CARACTERIZREA LUI HARAP- ALB

Basmul (din sl. basnĩ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire,
snoavă şi legendă una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din Antichitate,
răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că
prezintă evenimente şi personaje care posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea
sunt reale sau seamănă cu realitatea. Miraculosul din basme poartă, astfel, numele de fabulos şi
reprezintă, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic
modern, în care desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se
manifestă în realitatea cotidiană drept o continuare a ei.

Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi armonizează
structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea scriitorului şi integrând
teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia
basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu
persoana întâi şi a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă
subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi
portretistice şi motive proprii autorului în scenariul basmului, care îi conferă originalitate şi atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare
verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adaugându-
le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte.

Personajele sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes. Trăiesc numai în lumea
ficţiunii, nu au consistenţă, dar mimează realitatea şi uneori „concurează starea civilă”. Alteori nu au
nicio legătură cu realitatea, sau doar e o legătură simbolică, bazată pe o idee (de exemplu, zmeii din
basmele populare).
În basme, personajele sunt polarizate etic, întruchipând categorii morale, posedă însuşiri
excepţionale şi chiar supranaturale, au un grad înalt de idealizare, constituind modele de virtute, forţă,
frumuseţe asumate prin tradiţie sau, dimpotrivă, personificări ale răului în ordine socială sau morală.
Pot fi credibile (împăraţi, împărătese, prinţese) sau prin excelenţă imaginare, fantastice (zmei,
zmeoaice, balauri).
Personaj central al basmului Povestea lui Arap-Alb, Harap-Alb, este în egală măsură un model
de erou de Bildungsroman, tocmai fiindcă suportă o experienţă de ordin iniţiatic, şi astfel devine
credibil. Figurează în aceeaşi categorie estetică a binelui propusă de fabulosul feeric, fiind surprins pe
poziţii antagonice cu Spânul şi Împăratul Roş, la rândul lor simboluri ale maleficului, şi este complex,
căci evoluează în raport cu acţiunea.
La începutul basmului are un statut privilegiat. Ele este fiul craiului, iar în maniera basmului
popular este mezinul familiei, reprezentând în sensul acesta „o vârstă şi o criză” . Ca vârstă poate fi
situat, graţie statutului în familie, la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, având din această cauză
un caracter încă neformat, dar mult mai deschis la iniţiere. Semnifică şi o criză de personalitate, căci

1
este judecat prin raportare la fraţii mai mari: dacă aceştia nu au reuşit la proba născocită de crai, nici
el nu este capabil.
Atipic creaţiei populare, la acest prim nivel, eroul nu are un nume, fiind identificabil prin etichetări
de tipul „fiul craiului” sau „crăişorul”, în virtutea unei mentalităţi arhaice, conform căreia omul este
acceptat de grup şi capătă practic identitate socială doar la vârsta maturităţii.
Chiar la începutul călătoriei îşi modifică statutul, acesta fiindu-i furat prin vicleşug. Episodul
întâlnirii cu Spânul în acel codru labirintic devine foarte important, pentru că deturnează sensul iniţierii.
Tânărul urma să devină stăpânitor, căci acesta este rostul călătoriei sale, şi ar putea aplica unul din
două modele posibile: tiranul sau domnitorul înţelept, blând şi comunicativ cu supuşii. Spre a opta în
mod sigur pentru cel de-al doilea model (pentru care are o evidentă predispoziţie, căci Sfânta
Duminică îl numeşte „luminate crăişor”), este silit să experimenteze primul, dar din ipostaza supusului.
Acum eroul capătă un nume, Harap-Alb. Antroponimul nu este generic, precum în basmele
populare, şi conţine o antiteză în termeni. La nivel denotativ, „Harap” identifică statutul social al eroului
- slugă a Spânului, iar „Alb” evidenţiază elementul care-l face distinct în raport cu alte slugi. La nivel
conotativ însă, numele dezvăluie dimensiunea simbolică a personajului, care este un „amestec” de
calităţi şi defecte, care, pe parcursul călătoriei iniţiatice se vor decanta. Pe de altă aparte, adjectivul
alb avertizează asupra esenţei reale, care nu poate fi trucată.
Iniţierea eroului se produce destul de greu. Această rezistenţă la iniţiere fusese anticipată de
reacţiile eroului dinainte de a pleca la drum, atunci când Sfânta încearcă să-l convingă să o miluiască,
iar calul să fie ales, în ciuda aspectului de mârţoagă răpciugoasă. Feciorul demonstrează că nu ştie să
ghicească în jocul acesta al esenţelor şi aparenţelor, dar va trebui să asimileze.
Odată ajuns la curtea unchiului său, eroul învaţă lecţia răbdării şi a umilinţei, căci Spânul îi
vorbeşte urât, ba chiar îl şi loveşte. Şi este silit să doarmă în grajd. Are momente de disperare, dar
beneficiază de susţinerea morală necesară, căci Sfânta îl călăuzeşte iar calul îi ţine discursuri pe
seama necesităţii răului în lume.
Aventura sa abia începe, deoarece, în intenţia de a-l ucide, Spânul îl supune unor probe
imposibile: să aducă salată din Grădina Ursului, pielea cerbului fermecat şi pe fata Împăratului Roş.
Primele două probe sunt trecute cu succes, graţie Sfintei Duminici şi calului, care ştiu întotdeauna ce e
de făcut, dar a treia încercare se anunţă hotărâtoare.
Pe drumul spre noua împărăţie întâlneşte nişte creaturi ciudate: Flămânzilă, Setilă, Gerilă,
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Portretele adjuvanţilor sunt pitoreşti, realizate prin hiperbolă, având la
bază categoria grotescului, dar Creangă reuşeşte să o convertească în comic. Ajunşi la curtea
Împăratului Roş, în tovărăşia lui Harap-Alb, ei au îndrăzneala de a o cere pe fată, dar sunt priviţi cel
puţin cu neîncredere, şi de aceea supuşi altor probe.
În cele din urmă fata este dată, iar eroul se îndreaptă spre curtea unchiului său. Fata începe să-l
îndrăgească pe Harap-Alb şi dă în vileag netrebnicia Spânului, care, în răutatea sa, îl ucide pe erou.
Se realizează în felul acesta o ultimă iniţiere, în moarte, un fel de încercare de a cuceri eternitatea,
prin relativizarea timpului, fapt sugerat de somnul nedefinit care-l cuprinde dintr-o dată. Valorificându-
şi potenţialul magic, fata, care era „vestită farmazoană” (< gr. „farmakos”- vindecător), îl readuce la

2
viaţă, cu ajutorul apei vii şi al apei moarte, sugestii ale regenerării şi ciclicităţii, ca şi prin smicelele de
măr dulce, simbolizând dragostea.
După ce calul pune capăt răului, are loc nunta împărătească, prin care Harap-Alb capătă
statutul de stăpânitor dar şi de om matur, intrat în rândul lumii.
La nivelul construirii portretului acestui erou se observă nerespectarea modelului popular,
care nu admite, de regulă, o reprezentare fizică în detaliu, căci valoarea omului este dată de caracter
şi nu de înfăţişare. Aceasta din urmă poate fi considerată implicită, din moment ce verişoarele îl
priveau cu drag, şi nu doar din milă, iar fata Împăratului Roş se îndrăgosteşte de el. Accentul se
deplasează însă în chip evident către portretul moral care, la rândul său, este atipic unui erou de
basm, pentru că nu însumează doar virtuţi, ci admite şi defecte, iar calităţile sunt mai curând cele ale
omului simplu.
Faţă de rolul distribuit, Harap-Alb manifestă o evidentă rezistenţă. Ar fi trebuit să înfrunte ursul
care păzea podul dintr-un impuls personal, dar cu siguranţă ar fi manifestat aceeaşi reţinere dacă nu
ar fi fost calul, care să îl avertizeze că este vorba de tatăl său. Ne-am fi aşteptat ca şi probele la care îl
supune Spânul să fie trecute prin vitejia specifică unui erou de basm, dar adevărul e că mereu este
cineva care să îl ajute. Nici răul nu este pedepsit din iniţiativă personală, căci moartea Spânului e
meritul calului.
Ca orice tânăr lipsit de experienţă. Harap-Alb ezită, greşeşte, nu discerne aparenţa de esenţă
(travestiul Spânului îl induce uşor în eroare), nu are răbdare să îi asculte pe cei bătrâni (o ignoră pe
Sfântă atunci când aceasta cerşeşte un bănuţ), este un plângăcios şi chiar îl bat gânduri de
sinucidere. Harap-Alb are însă şi calităţi: îi este ruşine să-şi facă de râs părintele, manifestă supunere
şi îşi respectă jurământul, chiar dacă acceptă umilinţe, devine ascultător şi face aşa cum îi spun
Sfânta şi calul, căci reţine că cei cu experienţă sunt nişte înţelepţi.
Este milos şi preferă să îşi pună viaţa în pericol pentru a o salva pe cea a furnicilor, şi e harnic,
construind un stup albinelor călătoare. Dar cea mai mare calitate demonstrată în partea a doua a
drumului este vocaţia prieteniei. Întâlnind pe cei cinci uriaşi, nişte făpturi singuratice, căci înfăţişarea
dezagreabilă îi sperie pe oameni, Harap-Alb ştie acum să ghicească dincolo de aparenţe. Tânărul mai
are însă ceva de învăţat: valoarea prieteniei. Este tolerant cu defectele însoţitorilor săi şi are destulă
răbdare pentru a rezista probelor impuse de Împăratul Roş. Nu se mai plânge, acţionează ferm şi ştie
că uneori a cere ajutorul e dovadă de înţelepciune. Poate să-şi domine sentimentele, căci şi el se
îndrăgosteşte de fata împăratului, dar nu face nimic pentru a o ţine pentru sine şi respectă acel cod al
onoarei cavalereşti, neîncălcând jurământul.
În final, pentru a fi desăvârşit ca om, va cunoaşte şi iniţierea în iubire, astfel învingând moartea.
Toate aceste trăsături sunt evidenţiate prin sistemul de relaţii care se concretizează cu toate
celelalte personaje. De exemplu, prin relaţia cu tatăl său, crăişorul se dovedeşte un fiu iubitor. De
aceea când tatăl este mâhnit din cauza nevredniciei fraţilor mai mari, crăişorul plânge şi suferă,
gândindu-se ce ar putea face să şteargă ruşinea de pe obrazul părintelui. Spânul reuşeşte să-l
păcălească, speculând aceeaşi teamă de a nu dezamăgi, căci dacă nu ar găsi ieşirea din codrul
labirintic, tânărul ar fi nevoit să se întoarcă şi ar produce acelaşi necaz ca şi fraţii săi.

3
 Relaţia cu Spânul este conflictuală, dar absolut necesară în formarea eroului ca om şi viitor
împărat. Calul teoretizează acest aspect şi recunoaşte că ar fi putut să îl învingă, dar un asemenea
act nu s-ar înscrie în scenariul basmului. Şi Sfânta Duminică explică necesitatea răului. Pentru ea
funcţionează, cu rol moralizator, noţiunea de destin, pe care Harap-Alb trebuie să şi-l asume. Lumea
se înscrie într-un dat existenţial, din care eroul nu poate să iasă: viitorul şi trecutul sunt imuabile,
prestabilite, de aceea Sfânta Duminică nu face decât să constate acest lucru: „Aşa e lumea asta şi, de
ai face ce ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul
capului”.
Suportând umilinţele Spânului, Harap-Alb capătă înţelepciunea necesară de a judeca lucrurile
prin aceeaşi viziune. Acceptă faptele ca pe un dat şi are suficientă forţă morală de a-şi păstra
legământul făcut, chiar dacă i s-a smuls cuvântul prin vicleşug.
Relaţia cu năzdrăvanul cal este stabilită chiar de la început de acesta din urmă, iar crăişorul va
respecta egalitatea propusă şi îl va trata ca pe un confident, în care tânărul are totală încredere. Şi
relaţia cu Împăratul Roş este relevantă, căci Harap-Alb îl tratează mereu cu deferenţă, învăţând de
fapt normele conduitei la curte.
Dacă ne referim la celelalte personaje, vom constata că toate sunt nişte „pedagogi” ai novicelui
Harap-Alb. Craiul e primul pedagog, învăţându-şi fiul să aibă simţul onoarei, să fie mândru şi corect.
De la el a învăţat mezinul să descifreze subînţelesurile din vorbele celorlalţi. Sfânta Duminică e
pedagogul bun, care face totul în locul lui, îi dă problema gata rezolvată. Este personajul donator.
Spânul este pedagogul rău. E neiertător şi îl pune mereu în primejdie. Efectul va fi întotdeauna contrar
aşteptărilor. Spânul face din el un erou. Calul e pedagogul rezervat, care supervizează totul şi
intervine numai când e strict necesar. Este ajutorul şi confidentul tânărului năpăstuit.
Împăratul Roş este străinul care-l tratează cu duritate şi indiferenţă, care îl învaţă să nu aştepte
milă de la nimeni.
Trebuie să menţionăm şi funcţiile personajului într-un text narativ. Cea mai întâlnită funcţie a
personajului în textele tradiţionale este aceea de acţiune. Personajul este doar erou. Funcţia de
interpretare presupune faptul că acesta este şi actor, adică se mişcă şi judecă evenimentele, îşi
exprimă întotdeauna atitudinea sa subiectivă faţă de evenimentele narate. Personajul poate avea şi o
funcţie opţională de interpretare, fiind personaj-narator, subiect al actului narativ.
Aşadar, drumul iniţierii protagonistului în viaţă, dincolo de toate învăluirile simbolice şi alegorice,
rămâne un exemplu formativ pentru orice tânăr obişnuit, indiferent de epocă. În timp ce în lumea
contemporană formarea nu mai este o iniţiere, ci o descoperire a lumii fără nicio logică progresivă,
construcţia personajului din Povestea lui Harap-Alb propune un model de evoluţie care nu arde
etapele.