Sunteți pe pagina 1din 37

Anul II ▪ Nr.

5 mai 2016
apare în fiecare lună

Revista de
Jurisprudență
Europeană ›› Director editorial: Adriana PENA ››

Director editorial adj.: Din cuprins


dr. Laura Vlăducă
Judecător Răzvan ANGHEL
Redactor şef:
›› Anularea recursului pentru omisiunea semnării cererii. Decizia
dr. Carmen Moldovan
de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în cauza Danica LORGER contra Slovenia
Judecător Mihail STĂNESCU-SAS
›› Sinteză de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în
domeniul politicii sociale – februarie-aprilie 2016
›› Minor. Plasare într-un centru de reeducare. Lipsire de libertate
fără a exista o decizie judecătorească
ISSN 2457-9599 ›› Desfăşurarea unui litigiu pe o perioadă nerezonabil de lungă
ISSN–L 2457-9599
›› Condamnare pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără
ascultarea directă a martorilor
›› Imposibilitatea inculpatului de a interoga sau de a obţine
interogarea unui martor anonim
›› Condamnat pentru infracţiuni în materia traficului de stupefiante.
Revocarea dreptului de şedere temporară
›› Înregistrare marcă. Valorificarea obiectelor de cult. Conformitate
cu ordinea publică

REVISTA DE
Jurisprudență
Europeană
Cuprins Index
Dreptul la un Proces Echitabil A
Anularea recursului pentru omisiunea semnării cererii. Acces la instanță ............................................... 4
Decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Euro­ Administrarea probelor ........................... 12, 14
peană a Drepturilor Omului în cauza Danica LORGER Ascultarea martorilor .............................. 12, 14
contra Slovenia « Răzvan ANGHEL................................... 4
C
Dreptul la Libertate şi Siguranţă Cadre universitare ............................................. 25
Căi de atac .............................................................4
Minor. Plasare într-un centru de reeducare. Lipsire de Concediere ............................................................4
libertate fără a exista o decizie judecătorească « Cauza Condamnare ...................................................... 12
Grabowski c. Poloniei, hotărârea din 30 iunie 2015........... 8 Conducător auto ................................................ 25
Contract de muncă ............................................ 25
Creanțe salariale .............................................. 25
Dreptul la un Proces Echitabil /
Dreptul la un Recurs Efectiv D
Deplasare în interesul serviciului .................. 25
Desfăşurarea unui litigiu pe o perioadă nerezonabil de Detenție ............................................................. 8
lungă « Cauza Gazsó c. Ungariei, hotărârea din 16 iulie Drept de ședere ............................................... 19
2015................................................................................ 11 Dreptul la libertate și siguranță ....................... 8
Dreptul la un recurs efectiv ............................ 11
Dreptul la un Proces Echitabil
E
Condamnare pentru favorizarea infractorului, pronun­
Egalitate de tratament .................................... 25
ţată fără ascultarea directă a martorilor « Cauza Moinescu Expulzare ......................................................... 19
c. României, hotărârea din 15 septembrie 2015............... 12
Imposibilitatea inculpatului de a interoga sau de a obţine F
interogarea unui martor anonim « Cauza Balta şi Demir c. Faliment .......................................................... 25
Turciei, hotărârea din 23 iunie 2015................................ 14 Favorizarea infractorului ................................ 12

Dreptul la Respectarea Vieţii I


Private şi de Familie Indemnizație forfetară ................................... 25

Înregistrare marcă. Valorificarea obiectelor de cult.


Conformitate cu ordinea publică « Cauza C-tin Dor c.
României, hotărârea din 25 august 2015......................... 19

continuarea pe pagina următoare » continuarea pe pagina următoare »

2
Cuprins (continuare)
L Politică Socială
Libertatea de exprimare ..................................22
Libertatea de gândire ......................................22
Sinteză de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii
Eu­ropene în domeniul politicii sociale – februarie-aprilie
2016 « Mihail STĂNESCU-SAS........................................25
M
Marcă ...............................................................22 I. Principiul nediscriminării pe motive de vârstă –
Marinari ...........................................................25 Litigiu între particulari – Rolul instanţei naţionale –
Directiva 2000/78/CE..............................................25
N II. Creanţe salariale neachitate ale marinarilor care
Necompetență .................................................25 lucrează la bordul unei nave sub pavilionul unui stat
terţ – Angajator cu sediul social în acest stat terţ –
Contract de muncă supus dreptului aceluiaşi stat
O
terţ – Falimentul angajatorului declarat într-un stat
Obiect de cult ..................................................22
mem­bru în care acesta are sediul efectiv – Legislaţie
Ordine publică .................................................22
naţio­nală care prevede o garantare a creanţelor
salariale nea­chitate ale marinarilor aplicabilă numai
P în cazul aban­ donării acestora în străinătate –
Principiul nediscriminării .............................. 25 Directiva 80/987”.....................................................28
Proces echitabil ............................. 4, 11, 12, 14
III. Perioade de repaus ale conducătorului auto –
Reglementare a unui stat membru care privează un
R angajat aflat în deplasare în interesul serviciului de
Recurs ................................................................4 dreptul la indemnizaţiile forfetare de cazare în cazul
Repaus ............................................................. 25 cazării garantate de angajator pe cheltuiala acestuia –
Respectarea vieții private și de familie ......... 19 Regulamentul (CE) nr. 561/2006................................34
IV. Trimitere preliminară – Necompetenţă vădită –
S Egalitate de tratament şi nediscriminare – Carta drep­
Stat terț............................................................25 turilor fundamentale a Uniunii Europene – Directivele
76/207/CEE şi 2006/54/CE – Art. 6 alin. (1) TUE
T – Reglementare naţională care prevede acordarea
Termen rezonabil ............................................11 unui spor numai cadrelor universitare care au obţinut
Trafic de stupefiante .......................................19 titlul de doctor înainte de intrarea în vigoare a acestei
Trimitere preliminară .....................................25 reglementări...............................................................35

3
CEDO

Anularea recursului pentru omisiunea semnării


cererii. Decizia de inadmisibilitate pronunţată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Danica LORGER contra Slovenia
Judecător Răzvan ANGHEL
Curtea de Apel Constanţa, Preşedinte Secţia I civilă

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Într-o hotărâre recentă, pronunţată în cauza Danica LORGER contra Sloveniei[*], Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a avut ocazia să analizeze conformitatea cu art. 6§1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale a unor limitări legale ale accesului la o instanţă impuse în cazul formulării unei căi extraordi-
nare de atac, privind exclusive motive de drept.
Curtea a respins plângerea, reţinând că dreptul de acces la o instanţă al reclamantei nu a fost afectat în esenţa sa
întrucât respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs urmărea un scop legitim, având în vedere caracterul extraor-
dinar al căii de atac, iar mijloacele folosite au fost proporţionale cu acesta, reclamanta fiind avertizată cu privire la
consecinţele nerespectării cerinţelor de formă iar normele juridice aplicabile fiind suficient de clare şi previzibile.

(cuvinte cheie: proces echitabil, acces la


instanţă, căi de atac, recurs)

I. Prezentarea deciziei
§1. Situaţia de fapt
La 22.12.2009, urmare a concedierii sale, reclamanta a formulat o contestaţie împotriva acestei măsuri, susţinând,
între altele, că fostul angajator a transferat întreaga sa activitate de tipărire către altă companie care era obligată să îşi
asume obligaţiile fostului angajator potrivit legii aplicabile.
La 29.11.2010 instanţa specializată pentru soluţionarea conflictelor de muncă a respins acţiunea, reţinând că pâ-
râtul a încetat activitatea de tipărire şi a încetat raporturile de muncă cu toţi angajaţii din departamentul respectiv,
concedierea fiind considerată legală întrucât activitatea nu a fost transferată, fiind vorba doar de vânzarea echipamen-
telor de imprimare.
Hotărârea primei instanţe conţinea informaţii privind calea de atac şi atrăgea atenţia reclamantei că prevederile
legale privind complinirea lipsurilor cererilor nu sunt aplicabile cererii de apel.
La 14.01.2011 reclamanta a formulat apel. La 06.09.2011 instanţa superioară a respins apelul, reţinând că hotărâ-
rea primei instanţe nu conţine erori de fapt sau de drept şi confirmând că vânzarea echipamentelor de imprimare nu
constituie un transfer de întreprindere, astfel încât reclamanta nu era îndreptăţită să continue raporturile de muncă
cu noul proprietar al echipamentelor.
La 09.11.2011, reclamanta a formulat recurs. Documentul a fost depus împreună cu o împuternicire avocaţială, care
a fost dată cu scopul explicit de a formula recursul. Împuternicirea era semnată de reclamantă şi avocat. Cererea de
recurs cuprindea ştampila avocatului dar nu era semnată nici de reclamantă nici de avocatul său.
La 06.02.2012 Curtea Supremă a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă întrucât nu a fost îndeplinită cerinţa
semnării ei.
Reclamanta a contestat textele legale incidente în faţa Curţii Constituţionale, plângerea fiind respinsă. (par. 3-11)
[*]
Secţia a IV-a, Decizia din 26.01.2016, cererea nr. 54213/12, textul în limba engleză disponibil la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-161032.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


4
CEDO

§2. Considerentele Curţii


Mai întâi, Curtea reiterează faptul că art. 6 din Convenţie nu obligă statele contractante să instituie curţi de apel
sau de casaţie [1]. Cu toate acestea, dacă astfel de curţi există, trebuie respectate garanţiile impuse de art. 6, cum ar
fi, de exemplu, garantarea dreptului efectiv de acces la acea instanţă al persoanelor pentru stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor lor civile. (par. 15)
Curtea a mai reamintit că dreptul la o instanţă, între componentele căruia este şi dreptul de acces la instanţă, nu
are caracter absolut; el face obiectul unor limitări implicite, în particular atunci când este vorba de condiţii de admisi-
bilitate ale unei căi de atac, de vreme ce prin însăşi natura sa impune reglementarea de către stat, care se bucură de
o anumită marjă de apreciere în această privinţă.
Totuşi, aceste limitări trebuie să nu restricţioneze sau să împiedice accesul unei persoane la instanţă într-o ase-
menea măsură încât însăşi esenţa acestui drept să fie afectată ; în sfârşit, Curtea reţine că asemenea limitări nu sunt
compatibile cu art. 6§1 dacă nu urmăresc un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele folosite şi scopul urmărit [2]. (par. 16)
Curtea a arătat, în continuare, că maniera în care art. 6§1 din Convenţie se aplică curţilor de apel sau casaţie depin-
de de caracteristicile speciale ale procedurii în discuţie şi trebuie ţinut cont de procedura derulată în ordinea legală
internă în ansamblul ei precum şi de rolul curţii de casaţie în cadrul acestei proceduri. În această privinţă, Curtea a
recunoscut că, în cazul unui recurs, condiţiile de admisibilitate pot fi mai stricte decât cele aplicabile unei căi de atac
ordinare [3]. (par. 17)
În continuare, Curtea arată că sarcina sa nu este de a face o evaluare teoretică ci de a determina dacă maniera în
care s-au aplicat dispoziţiile legale relevante în cazul reclamantului determină o încălcare a Convenţiei [4]. (par. 18)
În concret, referitor la acest caz, Curtea observă că, potrivit regulilor procesual civile interne, un recurs adresat
Curţii Supreme, vizând numai aspecte de drept, constituie un remediu legal extraordinar care poate fi introdus numai
pentru motive referitoare la încălcarea unor cerinţe procedurale esenţiale sau pentru greşita aplicare a normelor de
drept material, dar nu pentru motive vizând greşita sau incompleta stabilire a situaţiei de fapt ; aşadar, rolul Curţii
Supreme este limitat la verificarea aplicării corecte a legii. Având în vedere natura specială a acestui rol, Curtea accep-
tă, ca şi în alte numeroase cauze, că procedura în faţa Curţii Supreme poate fi mai formală, mai ales că părţilor li se
cere să fie reprezentate de un avocat. (par. 19)
Curtea a avut în vedere că, potrivit comentariul explicativ la proiectul de lege prin care s-a modificat norma din
Codul de procedură civilă pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea, scopul legislativului, în modificarea prevederilor
legale referitoare la procedurile derulate în faţa Curţii Supreme, a fost să se asigure că acestei instanţe i se prezintă ce-
reri complete şi suficient motivate, ceea ce facilitează luarea unor decizii efective şi în timp scurt, şi că ea este protejată
de o un număr de cauze excesiv, putând astfel să se concentreze asupra examinării unor problem de drept importante,
cu consecinţa dezvoltării şi consolidării jurisprudenţei sale. În acest scop, cerinţa ca recursul să includă, între altele,
semnătura recurentului (ceea ce în practică pare a fi interpretată ca impunând existenţa fie a semnăturii recurentului
fie a avocatului acestuia) a fost urmată de o nouă prevedere care înlătura posibilitatea părţilor de a înlătura lipsurile
cererilor în cadrul procedurilor de recurs. Curtea a considerat că prevederile legale incidente, respectiv cele aplicabile
apelului şi norma care trimite la aplicarea acestora şi în privinţa recursului, indică într-o manieră suficient de clară şi
explicită cerinţele formale pe care un recurent trebuie să le respecte şi fac previzibile consecinţele nerespectării lor. [5]
În orice caz, Curtea reţine că reclamanta nu a susţinut că prevederile legale în discuţie sau interpretarea lor ar fi fost
lipsite de previzibilitate. (par. 20)
De asemenea, Curtea reţine că reclamanta nu a pus în discuţie caracterul rezonabil al principiului care impune ca
cererea de recurs să fie semnată. Curtea arată chiar că regula procedurală care impune semnarea cererii demonstrea-
ză că partea, sau avocatul care îl reprezintă, îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul unui anumit document
prezentat instanţei. Semnătura confirmă de asemenea autenticitatea unui astfel de document şi trebuie privit ca un

[1]
A se vedea, între altele, hotărârea pronunţată în cauza Delcourt c. Belgia, §§ 2526.
[2]
A se vedea, între altele, hotărârea pronunţată în cauza Brualla Gómez de la Torre c. Spania, § 33 şi hotărârea pronunţată în cauza Edificaciones March
Gallego S.A. c. Spania, § 34.
[3]
A se vedea, între altele, hotărârea pronunţată în cauza Levages Prestations Services c. Franţa, §§ 44–45.
[4]
A se vedea, mutatis mutandis, hotărârea pronunţată în cauza Nejdet Şahin şi Perihan Şahin c. Turcia, § 70 şi hotărârea pronunţată în cauza Padovani c.
Italia, § 24.
[5]
A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Levages Prestations Services, citată anterior, § 42, şi hotărârea pronunţată în cauza Berger c. Franţa, § 32.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


5
CEDO

mijloc important de a asigura buna administrare a justiţiei şi, în particular, ca un mijloc de conformare la principiul
certitudinii juridice. În consecinţă, Curtea nu poate fi de acord cu reclamanta că ştampila avocatului, împreună cu
semnătura care apare pe o împuternicire a avocatului (document separat), ar trebui să fie acceptată ca un înlocuitor
valabil al semnăturii olografe. (par. 21)
În continuare, în ceea ce priveşte consecinţele neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiei de a semna recursul,
Curtea arată că, într-adevăr, acestea au constat în lipsirea sa de posibilitatea de a-i fi examinate susţinerile formulate în
calea de atac. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu poate fi trecut cu vederea faptul că fondul cauzei reclamantei a
fost examinat la două niveluri de jurisdicţie înainte de formularea recursului [1] ceea ce, în opinia sa, atenuează consi-
derabil efectele negative ale regulii procedurale care determină respingerea imediată a cererilor de recurs incomplete.
Curtea a considerat că şi mai important este că aceste consecinţe negative puteau fi evitate în totalitate printr-o
diligenţă rezonabilă cerută cu ocazia formulării de cereri scrise adresate instanţei. În legătură cu acest aspect, Curtea
are în vedere în particular faptul că formularea unui recurs include reprezentarea obligatorie de către un avocat, un
profesionist al dreptului care se presupune că are cunoştinţă de regulile procedurale aplicabile în recurs [2]. În sfârşit,
Curtea observă că reclamanta a fost în mod explicit atenţionată în hotărârea primei instanţe că cererea de apel incom-
pletă nu va fi restituită pentru a fi completată. (par. 22)
Având în vedere aceste considerente, Curtea a concluzionat că nu poate considera că norma procedural în discuţie a
împiedicat examinarea recursului formulat de reclamantă, această consecinţă fiind mai degrabă atribuită unei greşeli
a reclamantei ce putea fi evitată. În final, în opinia Curţii, limitarea impusă dreptului e acces al reclamantei la Curtea
Supremă a fost proporţională cu scopul legitim al consolidării caracterului efectiv al funcţionării Curţii Supreme, un
scop care a fost urmărit prin introducerea unei reguli privind respingerea imediată a cererilor incomplete. Pe cale de
consecinţă, Curtea a concluzionat că esenţa dreptului de acces la o instanţă al reclamantei nu a fost afectat. (par. 23)

II. Notă
Curtea nu a considerat că reclamantei ar fi trebuit să i se aducă suplimentar la cunoştinţă sancţiunea nesemnării
cererii, considerând suficient că această atenţionare era cuprinsă în hotărârea primei instanţe în referire la formularea
apelului corelat cu faptul că prevederile legale care făceau aplicabile şi în recurs aceste reguli erau suficient de clare,
claritatea acestora nefiind de altfel contestată.
Curtea nu a considerat nici că imposibilitatea complinirii lipsurilor cererii de recurs ar constitui o încălcare a art. 6§1
din Convenţie în condiţiile în care reclamanta a fost avertizată asupra consecinţelor nesemnării cererii şi a fost asistată
de un avocat, putând deci evita cu o diligenţă rezonabilă consecinţele negative suportate.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o analiză similară în cauza Lefter contra României.
Astfel, Curtea a reţinut că art. 6§1 din Convenţie nu a fost încălcat prin anularea cererii reclamantei pentru neres-
pectarea condiţiilor privind conţinutul său, reţinând în esenţă, între altele, următoarele:
• regularizarea cererii este o etapă obligatorie care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în
vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii
• ingerinţă urmărea a asigura o bună administrare a justiţiei
• faţă de claritatea dispoziţiilor din NCPC care privesc conţinutul unei cereri, reclamanta a fost informată de in-
stanţă asupra omisiunii sale şi de necesitatea de a complini lipsurile cererii într-un termen de 10 zile
• instanţa a informat reclamanta de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată
• reclamanta, chiar asistată de un avocat, nu s-a conformat directivelor instanţei
• reclamanta nu a motivat atitudinea sa
În cauza prezentată, Curtea a avut în vedere, în ansamblul circumstanţelor acesteia, că fondul litigiului a fost anali-
zat în două grade de jurisdicţie iar recursul respins ca inadmisibil era limitat numai la aplicarea legii şi nu putea deter-
mina o examinare a situaţiei de fapt, aspect care are o anumită relevanţă alături de celelalte considerente.
Totuşi, acest considerent al Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pare a fi fost unul decisiv ci doar suplimentar.

[1]
A se vedea hotărârea pronunţată în cauza Levages Prestations Services, citată anterior, § 48.
[2]
A se vedea, mutatis mutandis, hotărârea pronunţată în cauza Schmid c. Elveţia, § 31, şi hotărârea pronunţată în cauza Tourisme d’affaires c. Franţa, § 32.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


6
CEDO

S-ar putea, însă, trage concluzia ca, atunci când hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului iar recursul este
singura cale de atac ce poate fi exercitată în cauză, asemănător unei căi ordinare de atac, ar trebui să existe garan-
ţii suplimentare cum ar fi posibilitatea existentă în dreptul român de a complini lipsa semnăturii (art. 196 aplicabil
conform art. 494 Cod.pr.civ.) precum şi atenţionarea părţii cu privire la această obligaţie [art. 490 alin. (2) raportat la
art. 471 alin. (3) Cod.pr.civ.]
În legătură cu acest din urmă considerent al Curţii, poate fi amintit că, referitor la noul Cod de procedură civilă
român, existenţa normelor legale ce stabilesc recursul drept singura cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe
a constituit unul dintre argumentele care au condus, alături de alte considerente, la declararea neconstituţionalităţii
unor norme care stabileau alte limitări ale dreptului de a formula recurs rezultate din caracterul său de cale extraordi-
nară de atac respectiv obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat în cazul persoanelor fizice [1],
ulterior aceeaşi soluţie pronunţându-se, pentru argumente diferite, în ceea ce priveşte obligativitatea formulării şi
susţinerii cererii de recurs prin avocat de către persoanele juridice [2].

[1]
În acest sens, prin decizia nr.462 din 17 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua,
art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24.10.2014) Curtea Constituţională a reţinut,
între altele, următoarele; „În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul
exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca
urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului. Prin efectul
dispoziţiilor legale criticate în materia contenciosului administrativ se ajunge la situaţia în care părţile care sunt lipsite de calea de atac a apelului să fie
obligate să formuleze recursul numai prin intermediul unui avocat (cu excepţiile prevăzute de lege, în cazul persoanelor care au studii juridice). Mai mult,
întrucât termenul de formulare a recursului în materia contenciosului administrativ este de 15 zile de la data comunicării, faţă de termenul de recurs de 30
de zile din dreptul comun, obligaţia prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă o cerinţă nerezonabilă impusă cetăţeanului, în contextul în care, în
termenul menţionat, acesta trebuie să găsească resursele financiare sau să depună diligenţele necesare, respectiv formularea unei cereri însoţite de toate
înscrisurile doveditoare ale veniturilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/2008, pentru a putea exercita calea de atac a recursului. Aşadar,
legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce
priveşte stabilirea căilor de atac, însă acesta nu poate ignora aplicarea art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie, pentru că în caz contrar
acesta ar deveni un drept iluzoriu şi teoretic.” paragrafele 46-48.
[2]
Decizia nr.485 din 23 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486
alin. (3) din Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial nr. 539 din 20.07.2015).

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


7
CEDO

DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ

Cauza Grabowski c. Poloniei, hotărârea din 30


iunie 2015
Minor. Plasare într-un centru de reedu­
care. Lipsire de libertate fără a exista o
Concluzie: Încălcare art. 5§1 şi art. 5§4 din Convenţie. decizie judecătorească
Satisfacţie echitabilă: 5.000 EUR (prejudiciu moral).

Convenţie, art. 5 § 1 şi art. 5 § 4

(cuvinte cheie: dreptul la libertate şi siguranţă,


detenţie)

Invocând art. 5 § 1 şi art. 5 § 4 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de faptul că, după 7 august 2012, a fost lipsit
de libertate fără a exista o decizie judecătorească şi că nu a avut acces la o instanţă pentru a contesta legalitatea
detenţiei sale după data de 7 august 2012. Curtea constată că detenţia reclamantului nu a fost „legală” în sensul
art. 5 § 1 din Convenţie şi că reclamantul nu a avut la dispoziţie o cale de atac prin intermediul căreia să obţină
examinarea legalităţii detenţiei sale.

I. Circumstanţele cauzei şi faptul că acestea nu reprezentau un incident izolat. S-a


reţinut că, în trecut, instanţa pentru cauze de familie i-a
Reclamantul s-a născut în 1995 şi locuieşte în Cracovia.
aplicat sancţiunea cu avertisment, iar la 29 mai 2012,
La 7 mai 2012, reclamantul a fost arestat sub suspi- acesta a fost pus sub supravegherea unui curator numit
ciunea săvârşirii la 4 mai 2012 a trei tâlhării cu mână de instanţă. Având în vedere aceste circumstanţe, s-a
armată şi a unei tentative de tâlhărie cu folosirea unei considerată adecvată plasarea reclamantului într-un cen-
săbii. Iniţial a fost deţinut într-un centru pentru minori al tru de reeducare. Plasarea acestuia în centru a fost justi-
poliţiei (policyjna izba dziecka) din Cracovia. ficată suplimentar de faptul că reclamantul o ameninţase
La 7 mai 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze (Secţia pe una din victimele tâlhăriei. Răspunzând argumentelor
pentru cauze de familie şi cu minori) a pus în mişcare ac- referitoare la sănătatea mentală a reclamantului, instan-
ţiunea penală (postępowanie wyjaśniające) pentru a sta- ţa a reţinut că plasarea sa în centrul de reeducare alături
bili dacă reclamantul a săvârşit infracţiunile de care era de izolarea acestuia îl puneau sub o supraveghere edu-
acuzat. caţională care nu poate fi considerată incompatibilă cu
bunăstarea sa.
În aceeaşi zi, Judecătoria Cracovia-Krowodrze l-a pla-
sat pe reclamant într-un centru de reeducare pentru La 27 iulie 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a
minori (schronisko dla nieletnich) pentru o perioadă de dispus ca examinarea cauzei reclamantului să fie realiza-
trei luni. În lumina probelor disponibile, instanţa a con- tă în cadrul unei proceduri de reeducare (postêpowanie
statat că exista o suspiciune rezonabilă că reclamantul poprawcze).
a săvârşit trei tâlhării cu mână armată şi o tentativă de La 9 august 2012, avocatul reclamantului a solicitat
tâlhărie cu mână armată, precum şi alte infracţiuni. De Judecătoriei Cracovia-Krowodrze să dispună punerea în
asemenea, instanţa a reţinut că reclamantului îi lipsea libertate imediată a reclamantului. Acesta a argumentat
caracterul moral, precum şi că natura infracţiunilor de că perioada de trei luni pentru aplicarea măsurii expirase
care era acuzat constituia un argument pentru plasarea la 7 august 2012 şi că nu exista o decizie de prelungire
acestuia într-un centru corecţional (zakład poprawczy). a duratei acesteia. În conformitate cu art. 27 alin. (4) şi
De asemenea, a observat că exista riscul ca reclamantul alin. (5) din Legea privind minorii, măsura de prelungire
să se sustragă sau să exercite presiune asupra martorilor. a duratei internării într-un centru de reeducare pentru
Reclamantul a formulat recurs. A susţinut, printre al- minori putea fi aplicată doar de instanţă după citarea
tele, că nu exista riscul să se sustragă sau să interacţio- părţilor şi a avocaţilor. Avocatul reclamantului a obţinut
neze cu martorii. A obiectat şi împotriva plasării sale în informaţii de la grefa instanţei că, în practică, nu fuse-
centrul de reeducare pe motiv că, în trecut, a avut pro- se pronunţată o asemenea decizie şi că a fost suficient
bleme mentale şi că a frecventat cursurile unei instituţii pentru instanţă să pronunţe o hotărâre pentru ca respec-
speciale. tiva cauză să fie examinată în procedura de reeducare.
Avocatul reclamantului a obiectat în faţa acestei practici
La 10 iulie 2012, Tribunalul Cracovia a confirmat hotă- şi a considerat că nu este legală.
rârea primei instanţe. Motivarea instanţei a avut în vede-
re gravitatea infracţiunilor pretins săvârşite de reclamant La 9 august 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a
respins cererea de punere în libertate a reclamantului.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


8
CEDO

La 9 august 2012, avocatul reclamantului i-a scris di- Legea privind minorii, nu era de pronunţare a unei deci-
rectorului Centrului de reeducare minori din Gacki solici- zii separate de prelungire a duratei plasării într-un cen-
tându-i punerea în libertate a reclamantului. tru de reeducare odată ce s-a dispus trimiterea cauzei
spre examinare în cadrul procedurii corecţionale (supra,
Prin scrisoarea din 16 august 2012, Judecătoria
pct. 28-29). Instanţele pentru cauzele de familie au con-
Cracovia-Krowodrze l-a informat pe avocatul reclaman-
siderat că o asemenea trimitere constituia în sine o bază
tului că, după ce instanţa a dispus examinarea cauzei în
pentru prelungirea duratei plasării unui minor într-un
procedura de reeducare la 27 iulie 2012, nu a mai pre-
centru de reeducare. În opinia Ombudsmanului, practi-
lungit durata plasării minorului în centrul de reeducare,
ca în materie a rezultat din lipsa unor prevederi precise
conform art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii.
în Legea privind minorii. Ombudsmanul a ridicat această
Judecătoria Cracovia-Krowodrze a programat termene problemă ministrului justiţiei care a fost de acord că prac-
de judecată în cauza reclamantului la 21 noiembrie 2012 tica existentă era nesatisfăcătoare şi a solicitat o soluţie.
şi la 9 ianuarie 2013. La ultimul termen, instanţa l-a con-
În lumina celor sus-menţionate, Curtea consideră mai
damnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunilor de
întâi că Legea privind minorii, ca urmare a inexistenţei
care era acuzat. Judecătoria a dispus plasarea reclaman-
unor prevederi precise care să oblige instanţele pentru
tului într-un centru de reeducare, dar a suspendat apli-
cauzele de familie să pronunţe prelungirea duratei plasă-
carea acestei măsuri pe durata termenului de încercare
rii minorului într-un centru de reeducare odată ce cauza
de doi ani. În plus, a hotărât plasarea reclamantului sub
a fost trimisă în procedura corecţională şi odată ce deci-
supravegherea unui curator numit de instanţă pe durata
zia anterioară de plasare într-un centru de reeducare a
termenului de încercare.
expirat, nu îndeplineşte condiţia „calităţii legii” în sensul
Având în vedere hotărârea din 9 ianuarie 2013, art. 5 § 1 din Convenţie (a se vedea Baranowski, citată
Judecătoria Cracovia-Krowodrze a anulat măsura de pla- anterior). Prevederile deficitare din Legea privind minorii
sare a reclamantului în centrul de reeducare pentru mi- la momentul relevant au permis dezvoltarea unei practici
nori. Reclamantul a fost pus în libertate la aceeaşi dată. conform căreia era posibilă prelungirea plasării într-un
Hotărârea din 9 ianuarie 2013 nu a fost atacată şi a centru de reeducare pentru minori fără o hotărâre jude-
rămas definitivă la 14 februarie 2013. cătorească concretă.
În al doilea rând, Curtea consideră că practica în ma-
terie în speţa de faţă, prin care un minor este plasat în-
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din tr-un centru de reeducare fără ca decizia de plasare să se
Convenţie bazeze pe o dispoziţie legală concretă sau pe o hotărâre
În cauza de faţă, Curtea reţine că, între data de expi- judecătorească este prin sine contrară principiului secu-
rare a deciziei din 7 mai 2012 de plasare a minorului în rităţii juridice, un principiu care este invocat în Convenţie
centrul de reeducare pentru minori ‒ şi anume 7 august şi care reprezintă unul din elementele fundamentale ale
2012 – şi decizia Judecătoriei Cracovia-Krowodrze din 9 statului de drept (a se vedea Baranowski, citată anterior).
ianuarie 2013, prin care s-a dispus punerea în libertate Curtea reţine că art. 27 alin. (6) din Legea privind mi-
a reclamantului, nu a existat nicio decizie de prelungi- norii prevede că durata totală a plasării într-un centru de
re a duratei detenţiei reclamantului. În această perioa- reeducare până la pronunţarea hotărârii în primă instan-
dă, reclamantul a continuat să fie internat în centrul de ţă nu poate depăşi un an. Totuşi, această garanţie, deşi
reeducare doar pe baza faptului că instanţa dispusese importantă, nu a îmbunătăţit şi nici nu a modificat în nici
transmite­rea cauzei reclamantului pentru examinarea în un mod situaţia reclamantului. Curtea notează că după
cadrul pro­cedurii corecţionale în conformitate cu art. 42 expirarea deciziei iniţiale de plasare a reclamantului în-
alin. (2) din Legea privind minorii. Acest lucru este confir- tr-un centru de reeducare, acesta a fost internat în con-
mat de notificarea Judecătoriei Cracovia-Krowodrze că- tinuare în centrul respectiv fără să fie pronunţată vreo
tre avocatul reclamantului, prin care acesta era informat hotărâre timp de 5 luni şi 2 zile.
că, după ce un judecător a dispus trimiterea cauzei pen-
tru examinare în cadrul procedurii corecţionale la 27 iulie În concluzie, Curtea constată că detenţia reclamantu-
2012, instanţa nu a mai prelungit plasarea reclamantului lui nu a fost „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.
în centrul de reeducare în conformitate cu art. 27 alin. (3) Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.
din Legea privind minorii.
Curtea reţine că problema în speţa de faţă, şi anume III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din
menţinerea unui minor într-un centru de reeducare prin- Convenţie
tr-o decizie care trimitea cauza în procedura corecţiona-
Curtea aminteşte că, potrivit art. 5 § 4, o persoană
lă, fusese examinată de Ombudsman. Acesta din urmă
arestată sau reţinută are dreptul să introducă o acţiune
a stabilit că practică dominantă a instanţelor pentru ca-
pentru examinarea de către o instanţă a condiţiilor pro-
uzele de familie, în conformitate cu art. 27 alin. (3) din

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


9
CEDO

cedurale şi de fond care sunt esenţiale pentru „legalita- în situaţia în care lipsirea de libertate a reclamantului nu
tea”, în sensul art. 5 § 1, a lipsirii sale de libertate [a se este rezultatul aplicării unei măsuri preventive în temeiul
vedea Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, 29 noiem- Legii privind minorii (plasarea într-un centru de reeduca-
brie 1988, pct. 65, seria A nr. 145-B; Reinprecht împotriva re), ci s-a bazat pe faptul că decizia de examinare a cau-
Austriei, nr. 67175/01, pct. 31, CEDO 2005-II; Idalov îm- zei în cadrul procedurii corecţionale a fost pronunţată în
potriva Rusiei (MC), nr. 5826/03, pct. 161, 22 mai 2012]. conformitate cu art. 42 alin (2) din aceeaşi lege. În orice
caz, Curtea nu are obligaţia să determine acest aspect
Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că, după
pentru următoarele motive.
expirarea deciziei iniţiale de plasare a reclamantului în-
tr-un centru de reeducare, detenţia continuă a acestu- Chiar dacă respectiva cerere de punere în libertate ar
ia s-a bazat exclusiv pe faptul că un judecător a dispus fi putut îndeplini teoretic condiţiile pentru un control ju-
trimiterea cauzei reclamantului spre examinare în cadrul decătoresc în temeiul art. 5 § 4, nu aceasta a fost situaţia
procedurii corecţionale. Aşa cum a stabilit Curtea ante- reclamantului. Deşi art. 5 § 4 din Convenţie nu impune
rior, menţinerea reclamantului în detenţie în centrul de unei instanţe care examinează o cale de atac împotriva
reeducare s-a bazat pe practica dezvoltată în lipsa unor detenţiei obligaţia de a soluţiona fiecare argument din
prevederi precise în Legea privind minorii şi nu pe o pre- observaţiile reclamantului, garanţiile acestui articol ar fi
vedere legală concretă sau pe o hotărâre judecătorească. lipsite de substanţă dacă instanţa, bazându-se pe legis-
laţia şi practica interne, ar trata ca irelevante sau nu ar
Curtea observă că reclamantul a depus o cerere de
ţine cont de fapte concrete invocate de persoana lipsită
punere în libertate, argumentând că, după expirarea de-
de libertate şi nu ar fi capabilă să pună sub semnul în-
ciziei iniţiale de plasare în centrul de reeducare, nu a mai
trebării existenţa condiţiilor esenţiale cu privire la „lega-
fost pronunţată nicio o decizie ulterioară de prelungire a
litateaˮ lipsirii de libertate, în sensul Convenţiei [a se
duratei plasării sale în centrul pentru minori. Rezultă că
vedea Nikolova împotriva. Bulgariei (MC), nr. 31195/96,
această cerere a fost formulată în temeiul art. 254 din
pct. 61, CEDO 1999 II]. Totuşi, decizia Judecătoriei
Cod procedură penală care se aplică în procedura co-
Cracovia-Krowodrze din 9 august 2012 nu a explicat te-
recţională în conformitate cu art. 20 din Legea privind
meiul legal pentru menţinerea reclamantului în detenţie
minorii. La 9 august, Judecătoria Cracovia-Krowodrze
în centrul de reeducare, ci doar s-a referit la faptul că
a respins cererea reclamantului de punere în libertate.
acesta fusese acuzat de săvârşirea unor infracţiuni gra-
Motivarea acestei decizii se referă la faptul că reclaman-
ve. În plus, decizia contestată nu a soluţionat aspectul
tul a fost acuzat de săvârşirea unor infracţiuni cu folosi-
„legalităţii” detenţiei reclamantului în sensul art. 5 § 1
rea unui obiect periculos şi, în consecinţă, posibilitatea
din Convenţie, aspect tratat de Curte mai sus.
de a modifica măsura de siguranţă (plasamentul) era ex-
clusă. Aceste motive sunt superficiale şi, mai important, Considerentele anterioare sunt suficiente Curţii pen-
nu ridică argumentul esenţial al reclamantului, şi anume tru a concluziona că reclamantul nu a avut la dispoziţie
că menţinerea reclamantului în detenţie într-un centru o cale de atac prin intermediul căreia să obţină examina-
pentru minori nu s-a bazat pe o hotărâre judecătorească. rea legalităţii detenţiei sale, cu încălcarea art. 5 § 4 din
Convenţie.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că
cererea de punere în libertate are scopul de a anula sau Prin urmare, a fost încălcată această prevedere în spe-
de a modifica o măsură preventivă. Totuşi, Curtea nu este ţa de faţă. (Sursa: www.csm1909.ro)
convinsă că o cerere de punere în libertate ar asigura con-
trolul judecătoresc prevăzut de art. 5 § 4 din Convenţie

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


10
CEDO

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL/ DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV


Cauza Gazsó c. Ungariei, hotărârea din 16 iulie
2015 Desfăşurarea unui litigiu pe o perioadă
nerezonabil de lungă
Concluzie: Încălcare art. 6 § 1, art. 13 coroborat cu
art. 6 § 1 din Convenţie
Satisfacţie echitabilă: 1.000 EUR (prejudiciu moral)
şi 2.400 EUR (cheltuieli de judecată) Convenţie, art. 6 § 1, art. 13

(cuvinte cheie: proces echitabil, dreptul la un recurs


efectiv, termen rezonabil)

Invocând 6 § 1 şi art. 13, reclamantul s-a plâns de durata procedurii, pe care a considerat-o incompatibilă cu
cerinţa „termenului rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenţie şi că nu a beneficiat de o cale de atac efectivă
pentru a accelera procedura. Curtea consideră că, în prezenta cauză, durata procedurii a fost excesivă şi nu a înde-
plinit cerinţa „termenului rezonabil” şi că, în ceea ce priveşte prelungirea procesului civil în Ungaria, nu există nicio
cale de atac internă efectivă.

I. Circumstanţele cauzei În speţa de faţă, Curtea observă că litigiul nu a presu-


Litigiul s-a desfăşurat între reclamant şi fostul său an- pus o complexitate particulară. Acesta a vizat problema
gajator între 25 februarie 2002 şi 18 mai 2005. Acesta din reangajării reclamantului; cu toate acestea, Curtea este
urmă a fost obligat, în cele din urmă, să îl reangajeze pe nemulţumită că autorităţile nu au exercitat diligenţa ne-
reclamant. cesară pentru a soluţiona cauza. În plus, nu s-a demon-
strat că reclamantul sau partea pârâtă ar fi provocat o
Reclamantul nu a acceptat poziţia care i s-a oferit în
întârziere deosebită.
urma dispoziţiei de reangajare. La 5 ianuarie 2006, a în-
ceput un nou proces. După examinarea tuturor probelor aflate la dosar,
Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt
La 18 noiembrie 2008, Tribunalul pentru litigii de mun-
şi niciun argument care să poată conduce la o altă con-
că Budapesta a respins acţiunea reclamantului.
cluzie în circumstanţele de faţă. Având în vedere jurispru-
La 9 iulie 2010, Curtea Regională Budapesta a admis denţa sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta ca-
apelul reclamantului şi a anulat decizia primei instanţe. uză, durata procedurii a fost excesivă şi nu a îndeplinit
Angajatorul pârât a formulat recurs în faţa Kúria (in- cerinţa „termenului rezonabil”.
stanţa supremă în materia litigiilor de muncă). La 29 fe- Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1.
bruarie 2012, acţiunea acestuia a fost admisă, iar decizia
pronunţată de instanţa de apel a fost anulată.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13, coroborat
cu art. 6 § 1 din Convenţie
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din
Reclamantul s-a mai plâns că nu a beneficiat de o cale
Convenţie
de atac efectivă pentru a accelera procedura. Acesta a
Curtea reiterează că trebuie să se evalueze caracterul invocat art. 13 din Convenţie.
rezonabil al duratei procedurii în lumina circumstanţelor
Curtea reţine că acest capăt de cerere nu este în mod
cauzei şi ţinând seama de următoarele criterii: complexi-
vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu
tatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autori-
prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
tăţilor competente, precum şi obiectul litigiului din per-
este necesar să fie declarată admisibil.
spectiva reclamantului [a se vedea, printre multe alte au-
torităţi, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, Instituţiile Convenţiei au hotărât deja că, în ceea ce
pct. 43, CEDO 2000-VII]. Curtea reiterează că, în cazul li- priveşte prelungirea procesului civil în Ungaria, nu exis-
tigiilor de muncă, este necesară o diligenţă specială (a se tă nicio cale de atac internă efectivă (a se vedea Bartha
vedea Ruotolo împotriva Italiei, 27 februarie 1992, pct. împotriva Ungariei, nr. 33486/07, pct. 21, 25 martie
17, seria A nr. 230 D; Mangualde Pinto împotriva Franţei, 2014, Domnul T.K. şi doamna T.K. împotriva Ungariei,
nr. 43491/98, pct. 27, 9 aprilie 2002). nr. 26209/95, Decizia Comisiei din 21 mai 1997). Guvernul
nu a arătat că, între timp, situaţia s-ar fi schimbat în ma-
Curtea a constatat frecvent încălcări ale art. 6 § 1 din
teria căilor de atac compensatorii ori în cadrul procedurii
Convenţie în situaţii care au ridicat probleme similare ce-
accelerate.
lor din prezenta cauză (a se vedea, printre multe altele,
Kútfalvi împotriva Ungariei, nr. 4853/02, pct. 17-19, 5 oc- În consecinţă, a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 6
tombrie 2004). din Convenţie. (Sursa: www.csm1909.ro)

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


11
CEDO

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Cauza Moinescu c. României, hotărârea din 15 Condamnare pentru favorizarea in­


septembrie 2015
frac­to­rului, pronunţată fără asculta­rea
Concluzie: Încălcare art. 6 § 1 din Convenţie di­rectă a martorilor
Satisfacţie echitabilă: 3.000 EUR (cu titlu de
prejudiciu moral)
Convenţie, art. 6 § 1
(cuvinte cheie: proces echitabil, administrarea
probelor, ascultarea martorilor, condamnare,
favorizarea infractorului)

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul pretinde că în cadrul procedurii penale declanşate împotriva sa
i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanţa de recurs
fără administrarea nemijlocită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi probe.
Curtea concluzionează că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără
ascultarea directă a martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui
proces echitabil.

I. Circumstanţele cauzei priveşte pe reclamant şi pe L.B., aceştia au fost urmăriţi


penal pentru suspiciunea de „favorizare a infractoru-
La 9 aprilie 2006, în jurul orei 7 dimineaţa, a avut loc
lui”, infracţiune sancţionată de art. 264 alin. (1) C. pen.
o dispută între două grupuri de persoane într-un local de
Reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedu-
noapte din Medgidia. Imobilul respectiv şi două vehicule
rii de un avocat la alegere.
parcate în apropiere au suferit pagube importante. A fost
necesară intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea. Prin rechizitoriul din 3 mai 2006, parchetul a trimis în
judecată cele opt persoane acuzate de ultraj şi distrugere
În timp ce agenţii de poliţie se aflau la faţa locului şi pe
şi a disjuns urmărirea penală împotriva reclamantului şi
când se obţineau declaraţiile victimelor şi ale martorilor
a lui L.B.
oculari, reclamantul, care la momentul respectiv era pri-
marul oraşului şi L.B., şeful poliţiei locale, au pătruns în Prin hotărârea definitivă din 12 iunie 2007, cele opt
imobilul respectiv. Reclamantul a discutat cu câteva din- persoane în cauză au fost găsite vinovate de săvârşirea
tre persoanele prezente şi cu administratorul imobilului. infracţiunilor de care erau acuzate de Curtea de Apel
Constanţa, care le-a condamnat, după caz, la pedepse de
Poliţia judiciară, care s-a autosesizat în cauză, a decis
un an, respectiv un an şi patru luni de închisoare.
să efectueze o percheziţie la domiciliul familiei N., din
care făceau parte I.N şi I.A, emiţând mandate de aducere Prin ordonanţa din 13 iulie 2006, parchetul a pronun-
pe numele mai multor membri din familia respectivă. ţat neînceperea urmăririi penale pentru faptele de care
era bănuit L.B.
În jurul orei 15.00, câţiva agenţi de poliţie s-au depla-
sat la domiciliul familiei N. şi au reţinut mai multe per- Pe parcursul urmăririi penale iniţiate împotriva recla-
soane, în temeiul mandatelor de aducere menţionate mantului, parchetul a ascultat 25 de martori.
anterior.
Prin rechizitoriul din 11 martie 2008, parchetul, repre-
În jurul orei 19.30, în timp ce audierea persoanelor re- zentat de procuroarea Z.P, l-a trimis în judecată pe re-
ţinute era în curs, reclamantul s-a deplasat la sediul par- clamant pentru favorizarea infractorului, acuzându-l că
chetului şi a cerut să se întâlnească cu procurorul care a îngreunat şi a zădărnicit urmărirea penală iniţiată cu
supraveghea ancheta. După ce, iniţial, cererea sa a fost privire la disputa din 9 aprilie 2006.
refuzată, procuroarea Z.P. a acceptat, în urma insistenţe-
Cauza a fost înscrisă pe rolul Judecătoriei Medgidia.
lor, să-l întâlnească într-un birou.
Instanţa a ascultat 21 de martori, inclusiv pe reclamant,
Procedura penală declanşată împotriva reclamantului care şi-a susţinut nevinovăţia.
La o dată neprecizată, s-a dispus declanşarea urmări- Prin sentinţa din 18 mai 2010, Judecătoria Medgidia a
rii penale împotriva a opt persoane pentru suspiciunea pronunţat achitarea reclamantului.
de „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii
Hotărârea respectivă a fost confirmată, în urma ape-
şi liniştii publice”, infracţiune sancţionată de art. 321
lului declarat de parchet, prin hotărârea Tribunalului
. pen. şi pentru suspiciunea de „distrugere (de bunuri)”,
Constanţa din 11 mai 2011.
infracţiune sancţionată de art. 217 C. pen. În ceea ce îi

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


12
CEDO

Parchetul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 mar-
tie 2007, Găităianu, citată anterior, pct. 30, Manolachi,
Prin decizia definitivă din 7 octombrie 2011, Curtea de
citată anterior, pct. 46 şi Văduva împotriva României,
Apel Constanţa l-a condamnat pe reclamant la şase luni
nr. 27781/06, pct. 43, 25 februarie 2014).
de închisoare cu suspendare pentru favorizarea infracto-
rului. Pentru aceasta, curtea de apel a considerat: În speţă, Curtea de Apel Constanţa s-a prevalat de
– că instanţele inferioare comiseseră „o eroare gravă această posibilitate, dar fără a examina noi elemente de
de fapt”, ca urmare a unei examinări trunchiate a docu- probă. Or, Curtea subliniază că prima instanţă şi instan-
mentelor depuse la dosar; ţa de apel au considerat că din declaraţiile martorilor nu
reieşea că reclamantul îngreunase sau încercase să în-
– că probele depuse la dosar arătau că reclaman-
greuneze ancheta demarată cu privire la disputa din 9
tul ajutase persoanele implicate în disputa din 9 aprilie
aprilie 2006 în anumite momente identificate pe parcur-
2009, solicitând personalului serviciului municipal de
sul urmăririi penale (supra, pct. 19-20). În schimb, curtea
salubritate să cureţe locul, deşi aceştia nu fuseseră încă
de apel a considerat, în temeiul aceloraşi elemente de
examinaţi de poliţia judiciară;
probă, că prin acţiunile sale, reclamantul „încercase să
– că reclamantul a intervenit în anchetă printr-un obţină informaţii referitoare la desfăşurarea anchetei,
comportament intimidant faţă de agentul de poliţie care ocolind calea legală care îi permitea să obţină informaţii
conducea percheziţia, căruia i-a cerut să-i prezinte man- de interes public, fără să justifice un interes concret şi că
datul care autoriza percheziţia respectivă, şi prin întâlni- acţionase astfel cu scopul de a intimida autorităţile judi-
rea cu procurorul însărcinat cu ancheta penală; ciare şi pentru a îngreuna ancheta” (supra, pct. 23).
– că prin acţiunile sale, reclamantul „încercase să ob-
În opinia Curţii, efectuând o astfel de analiză, curtea
ţină informaţii referitoare la desfăşurarea anchetei, oco-
de apel nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni
lind calea legală care îi permite să obţină informaţii de
de drept – sau mai exact, a unei încadrări juridice a fap-
interes public şi fără să justifice un interes concret şi că
telor, după cum susţine Guvernul – ci, pur şi simplu la o
acţionase astfel cu scopul de a intimida autorităţile judi-
nouă interpretare a faptelor, acordând o nouă conotaţie
ciare şi pentru a îngreuna ancheta”.
acţiunilor reclamantului. În consecinţă, situaţia sa s-a în-
răutăţit, prin întemeierea condamnării sale pe o pedeap-
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din să cu închisoarea.
Convenţie În plus, pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel
Reclamantul pretinde că în cadrul procedurii penale a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse
declanşate împotriva sa i-a fost încălcat dreptul la un la dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, curtea
proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile
penal de instanţa de recurs fără administrarea nemijlo- instanţelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant, în
cită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute
inferior pe baza aceloraşi probe. în cursul şedinţelor desfăşurate în faţa lor. Deşi era de
competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele
elemente de probă; este la fel de adevărat că reclaman-
Motivarea Curţii tul a fost stabilit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care
Cu privire la faptele speţei, Curtea constată în primul fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii
rând, că şi Curtea de Apel Constanţa a întreprins deme- din primă instanţă să se îndoiască de temeinicia acuza-
rsuri pentru ca reclamantul să poată fi ascultat în per- ţiei şi să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiţii,
soană, dar l-a condamnat fără a asculta din nou martorii omisiunea ascultării martorilor de către curtea de apel în
ascultaţi în primă instanţă, ale căror depoziţii au determi- cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limi-
nat curtea de apel şi ulterior, instanţa de apel, să-l achite. tat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare
(Găitănaru, citată anterior, pct. 32, Văduva, citată ante-
În această privinţă, Curtea subliniază că stabilise deja rior, pct. 50 şi, mutatis mutandis, Lacadena Calero împo-
în cauze similare, că în sistemul judiciar român, compe- triva Spaniei, nr. 23002/07, pct. 49, 22 noiembrie 2011).
tenţele instanţelor sesizate cu recurs, nu se limitau doar
la chestiuni de drept. Într-adevăr, Curtea a constatat că Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că
procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură respectiva condamnare a reclamantului pentru favori-
completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe zarea infractorului, pronunţată fără ascultarea directă a
fond şi că instanţa de recurs putea să decidă, fie con- martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe
firmarea achitării reclamantului de către instanţa infe- inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil
rioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere com- în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
pletă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
în cauză, administrând după caz, noi mijloace de probă (Sursa: www.csm1909.ro)

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


13
CEDO

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Cauza Balta şi Demir c.Turciei, hotărârea din 23 Imposibilitatea inculpatului de a inte­


iunie 2015
roga sau de a obţine interogarea unui
Concluzie: Încălcare art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 martor anonim
lit. d) din Convenţie
Satisfacţie echitabilă: 2.000 EUR (prejudiciu moral)
Convenţie, art. 6§1 coroborat cu
art. 6§3 lit. d)
(cuvinte cheie: proces echitabil, ascultarea
martorilor, administrarea probelor)

Invocând art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, reclamanţii denunţă o atingere a dreptului lor la un
proces echitabil întrucât nu au avut posibilitatea, în nici un moment din procedură, să audieze sau să obţină audi-
erea martorului anonim ale cărui declaraţii au constituit, în opinia acestora, baza condamnării lor. Având în vedere
caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că drepturile de apărare ale reclamanţilor au suferit
o restrângere incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil.

I. Circumstanţele cauzei şedinţe cu uşile închise, conform art. 58 C. proc. pen.


şi Legii nr. 5276 privind protecţia martorilor, precum şi
Astfel cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei,
că, la începutul şedinţei, judecătorul a luat la cunoştinţă
la 5 iunie 2009, un martor anonim, denumit de către au-
identitatea martorului anonim.
torităţi Gömlek („cămaşă”, în română), a fost audiat de
procurori în cadrul unei anchete penale asupra activităţii (...) La 20 octombrie 2010, reclamanţii au prezentat
organizaţiei ilegale PKK. Acesta i-a identificat pe recla- memoriul în apărare, prin care au contestat acuzaţiile ce
manţi ca fiind membri ai organizaţiei incriminate. le-au fost aduse şi au criticat modul în care a fost audiat
martorul anonim. Aceştia au susţinut că audierea marto-
La 22 iunie 2009, reclamanţii, bănuiţi că desfăşoară
rului respectiv în stadiul anchetei era contrară legislaţiei
activităţi în cadrul aripii tinere a PKK (YDGM), au fost
interne, că nu ştiau ce autoritate judiciară decisese să
arestaţi şi reţinuţi de către agenţi ai Direcţiei Siguranţei
audieze martorul anonim şi că nu au fost informaţi de
Statului din Tunceli.
motivele pentru care a fost acordat anonimatul. Au mai
La 25 iunie 2009, parchetul i-a audiat pe reclamanţi afirmat că declaraţiile anonime nu puteau fi considerate
cu privire la legăturile acestora cu PKK. În cursul intero- ca o probă a acuzării atât timp cât nu au fost prezenta-
gatoriilor, persoanele în cauză au contestat declaraţiile te în faţa instanţei de judecată. Au indicat, în plus, fap-
martorului anonim, precum şi identificarea lor de către tul că martorul a fost audiat, atât în cursul anchetei, cât
acesta. Avocatul reclamantului Ahmet Gökşen Demir, şi în timpul procesului, în lipsa avocatului lor şi că nu li
arătând că declaraţiile martorului anonim nu menţionau s-a oferit posibilitatea să adreseze întrebări martorului
ameninţări sau acte de violenţă contra sa, a solicitat ca respectiv. În opinia reclamanţilor, aceste circumstanţe
identitatea martorului să fie dezvăluită. presupun încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie. Mai
În aceeaşi zi, reclamantul Ahmet Balta a fost adus în mult chiar, declaraţiile martorului anonim constituie uni-
Curţii cu juraţi din Malatya, care a dispus punerea sa în ca probă a acuzării şi, ca urmare, acesta ar fi trebuit în
libertate. La audieri, instanţa a citit depoziţia martoru- mod obligatoriu audiat în şedinţă publică. Reclamanţii
lui anonim, contestată de reclamant. Şi Ahmet Gökşen mai afirmă că identitatea martorului anonim a fost dez-
Demir a fost pus în libertate în aceeaşi zi. Procesul-verbal văluită de un coinculpat, martorul adresând curţii cu ju-
al audierii acestuia nu se află la dosar. raţi o scrisoare prin care îşi exprima intenţia de a fi audiat
în şedinţă publică. În cele din urmă, au susţinut că alte
La o dată neprecizată, persoanele în cauză au fost tri- elemente de probă, în special înregistrările video, nu au
mise în judecată, împreună cu alte 14 persoane, cu acu- fost dezbătute în faţa curţii cu juraţi.
zarea de apartenenţă la PKK. Procesul a început în faţa
Curţii cu juraţi din Malatya. La termenul din 22 octombrie 2009, curtea cu juraţi
i-a ascultat pe inculpaţi. Reclamanţii au contestat decla-
La 16 septembrie 2009, un judecător de la Curtea cu raţiile martorului anonim.
juraţi din Bingöl, în comisie rogatorie, a consemnat de-
claraţiile martorului anonim. Procesul-verbal de intero- La 21 octombrie 2010, instanţa i-a condamnat pe re-
gatoriu arăta că „Gömlek” a fost audiat în cadrul unui clamanţi la 6 ani şi 3 luni de închisoare pentru aparte-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


14
CEDO

nenţă la o organizaţie ilegală, conform art. 314 alin. (2) 1. Imposibilitatea reclamanţilor de a interoga sau de
C. pen. a obţine interogarea unui martor era justificată de un
motiv serios?
În ceea ce priveşte pe unul dintre coinculpaţii recla-
manţilor, respectiv C.D., curtea cu juraţi a reţinut că, atât În speţă, Curtea observă că elementele aflate la dosar
timp cât declaraţiile martorului anonim constituiau unica nu oferă informaţii privind condiţiile în care s-a acordat
probă a acuzării, acestea nu puteau fi considerate probe martorului anonimatul ori autoritatea care a luat această
fără să fie coroborate cu alte elemente. Făcând referire la decizie, iar Guvernul nu a oferit nicio informaţie asupra
textele şi pozele în legătură cu PKK găsite în calculatorul acestui aspect.
coinculpatului respectiv, instanţa a reţinut că nu s-a sta-
Curtea reţine că, în faza procesuală, martorul anonim
bilit că a difuzat aceste documente în scop propagandis-
nu a fost audiat de instanţa de judecată, ci de un judecă-
tic. Pe de altă parte, conform raţionamentului instanţei,
tor de la Curtea cu juraţi din Bingöl, în comisie rogatorie
simpla prezenţă a unor asemenea documente în calcula-
(supra, pct. 11). Acest judecător a audiat martorul într-o
torul său nu înseamnă că persoana în cauză era membru
şedinţă ţinută cu uşile închise, în conformitate cu art. 58
al organizaţiei ilegale.
alin. (2)-(4) C. proc. pen. şi Legea nr. 5276.
La 10 decembrie 2010, reclamanţii au formulat recurs.
Curtea mai reţine că, în conformitate cu art. 58
Prin hotărârea din 7 decembrie 2011, Curtea de alin. (2) C. proc. pen., identitatea unui martor va fi păs-
Casaţie a confirmat hotărârea primei instanţe. La 30 ia- trată secretă, în cazul în care divulgarea sa este de na-
nuarie 2012, o copie a acestei hotărâri a fost ataşată la tură să constituie un risc grav pentru el însuşi sau pen-
dosarul cauzei aflat la grefa curţii cu juraţi. tru familia acestuia. De asemenea, în conformitate cu
al treilea alineat al articolului respectiv, în cazul în care
audierea martorului anonim în prezenţa unor persoane
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 corobo- care asistă la şedinţă reprezintă pentru acesta un risc
rat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie grav care nu poate fi îndepărtat în alt mod ori se poate
Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii denunţă o opune manifestării adevărului, instanţa poate decide să
atingere a dreptului lor la un proces echitabil. Se plâng că audieze martorul în lipsa persoanelor care au dreptul să
nu au avut posibilitatea, în nici un moment din procedu- fie prezente la şedinţă. La audierea martorului, se pro-
ră, să audieze sau să obţină audierea martorului anonim cedează la o retransmitere audio şi video. Se păstrează
ale cărui declaraţii au constituit, în opinia acestora, baza dreptul de a adresa întrebări. Astfel, atât acordarea ano-
condamnării lor. nimatului unui martor, cât şi posibilitatea de a-l audia în
şedinţă publică în lipsa persoanelor care au dreptul de a
fi prezente presupune existenţa unui risc grav. În ceea ce
Motivarea Curţii priveşte Legea nr. 5276, aceasta priveşte posibilitatea de
În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă impo- a recurge la asemenea măsuri în cazul existenţei unui risc
sibilitatea apărării de a interoga sau de a obţine intero- grav şi serios.
garea unui martor al acuzării este justificată de un motiv Curtea reaminteşte că, în hotărârea Al-Khawaja şi
serios. În continuare, în cazul în care absenţa ascultării Tahery, citată anterior, Marea Cameră a examinat cazul
martorilor este justificată de un motiv serios, depoziţii- în care un martor nu era prezent la şedinţa de judeca-
le martorilor absenţi nu trebuie să constituie, în princi- tă din cauză că încerca un sentiment de frică. Arată că
piu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. În cele din există două tipuri de teamă posibile: teama imputabilă
urmă, admiterea cu titlu de probă a depoziţiei unui mar- ameninţărilor sau manevrelor acuzatului ori ale persoa-
tor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze şi nelor care acţionează în numele acestuia şi teama, mai
care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării generală, de consecinţele care ar putea rezulta în urma
nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie: mărturiei făcute în proces. Atunci când teama martorului
procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul este imputabilă inculpatului ori persoanelor care acţio-
său în cazul în care există elemente care compensează nează în numele acestuia, este de înţeles ca instanţa să
suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel autorizeze citirea depoziţiei sale în proces fără a-l con-
de probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echita- strânge să compară şi fără a-i permite inculpatului sau
bilă a fiabilităţii acesteia. reprezentanţilor acestuia să îl supună unui contraintero-
Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei gatoriu, chiar dacă această depoziţie ar constitui proba
condiţii au fost respectate în speţă. unică sau decisivă împotriva inculpatului. Nu este nece-
sar aşadar pentru ca martorul să fie scutit de obligaţia
de a fi prezent la şedinţa de judecată ca temerea sa să
fie cauzată direct de ameninţările din partea acuzatului.
Jurisprudenţa Curţii arată că, adeseori, temerea marto-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


15
CEDO

rilor de a da declaraţii nu este în mod direct imputabilă ţele interne au stabilit aceste motive şi, prin urmare, nu
ameninţărilor inculpatului ori ale persoanelor care acţio- se poate considera că imposibilitatea pentru reclamanţi
nează în numele acestuia. Cu toate acestea, nu orice te- de a interoga sau de a obţine interogarea martorului era
mere subiectivă resimţită de martor este suficientă pen- justificată de un motiv serios.
tru ca acesta să fie scutit de obligaţia de a fi prezent la
În ciuda facestei concluzii, Curtea apreciază că este ne-
şedinţa de judecată. Instanţa trebuie să facă cercetările
cesar să fie examinate celelalte criterii (supra, pct. 39).
de rigoare pentru a stabili, în primul rând, dacă temerea
se bazează pe motive obiective şi, în al doilea rând, dacă
aceste motive obiective se bazează pe elemente concre- 2. Care a fost importanţa mărturiei anonime pentru
te (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 122-124). condamnarea reclamanţilor?
Or, în speţă, după cum reiese din procesul-verbal de Curtea trebuie să stabilească importanţa pe care a
interogatoriu din 16 septembrie 2009, la consemnarea avut-o depoziţia martorului anonim în verdictul de vi-
declaraţiilor martorului, judecătorul din cadrul Curţii cu novăţie a reclamantului şi, în special, să examineze dacă
juraţi din Bingöl nu a expus motivele care au justificat această depoziţie constituie proba unică sau decisivă. În
păstrarea anonimatului acestuia şi nici, de altfel, motive- hotărârea Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior, pct. 131),
le pentru care a fost audiat în lipsa apărării. Judecătorul aceasta s-a exprimat astfel în ceea ce priveşte noţiunea
s-a mulţumit să arate că martorul este audiat în şedin- de „probă decisivă”: „[...] «decisivă» este mai semnifi-
ţă cu uşile închise, în conformitate cu art. 58 alin. (2) şi cativă decât «probatorie», adică nu este suficient să fie
(4) C. proc. pen., fără să aducă nicio explicaţie. Nu reiese evident că, fără acea probă, probabilitatea unei condam-
deloc din actele aflate la dosar că magistratul a încercat nări ar fi mai mică decât probabilitatea unei achitări [...].
să stabilească dacă martorul anonim încerca o temere În fapt, termenul «decisivă» trebuie interpretat într-un
bazată pe motive obiective. În această privinţă, din lec- sens strâns, ca desemnând o probă de asemenea impor-
tura procesului-verbal de interogatoriu, Curtea reţine că tanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. În
martorul anonim nu a exprimat că ar fi primit vreun fel cazul în care depoziţia unui martor care nu a fost prezent
de ameninţare şi nici nu a evocat o temere de manieră în instanţă se coroborează cu alte elemente, aprecierea
generală ori frică de represalii. caracterului ei decisiv va depinde de forţa probatorie a
În continuare, observă că nici instanţa de judeca- celorlalte elemente.”
tă, respectiv Curtea cu juraţi din Malatya, nu a evocat Astfel, pentru a aprecia importanţa mărturiei contes-
motivele care au determinat-o să păstreze anonimatul tate, nu este suficient să se ţină seama de ansamblul pro-
martorului şi să nu-l audieze în prezenţa apărării. Astfel belor examinate de instanţe, trebuie să se analizeze care
cum reiese din hotărârea motivată a curţii cu juraţi ‒ ast- sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea
fel cum a fost ataşată la dosar de către părţi ‒ pentru şi, prin urmare, care sunt diversele elemente constitu-
a respinge cererea apărării pentru audierea martorului, tive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat acuza-
instanţa respectivă s-a limitat să indice că identitatea tul şi ale răspunderii sale penale (Tseber, citată anterior,
martorului anonim nu putea fi dezvăluită, fără a aduce pct. 54-55).
nicio explicaţie, iar depoziţia acestuia a fost consemnată
conform procedurii, susţine curtea cu juraţi, printr-o co- În speţă, Curtea constată că instanţele naţionale au
misie rogatorie. Din nicio probă aflată la dosar nu reiese luat în considerare mai multe probe la condamnarea re-
că această instanţă a desfăşurat cercetări pentru a stabili clamanţilor pentru apartenenţă la o organizaţie ilegală
dacă martorul se confrunta cu temeri şi, în caz afirmativ, (supra, pct. 16-17). Reţine că depoziţia martorului ano-
dacă acestea se bazau pe motive obiective. nim nu a constituit singura probă a acuzării. În această
privinţă, reţine că unul dintre coinculpaţi a fost achitat
Guvernul subliniază că martorul anonim, dând decla- pe motivul că singura probă a acuzării a fost depoziţia
raţii împotriva unor persoane bănuite de apartenenţă martorului anonim, iar aceasta nu putea conduce la o
la o organizaţie teroristă, avea motive întemeiate să se stabilire a vinovăţiei în lipsa altor probe cu care să fie
teamă de represalii. Curtea nu subestimează existen- coroborate.
ţa unui asemenea risc şi consideră în mod rezonabil că
divulgarea identităţii martorului anonim ar putea avea În concluzie, depoziţia martorului anonim nu consti-
eventual o asemenea finalitate. Totuşi, această circum- tuie singura probă a acuzării în condamnarea reclaman-
stanţă nu poate scuti instanţele interne de obligaţia de ţilor, însă constituie, cu toate acestea, o probă decisivă.
a stabili motivele pentru care martorului i-a fost acor- Curtea observă, în această privinţă, că persoanele în cau-
dat anonimatul şi nu a fost audiat în prezenţa apărării (a ză au fost condamnate pentru apartenenţă la o organiza-
se vedea, în acest sens, Visser împotriva Ţărilor de Jos, ţie ilegală. Trebuie constatat că existenţa unei legături or-
nr. 26668/95, pct. 47-48, 14 februarie 2002, şi Krasniki ganice a reclamanţilor cu organizaţia ilegală se bazează în
împotriva Republicii Cehe, nr. 51277/99, pct. 80 83, 28 mod esenţial pe declaraţiile martorului anonim. Acesta a
februarie 2006). În speţă, nu s-a demonstrat că instan- indicat că reclamanţii făceau parte din organizaţia YDGM

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


16
CEDO

din Tunceli. Cu privire la celelalte probe, acestea se ra- au avut oportunitatea de a aprecia de o manieră directă
portează la participarea persoanelor în cauză la mani- credibilitatea sa şi fiabilitatea depoziţiei sale. Absenţa
festaţii, printre care manifestaţii de susţinere a PKK, şi acestui martor anonim a împiedicat astfel instanţa de
vizitele la sediul DTP. În opinia Curţii, vizitele persoanelor fond să observe comportamentul său pe parcursul inte-
în cauză la sediul unui partid politic, astfel cum au fost rogatoriului şi, prin urmare, să-şi formeze propria opinie
prezentate în cadrul supravegherii poliţieneşti, ori par- asupra credibilităţii sale (Kostovski împotriva Ţărilor de
ticiparea acestora la manifestaţii de susţinere a PKK nu Jos, 20 noiembrie 1989, pct. 43, seria A nr. 166, şi Van
constituie elemente cu valoare probatorie a apartenen- Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997,
ţei lor la organizaţia incriminată. Prin urmare, deşi cur- pct. 60, Culegere 1997 III). Nu se poate afirma nici că in-
tea cu juraţi s-a întemeiat pe alte probe, având în vedere stanţa s-a asigurat în mod corespunzător de fiabilitatea
forţa probatorie scăzută a acestora, este incontestabil că depoziţiei martorului anonim. Hotărârea sa nu conţine
depoziţia martorului anonim a jucat un rol decisiv în con- nicio menţiune privind evaluarea credibilităţii martoru-
statarea vinovăţiei reclamanţilor la săvârşirea infracţiunii lui anonim şi fiabilitatea depoziţiei sale sau eventualele
de apartenenţă la o organizaţie ilegală. motive care l-ar fi determinat să depună o mărturie min-
cinoasă. Chiar şi după ce o persoană ce a pretins că este
Aşadar, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile in-
martorul anonim s-a prezentat la şedinţa de judecată şi
terne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalan-
a trimis o scrisoare, curtea cu juraţi nu a încercat să ve-
sa dificultăţile cauzate apărării.
rifice dacă era martorul anonim respectiv şi dacă decizia
sa de a fi ascultat era voluntară. Or, scrisoarea adresată
3. Au existat garanţii procedurale suficiente pentru a Curţii cu juraţi din Malatya de către persoana ce a pretins
contrabalansa dificultăţile cauzate apărării? că este martorul anonim era de natură să ridice îndoieli
asupra fiabilităţii depoziţiei sale.
Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se
pune problema echităţii procedurii în raport cu o depozi- Curtea mai observă că reclamanţii şi avocaţii aces-
ţie a unui martor absent, trebuie să se stabilească, prin- tora nu au avut posibilitatea, în nicio fază a procedurii,
tr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente să interogheze martorul anonim sau să pună la îndoială
care pot să compenseze suficient dificultăţile cauzate credibilitatea sa. Nefiind niciodată confruntaţi cu acest
apărării prin admiterea acesteia, în special garanţii pro- martor, nu au avut posibilitatea să-i observe reacţiile la
cedurale solide, care permit o apreciere corectă şi echi- întrebări adresate direct, ceea ce le-ar fi permis să teste-
tabilă a credibilităţii unei astfel de probe. Examinarea ze fiabilitatea declaraţiilor sale. Acest lucru ar fi fost to-
acestei chestiuni permite să se verifice dacă depoziţia tuşi posibil ţinând seama de interesul legitim de a păstra
martorului absent este suficient de fiabilă, ţinând seama anonimatul unui martor. Într-adevăr, dacă instanţa auto-
de importanţa acesteia în cauză (Al-Khawaja şi Tahery, rizează audierea unui martor în absenţa apărării, art. 58
citată anterior, pct. 147 şi 161). alin. (3) C. proc. pen. prevede că martorul anonim poate
fi audiat într-o altă sală decât sala de judecată, prin in-
Curtea observă, în acest context, că dreptul de a in- termediul unei retransmisii audio şi video, iar inculpaţii îi
teroga sau de a solicita interogarea martorilor acuzării pot adresa întrebări. Curtea cu juraţi nu a urmat această
constituie o garanţie a dreptului la echitatea procedurii, procedură prevăzută de dreptul intern şi nici nu a ofe-
în măsura în care acesta nu numai că vizează egalitatea rit explicaţii. Astfel, în aparenţă, instanţa respectivă nu
armelor între acuzare şi apărare, ci oferă apărării şi sis- a intenţionat să pună în aplicare garanţiile procedurale
temului judiciar un instrument esenţial de verificare a prevăzute de dreptul turc în cazul recurgerii la o mărturie
credibilităţii şi a fiabilităţii depoziţiilor incriminatoare şi, anonimă pentru a compensa dificultatea pentru apărare
astfel, a temeiniciei acuzaţiilor (Tseber, citată anterior, în lipsa unei confruntări directe.
pct. 59).
În cele din urmă, Curtea arată că nu reiese din moti-
În prezenta cauză, Curtea reţine că declaraţiile mar- vaţia reţinută de instanţele naţionale în deciziile lor dacă
torului anonim au fost consemnate de un judecător de au încercat să stabilească ce măsuri mai puţin restrictive
la Curtea cu juraţi din Bingöl, în comisie rogatorie, într-o ar fi suficiente pentru atingerea obiectivului de a prote-
şedinţă ţinută cu uşile închise. Mai reţine că magistratul ja martorul anonim. Astfel, în aceste situaţii, obiectivul
respectiv, ce cunoştea identitatea martorului, nu pare să de a proteja martorul poate fi atins prin nedezvăluirea
fi verificat credibilitatea acestuia şi fiabilitatea depoziţiei identităţii martorului. În alte situaţii, poate fi necesar ca
sale în scopul eventual de a furniza Curţii cu juraţi din inculpatul să fie împiedicat să vadă martorul datorită ris-
Malatya informaţii despre acest aspect, iar procesul-ver- cului identificării. În alte situaţii, mai mult, poate fi nece-
bal de interogatoriu nu conţinea opinia judecătorului cu sar ca nu numai inculpatul, ci chiar şi apărarea să nu fie
privire la credibilitatea martorului. prezenţi la şedinţa de judecată de audiere a martorului.
Deoarece martorul nu s-a înfăţişat în faţa Curţii cu ju- În general, orice măsură prin care se restrâng drepturi-
raţi din Malatya, judecătorii din cadrul acestei instanţe nu le apărării trebuie să fie absolut necesară şi dacă o mă-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


17
CEDO

sură mai puţin restrictivă este suficientă, atunci aceasta deoarece apărarea nu a fost în măsură să conteste ones-
trebuie aplicată (Van Mechelen şi alţii, citată anterior, titatea şi fiabilitatea martorului prin intermediul unui
pct. 58). Cu toate acestea, după cum e indicat, nu reiese contra-interogatoriu (Al-Khawaja şi Tahery, citată ante-
deloc din motivarea deciziei curţii cu juraţi că au fost ini- rior, pct. 161-163, a se vedea, de asemenea, Trampevski
ţiate măsuri mai puţin restrictive şi acestea au fost consi- împotriva Fostei Republice Iugoslave a Macedoniei,
derate insuficiente. nr. 4570/07, pct. 49, 10 iulie 2012)
Desigur, Guvernul afirmă că declaraţiile martorului au Prin urmare, nu se poate considera că procedura ur-
fost citite reclamanţilor în cursul şedinţei de judecată în mată în speţă, în faţa autorităţilor, a oferit reclamanţilor
faţa Curţii cu juraţi din Malatya, iar persoanele în cau- garanţii de natură să compenseze dificultăţile cu care s-a
ză au avut astfel posibilitatea de a le comenta. Cu toate confruntat apărarea.
acestea, Curtea reiterează că o asemenea posibilitate
În consecinţă, având în vedere caracterul echitabil al
nu poate înlocui prezentarea şi audierea directă a unui
procedurii în ansamblu, Curtea consideră că drepturile
martor [a se vedea, în acest sens, Hulki Güneş împotri-
de apărare ale reclamanţilor au suferit o restrângere in-
va Turciei, nr. 28490/95, pct. 95, CEDO 2003 VII (extra-
compatibilă cu cerinţele unui proces echitabil. Prin ur-
se)]. Posibilitatea oferită reclamanţilor de a contesta sau
mare, a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit.
de a infirma declaraţiile scrise ale martorului nu putea
d) din Convenţie. (Sursa: www.csm1909.ro)
compensa dificultăţile cu care s-a confruntat apărarea,
dificultăţi agravate prin faptul că martorul era anonim,

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


18
CEDO

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

Cauza K.M c. Elveţiei, hotărârea din 2 octombrie Condamnat pentru infracţiuni în ma­
2015 teria traficului de stupefiante. Revo­
Concluzie: Neîncălcare art. 8 din Convenţie carea dreptului de şedere temporară

(cuvinte cheie: respectarea vieţii private şi de


familie, trafic de stupefiante, drept de şedere, Convenţie, art. 8
expulzare)

Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul pretinde că refuzul de a i se elibera un permis de şedere, precum şi
decizia de a fi îndepărtat de pe teritoriu, în urma unei şederi îndelungate în Elveţia, lipsa legăturilor de rudenie în
Albania şi faptul că nu s-a întors niciodată în ţara de origine, după ce a venit în Elveţia, nu sunt proporţionale şi, prin
urmare, nu sunt „necesare într-o societate democratică”, încălcându-se, aşadar, dreptul său la respectarea vieţii pri-
vate şi de familie. Ţinând seama de de gravitatea condamnării pentru săvârşirea infracţiunii în materia traficului de
stupefiante, pronunţată împotriva reclamantului, precum şi de faptul că a trăit cea mai mare parte din viaţă în ţara
de origine, ceea ce sugerează că s-ar putea adapta în ţara de origine, Curtea consideră că statul pârât nu a depăşit
marja de apreciere de care beneficiază.

I. Circumstanţele cauzei te de spălare de bani. A fost acuzat că a contribuit la as-


cunderea produsului infracţiunii de trafic de stupefiante
Reclamantul este resortisant albanez, născut în 1962
reprezentând suma de 198 000-200 000 franci elveţieni
şi are domiciliul în Geneva.
(CHF), din care şi-a însuşit un profit de 10%. La 20 iunie
Reclamantul a intrat pe teritoriul Elveţiei în aprilie 2002, hotărârea a fost confirmată de Cour de Cassation,
1991, împreună cu soţia şi fiica lui, născută în 1989 şi a secţia penală, a Tribunalului Cantonal Vaud (instanţă su-
depus cerere de azil. Prin decizia din 30 iulie 1992, Oficiul perioară cantonală), cât şi prin hotărârea Tribunalului
Federal pentru Refugiaţi, devenit ulterior Oficiul Federal Federal din 5 mai 2003. Hotărârea de condamnare a
pentru Migraţie („OFMˮ), a respins cererea şi a decis în- devenit executorie, iar reclamantul s-a prezentat singur
depărtarea reclamantului de pe teritoriul Elveţiei. la penitenciar, la 18 noiembrie 2003, pentru executarea
În februarie 1992, s-a născut, la Geneva, al doilea copil pedepsei.
al cuplului. Prin decizia din 15 ianuarie 2003, OFM a revocat drep-
După depunerea unei cereri de reexaminare, OFM a tul de şedere provizorie al reclamantului, în temeiul fos-
hotărât, la 18 decembrie 1992, anularea deciziei ante- tului art. 14a alin. (6) din Legea federală privind şederea
rioare din motive de sănătate a fiicei reclamantului. În şi stabilirea străinilor (LSSS) (infra, pct. 33, „Dreptul in-
urma acestei decizii, reclamantul şi familia lui au benefi- tern relevantˮ) şi invocând comportamentul periculos al
ciat, individual, de un drept de şedere temporară. reclamantului.

Ca urmare, reclamantul a lucrat ca mecanic pentru di- Reclamantul a contestat această decizie în faţa
ferite întreprinderi din Geneva, iar din august 1995, nu a Comisiei Federale de Recurs în materie de azil, care, în-
mai beneficiat de asistenţa financiară acordată refugiaţi- cepând cu 1 ianuarie 2007, a devenit Tribunalul Admi­nis­
lor sau persoanelor ce beneficiază de dreptul de şedere trativ Federal.
temporară. La 4 februarie 2004, soţia reclamantului a obţinut pro-
Suspectat de spălare de bani în legătură cu trafic de nunţarea hotărârii de divorţ.
stupefiante, la 9 martie 1999, a fost arestat preven- În august 2004, reclamantului i-a fost aprobat regimul
tiv pentru o perioadă de 189 de zile, apoi pus în liber- semideschis pentru bună conduită şi a început să lucreze
tate. Reclamantul şi-a reluat activitatea profesională în din nou, în septembrie 2004, la Geneva.
Geneva.
La 30 decembrie 2004, reclamantul a depus o cere-
Prin hotărârea din 1 noiembrie 2001, Tribunal re pentru eliberarea unui permis de şedere la Oficiul
Correctionnel de la Côte din cantonul Vaud (instanţa pe- Cantonal pentru Evidenţa Populaţiei din Geneva invo-
nală regională) l-a condamnat pe reclamant la 2 ani şi 6 când dreptul de a avea relaţii de familie cu cei doi copii
luni închisoare şi la 10 ani expulzare de pe teritoriul elve- minori, conform art. 8 din Convenţie.
ţian, cu suspendare după 5 ani, pentru activităţi frecven-

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


19
CEDO

Prin decizia din 31 octombrie 2005, cererea a fost res- limitată la şapte ani, întrucât beneficia de un drept de
pinsă ca urmare a condamnării reclamantului. şedere temporară din 1991 până în 1998, iar la ieşirea
din închisoare nu putea să rămână în Elveţia decât în te-
La 14 decembrie 2006, Comisia Federală de Recurs în
meiul procedurii iniţiate. Soţia s-a recăsătorit cu recla-
materie de azil a respins contestaţia formulată împotriva
mantul cunoscând situaţia în care se afla şi ar fi trebuit
deciziei din 15 ianuarie 2003, a anulat dreptul de şedere
să accepte riscul separării. De asemenea, întrucât fiica sa
provizorie şi l-a obligat pe reclamant să părăsească teri-
era majoră, acesta nu putea să invoce dreptul de şedere
toriul Elveţiei cel mai târziu la 15 ianuarie 2007.
în Elveţia pe acest temei. În schimb, i se recunoştea acest
La 11 ianuarie 2007, reclamantul a depus o nouă ce- drept în ceea ce îl priveşte pe fiul său minor, cu care avea
rere pentru eliberarea permisului de şedere la Oficiul legături reale şi strânse, însă doar pentru câteva luni, în-
Cantonal pentru Evidenţa Populaţiei din Geneva, invo- trucât acesta devenea major în februarie 2010. Prin ur-
când buna conduită şi reintegrarea sa profesională după mare, interesul privat al reclamantului de a rămâne pe
condamnare, precum şi legăturile personale strânse cu teritoriul Elveţiei nu prevala asupra interesului public de
cei doi copii, care au devenit, între timp, resortisanţi a expulza o persoană ce a săvârşit infracţiuni, persoană
elveţieni. care, conform hotărârii, reprezenta un pericol pentru
La 5 martie 2007, s-a recăsătorit cu fosta lui soţie. ordinea şi siguranţa publică, chiar dacă faptele fuseseră
Aceasta obţinuse cetăţenia elveţiană în acest timp. comise cu zece ani înainte.

Prin decizia din 13 martie 2007, noua cerere pentru Reclamantul a formulat recurs în faţa Tribunalului
eliberarea permisului de şedere a fost respinsă cu mo- Federal solicitând anularea hotărârii din 5 iunie 2009 şi
tivarea că, prin infracţiunea comisă, s-a încălcat în mod retrimiterea cauzei la Tribunalul Administrativ Federal
grav ordinea publică elveţiană. Interesul public ca recla- pentru a i se aproba eliberarea permisului de şedere. A
mantul să părăsească teritoriul Elveţiei a prevalat asupra susţinut că Tribunalul Administrativ Federal a pus în ba-
interesului privat al acestuia de a avea relaţii de familie. lanţă interese inadmisibile.

La 5 aprilie 2007, reclamantul a formulat contestaţie Prin încheierea din 21 iulie 2009, s-a constatat efectul
în faţa Comisiei Cantonale de Recurs a Poliţiei pentru suspensiv al recursului.
străini din cantonul Geneva, contestaţie care a fost admi- Prin hotărârea din 21 octombrie 2009, Tribunalul
să prin decizia din 9 octombrie 2007. Federal, în temeiul fostului art. 10 alin. (1) din LSSS, a
La 9 noiembrie 2007, Oficiul Cantonal de Evidenţă a respins recursul, arătând încă o dată că interesul privat
Persoanelor a trimis dosarul la OFM pentru eliberarea al reclamantului, precum şi relaţiile de familie cu soţia
permisului de şedere. şi copii săi nu prevalau asupra interesului public de a fi
îndepărtat de pe teritoriul Elveţiei. Motivarea acestei
La 29 ianuarie 2008, OFM i-a răspuns negativ recla- hotărâri este, în mod semnificativ, aceeaşi cu motivarea
mantului, oferindu-i posibilitatea de a-şi exprima punctul Tribunalului Administrativ Federal.
de vedere.
Curtea nu a fost informată despre eventuala expulzare
După audierea reclamantului, OFM a refuzat elibera- a reclamantului.
rea permisului de şedere şi a pronunţat decizia de expul-
zare din Elveţia, interesul public prevalând asupra intere-
sului privat al acestuia. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
La 6 mai 2008, reclamantul a contestat decizia în faţa Reclamantul pretinde că refuzul de a i se elibera un
Tribunalului Administrativ Federal care, prin hotărârea permis de şedere, precum şi decizia de a fi îndepărtat de
din 15 mai 2008, a suspendat executarea deciziei din 15 pe teritoriu, în urma unei şederi îndelungate în Elveţia,
mai 2008. Reclamantul a invocat că nu mai are legături nu sunt proporţionale şi, prin urmare, nu sunt „necesa-
în ţara de origine, întrucât familia sa emigrase în Statele re într-o societate democratică”, încălcându-se, aşadar,
Unite ale Americii. De asemenea, salariul său reprezentă dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie.
singura sursă de venit a familiei şi contribuia la întreţine-
Motivarea Curţii
rea copiilor care îşi continuă studiile.
În ceea ce priveşte cazul de faţă, Curtea ia act de con-
Prin hotărârea din 5 iunie 2009, acţiunea sa a fost res-
damnare, pronunţată la 1 noiembrie 2001 de Tribunal
pinsă, având în vedere gravitatea faptei săvârşite şi lipsa
correctionnel de la Côte din cantonul Vaud pentru activi-
de remuşcare demonstrată prin negarea vehementă a
tăţi frecvente de spălare de bani în cadrul unui trafic de
acesteia, faptul că s-a antrenat în explicaţii neînsemnate
stupefiante (2 ani şi 6 luni închisoare şi la 10 ani expul-
şi adesea ridicole, precum şi neînţelegerea gravităţii fap-
zare de pe teritoriul elveţian, cu suspendare după 5 ani),
telor de care a fost acuzat. În plus, în hotărâre se sublini-
având ca obiect fapte comise în 1999, ca fiind singura
ază că durata şederii legale pe teritoriul Elveţiei trebuia
pronunţată împotriva reclamantului. Părţile nu contestă

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


20
CEDO

că, atât în închisoare, cât şi după autorizarea regimului Întrucât soţia reclamantului este de origine albaneză
semideschis, în aprilie 2004, comportamentul reclaman- şi a trăit în Albania până la vârsta de 29 de ani, Curtea nu
tului a fost ireproşabil. Or, această evoluţie pozitivă, în consideră că aceasta ar întâmpina dificultăţi deosebite în
special faptul că a fost liberat condiţionat după ce a exe- situaţia în care s-ar întoarce în Albania.
cutat o parte din pedeapsă, poate fi luată în considerare
De asemenea, din această uniune au rezultat doi copii,
la punerea în balanţă a intereselor în cauză (a se vedea,
care, în prezent, au vârsta de 21 şi 25 de ani. În această
în special, Maslov, citată anterior, pct. 87 şi urm., Emre,
privinţă, Curtea reaminteşte că relaţiile dintre adulţi nu
citată anterior, pct. 74, şi Udeh, citată anterior).
sunt protejate, în mod necesar, de art. 8 fără să se dove-
Este adevărat şi că reclamantul a fost condamnat pen- dească existenţa unor elemente suplimentare de depen-
tru fapte grave în legătură cu traficul de droguri, având ca denţă, altele decât legăturile afective normale [Ezzouhdi
obiect sume de bani importante. Or, fiind vorba despre o împotriva Franţei, nr. 47160/99, pct. 34, 13 februarie
infracţiune în materia traficului de stupefiante şi, ţinând 2001; Kwakie-Nti şi Dufie împotriva Ţărilor de Jos (dec.),
seama de efectele devastatoare pe care le au drogurile nr. 31519/96, 7 noiembrie 2000; Shala împotriva Elveţiei,
asupra populaţiei, Curtea a înţeles întotdeauna ca auto- nr. 52873/09, pct. 40, 15 noiembrie 2012]. Ambii copii au
rităţile să dea dovadă de o mai mare fermitate faţă de cetăţenie elveţiană şi numai fiica a trăit în Albania, mai
cei care participă activ la răspândirea acestui flagel (a se puţin de doi ani. Prin urmare, este puţin probabil să se în-
vedea, de exemplu, Dalia, citată anterior, pct. 54; Baghli toarcă în Albania, împreună cu tatăl lor. Totuşi, presupu-
împotriva Franţei, nr. 34374/97, pct. 48, CEDO 1999-VIII; nând că aceste legături cad sub incidenţa art. 8, îndepăr-
Mehemi, citată anterior, pct. 37; Maslov, citată anterior, tarea reclamantului de pe teritoriul elveţian nu ar însem-
pct. 80; Kissiwa Koffi, citată anterior). na că legăturile cu familia sa ar înceta, având în vedere
că se pot păstra contacte regulate prin diferite mijloace
Curtea reaminteşte că reclamantul a intrat în Elveţia,
de comunicare, precum şi prin vizite făcute de familie în
împreună cu soţia şi cu fiica sa, în aprilie 1991. În mo-
Albania (Shala împotriva Elveţiei, citată anterior).
mentul în care a fost arestat, în 1999, beneficia de un
drept de şedere temporară de 7 ani şi, în momentul în Reclamantul invocă, desigur, lipsa legăturilor de rude-
care acest drept a fost revocat, în 2003, trăia în Elveţia de nie în Albania – părinţii şi cei doi fraţi ai săi au emigrat
12 ani. După ieşirea din închisoare în 2004, reclamantul în Statele Unite ale Americii – şi faptul că nu s-a întors
a rămas pe teritoriul Elveţiei pe durata examinării cererii niciodată în ţara de origine, după ce a venit în Elveţia. Cu
sale pentru eliberarea permisului de şedere şi a soluţio- toate acestea, reclamantul a venit în Elveţia la vârsta de
nării căilor de atac ulterioare. Prin urmare, reclamantul a 29 de ani. Anterior, trăise toată viaţa în Albania. Aici şi-a
locuit, în total, 24 de ani în Elveţia. Soţia reclamantului, urmat studiile, s-a căsătorit şi a avut primul copil (a se
de origine albaneză, a obţinut cetăţenia elveţiană la 18 vedea, a contrario, Shala).
decembrie 2006, în acelaşi timp cu fiul lor. Fiica lor avea
Ţinând seama de cele de mai sus şi în special de gravi-
deja cetăţenia elveţiană din data de 10 septembrie 2003.
tatea condamnării pentru săvârşirea infracţiunii în mate-
Curtea observă că, după o viaţă conjugală mai mare ria traficului de stupefiante, pronunţată împotriva recla-
de 14 ani, soţia reclamantului a obţinut, în februarie mantului, precum şi de faptul că a trăit cea mai mare par-
2004, pronunţarea divorţului pe care l-a cerut pe moti- te din viaţă în ţara de origine, ceea ce sugerează că s-ar
vul comportamentului infracţional al soţului său. Cei doi putea adapta aici, Curtea consideră că statul pârât nu a
s-au recăsătorit la 3 martie 2007. Prin urmare, nu există depăşit marja de apreciere de care beneficiază în speţă.
nicio îndoială că, în momentul în care s-au recăsătorit,
Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
soţia reclamantului avea cunoştinţă de infracţiune şi re-
(Sursa: www.csm1909.ro)
vocarea ulterioară a dreptului de şedere temporară, pu-
tând, astfel, să prevadă riscul unei eventuale expulzări.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


21
CEDO

LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Cauza C-tin Dor c. României, hotărârea din 25


Înregistrare marcă. Valorificarea obiec­
august 2015
telor de cult. Conformitate cu ordinea
Concluzie: Neîncălcarea art. 9 şi art. 10 din Convenţie. publică
Inadmisibil

Convenţie, art. 9, art. 10


(cuvinte cheie: libertatea de gândire, libertatea
de exprimare, marcă, obiect de cult, ordine
publică)

Invocând art. 9 şi art. 10 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de respingerea cererii sale de înregistrare a mărcii
„CRUCIFIX” susţinând că alegerea denumirii şi a reprezentării grafice ţin de libertatea sa de gândire, de conştiinţă
şi de religie şi că, prin neînregistrarea acesteia, autorităţile naţionale i-au încălcat libertatea de exprimare. Curtea
consideră că ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”, a urmărit scopurile legitime de „protejare a drepturilor
altora” şi de „prevenire a faptelor penale” şi, ţinând seama de ampla marjă de apreciere de care dispuneau autori-
tăţile interne, consideră că ingerinţa în litigiu nu a fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit.

I. Circumstanţele cauzei OSIM a considerat că simbolurile religioase pot fi folosite


doar în legătură cu activităţile religioase şi doar de către
În data de 7 decembrie 2006, reclamantul a depus la
persoane autorizate. Prin urmare, OSIM l-a invitat pe re-
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (denumit în con-
clamant să îi comunice observaţiile sale.
tinuare „OSIM”) un dosar pentru înregistrarea mărcii
„CRUCIFIX” pentru produse şi servicii identificate sub cla- Reclamantul a solicitat Bisericii Ortodoxe Române
sificarea internaţională a produselor şi serviciilor, cunos- acordul pentru folosirea mărcii „CRUCIFIX”. Cererea i-a
cută sub denumirea „Clasificarea de la Nisa”: asigurări, fost respinsă pe motiv că înregistrarea unei mărci care
afaceri financiare, afaceri imobiliare (clasa 36); educaţie, conţine un desen al unui obiect religios aduce atingere li-
instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale (cla- bertăţii cultelor şi dreptului acestora din urmă de a folosi
sa 41); servicii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi servicii simbolurile religioase.
de cercetare şi de creaţie, referitoare la acestea; servicii
Reclamantul a trimis la OSIM un memorandum pentru
de analiză şi cercetare industrială; crearea şi dezvoltarea
a indica faptul că este de acord cu reducerea claselor de
calculatoarelor şi a programelor de calculator, servicii ju-
înregistrare, cu condiţia ca marca să fie înregistrată, cel
ridice (clasa 42); servicii de siguranţă pentru protejarea
puţin, pentru servicii juridice.
bunurilor şi indivizilor; servicii personale şi sociale oferi-
te de către terţi destinate să satisfacă nevoile indivizilor La 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 5 lit. i)
(clasa 45). din Legea nr. 84/1998, OSIM a respins cererea de înre-
gistrare a mărcii. OSIM a observat că marca în litigiu con-
Marca pe care reclamantul dorea să o înregistreze
ţinea un desen profund simbolic şi religios, ceea ce era
era o combinaţie între un desen şi cuvântul „crucifix”
contrar art. 3 alin. (2) lit. b) din Directiva 89/104/CEE a
într-o grafie specială. Desenul reprezenta o cruce stiliza-
Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legisla-
tă cu elemente florale, plasată pe un piedestal sub care
ţiilor statelor membre cu privire la mărci.
era scris textul „CRUCIFIX”. Crucea era înconjurată de o
coroană în forma literei C, reprezentând frunze de laur Reclamantul a depus o contestaţie la OSIM. Acesta a
stilizate. invocat o încălcare a libertăţii de exprimare şi a susţinut
că desenul existent în marcă nu era imoral şi nu era con-
Într-o scrisoare din 21 mai 2007, adresată Ministerului
trar ordinii publice sau bunelor moravuri. De asemenea,
Justiţiei, reclamantul şi-a exprimat intenţia de a înfiinţa
acesta a contestat aplicabilitatea directivei UE şi s-a con-
o asociaţie denumită „Asociaţia pentru iniţiativă civilă,
siderat victima unei discriminări în măsura în care OSIM
socială şi educaţională” şi a plătit valoarea redevenţelor
a acceptat înregistrarea altor mărci care conţineau ele-
pentru rezervarea şi protecţia acestei denumiri.
mente grafice similare.
La 4 septembrie 2007, în baza art. 5 lit. i) din Legea
La 3 iulie 2009, comisia de reexaminare a respins
nr. 84/1998, OSIM a emis un aviz negativ provizoriu cu
contestaţia. Comisia a considerat că termenul „crucifix”
privire la înregistrarea mărcii „CRUCIFIX”, pe motiv că
aparţinea patrimoniului cultural al Bisericii iar crucifixul
aceasta era contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
era un obiect religios, asupra căruia cultele aveau drept

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


22
CEDO

exclusiv de producere şi valorificare în conformitate cu OSIM a declarat recurs. Oficiul a susţinut că prevede-
art. 1 al doilea paragraf din Legea nr. 103/1992. rile Legii nr. 103/1992 făceau parte din ordinea publică şi
că, în consecinţă, titularul mărcii ar putea induce în eroa-
Comisia a concluzionat că, fără acordul bisericii, cruci-
re publicul făcându-l să creadă în existenţa unei legături
fixul nu putea fi utilizat în afara cultului. Potrivit comisiei,
cu biserica.
întrucât biserica se bucură de un nivel foarte ridicat de în-
credere din partea populaţiei, folosirea mărcii „Crucifix” Prin hotărârea definitivă din 21 iunie 2011, Curtea de
pentru servicii juridice ar putea induce în eroare publi- Apel Bucureşti a admis recursul şi a respins acţiunea.
cul, făcându-l să creadă că aceste servicii sunt furnizate
Examinând desenul aferent mărcii, curtea de apel a
de biserică. Prin urmare, comisia a considerat că marca
considerat că un consumator „mediu” percepe cu prio-
era de natură să inducă publicul în eroare, fapt interzis
ritate caracterul religios al acesteia şi ar putea aşadar să
prin art. 5 lit. f) din Legea nr. 84/1998.
creadă în legătura dintre biserică şi titularul mărcii care
Comisia a considerat, de asemenea, că marca era con- furnizează servicii juridice. Având în vedere implicarea
trară ordinii publice şi bunelor moravuri, în sensul art. 5 largă a instituţiilor religioase în activităţile de caritate şi
lit. i) din Legea nr. 84/1998, întrucât înregistrarea ei în- de asistenţă în diverse domenii, curtea de apel a decis
călca dispoziţiile legii privind producerea şi valorificarea că nu era exclusă posibilitatea cultelor de a oferi, de ase-
obiectelor de cult. menea, asistenţă juridică credincioşilor. Curtea de apel a
concluzionat că titularul mărcii ar putea profita astfel de
Observând că Directiva comunitară 84/104/CE nu a
încrederea publicului în biserică.
fost încă transpusă în dreptul intern, comisia a admis ar-
gumentele reclamantului şi a respins aplicarea prezentei Hotărând că marca avea aşadar un caracter care
directive. induce în eroare, interzis prin art. 5 lit. f) din Legea
nr. 84/1998, curtea de apel a considerat că era inutilă
În final, comisia a reamintit că libertatea de exprimare
examinarea conformităţii mărcii cu ordinea publică şi bu-
nu se poate exercita împotriva ordinii publice şi a bune-
nele moravuri.
lor moravuri.
În final, curtea de apel a considerat că refuzarea în-
Reiterând argumentele prezentate comisiei de reexami-
registrării mărcii nu a încălcat drepturile garantate prin
nare, reclamantul a contestat decizia la Tribunalul Bucureşti.
art. 10 şi art. 14 din Convenţie. Unul dintre membrii com-
Prin hotărârea din 8 iunie 2010, tribunalul a admis ac- pletului de judecată a formulat o opinie separată şi a pre-
ţiunea şi a dispus înregistrarea mărcii. zentat argumente pentru respingerea recursului. Acesta
Instanţa a considerat că obiectul litigiului îl constituia a considerat că cererea de înregistrare putea fi respinsă
conformitatea mărcii cu ordinea publică. Pentru a răs- doar dacă era contrară dispoziţiilor art. 5 lit. i), respectiv
punde la această întrebare, instanţa a examinat noţiunea contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Cu toa-
de „ordine publică” şi a analizat caracteristicile mărcii în te acestea, reamintind că ordinea publică are ca obiect
litigiu. După o analiză detaliată a definiţiilor lexicale şi funcţionarea aparatului de stat şi că România este un stat
juridice ale „ordinii publice”, instanţa a concluzionat că secular în care religia a fost separată de stat, judecătorul
aceasta din urmă viza toate normele imperative de drept a considerat că simbolurile religioase nu făceau parte din
public şi drept privat care apără instituţiile şi valorile de ordinea publică.
bază ale societăţii şi asigură dezvoltarea economiei de
piaţă şi protecţia cetăţenilor.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 şi art. 10 din
Referitor la desenul mărcii în litigiu, tribunalul a con- Convenţie
siderat că acesta era o creaţie intelectuală care nu făcea
Invocând art. 9 şi art. 10 din Convenţie, reclamantul
parte din semnele oficiale a căror înregistrare era interzi-
s-a plâns de respingerea cererii sale de înregistrare a
să prin Convenţia de la Paris.
mărcii „CRUCIFIX”.
În ceea ce priveşte dreptul intern, tribunalul a consi-
Reclamantul susţine că alegerea denumirii şi a repre-
derat că niciun text nu interzicea înregistrarea mărcii şi
zentării grafice în cazul mărcii „CRUCIFIX” ţin de liberta-
că Legea nr. 103/1992 nu era aplicabilă în speţă deoarece
tea sa de gândire, de conştiinţă şi de religie şi că, prin ne-
această lege avea ca obiect doar producerea şi valorifi-
înregistrarea acesteia, autorităţile naţionale i-au încălcat
carea obiectelor de cult. Instanţa a concluzionat că înre-
libertatea de exprimare.
gistrarea mărcii nu încălca niciuna dintre valorile sociale
apărate de ordinea publică.
În ceea ce priveşte inducerea în eroare invocată de Motivarea Curţii
OSIM, tribunalul a considerat că marca în litigiu, asociată
Curtea constată că prezenta cauză nu are ca obiect
cu serviciile juridice pentru care a fost solicitată, nu era
manifestarea libertăţii de gândire, de conştiinţă sau de
de natură să inducă publicul în eroare cu privire la natu-
religie a reclamantului, ci folosirea comercială a unei
ra, originea sau calitatea acestor servicii.
Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing
23
CEDO

mărci. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că este obligată să verifice, prin prisma cauzei în ansamblu, dacă
necesar să examineze cererea exclusiv în raport cu deciziile pe care acestea le-au pronunţat în conformitate
art. 10 din Convenţie. cu puterea lor de apreciere sunt compatibile cu dispo-
ziţiile Convenţiei invocate [Axel Springer AG împotriva
A. Cu privire la existenţa unei ingerinţe în libertatea
Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 86, 7 februarie 2012].
de exprimare a reclamantului
Întinderea marjei de apreciere de care dispun statele
Curtea observă că respingerea cererii de înregistrare
contractante pentru a evalua necesitatea şi amploarea
a mărcii „CRUCIFIX” a fost justificată de Curtea de Apel
unei ingerinţe este mai mare atunci când reglementează
Bucureşti prin riscul de a induce publicul în eroare cu pri-
libertatea de exprimare în domenii care pot ofensa con-
vire la natura, caracteristicile şi originea serviciilor furni-
vingerile personale intime ce ţin de morală sau, în spe-
zate publicului.
cial, de religie [Murphy împotriva Irlandei, nr. 44179/98,
În speţă, prin cererea de înregistrare a mărcii „CRU­ pct. 67, CEDO 2003-IX (fragmente)]. Statele dispun
CIFIX”, reclamantul intenţiona să facă cunoscute publicu- totodată de o largă marjă de apreciere în ceea ce pri-
lui serviciile pe care dorea să le ofere sub această marcă, veşte reglementarea discursului comercial şi publicitar
distingându-se de celelalte întreprinderi concurente. În (markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann împotriva
acest context, marca în litigiu a fost un element impor- Germaniei, 20 noiembrie 1989, pct. 33, seria A nr. 165; şi
tant al strategiei sale de publicitate şi comercializare. Casado Coca, citată anterior, pct. 50).
Reamintind că art. 10 din Convenţie garantează liber- Publicitatea poate face obiectul unor restricţii desti-
tatea de exprimare „oricărei persoane”, indiferent de ti- nate, în special, să împiedice concurenţa neloială şi pu-
pul de mesaj care este transmis (a se vedea Groppera blicitatea falsă ori înşelătoare. În unele contexte, chiar şi
Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, publicarea unor mesaje publicitare obiective şi veridice
pct. 55, seria A nr. 173), chiar şi atunci când este vorba poate suferi limitări destinate respectării drepturilor al-
de publicitate comercială (Casado Coca, citată anterior, tora sau bazate pe particularităţile unei anumite activi-
pct. 36-37) sau atunci când scopul urmărit este profitul tăţi comerciale ori profesii (Casado Coca, citată anterior,
(a se vedea Autronic AG împotriva Elveţiei, 22 mai 1990, pct. 51).
pct. 47, seria A nr. 178), Curtea consideră, având în vede-
În speţă, Curtea observă că reclamantul nu a demon-
re caracterul publicitar al mărcii, că pretenţia reclaman-
strat deloc existenţa unei legături între serviciile prepon-
tului intră sub incidenţa protecţiei acordate de art. 10 §
derent juridice pe care intenţiona să le ofere publicului
1 din Convenţie.
sub marca în litigiu şi simbolul religios al crucifixului. În
Prin urmare, respingerea cererii se interpretează ca schimb, el s-a limitat la a afirma că o astfel de alegere
o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare a recla- ţine de libertatea sa de gândire, de conştiinţă şi de reli-
mantului. O astfel de ingerinţă încalcă art. 10 dacă nu gie, precum şi de libertatea sa de exprimare.
este „prevăzută de lege”, dacă nu urmăreşte unul sau
În aceste circumstanţe, Curtea nu vede niciun motiv
mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10
pentru a considera că instanţele naţionale au depăşit
§ 2 şi dacă nu este o „măsură necesară” într-o societate
marja lor de apreciere atunci când au constatat că exista
democratică pentru atingerea scopurilor.
riscul inducerii publicului în eroare şi au acordat precăde-
B. Cu privire la chestiunea dacă pretinsa ingerinţă a re dreptului acestuia din urmă de a fi protejat împotriva
fost o măsură necesară într-o societate democratică unei eventuale publicităţi false faţă de dreptul la liberta-
În hotărârea Marii Camere în cauza Mişcarea raëliană te de exprimare al reclamantului.
elveţiană împotriva Elveţiei (MC), nr. 16354/06, pct. 59- Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu a
63, CEDO 2012 (fragmente), Curtea a reamintit jurispru- prezentat niciun element referitor la efectele respingerii
denţa sa cu privire la restricţiile care pot fi aplicate unui cererii de înregistrare a mărcii asupra situaţiei sale per-
discurs care este mai apropiat de un mesaj comercial de- sonale ori financiare.
cât de discursul politic.
Având în vedere aceste elemente şi ţinând seama de
În acest caz, autorităţile naţionale sunt, în principiu, ampla marjă de apreciere de care dispuneau autorităţile
prin contactul lor direct şi constant cu forţele vii din ţările interne, Curtea consideră că ingerinţa în litigiu nu a fost
lor, mai bine situate decât instanţa internaţională pentru disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
a se pronunţa cu privire la „necesitatea” unei „restricţii”
Rezultă că cererea trebuie să fie respinsă ca vădit ne-
ori „sancţiuni” destinate să îndeplinească obiectivele le-
fondată, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4
gitime urmărite (Müller şi alţii împotriva Elveţiei, 24 mai
din Convenţie. (Sursa: www.csm1909.ro)
1988, pct. 35, seria A nr. 133).
În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are
sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, dar este

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


24
CJUE

Sinteză de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a


Uniunii Europene în domeniul politicii sociale –
februarie-aprilie 2016
Judecător Mihail STĂNESCU-SAS
Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă

POLITICĂ SOCIALĂ

Materialul de faţă oferă o prezentare în rezumat a unor hotărâri recente în materie de politică socială, cu
scopul de a facilita cunoaşterea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin utilizarea unui format
considerat ideal pentru informare. În fiecare caz în parte sunt indicate, sub forma unui hyperlink, sursa de legislaţie
şi jurisprudenţă europeană care, în cazul întocmirii oricăror acte juridice, va trebui consultată.
În cele ce urmează sunt reproduse dispozitivul şi considerentele hotărârilor Curţii, cu o minimă intervenţie asupra
textului original impusă de obiectivul evidenţierii chestiunilor de principiu şi al evitării repetiţiilor inerente actelor
judiciare. Prezentarea cuprinde o scurtă expunere a cadrului litigios, a textului vizat din legislaţia europeană, a
dispozitivului şi în cele din urmă a aprecierilor Curţii pe care acesta se fundamentează. În cazul hotărârilor care
cuprind răspunsuri la mai multe întrebări preliminare, fiecare soluţie şi argumentele sale sunt prezentate separat.

(cuvinte cheie: principiul nediscriminării, creanţe


salariale, marinari, contract de muncă, stat terţ,
faliment, conducător auto, repaus, deplasare în interesul
serviciului, indemnizaţie forfetară, trimitere preliminară,
necompetenţă, egalitate de tratament, cadre universitare)

I. Principiul nediscriminării pe motive de vârstă – Litigiu între particulari – Rolul instanţei naţionale – Directiva
2000/78/CE
Hotărârea din 19.04.2016 în cauza C-441/14 [1] – Dansk Industri. Trimitere preliminară din partea Curţii Supreme
din Danemarca, în cadrul unui litigiu între particulari având ca obiect obligarea fostului angajator la plata unei indem-
nizaţii de concediere, în contextul în care, potrivit legislaţiei naţionale, angajaţii nu au dreptul la această indemnizaţie
dacă pot solicita o pensie pentru limită de vârstă finanţată de angajatorul lor în cadrul unui sistem de pensii la care au
aderat înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, independent de faptul că aleg să rămână pe piaţa muncii sau să se
pensioneze (EU:C:2016:278).
1. Principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78/CE
a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, trebuie interpretat în sensul că se opune, şi într-un litigiu
între particulari, unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care privează un angajat de
dreptul de a beneficia de o indemnizaţie de concediere, întrucât acesta din urmă poate solicita o pensie pentru limi-
tă de vârstă datorată de angajator în temeiul unui sistem de pensii la care angajatul respectiv a aderat înainte de îm-
plinirea vârstei de 50 de ani, independent de faptul că acesta alege să rămână pe piaţa muncii sau să se pensioneze.
Art. 1 din Directiva 2000/78/CE [2] prevede următoarele:
„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apar-
tenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi
ocuparea forţei de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalităţii de tratament”.

[1]
Sursa:http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=176461&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid
=1070283.
[2]
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32000L0078&rid=1.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


25
CJUE

Art. 2 alin. 1 din aceeaşi directivă prevede că, „în sensul prezentei directive, prin principiul egalităţii de tratament
se înţelege absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menţionate la articolul 1”.
(22) Principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă, pe care Directiva 2000/78 îl concretizează, astfel cum
reiese din considerentele (1) şi (4) ale directivei menţionate, îşi are originea în diferite instrumente internaţionale şi în
tradiţiile constituţionale comune statelor membre (a se vedea Hotărârea Mangold, C-144/04, EU:C:2005:709, punctul
74, precum şi Hotărârea Kücükdeveci, C-555/07, EU:C:2010:21, punctele 20 şi 21). Reiese de asemenea din jurispru-
denţa Curţii că principiul respectiv, consacrat în prezent la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, trebuie considerat un principiu general al dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea Mangold, C-144/04,
EU:C:2005:709, punctul 75, şi Hotărârea Kücükdeveci, C-555/07, EU:C:2010:21, punctul 21).
(23) Este necesar să se precizeze în continuare că, din moment ce Directiva 2000/78 nu consacră ea însăşi princi-
piul general al nediscriminării pe motive de vârstă, ci face doar să concretizeze acest principiu în domeniul încadrării
în muncă şi al ocupării forţei de muncă, conţinutul protecţiei conferite prin această directivă nu îl depăşeşte pe cel
acordat de respectivul principiu. Legiuitorul Uniunii Europene a intenţionat, prin adoptarea directivei amintite, să
definească un cadru mai precis, destinat să faciliteze punerea în aplicare concretă a principiului egalităţii de tratament
şi, în special, să stabilească diferite posibilităţi de derogare de la principiul menţionat prin încadrarea acestora prin
intermediul unei definiţii mai clare a domeniului lor de aplicare.
(24) În sfârşit, trebuie adăugat că, pentru ca principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă să se aplice
unei situaţii precum cea în discuţie în litigiul principal, este, în plus, necesar ca această situaţie să intre în sfera interzi-
cerii discriminărilor pe care Directiva 2000/78 o prevede.
(25) În această privinţă, este suficient să se amintească faptul că, astfel cum Curtea a statuat deja, prin excluderea
cu titlu general de la beneficiul indemnizaţiei speciale de concediere a unei întregi categorii de lucrători, articolul 2a
alineatul 3 din Legea privind angajaţii afectează condiţiile de concediere a lucrătorilor în cauză, în sensul articolului
3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78 (Hotărârea Ingeniørforeningen i Danmark, C-499/08, EU:C:2010:600,
punctul 21). Rezultă că reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal se situează în domeniul de aplicare al
dreptului Uniunii şi, pe cale de consecinţă, în cel al principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă.
(26) În aceste condiţii şi având în vedere împrejurarea că Curtea a statuat deja că articolul 2 şi articolul 6 alineatul
(1) din Directiva 2000/78 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale precum cea vizată în
prezenta cerere de decizie preliminară, în temeiul căreia lucrătorii care pot beneficia de o pensie pentru limită de
vârstă plătită de angajatorul lor în temeiul unui sistem de pensii la care au aderat înainte de împlinirea vârstei de 50
de ani nu pot obţine, exclusiv pentru acest motiv, o indemnizaţie specială de concediere menită să favorizeze reinte-
grarea profesională a lucrătorilor care au o vechime în muncă în cadrul întreprinderii mai mare de 12 ani (Hotărârea
Ingeniørforeningen i Danmark, C-499/08, EU:C:2010:600, punctul 49), acelaşi lucru este valabil şi în privinţa principiu-
lui fundamental al egalităţii de tratament, în raport cu care principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă nu
constituie decât o expresie specifică.
2. Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că revine instanţei naţionale, sesizată cu un litigiu între particulari
care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, atunci când aplică dispoziţiile din dreptul său naţional, sar-
cina de a le interpreta astfel încât acestea să poată avea o aplicare conformă cu această directivă sau, în cazul în care
o asemenea interpretare conformă este imposibilă, să lase neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziţie a respec-
tivului drept naţional contrară principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă. Nici principiile securităţii
juridice şi protecţiei încrederii legitime, nici posibilitatea particularului care se consideră lezat prin aplicarea unei
dispoziţii naţionale contrare dreptului Uniunii de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea
dreptului Uniunii nu pot repune în discuţie această obligaţie.
(28) Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă dreptul
Uniunii trebuie interpretat în sensul că permite unei instanţe naţionale sesizate cu un litigiu între particulari, atunci
când se stabileşte că dispoziţia naţională relevantă este contrară principiului general al nediscriminării pe motive de
vârstă, să evalueze comparativ principiul menţionat cu principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime şi
să concluzioneze că trebuie să dea întâietate celor din urmă în detrimentul celui dintâi. În acest context, instanţa de
trimitere ridică de asemenea problema dacă, în cadrul acestei evaluări comparative, poate sau trebuie să ţină seama
de faptul că statele membre au obligaţia de a repara prejudiciul cauzat particularilor prin transpunerea incorectă a
unei directive precum Directiva 2000/78.
(29) În această privinţă, trebuie amintită în primul rând jurisprudenţa constantă potrivit căreia, atunci când in-
stanţele naţionale trebuie să soluţioneze un litigiu între particulari în care se dovedeşte că reglementarea naţională
în cauză este contrară dreptului Uniunii, instanţelor menţionate le revine atribuţia de a asigura protecţia juridică a

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


26
CJUE

drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul dispoziţiilor dreptului Uniunii şi de a garanta efectul deplin al acestor
dispoziţii (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfeiffer şi alţii, C-397/01-C-403/01, EU:C:2004:584, punctul 111, precum
şi Hotărârea Kücükdeveci, C-555/07, EU:C:2010:21, punctul 45).
(30) Deşi este adevărat că, în ceea ce priveşte un litigiu între particulari, Curtea a statuat în mod constant că o direc-
tivă nu poate, prin ea însăşi, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare
împotriva sa (a se vedea printre altele Hotărârea Marshall, 152/84, EU:C:1986:84, punctul 48, Hotărârea Faccini Dori,
C-91/92, EU:C:1994:292, punctul 20, precum şi Hotărârea Pfeiffer şi alţii, C-397/01-C-403/01, EU:C:2004:584, punctul
108), totuşi Curtea s-a pronunţat în mod repetat în sensul că obligaţia statelor membre, care rezultă dintr-o directivă,
de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum şi îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale
necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligaţii se impun tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv auto-
rităţilor judiciare în cadrul competenţelor acestora (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea von Colson şi
Kamann, 14/83, EU:C:1984:153, punctul 26, precum şi Hotărârea Kücükdeveci, C-555/07, EU:C:2010:21, punctul 47).
(31) Rezultă că, la aplicarea dreptului naţional, instanţele naţionale chemate să îl interpreteze sunt ţinute să ia
în considerare ansamblul normelor dreptului respectiv şi să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta
pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina literei şi a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezul-
tatul urmărit prin aceasta şi pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (a se vedea în special
Hotărârea Pfeiffer şi alţii, C-397/01-C-403/01, EU:C:2004:584, punctele 113 şi 114, precum şi Hotărârea Kücükdeveci,
C-555/07, EU:C:2010:21, punctul 48).
(32) Desigur, Curtea a decis că principiul interpretării conforme a dreptului naţional cunoaşte anumite limite. Astfel,
obligaţia instanţei naţionale de a se referi la dreptul Uniunii atunci când interpretează şi aplică normele relevante
ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o in-
terpretare contra legem a dreptului naţional (a se vedea Hotărârea Impact, C-268/06, EU:C:2008:223, punctul 100,
Hotărârea Dominguez, C-282/10, EU:C:2012:33, punctul 25, şi Hotărârea Association de médiation sociale, C-176/12,
EU:C:2014:2, punctul 39).
(33) În acest context, trebuie precizat că cerinţa unei interpretări conforme include obligaţia instanţelor naţionale
de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudenţă consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptu-
lui naţional incompatibilă cu obiectivele unei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea Centrosteel, C-456/98,
EU:C:2000:402, punctul 17).
(34) Prin urmare, instanţa de trimitere nu poate considera în mod valabil, în cauza principală, că se găseşte în im-
posibilitatea de a interpreta dispoziţia naţională în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii, pentru simplul motiv că a
interpretat, în mod constant, dispoziţia respectivă într-un sens care nu este compatibil cu dreptul menţionat.
(35) Odată făcute aceste precizări, mai trebuie adăugat că, chiar presupunând că o instanţă naţională sesizată cu
un litigiu în care este adus în discuţie principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concre-
tizat în Directiva 2000/78, se găseşte efectiv în imposibilitatea de a efectua o interpretare a dreptului naţional care ar
fi conformă cu respectiva directivă, ea are totuşi obligaţia să asigure, în cadrul competenţelor care îi revin, protecţia
juridică ce decurge pentru justiţiabili din dreptul Uniunii şi să garanteze efectul deplin al principiului menţionat, înlătu-
rând, dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziţii contrare acestui principiu din reglementarea naţională (Hotărârea
Kücükdeveci, C-555/07, EU:C:2010:21, punctul 51).
(36) Pe de altă parte, reiese din cuprinsul punctului 47 din Hotărârea Association de médiation sociale (C-176/12,
EU:C:2014:2) că principiul nediscriminării pe motive de vârstă conferă particularilor un drept subiectiv care poate fi
invocat ca atare, care, chiar în litigii între particulari, obligă instanţele naţionale să înlăture aplicarea dispoziţiilor naţi-
onale neconforme principiului amintit.
(37) Prin urmare, în speţă, revine instanţei de trimitere, în condiţiile în care ar considera că se află în imposibilitatea
de a asigura o interpretare conformă a dispoziţiei naţionale în cauză, obligaţia de a lăsa neaplicată această dispoziţie.
(38) În al doilea rând, în ceea ce priveşte problema obligaţiilor unei instanţe naţionale sesizate cu un litigiu între
particulari care decurg din principiul protecţiei încrederii legitime, trebuie subliniat că o instanţă naţională nu se poate
întemeia pe principiul menţionat pentru a continua să aplice o normă de drept naţional contrară principiului general
al nediscriminării pe motive de vârstă, aşa cum este concretizat prin Directiva 2000/78.
(39) Astfel, aplicarea principiului protecţiei încrederii legitime, aşa cum este avută în vedere de instanţa de trimite-
re, ar echivala, în realitate, cu limitarea efectelor în timp ale interpretării reţinute de Curte, din moment ce, în acest
mod, interpretarea respectivă nu şi-ar găsi aplicarea în cauza principală.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


27
CJUE

(40) Or, conform unei jurisprudenţe constante, interpretarea dreptului Uniunii efectuată de Curte în exercitarea
competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi câmpul
de aplicare ale acestui drept, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeles şi aplicat de la data intrării sale în vigoare.
Rezultă de aici că, cu excepţia unor împrejurări cu totul excepţionale, a căror existenţă nu a fost însă invocată în speţă,
dreptul Uniunii astfel interpretat trebuie să fie aplicat de instanţa însăşi unor raporturi juridice născute şi constituite
înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condiţiile care permit sesi-
zarea instanţelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea dreptului respectiv (a se vedea în special Hotărârea
Gmina Wrocław, C-276/14, EU:C:2015:635, punctele 44 şi 45, precum şi jurisprudenţa citată).
(41) În definitiv, protecţia încrederii legitime nu poate fi invocată, în orice caz, pentru a refuza să i se recunoască
particularului care a formulat acţiunea ce a dat Curţii ocazia să interpreteze dreptul Uniunii în sensul că acesta se opu-
ne normei de drept naţional în cauză beneficiul interpretării respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Defrenne,
43/75, EU:C:1976:56, punctul 75, precum şi Hotărârea Barber, C-262/88, EU:C:1990:209, punctele 44 şi 45).
(42) În ceea ce priveşte problema, ridicată de instanţa de trimitere, dacă împrejurarea că angajatul poate, dacă este
cazul, să solicite o indemnizaţie din partea statului danez ca urmare a incompatibilităţii legislaţiei daneze cu dreptul
Uniunii poate fi luată în considerare în cadrul unei astfel de evaluări comparative, trebuie subliniat că posibilitatea
particularilor care beneficiază de un drept subiectiv care decurge din dreptul Uniunii, precum, în speţă, angajatul, de
a solicita despăgubiri atunci când drepturile lor sunt lezate printr-o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unui stat
membru (a se vedea în acest sens Hotărârea Francovich şi alţii, C-6/90 şi C-9/90, EU:C:1991:428, punctul 33, precum
şi Hotărârea Brasserie du pêcheur şi Factortame, C-46/93 şi C-48/93, EU:C:1996:79, punctul 20) nu poate repune în
discuţie obligaţia instanţei de trimitere de a privilegia interpretarea dreptului naţional care este conformă cu Directiva
2000/78 sau, în cazul în care o asemenea interpretare se dovedeşte imposibilă, să lase neaplicată dispoziţia naţională
contrară principiului general al nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în directiva menţiona-
tă, şi nici nu poate determina această instanţă, în cadrul litigiului cu care este sesizată, să acorde prioritate protecţiei
încrederii particularului, în speţă angajatorul, care s-a conformat dreptului naţional.

II. Creanţe salariale neachitate ale marinarilor care lucrează la bordul unei nave sub pavilionul unui stat terţ –
Angajator cu sediul social în acest stat terţ – Contract de muncă supus dreptului aceluiaşi stat terţ – Falimentul
angajatorului declarat într-un stat membru în care acesta are sediul efectiv – Legislaţie naţională care prevede o
garantare a creanţelor salariale neachitate ale marinarilor aplicabilă numai în cazul abandonării acestora în străină-
tate – Directiva 80/987”.
Hotărârea din 25.02.2016 în cauza C-292/14 [1] – Stefanos Stroumpoulis şi alţii. Trimitere preliminară din partea
Consiliului de Stat din Grecia, în cadrul unui litigiu având ca obiect angajarea răspunderii statului elen ca urmare a fap-
tului că nu a asigurat echipajelor navelor maritime, conform Directivei 80/987, accesul la o instituţie de garantare sau,
în lipsa acesteia, o protecţie echivalentă cu cea care decurge din directiva menţionată (EU:C:2016:116).
1. Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislaţiilor statelor membre
referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului trebuie interpretată în sensul că,
sub rezerva unei eventuale aplicări a articolului 1 alineatul (2) din această directivă, marinarii cu domiciliul într-un
stat membru şi care au fost angajaţi în acest stat de o societate care are sediul social într-un stat terţ, dar al cărei
sediu efectiv se află în respectivul stat membru, pentru a lucra ca salariaţi la bordul unei nave de croazieră aflate
în proprietatea acestei societăţi şi care arborează pavilionul acelui stat terţ, trebuie, după ce societatea respectivă
a fost declarată în stare de faliment de către o instanţă din statul membru în cauză potrivit legislaţiei acestuia din
urmă, să poată beneficia de protecţia pe care o prevede directiva menţionată în ceea ce priveşte creanţele salariale
neachitate pe care aceştia le au faţă de aceeaşi societate.
Art. 1 alin. (1) şi (2) din Directiva 80/987 [2] prevedea următoarele:
„(1) Prezenta directivă se aplică creanţelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau raporturi de muncă, crean-
ţe salariale existente faţă de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 alineatul (1).
[1]
Sursa:http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=174591&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid
=1070283.
[2]
Curtea precizează la par. 10 al hotărârii că, având în vedere perioada în care au avut loc faptele în discuţie în litigiul principal (1994), trebuie să se facă
referire la dispoziţiile Directivei 80/987 în versiunea anterioară modificărilor introduse prin Directiva 2002/74/CE. Varianta consolidată în anul 2008 –
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:31980L0987&rid=1. Directiva 80/987 a fost, între timp, abrogată şi înlocuită de Directiva
2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului -
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32008L0094&qid=1463238563526&from=RO.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


28
CJUE

(2) Cu titlu excepţional, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive creanţele sala-
riale ale anumitor categorii de salariaţi, în temeiul caracterului special al contractului de muncă sau al raportului de
muncă sau din cauza existenţei altor forme de garantare care asigură salariaţilor o protecţie echivalentă celei care
rezultă din prezenta directivă. Categoriile de salariaţi prevăzute în primul paragraf sunt enumerate în anexă.”
Lista care figura la punctul II din anexa la directiva menţionată privea „salariaţii care beneficiază de alte forme de
garantare”. În ceea ce priveşte Republica Elenă, această listă includea „echipajele vaselor maritime”.
Art. 2 din Directiva 80/987 prevedea:
„(1) În sensul prezentei directive, un angajator este considerat în stare de insolvabilitate:
(a) în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri, prevăzută de actele cu putere de
lege sau de actele administrative ale statului membru respectiv, care poartă asupra patrimoniului angajatorului şi care
are ca scop plata colectivă a creditorilor şi permite luarea în considerare a creanţelor salariale menţionate la articolul
1 alineatul (1);
şi
(b) în cazul în care autoritatea care este competentă în temeiul dispoziţiilor legale, de reglementare şi administra-
tive menţionate:
– a decis să deschidă procedura sau
– a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insu-
ficiente pentru a justifica deschiderea procedurii.
(2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislaţiei naţionale cu privire la definirea termenilor «lucrător salariat»,
«angajator», «remuneraţie», […]”
Art. 3 alin. (1) din această directivă prevedea că „statele membre iau măsurile necesare în vederea asigurării de că-
tre instituţiile de garantare […] a plăţii creanţelor salariale izvorâte din contracte sau raporturi de muncă şi care privesc
salarizarea pe o perioadă anterioară unei date determinate”.
Art. 5 din directiva menţionată prevedea că:
„Statele membre stabilesc modalităţile de organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garantare, cu respec-
tarea în special a următoarelor principii: [...]
(b) angajatorii trebuie să contribuie la finanţare, în măsura în care aceasta nu este acoperită integral de către auto-
rităţile publice;
(c) obligaţia de plată a instituţiilor există independent de îndeplinirea obligaţiilor de a contribui la finanţare.”
Reclamanţii sunt cetăţeni eleni, au încheiat contracte de muncă în Grecia cu un angajator (Panagia Malta) cu sediul
social în Malta, dar cu sediul efectiv în Grecia, spre a lucra ca marinari pe o navă maritimă sub pavilion maltez, aparţi-
nând angajatorului, contractele cuprinzând o clauză potrivit căreia sunt supuse dreptului maltez. Insolvenţa angajato-
rului a fost declarată de o instanţă din Grecia.
Deşi titulari ai unor creanţe salariale rezultând dintr-o hotărâre judecătorească, pe care le-au declarat în cadrul
procedurii de insolvenţă, reclamanţii nu au putut, din cauza unui activ valorificabil redus, nici ca urmare a vânzării
la licitaţie publică a navei, să beneficieze de nicio plată. Ei s-au adresat atunci Agenţiei pentru încadrarea în muncă a
lucrătorilor pentru a beneficia de protecţia lucrătorilor în cazul insolvabilităţii angajatorului. Această protecţie le-a fost
refuzată pentru motivul că, în calitate de marinari care beneficiază de garanţii în altă formă, erau excluşi din domeniul
de aplicare al Directivei 80/987 şi nu intrau nici în cel al Decretului prezidenţial 1/1990. În consecinţă, reclamanţii au
intentat o acţiune care viza angajarea răspunderii statului elen ca urmare a faptului că nu a asigurat echipajelor vaselor
maritime, conform Directivei 80/987, accesul la o instituţie de garantare sau, în lipsa acesteia, o protecţie echivalentă
cu cea care decurge din directiva menţionată.
(30) Potrivit unei jurisprudenţe constante, Directiva 80/987 urmăreşte o finalitate socială care constă în asigurarea
pentru toţi lucrătorii salariaţi a unei protecţii minime la nivelul Uniunii în caz de insolvabilitate a angajatorului, prin
plata creanţelor neachitate izvorâte din contracte sau din raporturi de muncă şi care privesc salarizarea aferentă unei
perioade determinate (a se vedea în special Hotărârea Maso şi alţii, C-373/95, EU:C:1997:353, punctul 56, Hotărârea
Walcher, C-201/01, EU:C:2003:450, punctul 38, precum şi Hotărârea Tümer, C-311/13, EU:C:2014:2337, punctul 42).
În acest context, Curtea a subliniat în mod repetat că, prin însăşi natura lor, creanţele salariale prezintă o foarte mare

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


29
CJUE

importanţă pentru persoanele interesate (a se vedea în special Hotărârea Visciano, C-69/08, EU:C:2009:468, punctul
44 şi jurisprudenţa citată).
(31) În această privinţă, Directiva 80/987 prevede în special garanţii specifice pentru plata unor astfel de creanţe
salariale neachitate (a se vedea Hotărârea Francovich şi alţii, C-6/90 şi C-9/90, EU:C:1991:428, punctul 3).
(32) În ceea ce priveşte determinarea beneficiarilor garanţiilor menţionate, trebuie amintit că, potrivit articolului
1 alineatul (1) din Directiva 80/987, aceasta se aplică creanţelor salariale izvorâte din contracte de muncă sau din
raporturi de muncă, creanţe salariale existente faţă de angajatori care sunt în stare de insolvabilitate în sensul artico-
lului 2 alineatul (1) din aceasta. Articolul 2 alineatul (2) din directiva menţionată face trimitere la legislaţia naţională
pentru stabilirea noţiunilor „lucrător salariat” şi „angajator”. În sfârşit, potrivit alineatului (2) al respectivului articol
1, cu titlu excepţional şi în anumite condiţii, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al directivei men-
ţionate anumite categorii de lucrători enumerate în anexa la aceasta (Hotărârea Francovich şi alţii, C-6/90 şi C-9/90,
EU:C:1991:428, punctul 13).
(33) Astfel cum a statuat Curtea, din aceste dispoziţii rezultă că o persoană intră în domeniul de aplicare al Directivei
80/987, pe de o parte, dacă are calitatea de lucrător salariat potrivit legislaţiei naţionale şi nu ţine de niciuna dintre
excluderile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din această directivă şi, pe de altă parte, dacă angajatorul persoanei
respective se află în stare de insolvabilitate în sensul articolului 2 din directiva menţionată (a se vedea în acest sens
Hotărârea Francovich şi alţii, C-6/90 şi C-9/90, EU:C:1991:428, punctul 14).
(34) În ceea ce priveşte această din urmă condiţie, din modul de redactare a articolului 2 alineatul (1) din Directiva
80/987 rezultă că o astfel de „stare de insolvabilitate” impune, în primul rând, ca actele cu putere de lege sau actele
administrative ale statului membru în cauză să prevadă o procedură care să poarte asupra patrimoniului angajatorului
şi care să aibă ca scop plata colectivă a creditorilor săi şi, în al doilea rând, să permită luarea în considerare a creanţelor
lucrătorilor salariaţi care rezultă din contracte sau din raporturi de muncă, în al treilea rând, ca deschiderea procedurii
să fi fost solicitată şi, în al patrulea rând, ca autoritatea competentă potrivit dispoziţiilor naţionale citate anterior să
fi decis deschiderea procedurii sau să fi constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă
şi că activele disponibile erau insuficiente pentru a justifica deschiderea procedurii (a se vedea Hotărârea Francovich,
C-479/93, EU:C:1995:372, punctul 18).
(35) Pe de altă parte, în ceea ce priveşte calitatea de lucrător salariat, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei
Curţii, articolul 2 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 80/987 trebuie interpretat în lumina finalităţii sociale a
acesteia amintite la punctul 30 din prezenta hotărâre, astfel încât statele membre nu pot defini după bunul lor plac sin-
tagma „lucrător salariat” într-un mod care să pună în pericol această finalitate, iar marja de apreciere de care dispun
în acest scop este astfel delimitată de respectiva finalitate socială pe care au obligaţia să o respecte (Hotărârea Tümer,
C-311/13, EU:C:2014:2337, punctele 42 şi 43).
(36) În ceea ce priveşte cauza principală, trebuie să se arate, pe de o parte, că nu se contestă că, potrivit dreptului
elen, marinari angajaţi cu contract cum sunt cei în discuţie în litigiul principal sunt lucrători salariaţi.
(37) Pe de altă parte, din decizia de trimitere reiese că Panagia Malta a făcut obiectul unei hotărâri de declarare a
falimentului pronunţate de o instanţă elenă. În decizia menţionată se arată de asemenea că, deşi au fost prezentate în
cadrul procedurii care a condus la respectiva stare de faliment, creanţele salariale ale pârâţilor din litigiul principal nu
au putut fi onorate din cauza unui activ valorificabil redus.
(38) În lumina consideraţiilor ce precedă, este cert că, sub rezerva verificărilor, care constituie obiectul celei de a
doua întrebări preliminare, că lucrători cum sunt pârâţii din litigiul principal nu sunt excluşi din domeniul de aplicare al
Directivei 80/987 în calitate de lucrători salariaţi care beneficiază de alte forme de garantare în sensul articolului 1 ali-
neatul (2) din această directivă, celelalte două cerinţe, amintite la punctul 33 din prezenta hotărâre, de care Directiva
80/987 condiţionează calitatea de beneficiar al protecţiei pe care o prevede sunt îndeplinite în speţă, astfel încât ase-
menea lucrători trebuie, în principiu, să poată să beneficieze de respectiva protecţie.
(39) Contrar celor susţinute de Comisia Europeană, garantarea creanţelor salariale prevăzută de Directiva 80/987
trebuie să se aplice de altfel indiferent de apele maritime (marea teritorială sau zona economică exclusivă a unui stat
membru ori a unui stat terţ sau marea liberă) pe care nava pe care pârâţii din litigiul principal trebuiau să lucreze ar fi
ajuns în cele din urmă să navigheze.
(40) Instituţia menţionată crede în mod eronat că din Hotărârile Mosbæk (C-117/96, EU:C:1997:415), precum şi
Everson şi Barrass (C-198/98, EU:C:1999:617) se poate deduce că lucrători salariaţi care se află într-o situaţie precum
cea a pârâţilor din litigiul principal ar putea beneficia de această garanţie numai cu condiţia să îşi desfăşoare activita-
tea pe teritoriul elen.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


30
CJUE

(41) Astfel, în prima dintre aceste hotărâri, Curtea a statuat că, în cazul insolvabilităţii unui angajator stabilit într-un
alt stat membru decât cel pe teritoriul căruia lucrătorul are reşedinţa şi îşi desfăşoară activitatea salariată, instituţia
de garantare competentă pentru plata creanţelor salariale ale lucrătorului respectiv este, în principiu, cea de la locul
unde este stabilit angajatorul care, în general, contribuie la finanţarea instituţiei (a se vedea în acest sens Hotărârea
Mosbæk, C-117/96, EU:C:1997:415, punctele 24 şi 25). În cea de a doua hotărâre, Curtea a precizat că soluţia era însă
diferită în situaţia în care angajatorul are mai multe sedii în diferite state membre, caz în care, pentru a determina in-
stituţia de garantare competentă, trebuie să se facă referire, pe lângă locul de stabilire, cu titlu de criteriu suplimentar,
la locul în care îşi desfăşoară activitatea lucrătorii (Hotărârea Everson şi Barrass, C-198/98, EU:C:1999:617, punctele
22 şi 23).
(42) Or, trebuie să se constate că aceste două hotărâri, care privesc situaţii în care instituţiile de garantare din
două state membre păreau a priori competente în scopul de a asigura plata creanţelor neachitate ale unor lucrători
salariaţi, nu sunt de natură să susţină teza propusă de Comisie. Răspunsurile date de Curte în hotărârile menţionate
nu prejudecă cu nimic aspectul dacă, atunci când un angajator care are sediul efectiv într-un stat membru a angajat
lucrători care au domiciliul în acest stat în scopul de a presta muncă salariată pe o navă, creanţele salariale neachitate
de care dispun, eventual, acei lucrători faţă de respectivul angajator, odată ce acesta se află în stare de insolvabilitate,
trebuie sau nu trebuie să beneficieze de protecţia prevăzută de Directiva 80/987. Această jurisprudenţă nu conduce,
mai precis, nicidecum la concluzia că protecţia menţionată trebuie limitată în funcţie de statutul spaţiilor maritime în
raport cu dreptul internaţional.
(43) Pe de altă parte, trebuie precizat, ca răspuns la interogaţiile formulate de instanţa de trimitere, că aprecierea
care figurează la punctul 38 din prezenta hotărâre nu poate fi afectată de niciuna dintre particularităţile menţionate
de instanţa respectivă în întrebarea sa şi ţinând de faptul că contractele de muncă în discuţie în litigiul principal sunt
supuse dreptului unui stat terţ, de împrejurarea că nava pe care urmau să lucreze pârâţii din litigiul principal arborează
pavilionul acestui stat terţ, de faptul că angajatorul are sediul social în acelaşi stat terţ sau, respectiv, de împrejurarea
că statul membru în cauză nu ar fi în măsură să impună unui astfel de angajator să contribuie la finanţarea instituţiei
de garantare menţionate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 80/987.
(44) În ceea ce priveşte, în primul rând, clauza contractuală potrivit căreia contractele în discuţie în litigiul principal
sunt supuse dreptului unui stat terţ, trebuie să se arate că cererea de plată a echivalentului creanţelor constând în re-
muneraţii neachitate adresată de un lucrător salariat unei instituţii de garantare trebuie distinsă de cererea introdusă
de un asemenea lucrător împotriva angajatorului aflat în stare de insolvabilitate şi prin care se urmăreşte să se obţină
plata unor astfel de creanţe (a se vedea în acest sens Hotărârea Visciano, C-69/08, EU:C:2009:468, punctul 41).
(45) Aşa cum a arătat în mod întemeiat Comisia, o reglementare cum este cea în discuţie în litigiul principal, care
guvernează condiţiile în care un stat membru garantează asumarea unor creanţe salariale neachitate ca urmare a stării
de insolvabilitate a unui angajator, nu are ca obiect să reglementeze raportul contractual care există între lucrător şi
angajator.
(46) În consecinţă, contrar celor susţinute de guvernul elen, astfel de condiţii şi o asemenea cerere de asumare de
către instituţia de garantare nu poate intra în domeniul de aplicare al legii contractului, în sensul articolului 10 din
Convenţia de la Roma [1].
(47) În al doilea rând, în ceea ce priveşte împrejurarea, pe de o parte, că nava pe care pârâţii din litigiul principal tre-
buiau să îşi desfăşoare activitatea arbora pavilionul unui stat terţ şi faptul, pe de altă parte, că angajatorul avea sediul
social în acelaşi stat terţ, trebuie subliniat, primo, că, astfel cum s-a amintit la punctele 32 şi 33 din prezenta hotărâre,
criteriile de a căror îndeplinire Directiva 80/987 condiţionează calitatea de beneficiar al protecţiei pe care o instituie
sunt legate, în esenţă, de calitatea de lucrător salariat a acestuia din urmă şi de împrejurarea că angajatorul a făcut
obiectul unei proceduri de despăgubire colectivă a creditorilor în aplicarea dispoziţiilor în vigoare într-un stat membru.
(48) În schimb, din dispoziţiile acestei directive şi în special din articolul 1 din aceasta, care delimitează domeniul
său de aplicare, nu rezultă că locul în care se află sediul social al angajatorului sau pavilionul arborat de nava la bordul
căreia sunt angajaţi lucrătorii trebuie să constituie criterii în funcţie de care operează respectiva delimitare.
(49) În special, nu poate fi primită argumentaţia guvernului elen potrivit căreia din articolul 1 alineatul (3) din
Directiva 80/987, care prevede că aceasta nu este aplicabilă în Groenlanda, s-ar deduce că directiva menţionată se
aplică numai în prezenţa unor raporturi de muncă ce implică prestaţii salariate efectuate pe teritoriul Uniunii, iar nu
atunci când asemenea prestaţii sunt efectuate pe o navă care arborează pavilionul unui stat terţ.

[1]
Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/
RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:41980A0934&qid=1463241289666&from=RO.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


31
CJUE

(50) Astfel, inaplicabilitatea Directivei 80/987 se explica, astfel cum reiese din al patrulea considerent al acesteia,
prin faptul că piaţa muncii din Groenlanda, din cauza poziţiei sale geografice şi a structurilor locurilor de muncă din
această regiune, era, în acea perioadă, fundamental diferită de cea din celelalte regiuni ale Comunităţii. Ea este însă
lipsită de incidenţă în ceea ce priveşte aspectul dacă situaţia marinarilor cu domiciliul într-un stat membru, care au
fost angajaţi în acest din urmă stat pentru a lucra pe o navă sub pavilionul unui stat terţ, de către o societate cu sediul
efectiv în acelaşi stat, intră sau nu intră sub incidenţa pieţei muncii din respectivul stat membru.
(51) La fel, nu poate fi reţinut argumentul invocat de guvernul italian potrivit căruia împrejurarea că primul conside-
rent al Directivei 80/987 se referă la necesitatea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate în cadrul Comunităţii
ar fi de natură să determine concluzia că creanţele salariale ale unor asemenea lucrători faţă de un astfel de angajator
ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al protecţiei instituite prin directiva menţionată. În acest sens, este
suficient să se remarce că, în împrejurări precum cele din cauza principală, amintite la punctul 50 din prezenta hotărâ-
re, nu reiese nicidecum în ce mod acordarea unei asemenea protecţii nu ar participa la realizarea acestui obiectiv de
dezvoltare economică şi socială echilibrată sau nu l-ar respecta.
(52) Secundo, nu poate fi primită nici teza guvernului elen potrivit căreia împrejurarea că nava în cauză arbora
pavilionul unui stat terţ şi faptul că angajatorul avea sediul social în acelaşi stat terţ ar avea drept consecinţă că o situ-
aţie cum este cea în discuţie în litigiul principal nu intră, mai general, în domeniul de aplicare ratione loci al dreptului
Uniunii, întrucât acesta nu s-ar extinde la statele terţe.
(53) În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, simpla împrejurare că activitatea
unui lucrător se desfăşoară în afara teritoriului Uniunii nu este suficientă pentru a înlătura aplicarea normelor Uniunii
cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor, cu condiţia ca raportul de muncă să păstreze o legătură suficient de strânsă
cu teritoriul Uniunii (a se vedea în special Hotărârea Bakker, C-106/11, EU:C:2012:328, punctul 28 şi jurisprudenţa
citată).
(54) În ceea ce priveşte cauza principală, este necesar să se arate că raportul de muncă dintre pârâţii din litigiul
principal şi angajatorul lor prezintă diferite legături cu teritoriul Uniunii. Astfel, pârâţii menţionaţi au încheiat un con-
tract de muncă, pe teritoriul unui stat membru în care aveau domiciliul, cu un angajator a cărui insolvabilitate a fost
ulterior pronunţată de o instanţă din statul membru respectiv, pentru motivul că acest angajator desfăşura în acel stat
o activitate de exploatare şi avea în statul respectiv un sediu efectiv.
(55) Or, în ceea ce priveşte o garanţie cum este cea pe care o instituie Directiva 80/987 în sarcina statelor membre
şi având în vedere, printre altele, finalitatea socială a acesteia amintită la punctul 30 din prezenta hotărâre, astfel de
împrejurări dovedesc existenţa unei legături suficient de strânse între raporturile de muncă în discuţie şi teritoriul
Uniunii.
(56) Tertio, întrucât instanţa de trimitere s-a referit în decizia sa la articolele 91, 92 şi 94 din Convenţia Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind dreptul mării [1], precum şi la Hotărârea Poulsen şi Diva Navigation (C-286/90, EU:C:1992:453),
iar guvernul elen susţine că din dispoziţiile menţionate, lecturate în lumina jurisprudenţei menţionate, rezultă că
acestea ar fi încălcate dacă Directiva 80/987 ar trebui interpretată în sensul că de protecţia pe care aceasta o instituie
beneficiază lucrători angajaţi de o societate cu sediul social într-un stat terţ, pe o navă sub pavilionul aceluiaşi stat terţ,
trebuie făcute următoarele precizări.
(57) După ce a amintit, la punctul 13 din Hotărârea Poulsen şi Diva Navigation (C-286/90, EU:C:1992:453) că, în
temeiul dreptului internaţional, o navă are în principiu o singură naţionalitate, şi anume cea a statului în care este
înregistrată, Curtea a declarat la punctul 16 din hotărârea menţionată că, în vederea aplicării articolului 6 alineatul (1)
litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 3094/86 al Consiliului din 7 octombrie 1986 de stabilire a anumitor măsuri tehnice
pentru conservarea resurselor piscicole (JO L 288, p. 1), o navă înregistrată într-un stat terţ nu putea fi, aşadar, tratată
ca o navă care are naţionalitatea unui stat membru pentru motivul că prezintă o legătură reală cu acel stat membru.
(58) În aceeaşi hotărâre, după ce a arătat că legea aplicabilă activităţii echipajului nu depinde de cetăţenia membri-
lor acestui echipaj, ci de statul în care este înregistrată nava şi, eventual, de zona maritimă în care se află această navă,
Curtea a considerat de asemenea că acest articol 6 alineatul (1) litera (b) nu poate fi aplicat căpitanului şi celorlalţi
membri ai echipajului doar pentru motivul că sunt resortisanţi ai unui stat membru (a se vedea Hotărârea Poulsen şi
Diva Navigation, C-286/90, EU:C:1992:453, punctele 18 şi 20).
(59) În sfârşit, după ce a subliniat că respectivul articol 6 alineatul (1) litera (b) nu poate fi aplicat unei nave înre-
gistrate într-un stat terţ, în primul rând, atunci când aceasta se află în marea liberă, întrucât o astfel de navă este în
[1]
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, ratificată de România prin Legea
nr. 110/1996, publicată în M. Of. nr. 300/21.11.1996.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


32
CJUE

principiu supusă exclusiv legii statului al cărui pavilion îl arborează, în al doilea rând, atunci când navighează în zona
economică exclusivă a unui stat membru, întrucât se bucură de libertatea de navigaţie, nici, în al treilea rând, atunci
când traversează apele teritoriale ale unui stat membru, întrucât îşi exercită în acest mod dreptul de trecere inofensi-
vă, Curtea a statuat, în schimb, că o astfel de dispoziţie i se putea aplica atunci când se află în apele interioare sau, mai
precis, într-un port dintr-un stat membru în care este în principiu supusă competenţei jurisdicţionale depline a acestui
stat (a se vedea Hotărârea Poulsen şi Diva Navigation, C-286/90, EU:C:1992:453, punctele 22-29).
(60) Trebuie însă amintit că articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 3094/86 prevedea, referitor la
anumite specii halieutice, că, chiar şi în cazul capturării în afara apelor aflate sub suveranitatea sau sub jurisdicţia sta-
telor membre, acestea nu puteau fi păstrate la bord, transbordate, debarcate, transportate, stocate, vândute, expuse
sau puse în vânzare, ci trebuiau evacuate cât mai repede în mare.
(61) Spre deosebire de Regulamentul nr. 3094/86, Directiva 80/987 nu urmăreşte să guverneze o activitate efec-
tuată prin intermediul unei nave de către echipajul aflat la bordul acesteia precum pescuitul, stocarea, transportul,
debarcarea sau vânzarea de resurse halieutice, ci numai să impună fiecărui stat membru să garanteze lucrătorilor sa-
lariaţi, în special celor care au fost angajaţi anterior la bordul unei nave, plata creanţelor lor salariale neachitate după
ce angajatorul lor a fost declarat în stare de insolvabilitate în respectivul stat membru.
(62) Or, nu rezultă, în această privinţă, că dreptul internaţional public ar cuprinde norme care să aibă efectul de
a rezerva exclusiv statului al cărui pavilion îl arborează nava posibilitatea de a institui un asemenea mecanism de
garantare, cu excluderea respectivei posibilităţi pentru un stat pe teritoriul căruia se află sediul efectiv al activităţilor
angajatorului a cărui stare de insolvabilitate este astfel constatată de o instanţă din acest stat.
(63) Această situaţie nu se regăseşte în special în cazul articolului 92 alineatul (1) şi nici al articolului 94 alineatul (1)
şi alineatul (2) litera (b) din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării, la care se referă instanţa de
trimitere sau norme cutumiare anterioare care ar reflecta, eventual, aceste dispoziţii.
(64) Astfel, articolul 92 alineatul (1) din Convenţie are legătură cu jurisdicţia exclusivă de care dispune „în marea
liberă” un stat asupra navelor care arborează pavilionul său.
(65) Pe de altă parte, din articolul 94 alineatul (1) şi alineatul (2) litera (b) din Convenţie reiese că orice stat îşi exer-
cită în mod efectiv jurisdicţia şi controlul în domeniile administrativ, tehnic şi social asupra navelor care îi arborează
pavilionul şi că orice stat îşi exercită, în special, jurisdicţia în conformitate cu dreptul său intern asupra oricărei nave
care îi arborează pavilionul, precum şi asupra comandantului, a ofiţerilor şi a echipajului, pentru problemele de ordin
administrativ, tehnic şi social cu privire la navă.
(66) Or, este necesar să se arate că instituirea unui mecanism cum este cel prevăzut de Directiva 80/987, potrivit că-
ruia o instituţie de garantare dintr-un stat membru asigură plata creanţelor salariale neachitate de care marinari care
au fost angajaţi anterior pe o navă beneficiază faţă de angajatorul lor declarat în stare de insolvabilitate de o instanţă
din respectivul stat membru, nu împiedică statul pavilionului unei astfel de nave să îşi exercite în mod efectiv jurisdic-
ţia asupra acelei nave sau asupra echipajului acesteia în ceea ce priveşte aspectele de ordin social care privesc nava
menţionată, aşa cum prevăd dispoziţiile respective din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării.
(67) În al treilea rând şi în ceea ce priveşte împrejurarea că, în speţă, statul elen nu ar fi în măsură să impună an-
gajatorului plata unor contribuţii la fondul de garantare menţionat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 80/987,
trebuie să se arate, mai întâi, că decizia de trimitere nu cuprinde explicaţii în ceea ce priveşte originea unei astfel de
imposibilităţi.
(68) În continuare, din articolul 5 litera (b) din Directiva 80/987 reiese că o contribuţie a angajatorilor la finanţa-
rea instituţiilor de garantare este avută în vedere numai în cazul în care aceasta nu este acoperită integral de către
autorităţile publice, în aşa fel încât, potrivit economiei înseşi a directivei menţionate, legătura care poate exista între
obligaţia de cotizare a angajatorului şi intervenţia fondului de garantare nu prezintă niciun caracter necesar.
(69) În sfârşit, trebuie să se arate că, în speţă şi astfel cum reiese din decizia de trimitere, dată fiind împrejurarea
că Panagia Malta avea sediul efectiv în Grecia, falimentul acesteia a putut fi pronunţat de o instanţă din acest stat
membru prin aplicarea legislaţiei sale. Or, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 60 din concluzii, simpla
împrejurare că statul elen nu a prevăzut, eventual, în legislaţia sa ca o asemenea societate să aibă obligaţia de a plăti
contribuţii sau nu a făcut în aşa fel încât societatea menţionată să respecte obligaţia care i-ar reveni în temeiul legisla-
ţiei menţionate nu poate avea drept consecinţă privarea lucrătorilor în cauză de protecţia pe care o instituie Directiva
80/987.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


33
CJUE

(70) În această ultimă privinţă, trebuie amintit că articolul 5 litera (c) din directivă prevede în mod expres că obligaţia
de plată în sarcina instituţiilor de garantare există independent de îndeplinirea obligaţiilor de a contribui la finanţare.

2. Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 80/987 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte lucrătorii care
se află într-o situaţie precum cea a pârâţilor din litigiul principal, nu constituie o „protecţie echivalentă cu cea care
rezultă din [această] directivă” în sensul dispoziţiei menţionate o protecţie cum este cea prevăzută la articolul 29
din Legea 1220/1981 de completare şi de modificare a legislaţiei privind organismul de gestiune a portului din Pireu
în cazul abandonării marinarilor în străinătate.
(75) Atât din finalitatea Directivei 80/987, care urmăreşte să asigure un grad minim de protecţie tuturor lucrătorilor,
cât şi din caracterul excepţional al posibilităţii de excludere prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, reiese că
poate fi considerată protecţie „echivalentă” în sensul acestei dispoziţii doar o protecţie care, deşi se întemeiază pe un
sistem ale cărui modalităţi diferă de cele prevăzute de Directiva 80/987, asigură lucrătorilor garanţiile esenţiale defini-
te de aceasta (Hotărârea Comisia/Grecia, C-53/88, EU:C:1990:380, punctul 19).
(76) În ceea ce priveşte articolul 29 din Legea 1220/1981, trebuie să se arate că, astfel cum subliniază instanţa
de trimitere în întrebarea sa, protecţia instituită în temeiul dispoziţiei menţionate intervine numai în cazul abando-
nării marinarilor în străinătate, iar nu, astfel cum impune Directiva 80/987, ca urmare a intervenţiei insolvabilităţii
angajatorului.
(77) Or, trebuie să se constate, în această privinţă, că un angajator se poate afla în stare de insolvabilitate în sensul
Directivei 80/987 fără însă ca marinarii pe care i-a angajat să facă, pe de altă parte, obiectul unui abandon în străină-
tate în condiţiile prevăzute de respectivele dispoziţii naţionale.
(78) Rezultă că într-o asemenea situaţie, care corespunde tocmai celei a lucrătorilor în discuţie în litigiul principal,
aceleaşi dispoziţii nu prevăd plata către lucrători a creanţelor lor neachitate, garanţie care constituie însă, astfel cum
reiese în special din primul considerent al directivei menţionate, obiectivul esenţial al acesteia (a se vedea în acest
sens Hotărârea Comisia/Grecia, C-53/88, EU:C:1990:380, punctul 20).
(79) În aceste condiţii, dispoziţia naţională în cauză nu asigură lucrătorilor care se află într-o situaţie precum cea a
pârâţilor din litigiul principal o protecţie echivalentă cu cea care rezultă din Directiva 80/987.

III. Perioade de repaus ale conducătorului auto – Reglementare a unui stat membru care privează un angajat
aflat în deplasare în interesul serviciului de dreptul la indemnizaţiile forfetare de cazare în cazul cazării garantate de
angajator pe cheltuiala acestuia – Regulamentul (CE) nr. 561/2006.
Ordonanţa din 18.02.2016 în cauza C-325/15 [1] – Ś. şi alţii. Trimitere preliminară din partea Tribunalului Districtual
Wrocław-Śródmieście din Wrocław, Polonia, în cadrul unui litigiu având ca obiect obligarea angajatorului la rambursa-
rea cheltuielilor de cazare, aferente nopţilor petrecute în cabinele vehiculelor, care erau concepute ca fiind şi cabine
de dormit, către salariaţi, conducători de camioane de peste 12 tone, în cadrul unei activităţi de transport internaţio-
nal de mărfuri de mărfuri (EU:C:2016:107).
În temeiul contractului de muncă, reclamanţii aveau dreptul la o indemnizaţie forfetară pentru munca desfăşura-
tă în timpul nopţii, iar angajatorul a refuzat să plătească reclamanţilor menţionaţi indemnizaţiile forfetare solicitate
pentru nopţile petrecute la bordul vehiculului lor, pentru motivul că le asigurase cazare gratuită în cabina vehiculului
în cauză.
Regulamentul (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 privind armoni-
zarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor
(CEE) nr. 3821/85 şi (CE) nr. 2135/98 ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 3820/85 al Consiliului,
în special articolul 8 alineatul (8) din acesta, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţio-
nale care prevede condiţiile în care conducătorul unui vehicul poate pretinde rambursarea cheltuielilor de cazare
generate de activitatea sa profesională.

[1]
Sursa:http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=174606&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid
=1070283.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


34
CJUE

Art. 8 alin. 8 din Regulamentul (CE) nr. 561/2006 [1] prevede următoarele:
„În cazul în care un conducător auto solicită acest lucru, perioadele de repaus zilnic şi perioadele de repaus săptă-
mânal reduse departe de baza de staţionare a vehiculului pot fi efectuate la bordul vehiculului, cu condiţia ca acesta
să fie dotat cu cabină de dormit corespunzătoare [pentru fiecare conducător auto] şi să fie în staţionare.”
(19) Rezultă din modul de redactare a acestei dispoziţii că aceasta priveşte doar organizarea anumitor perioade
de repaus de care beneficiază un conducător auto în cadrul activităţii sale profesionale, iar nu indemnizarea acestor
perioade de repaus.
(20) În această privinţă, este necesar să se precizeze că Regulamentul nr. 561/2006, care armonizează în special
normele referitoare la perioadele de conducere, la repausul şi la pauzele care trebuie respectate de către conducătorii
auto care asigură transportul rutier de mărfuri şi de călători, lăsând în acelaşi timp legiuitorului naţional posibilitatea
de a adopta dispoziţii mai favorabile pentru conducătorii auto respectivi, nu conţine nicio dispoziţie referitoare la
indemnizaţiile de care ar putea beneficia astfel de conducători auto cu ocazia exercitării activităţii lor profesionale.

IV. Trimitere preliminară – Necompetenţă vădită – Egalitate de tratament şi nediscriminare – Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene – Directivele 76/207/CEE şi 2006/54/CE – Art. 6 alin. (1) TUE – Reglementare
naţională care prevede acordarea unui spor numai cadrelor universitare care au obţinut titlul de doctor înainte de
intrarea în vigoare a acestei reglementări.
Ordonanţa din 14.04.2016 în cauza C-328/15 [2] – Andreea-Corina Târşia. Trimitere preliminară din partea Tribu­na­
lului Sibiu, în cadrul unui litigiu având ca obiect obligarea Statului Român şi a universităţii angajatoare la plata sporului
de doctorat (EU:C:2016:273).
Reclamanta a obţinut titlul de doctor în drept în anul 2010 şi, ca urmare a abrogării anterioare a prevederii legale
privind sporul de doctorat (abrogarea art. 50 şi art. 90 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, prin Legea nr. 330/2009, re-
spectiv OUG nr. 1/2010), nu a putut beneficia de acest spor, în condiţiile în care colegii acesteia, cadre didactice care
obţinuseră acelaşi titlu anterior abrogării, beneficiază în continuare de sporul respectiv.
(17) Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 6
TUE, articolul 20, articolul 21 alineatul (1) şi articolul 52 din cartă, precum şi Directivele 76/207 şi 2006/54, în măsura
în care consacră principiile egalităţii şi nediscriminării, se opun unei reglementări naţionale referitoare la salarizarea
personalului didactic, precum cea în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia cadrele didactice universitare care au
dobândit titlul de doctor anterior intrării în vigoare a acestei reglementări primesc sporul doctoral, în timp ce cadrele
didactice care au obţinut acest titlu ulterior nu beneficiază de un astfel de spor.
(18) În cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate interpreta dreptul Uniunii
numai în limitele competenţelor atribuite Uniunii Europene (a se vedea Ordonanţa din 14 decembrie 2011, Corpul
Naţional al Poliţiştilor, C-434/11, nepublicată, EU:C:2011:830, punctul 13, şi Ordonanţa din 7 martie 2013, Sindicato
dos Bancários do Norte şi alţii, C-128/12, nepublicată, EU:C:2013:149, punctul 9).
(19) Curtea nu este, printre altele, competentă să răspundă la o întrebare adresată cu titlu preliminar atunci când
este evident că dispoziţia din dreptul Uniunii supusă interpretării Curţii nu este aplicabilă (a se vedea Hotărârea din
20 martie 2014, Caixa dʼEstalvis i Pensions de Barcelona, C-139/12, EU:C:2014:174, punctul 41 şi jurisprudenţa citată).
(20) În această privinţă, este necesar să se arate, mai întâi, că Directiva 76/207, invocată de instanţa de trimitere,
a fost abrogată prin Directiva 2006/54, numai aceasta din urmă fiind aplicabilă ratione temporis situaţiei de fapt din
cauza principală.
(21) În ceea ce priveşte, în continuare, domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/54, trebuie să se
constate că aceasta urmăreşte să garanteze, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1, egalitatea de tratament între
femei şi bărbaţi în materie de încadrare în muncă şi de muncă. Or, diferenţa de tratament evidenţiată de instanţa de
trimitere în cauza principală, şi anume diferenţa de salariu dintre cadrele didactice universitare după cum acestea au
obţinut titlul de doctor înainte sau după o anumită dată, nu are legătură cu o discriminare întemeiată pe sex în sensul
acestei directive şi, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acesteia.

[1]
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32006R0561&qid=1463246631541&from=RO.
[2]
Sursa:http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=176904&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid
=1070283.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


35
CJUE

(22) În ceea ce priveşte, în sfârşit, articolul 6 TUE şi carta, trebuie amintit că rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă
că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii, printre care se numără principiile egalităţii de
tratament şi nediscriminării, au vocaţie de a fi aplicate în toate situaţiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în
afara unor asemenea situaţii (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 14 decembrie 2011, Boncea şi alţii, C-483/11 şi
C-484/11, nepublicată, EU:C:2011:832, punctul 29, şi Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10,
EU:C:2013:105, punctul 19 şi jurisprudenţa citată).
(23) Astfel, articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispoziţiile acesteia se adresează statelor membre numai
în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, care atribuie o valoare juridică
obligatorie cartei, precum şi articolul 51 alineatul (2) din aceasta din urmă precizează că dispoziţiile cartei nu extind
în niciun fel competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie
2014, Siragusa, C-206/13, EU:C:2014:126, punctul 20, Ordonanţa din 19 iunie 2014, Balázs şi Papp, C-45/14, nepu-
blicată, EU:C:2014:2021, punctul 20, şi Ordonanţa din 17 iulie 2014, Yumer, C-505/13, nepublicată, EU:C:2014:2129,
punctul 25).
(24) În consecinţă, atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu
este competentă să o examineze, iar dispoziţiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul
acestei competenţe (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punc-
tul 22, Hotărârea din 27 martie 2014, Torralbo Marcos, C-265/13, EU:C:2014:187, punctul 30, şi Hotărârea din 8 mai
2014, Pelckmans Turnhout, C-483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).
(25) Or, în speţă, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 20 şi 21 din prezenta ordonanţă, situaţia de fapt din cauza
principală nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii şi niciun element din decizia de trimitere nu lasă să se
creadă că reglementarea naţională în cauză ar urmări punerea în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51
alineatul (1) din cartă.
(26) Rezultă că diferenţa de tratament în discuţie în litigiul principal intră numai sub incidenţa dreptului naţional, a
cărui interpretare este exclusiv de competenţa instanţei de trimitere. În consecinţă, competenţa Curţii de a răspunde
la prezenta cerere de decizie preliminară nu este dovedită.
(27) În aceste condiţii, trebuie să se constate că, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedu-
ră, Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunalul Sibiu.

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 5/2016 » Litteris e-Publishing


36
Revista de
Jurisprudență
Europeană Litteris
e-publishing

INFORMAŢII GENERALE:
Număr de exemplare pe an: 10
Număr de pagini: 30-40/ exemplar
Frecvenţa: lunară

Litteris e-publishing
Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10
Cod 23581, Sector 2, Bucureşti
Tel 021.242.01.61
Mobil: 0745.327.443

S-ar putea să vă placă și