ARDELEAN DAN CAPITOLUL I.

CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

1. ORIGINEA CONCEPTULUI DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

Termenul “prefectură” îşi are originea în vremea Imperiului Roman: “praefecturae”,

termen din care derivau o serie de sensuri pe care le vom menţiona în cele ce urmează.
Imperiul Roman e cunoscut în primul rând pentru expansiunea sa rapidă, prin
cuceririle succesive de noi teritorii. În vremea împăratului Diocleţian, Imperiul era structurat
în patru unităţi administrativ teritoriale, numite “praefecturae”. Conducerea acestor
“praefecturae” era realizată de către un prefect al pretorului (“praefectus praetorio”)1.
O altă accepţiune a termenului “praefecturae” era aceea de zonă din provincia
imperiului, care nu era complet supusă autorităţilor romane, denumită comandament militar
special. Acesta era condus de un prefect de rang ecvestru.
“Praefectus”, termen apropiat celui de “praefecturae”, desemna şi o funcţie oficială,
civilă, militară sau economică: "praefectus Aegypti” (prefectul Egiptului), “praefectus Urbis”
(prefectul oraşului Roma sau, sub aspect procedural, prefectul oraşului care organiza procesul
în prima etapă, în lipsa regelui2), ”praefectus praetorii” (prefectul pretoriului) etc.
Într-o accepţiune modernă s-a arătat că „prefecturile sunt instituţii publice conduse
de prefecţi, alcătuite din colective de oameni, mijloace materiale şi financiare precum şi
competenţa recunoscută de lege prefectului.
Prefectul reprezintă o componentă a administraţiei statale, deconcentrată în
circumscripţiile administrative ale statului cu gradul cel mai mare de extensie-judeţele”3.

1
E. Satco, Prefectura. Repere istorice locale , Ed. Junimea, 1995, Iaşi.
2
Ş. Cocoş, M. Toma, Gh. Pârvan, Breviar terminologic de drept roman, Ed. All Beck, Bucureşti,
2001, p. 20.
3
Emil Bălan, ,, Prefectul şi prefectura în sistemul administraţiei publice,, Ed. Fundaţiei ,, România de
Mâine,, Bucureşti 1997, p.80.

5
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

2. ISTORICUL ŞI EVOLUŢIA INSTITUŢIEI PREFECTULUI ÎN ROMÂNIA

Ne raliem opiniei potrivit căreia, instituţia prefectului este o instituţie tradiţională în

România, întrucât ea s-a conturat încă de dinaintea Unirii Principatelor Ţara Românească şi
Moldova, din 1859. Ea însă nu cunoştea terminologia instituită prin reformele legislative ale
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, respectiv de “prefect”. Diferind sub aspectul denumirii în
Moldova - “ispravnicul de judeţ“, numit “ispravnic administrator”-, faţă de Muntenia -
“cârmuitor”, “ispravnicul” sau “cârmuitorul” avea atribuţii administrative şi poliţieneşti şi era
numit de către Domn pe o perioadă de 3 ani4.
Introducerea noţiunii de “prefect” s-a realizat prin adoptarea Legii comunale, publicată
la 1 aprilie 1864 (Monitorulu Jurnalu Oficialu alu Principateloru-Unite-Române Nr. 75 din
1/13 Aprilie 1864), şi a Legii pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, publicată la 2 aprilie
1864, ambele urmărind modelele franceze si belgiene ale timpului 5. Aceste legi, alături de
celelalte reforme instituite de Al. I. Cuza, au marcat constituirea unui stat român modern şi
puternic, ce necesita o administraţie publică locală, unitară.6
Avea loc o ruptură între vechiul sistem administrativ, ce recunoştea provincia sau
regiunea administrativă, şi noul sistem, în care judeţul şi comuna erau declarate unităţi
administrativ teritoriale, investite cu personalitate juridică şi având atribuţii cu caracter
patrimonial şi de putere publică.
În judeţe funcţionau câte un prefect, reprezentant al Guvernului şi executor al
deciziilor Consiliului judeţean, şi mai mulţi subprefecţi, iar în comune - câte un primar,
executor al deciziilor Consiliului comunal. Atât prefectul, cât şi primarul erau numiţi de
autoritatea centrală (de la “centru”)7.
Prefectul asista la sesiunile Consiliului şi verifica legalitatea actelor adoptate de
Consiliul judeţean şi de Comitetul permanent. În situaţia în care, în urma verificărilor sale,
constata ilegalitatea vreunui act, avea obligaţia de a face recurs la Guvern în termen de 10
zile.
Legea pentru înfiinţarea Consiliurilor judeţiane, art. 107: “Dacă Consiliul sau
Comitetul au făcut încheieri eşite din atribuţiunile lor, sau care ar vătăma interesul judiciaru,
4
A. L. Nicu, Sistemul autorităţilor publice în România şi media, Ed. Sibila, Craiova, 1998.
5
C. Manda, C. C. Manda, Administraţia publică locală în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
p. 58.
6
M. Guţan, “Istoria administraţiei publice româneşti. Regiunea administrativă”, în R.D.P. nr.1 /
2002, p. 192.
7
C. Manda, C. C. Manda, op.cit, 1999, p. 58.
6
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

Prefectul este dator a face recursul seu la Guvernu până în 10 zile, şi a notifica Consiliului
sau Comitetului a doua –di dupe cel au facut”
Recursul, potrivit legii, era suspensiv de executare. Dacă Guvernul nu se pronunţa în
termen de 30 de zile de la introducerea recursului, actul Consiliului judeţean sau al Comisiei
permanente îşi producea efectele (art.110-111 din Legea pentru înfiinţarea consiliilor
judeţene).
În ceea ce priveşte relaţiile dintre prefect, pe de o parte, şi consiliul judeţean, pe de
altă parte, Consiliul avea obligaţia de a asculta prefectul oricând acesta cerea cuvântul.
Prefectul putea face propuneri, fără posibilitatea Consiliului de a refuza deliberarea lor.
Legea pentru înfiinţarea Consiliurilor judeţiane art. 105(2)(3): ”Consiliul e dator a l
asculta ori când cere cuventul.
Prefectul pote face Consiliului propunerile ce le ar găsi cu cale, fară ca Consiliul să
potă refusa a le lua în deliberare”.
Sub imperiul acestor legi s-a înfiinţat şi funcţia de subprefect. Subprefectul conducea
plăşile, în care era împărţit judeţul, fiind reprezentant al prefectului8 (art. 52 din Legea
comunală).
O problemă care s-a discutat îndelung după Unirea Principatelor Ţara Românească şi
Moldova, din 1859, şi în special în perioada 1918-1938, când aveau loc dezbateri privind
noua Constituţie şi Legea pentru unificare administrativă, a fost regionalizarea administrativă.
Personalităţi ale vremii, P. P. Carp, A. Teodorescu, V. Gruia, Nicolae Iorga, Iuliu
Maniu si alţii, susţineau că numai prin regionalizare se poate ajunge la o descentralizare
administrativă. Adversarii regiunii administrative (C. I. Dimitriu, C. Georgescu etc.) arătau că
regiunea ar fărâmiţa suveranitatea statului român, întrucât “trezeşte tendinţe separatiste”9 care
ar putea afecta profund unitatea statului.
În 1925 s-a adoptat Legea pentru unificare administrativă, care nu statua
regionalizarea administrativă, dar permitea asocierea comunelor şi judeţelor pentru un scop
bine determinat, respectiv în vederea obţinerii unui folos local sau regional, pe plan sanitar,
economic, cultural sau al lucrărilor publice (art. 296). Această asociere, însă, era supusă unei
perioade de timp limitate şi întreaga sa activitate ( inclusiv înfiinţarea sa) era controlată de
prefect şi Ministrul de Interne. Prefectul îşi păstra calitatea de reprezentant al Guvernului şi de
conducător al administraţiei judeţene10.

8
V. I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 494.
9
M. Guţan, op.cit, în R.D.P. nr.1 / 2002, p. 194.
10
idem, p. 204.
7
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

Prin Legea administrativă din 1929 au fost create ”directoratele ministeriale“, şapte la
număr, ca centre de administraţie şi control local, dar şi ca unităţi de deconcentrare a
serviciilor ministeriale. Fiecare directorat avea în raza sa de activitate un anumit număr de
judeţe. Judeţelor le era permisă asocierea, în cadrul acestor directorate, în asociaţii judeţene
generale, ca unităţi de descentralizare administrativă, tot pe termen limitat, în acelaşi scop
menţionat mai sus: pentru a executa, crea sau întreţine instituţii sau lucrări de folos sanitar,
economic, cultural sau lucrări publice11 (art. 300). Prefectul era subordonat directorului
ministerial, numit prin decret regal (art. 297).
Conform reglementărilor acestei legi, prefectul avea atât calitatea de reprezentant al
Guvernului, fiind numit de acesta, cea de delegat al autorităţii centrale (păstrând legătura cu
ministerele prin directorul ministerial şi prin serviciile ministeriale locale), cât şi calitatea de
şef al poliţiei în judeţ (având atribuţii poliţieneşti) 12. Pentru a putea fi numit în funcţie, legea
prevedea anumite condiţii pentru prefect (vârsta de minim 30 de ani, studii superioare) şi
stabilea anumite incompatibilităţi. Potrivit art. 270, prefectul nu putea ocupa nici o altă
funcţiune publică plătită de stat, judeţ sau comună, nici exercita vreo profesiune liberală, nici
să facă parte ca administrator sau cenzor în consiliile societăţilor civile sau comerciale,
cooperative sau bănci populare din cuprinsul judeţului sau a căror activitate se întindea şi în
acel judeţ. Din modul de numire şi din atribuţiile sale rezultă că, în concepţia legiuitorului din
1929, instituţia prefectului avea un caracter politic13.
Este de menţionat faptul că legiuitorul din1929 a încercat o inovaţie. El a scos din
competenţa prefectului atribuţiile de şef al administraţiei judeţene autonome, lăsându-i numai
calitatea de organ al centrului pe lângă administraţia locală. În această calitate atribuţiile lui
erau minimale.
Atribuţiunile prefectului ca şef al administraţiei judeţene descentralizate au fost date în
competenţa preşedintelui delegaţiei consiliului judeţean, ales de consiliul judeţean pe o
perioadă de 5 ani. Legea impunea ca preşedintele delegaţiei consiliului judeţean să aibă
licenţă în drept. În conformitate cu aceste prevederi, judeţul a avut doi prefecţi. Un prefect
politic, reprezentant al guvernului în judeţ şi un prefect administrativ, preşedintele delegaţiei
consiliului judeţean. Această inovaţie nu s-a dovedit a fi bună şi de aceea Legea din 15 iunie
1931 pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea pentru organizarea administraţiei locale
din 1929 desfiinţează pe aşa numitul prefect administrativ, dând iarăşi toate atribuţiile sale
prefectului politic. Astfel, se revine la sistemul dinainte de legea din 1929 cu un singur prefect
11
idem, p. 205.
12
V. I. Prisăcaru, op.cit., 1993, p. 494.
13
idem, p. 495.
8
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

în fruntea judeţului, care întruneşte condiţiile de reprezentant al guvernului şi cap al

administraţiei judeţene. 14
Legea administrativă din 1936 a lărgit atribuţiile prefectului, astfel încât el avea
dreptul de a controla toate serviciile publice din judeţ. S-a ajuns, ulterior, chiar la atribuirea
dreptului de a numi primarii în comunele rurale şi urbane nereşedinţă şi de a desemna pe
membrii de drept în Consiliul comunal 15.
Prin legea administrativă din 1938 s-a încercat profesionalizarea instituţiei prefectului.
Prefectul era primul funcţionar local, reprezentant al puterii centrale în administraţia locală.
Fiind un funcţionar de carieră, recrutarea sa se făcea dintre persoanele care au îndeplinit
funcţia de pretor sau de subprefect cel puţin 6 ani şi aveau o diplomă universitară de licenţă în
Drept, Academia Comercială sau Litere şi Filosofie. Acestor condiţii li se mai alătura condiţia
participării la cursurile unui institut de pregătire tehnică administrativă atestat printr-o
diplomă de absolvire16. Pe lângă prefect funcţiona un consiliu de prefectură, compus din şefii
autorităţilor din judeţ, care îi aduceau la cunoştinţă toate informaţiile privind activitatea din
judeţ17. Apreciem că instituţiunea prefectului funcţionar de carieră nu a fost pusă în practică.
Situaţia prefectului se schimbă şi în legea din 1938 care desfiinţează administraţia
autonomă a judeţului, înfiinţând ţinutul, judeţul rămânând numai o circumscripţie în care
funcţionează serviciile exterioare ale ministerelor. Prefectul devine mai mult un organ de
îndrumare, control şi supraveghere. Situaţia aceasta durează până la legea din 21 septembrie
1940, care desfiinţează şi reînfiinţează judeţul ca unitate administrativ descentralizată.
Începând cu această dată, prefectul îşi recapătă statutul de reprezentant local al guvernului şi
şeful administraţiei judeţene autonome. Articolul 4 din Decretul –lege din 21 septembrie 1940
revine la instituţia prefectului funcţionar politic, stabilind principiul că prefectul poate fi
numit şi revocat prin decret. 18
După anul 1944, instituţia prefectului a fost desfiinţată. Atribuţiile ce îi reveneau
prefectului erau împărţite altor organe administrative sau instanţelor judecătoreşti, acestea din
urmă preluând controlul legalităţii actelor administrative.
Instituţia prefectului a fost, apoi, reînfiinţată după Revoluţia din 1989, prin Legea nr.
5 din 19 iulie 1990, privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până

14
Emil Bălan, Prefectul şi Prefecura în sistemul administraţiei publice, Ed. Fundaţiei ,, România de
Mâine,, Bucureşti 1997, p.39-40.
15
C. Manda, C. C. Manda, op.cit., 1999, p. 66.
16
D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.I., Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 268.
17
C. Manda, C .C. Manda, op.cit., 1999, p. 66.
18
Emil Bălan, Prefectul şi Prefecura în sistemul administraţiei publice, Ed. Fundaţiei ,, România de
Mâine,, Bucureşti 1997, p.40
9
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

la organizarea de alegeri locale, lege care statua, printre altele, că prefecturile erau compuse
din un prefect, doi subprefecţi, un secretar şi şapte membrii.
La acel moment prefecturile ca şi primăriile, au fost considerate organe locale ale
administraţiei de stat cu competenţă generală. De asemenea, acestea erau responsabile de
menţinerea ordinii publice, apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, prin organele de
ordine publică legal constituite. Menţionăm că nu se putea vorbi încă de o instituţie a
prefectului ci de prefecturi ca autoritate a administraţiei publice de stat, având un prefect
numit prin Decizie a primului ministru şi un aparat propriu de specialitate.
Prin Legea 10 din 29 ianuarie 1991 i se stabileşte calitatea de ordonator principal de
credite al bugetului local la nivel de judeţ.
Până la adoptarea Legii nr. 69/1991, prima lege a administraţiei publice locale, care a
creat cadrul necesar democratizării administraţiei în perspectiva integrării României în
structurile europene şi internaţionale, s-a parcurs o etapă considerată ca o perioadă de
prereformă, (decembrie 1989 – noiembrie 1991), pregătitoare pentru reforma autentică în
administraţie.
Instituţia prefectului a evoluat, şi ea, ca şi alte instituţii, pe parcursul celor cinci mari
reforme19: prima reformă a fost realizată prin Legea nr. 69/1991, anterioară Constituţiei; a
doua reformă, realizată prin Legea nr. 24/1996, care a modificat Legea nr. 69/1991, punând-o
în concordanţă cu prevederile legii fundamentale şi cu documentele organismelor europene; a
treia reformă – realizată prin O.U.G. nr. 22/1997, care a modificat şi completat Legea nr.
69/1991 republicată; a patra reformă, realizată de Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001; a cincia reformă, realizată de Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului şi
care modifică radical statutul acestuia.
În acest sens, această din urmă lege statuează că prefectul este înalt funcţionar public,
reglementare care se va aplica însă începând cu data de 1 ianuarie 2006.
Legea nr. 340/2004 reprezintă o primă treaptă către profesionalizarea instituţiei
prefectului, care după Revoluţia din 1989 îşi păstrase caracterul politic, având drept
consecinţă, nu de puţine ori, lipsa de profesionalism.
În literatura de specialitate s-au exprimat numeroase opinii ce susţineau ideea
conform căreia prefectul este “un om politic” 20, supus regulilor “jocului politic”, funcţia

19
V. Vedinaş, “Primarul, autoritate executivă a autonomiei locale”, în Dreptul nr. 6/1997, p. 14.

20
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ediţia a III-a, vol. I, Ed. All Beck, 2001, p. 518.
10
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

prefectului fiind marcată de instabilitate, orice schimbare de guvernare putând atrage după
sine eliberarea din funcţie a prefecţilor anteriori21.
Înlăturându-se aspectul politic al funcţiei de prefect, schimbările şi remanierile
guvernamentale nu mai au un impact atât de puternic la nivelul prefecţilor, în sensul în care ei
vor continua să reprezinte noul Guvern, activitatea lor bazându-se strict pe lege, asigurându-se
astfel stabilitate în funcţie, obiectivitate şi profesionalism în exercitarea funcţiei22.
Datorită dublului caracter, politic şi administrativ, al statutului prefectului 23, în
doctrină s-a apreciat că, în multe cazuri, prefecţii aşezau pe primul plan calitatea de
reprezentant politic al Guvernului, şi abia pe al doilea plan - postura de responsabil în
realizarea intereselor naţionale şi în respectarea legilor şi ordinii publice în judeţe24.
Profesionalizarea instituţiei prefectului presupune ocuparea funcţiei prin concurs,
Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, stabilind în art. 9 alin.1, că prefectul şi
subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. Potrivit Legii nr. 188/1999 –
republicată în 2004 privind Statutul funcţionarilor publici, poate face parte din categoria
înalţilor funcţionari publici persoana care îndeplineşte cumulativ o serie de condiţii prevăzute
de lege, printre care se numără şi promovarea concursului organizat pentru ocuparea unei
funcţii publice (art. 15 alin. 1 lit. e). Odată cu numirea în funcţia publică, pe baza actului
administrativ de numire, emis în condiţiile legii, se naşte şi raportul de serviciu între
funcţionarul public şi autoritatea sau instituţia publică.
Legea nr.340/2004 a suferit la finele anului trecut noi modificări prin adoptarea
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.179 din 16 dec. 2005 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
Art. III din O.U.G. nr.179/2005 stabileşte la alin. (1) şi (2) că prefecţii în funcţie la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi cei care vor ocupa
posturile rămase vacante după intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi până la
31 decembrie 2005 pot fi numiţi în funcţii publice de prefect în urma promovării unui examen
de atestare pe post. Subprefecţii în funcţie la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă, precum şi cei care vor ocupa posturile rămase vacante după data intrării în vigoare a

21
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Biblioteca Juridică, Ed. Nemira, 1996, p. 593.
22
E. Bălan, op.cit, 1997, p. 52.
23
ibidem.
24
D. Apostol Tofan, op.cit., 2003, p. 268; V. D. Ungureanu, ”Consideraţii privind noile modificări ale funcţiei de
prefect în contextul Legi nr.161/2003”, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 88; R. P. Postelnicu, “Propuneri privind
profesionalizarea funcţiei de prefect. Locul şi rolul prefectului în sistemul administraţiei publice din
România”, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 83.
11
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

prezentei ordonanţe de urgenţă şi până la 31 decembrie 2005 pot fi numiţi în funcţii publice
de subprefect în urma promovării unui examen de atestare pe post.

Pot participa la examenul de atestare pe post şi pot ocupa funcţiile publice în condiţiile
prevăzute la alin. (1)(2). Persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.15 din legea
nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, cu
excepţia celor prevăzute la lit. c) şi e).
Conform art. 15 din statut, poate face parte din categoria înalţilor funcţionari publici
persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- are cetăţenie română şi domiciliul în România, vorbeşte limba română scris şi vorbit,
are vârsta de minim 18 ani împliniţi, capacitate deplină de exerciţiu, o stare de sănătate
corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical
de specialitate, îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice, nu a fost
condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals
sau a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit
reabilitarea, nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani, nu a desfăşurat
activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege;
- studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
- absolvirea programelor de formare specializată şi perfecţionare în administraţia
publică sau în alte domenii specifice de activitate, organizate, după caz, de Institutul Naţional
de Administraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în străinătate, sau a
dobândit titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei respective;
- are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei respective;
- promovarea concursului organizat pentru ocuparea unei funcţii publice prevăzute de
art. 11.
Persoanele care nu promovează examenul de atestare pe post, în condiţiile legii, vor fi
eliberate din funcţiile deţinute. Condiţiile de organizare şi desfăşurare a examenului de
atestare pe post se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici. Examenul de atestare pe post este gestionat de comisia pentru
recrutarea înalţilor funcţionari publici numită prin decizie a primului-ministru25.
La art.9 alin.2, Legea nr. 340/2004 stabilea următoarele condiţii pentru ocuparea
funcţiei de prefect, alineat care este la momentul de faţă abrogat prin O.U.G. nr. 179/2005:
25
Art.III (4) (6) (7) din O.U.G. nr.179/2005.

12
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

a) vârsta de cel puţin 30 ani;

b) îndeplinirea condiţiilor specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice;
c) studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, şi
o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani;
d) absolvirea unor programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică,
organizate, după caz de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate,
din ţară sau din străinătate ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice sau
administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.

În lumina art.10(2) (3) al Legii nr. 340/2004, articol abrogat de asemenea prin O.U.G.
nr.179/2005, art.I (10) , prefectul, la numirea în funcţie, trebuia să depună jurământul următor,
jurământ care nu a mai fost reglementat anterior Legii nr. 340/2004 :
“Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac cu bună-credinţă tot ceea ce stă în
puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor judeţului sau municipiului … Aşa să-mi
ajute Dumnezeu!”
Jurământul putea fi depus şi fără formula religioasă. Refuzul depunerii jurământului
atrăgea revocarea actului administrativ de numire în funcţie (art. 10 (2) (3)).
Legea nr. 340/2004 stabilea că prefectul e numit de Guvern la propunerea Ministerului
Administraţiei şi Internelor, iar subprefectul - prefectul fiind ajutat conform legii de un
subprefect, iar în municipiul Bucureşti, de doi subprefecţi - e numit prin decizia primului-
ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi Internelor (art. 8
alin. 2).
Subprefectul îndeplineşte în lipsa şi în numele prefectului atribuţiile ce îi revin
acestuia din urmă.
Datorită noilor modificări aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.179 din
16 dec. 2005, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004, privind instituţia
prefectului, art. 1 prevede că prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local, Guvernul
numind câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea ministrului
administraţiei şi internelor, iar în ceea ce priveşte art. 8 despre care vorbeam adineauri, el va
cuprinde următoarele: pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativele care îi revin conform
legii, prefectul este ajutat de 2 subprefecţi, iar în municipiul Bucureşti – de 3 subprefecţi,
atribuţiile subprefecţilor stabilindu-se prin hotărâre a Guvernului.

13
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

Odată cu republicarea Legii nr.340/2004, privind instituția prefectului, articolele din

lege au primit o alta numerotație, astfel, art.8 la care am făcut referire a devenit art. 9 din
același act normativ, republicat.
Menționam că, datorita contextului economic, politic și social pe care îl traversează
țara noastră, s-a decis la nivelul ministerului ca doar o funcție de subprefect va fi ocupată,
cealaltă funcție statuată de lege fiind declarată vacantă. Precizăm că nu există vreun act
normativ în acest sens, decizia fiind una administrativă având un caracter temporar.
Apreciem că suntem în faţa unui pas important, care aşează în linie dreaptă
demersurile de depolitizare şi profesionalizare a instituţiei prefectului. Tranziţia de la
prefectul demnitar la prefectul înalt funcţionar public, nu presupune doar o legislaţie care să
reglementeze această transformare, ci este un fenomen complex care trebuie să includă
compatibilizarea foştilor prefecţi demnitari cu rigorile funcţiei publice şi chiar cu funcţionarii
publici din aparatul de specialitate.
Reforma instituţiei prefectului nu ţine seama numai de demersurile de depolitizare a
acestora ci şi de sfera de atribuţii ce sunt sau vor fi incluse în competenţa acestui organ al
administraţiei publice.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, observăm că în statele U.E nu există un
model general valabil. Astfel, spre exemplu, în Italia, Guvernul numeşte un prefect ca
reprezentant al său în fiecare oraş mare, în timp ce în Franţa, competenţa teritorială a
prefectului este mai largă, fiind circumscrisă unei regiuni.
Diferenţele esenţiale se observă în ceea ce priveşte competenţa materială. În timp ce în
unele state din U.E. competenţa prefectului este limitată strict la verificarea legalităţii actelor
administraţiei publice locale, în Franţa competenţa prefectului este extrem de generoasă.
La noi în ţară, ambele modele şi-au găsit adepţi atât în rândul teoreticienilor cât şi în
rândul practicienilor. Gândită la început ca o replică românească a Instituţiei prefectului din
Franţa, la acest moment varianta limitării competenţelor prefectului, pare să capete tot mai
mulţi adepţi, pe fondul unei susţineri puternice a ideii de descentralizare accentuată, deci, a
desfiinţării unor servicii publice deconcentrate ale autorităţilor administraţiei publice centrale
de specialitate, aflate actualmente sub conducerea prefectului, şi preluarea acestor atribuţii de
către administraţia publică locală.
Având în vedere izvorul francez al administraţiei publice româneşti, precum şi
specificităţile şi trăsăturile Statului Român aşa cum sunt prevăzute de Constituţie, pledăm

14
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

pentru o Instituţie a Prefectului bazată pe modelul francez, desigur în condiţii care să nu

contravină sau să îngreuneze demersul de descentralizare26.
Opinia noastră se întemeiază şi pe considerentele pe care profesorul E.D. Tarangul le
sintetiza în lucrarea sa27 motivând necesitatea exercitării tutelei administrative, argumentele
fiind însă valabile, şi faţă de aspectul analizat de noi:
- în primul rând, autorităţile descentralizate girează servicii publice, care trebuie să
funcţioneze în mod regulat şi continuu în interesul general;
- în al doilea rând, în cazul descentralizării, autorităţile centrale sunt obligate să vegheze
ca nu cumva interesele locale sau regionale să fie satisfăcute în detrimentul şi pe
seama intereselor generale;
- în al treilea rând, puterea centrală trebuie să vegheze ca autorităţile locale să satisfacă
în condiţii mai bune diferitele nevoi locale, ca autorităţile locale să-şi facă pe deplin
datoria, deoarece satisfacerea nevoilor locale interesează statul;
- în al patrulea rând, autoritatea centrală trebuie să vegheze la menţinerea unităţii
statului şi să reprime orice tendinţă centrifugă a autorităţilor descentralizate. O
autonomie prea mare, spunea acelaşi autor, poate să fie cauza unor orientări politice în
contradicţie cu politica de stat a autorităţilor centrale.
Prin Legea 340/2004, modificată şi completată de O.U.G. nr.179/2005, observăm că s-
au făcut paşi importanţi în acest sens.
Relativ recent, prin Legea nr.181/2006 28 a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.179/2005, autoritatea legiuitoare intervenind cu un amendament la dispoziţiile
în vigoare privind controlul de legalitate exercitat de prefect.
Astfel, completarea adusă art. 26 al legii 340/2004, aşa cum acesta fusese formulat prin
O.U. G. 179/2005 se referă la includerea preşedintelui consiliului judeţean printre autorităţile
administraţiei publice locale ale căror acte pot fi atacate de către prefect în instanţa de
contencios administrativ. În acest fel s-a răspuns propunerilor de lege ferenda făcute de-a
lungul vremii în doctrina administrativă, intrându-se în consens cu dispoziţiile art.123 din
Constituţia republicată care menţionează expres această autoritate a administraţiei publice
locale.29
26
Codrin Munteanu ,, Consideraţii privind organizarea şi dezvoltarea Instituţiei Prefectului în România,,
Revista Transilvăneană de Ştiinţe administrative, 1 (16) 2006, editată de Departamentul de Administraţie
Publică al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative, Univ. Babes Bolyai, Cluj-Napoca,
27
E. D. Tarangul, ,,Tratat de drept administrativ român,, Cernăuţi 1944.
28
Publicată în M. Of. al Rom., P.I. nr.450 din 24 mai 2006
29
Dana Tofan, ,, Unele consideraţii cu privire la controlul de legalitate exercitat de prefect. Evoluţia legislaţiei
în domeniu,, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Editura Burg 2006, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative,
p. 339

15
ARDELEAN DAN CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PREFECT ŞI PREFECTURĂ

Deşi iniţial instituţia prefectului în ţara noastră a avut la bază modelul francez – care
asigură prefectului o competenţă este extrem de largă – constatăm că în prezent se manifestă
tot mai intens un curent de limitare competenţelor prefectului, pe fondul unei susţineri
puternice a ideii de descentralizare accentuată, deci, a desfiinţării unor servicii publice
deconcentrate ale autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate, aflate
actualmente sub conducerea prefectului, şi preluarea acestor atribuţii de către administraţia
publică locală.

16