firii unice a omului”. O antropologie autentică nu poate face abstracţie de dimensiunea
cosmică a existenţei umane33.
După ce au fost create toate cele ce se văd şi fiecare lucru a fost pus la locul lui deosebit, în aşa fel încât
corpurile cereşti îmbrăţişează de jur-împrejur întregul univers, şi cele mai grele dintre ele şi care au tendinţa să
cadă în jos, cum sunt pământul şi apa, s-au statornicit laolaltă, în mijloc, atunci şi-au luat locul în firea lucrurilor
sub forma unor legături şi întăriri a tuturor făpturilor înţelepciunea şi puterea dumnezeiască, singurele capabile
să cârmuiască totul printr-o îndoită lucrare: aceea a stării şi a mişcării. Prin ele a fost adus la viaţă ceea ce nu
exista până atunci şi a fost statornicit de acum, fixând ca pe o axă bolta cerească, rânduind-o ca pe o roată în
drumul ei neîntrerupt, asigurându-le astfel pe amândouă printr-o legătură de nezdruncinat ca şi cum ar fi strâns
ca o sfoară în jurul pământului materia care se învârtoşa în urma învârtirii ei circulare34.
Atunci când Dumnezeu dă naştere, în afara Sa, unui nou subiect, unui subiect liber, aceasta este culmea
actului Său creator. Aşadar, „noutatea” creaţiei nu adaugă nimic fiinţei lui Dumnezeu. După Sfântul Vasile cel
Mare, Tatăl este „cauza primordială a tot ceea ce a fost făcut”, Fiul „cauza operativă”, iar Duhul „cauza care
duce la desăvârşire”. După Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul Îl defineşte pe Tatăl: „Fiul este, prin urmare,
afirmarea simplă şi concisă a Tatălui”. Astfel, fiecare fiinţă îşi are „ideea”, „raţiunea” sa în Dumnezeu, în
gândirea Creatorului care creează nu din capriciu, ci din „raţiune” (iar aceasta este o altă semnificaţie a
Logosului)35.
Atunci când spunem că fiinţele create îşi au cauza şi scopul existenţei în afara lor, vrem să spunem că
Dumnezeu a creat tot ceea ce există şi le-a creat cu un scop anume. Natura a tot ceea ce există este energetică,
deoarece însăşi existenţa lor tinde spre ceva care nu este numai faptul că există, ci realizarea unui scop pentru
care există.
Folosind limbajul Bisericii, putem spune că omul este „preotul” întregii creaţii a lui Dumnezeu, cel care
are posibilitatea să aducă înainte şi să ofere lui Dumnezeu natura creată, să aşeze pe tronul Dumnezeirii „lutul”
lumii36.
„Nu este nimic remarcabil, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în a dori să faci din om chipul universului,
căci pământul trece, cerul se schimbă şi tot ceea ce este cuprins de ele este tot atât de trecător ca şi ceea ce îl
cuprinde. Desăvârşirea omului nu rezidă în ceea ce îl aseamănă cu restul creaţiei, ci în ceea ce îl deosebeşte de
cosmos şi îl aseamănă Creatorului său. Toţi părinţii, atât ai Bisericii de Răsărit cât şi ai Bisericii de Apus au
văzut în însuşi actul creării omului după chipul şi asemănarea lui dumnezeu o anumită concordanţă primordială

33
Ibidem, p. 91
34
Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, PSB 30, p. 9
35
Vladimir Losski, op. cit., pp. 72-73.
36
Christos Yannaras, op. cit., pp. 64-65
7
 între fiinţa omului şi fiinţa lui Dumnezeu. „Numele de om, spune Sfântul Grigorie Palama, nu este aplicat în
mod diferenţiat sufletului sau trupului, ci amândurora, căci împreună sunt făcute după chipul lui Dumnezeu”37.
Filosofii antici au înţeles poziţia centrală a omului şi au exprimat-o cu ajutorul naturii „microcosmosului”.
În special stoicii considerau că dacă omul este superior cosmosului, aceasta se datorează faptului că el îl
rezumă şi îi dă sens căci cosmosul este el însuşi un om uriaş, după cum omul este un mic cosmos.
Lumea il urmează pe om deoarece îi este asemănătoare ca natură – „antroposferă” – am putea spune, iar
această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinită legătura chipului uman cu Dumnezeu,
prototipul lui. Căci omul nu poate aspira – fără a se distruge – să-şi ia în stăpânire propria sa natură, în special,
calitatea de microcopsmos ăn lume, ci îşi descoperă, dimpotrivă, plinătatea atunci când îşi asumă universul
pentru a-l oferi lui Dumnezeu38.
După învăţătura Părinţilor Răsăriteni, omul „după chipul lui Dumnezeu” (inclusiv cu harul Duhului)
defineşte exact ceea ce este omul „prin natură”: „Omul e creat părtaş al naturii lui Dumnezeu…” – spune Paul
Evdokimov – şi atunci „harismatismul e inerent naturii umane”. Ceea ce Occidentul numeşte „natural –
supranatural”, autorii răsăriteni numesc pur şi simplu „uman – divin”, „creat – necreat”.
Prin urmare, „natural” este pentru om tot ceea ce este binele său adevărat: iubirea, credinţa, virtutea,
gnoza…Răutatea, adică păcatul, gândurile rele, patimile… toate aceste sunt „contrare naturii”.
Nu natura omului – explică Sfânrul Efrem Sirul – ci deprinderile ei sunt corupte, şi această corupţie
alterează natura. La avva Evagrie citim: „Când am fost făcuţi la început, seminţele virtuţii se găseau natural în
noi, dar răutatea nicidecum…”39.
Însuşi Sfântul Ignatie mărturiseşte: „Omul a fost creat după perfecţiunea chipului lui Dumnezeu şi după
asemănarea Sa”. Plinătatea asemănării era necesară ca omul să corespundă destinaţiei sale, şi anume aceea de a
fi biserică a Atotperfecţiunii Dumnezeieşti. Dar, acelaşi Sfânt ne pune în faţa realităţi crude zicând: „este cu
neputinţă, aflându-ne în starea noastră de cădere , să primim o clară explicaţie, privind starea de desăvârşire,
după trup şi după suflet în care au fost strămoşii noştri”40.
Dumnezeu îl voia pe om să crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii spiritului
nu e numai un dar, ci un rezultat al efortului. Poruncindu-i să nu mănânce din pomul simţirii, fără să fie călăuzit
de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să rămână liber şi să crească în spirit sau în libertate.
Unii teologi ruşi ca S. Bulgakov şi N. Berdiaevafiră o omenitate eternă a Fiului lui Dumnezeu , sau un fel
de teandrie fiinţială a omului. Bulgakov, de pildă, susţine că eul sau subiectul din om este necreat, numai natura

37
Vladimir Losski, op. cit., pp. 169-170
38
Vladimir Losski, op. cit, p. 96
39
Tomas Spidlik, op. cit, pp. 98-99
40
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007, pp. 5-6
8
lui – constătătoare din suflet raţional şi trup – este creată. Dar, şi natura umană este o copie exactă a naturii
divine, este fiinţa divină pusă în stare de devenire, este Sofia creată ce corespunde Sofiei necreate41.
Greutatea de a cunoaşte caracterul transparent al creaţiei şi al persoanei proprii, care deschide sensurile lor
infinite, vine şi din faptul că întreaga creaţie şi persoana umană nu mai pot opri procesul de corupere care duce
pe fiecare om la moarte42.

Bibliografie

1.Berdiaev, Nikolai, Cuvânt înainte la Sensul creaţiei, Traducere de Anca Oroveanu, cronologie şi bibliografie
de Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1927
2.Briancianinov, Sfântul Ignatie, Cuvânt despre om, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte
Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007
3. Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, „Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel
Mare”, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, numărul 4, Bucureşti, 1975, pp. 633-641
4. Cleopa, Arhimandrit Ilie, Valoarea Sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2002

41
Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., pp. 319-322
42
Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 68

42

9
5. Costache, drd. Doru, „Omul şi lumea în viziunea Părinţilor Răsăriteni”, în Glasul Bisericii, nr 6-12, Sibiu,
1995, pp.91-106
7. Drugaş, Drd. Şerban Gheorghe, „Creaţie şi eshatologie”, în Mitropolia Ardealului, Revistă Teologică,
numărul 2, Editura Andreiana, sibiu, 2008, pp. 5-44
8.Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Manual sistematic, Ediţia a II-a, Traducere şi prezentare
diac. Ioan I. Ică jr., Cuvânt înainte P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 2005
9.Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Tipărit cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996
10.Idem, Iisus Hrsistos sau Restaurarea omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993
11.Christos Yannaras, Abecedar al credinei, Introducere în Teologia Ortodoxă, Traducere de preot dr.
Constantin Coman, Editura Bizanină, Bucureşti, 1996
12.*** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţittului Epfanie episcopul
Romanului, Ediţie îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului,
Roman, 2002
13.Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, PSB 30

10