Sunteți pe pagina 1din 24

^üpw,

CEÂEĂRUI

Anul ül. Sibiiu, 1 Septembre st. y. 1907. Nr. 17.

©BCU Cluj
S Ü M A R ü L.
0. Goya . . . Iosif Valcan. O. C. T. . . . Foi răsleţe. La noi, in vii-
RI. Cicira . . . Rdiiceri aminte. şoara de H. Sadoveanu.
G. fkirnu . . . rtonu mente antice din Roma: r\. Sadoveanti Cearta.
Zoe Gârbea . Expoziţia de artă din Vene­
Palatinul.
ţia (1907).
rAaria Ccinţan . Răsare (poezie). Cronica: t B. P. Hasdeu. Asociaţiunea
1. Borcia . . . Iîigenia în Taurida de Goethe, naţională în Arad pentru cul­
Act. V. tura poporului român, un în­
O. C. T. . . . Bicentenarul lui Buîîon. drăzneţ. Barbarie. Ştiri.
11 ( i s t r a t i u n i : Vederi din Roma: Palatinul.

ABONAMENT:
Susiro--Mngaria:
l an 12 cor. Ed. de kix . . . 20 cor.
6 lani 6 ,, , 10 ,,
Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor.
România şi în S t r ă i n ă t a t e :
1 an 16 cor. Ed. de lax . . . 25 cor.
6 lani 8 ,, „ „ ,, . . . 13 ,,
Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor.
Reclumaţiile sunt a .-e face în curs de 15 zile după (tpuriţia fiecărui număr. Pentru urice
scltimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postule.
Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).

h apărat în editura revistei „Luceafărul"

A. O. Maior Omer

Biblioteca Copiilor ILIADA


Voi. II 12 cântări traduse în versari
de
numeroase ilastratiani. George Murnu
cu ilustraţii admirabile. •**-—
Gel mai poírit» ii dar pentru
Primul folum din
—**• c o p i i . •**- —
ISiblioteca scriitorilor Străini.

Preţul: Cor. 1.60, Cei 2. Preţul: Cor. *.—, Cei 5.


-ee^sH plus porto postai 20 bani. -<§*£»-

©BCU Cluj
LUCEAFĂRUL
REVISTA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOilĂORI PE LUNĂ
scib îngrijirea dlor : Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu.
Cei colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. ÍW. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia,
I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu,
M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. Ü. Soricu.

ORICE REPRODUCERE OPRITA

! Tosiî Vulcan.
Un condei al vremilor apuse.
Cât de ameţitor e vârtejul vremii. Smuls în zile apuse, condei muiat în însufleţirea unor zile
pripă din întunerec, neamul nostru merge re­ cari nu se mai cunosc. Astăzi când se iveà în
pede înainte. In drumul lui grăbit îşi preme- mijlocul nostru, cu zimbetul bun, cu glasul tre­
neşte rândurile de ostaşi, îşi schimbă cu iuţeala murător, cu ochii înlăcrimaţi de dragoste, părea
căpeteniile. In frământarea vieţii noastre literare un sol întârziat al unei oştiri sfărâmate. Bună­
e o alergare spornică, o întrecere avântată. Ca tatea lui. credinţa lui, cuvintele de entusiasm,
într'o luptă aprinsă cetele răzbat, fără popas, în- pe cari le rostea, veneau din adâncimea unei
nainte spre culme. Acest avânt nu mai are clipe vremi care nu mai e a noastră, care s'a stins
de repaos liniştit; ostaşii, răniţi ori doboriţi de El a fost un harnic muncitor al redeşteptării
osteneală, rămân în urmă, privind cu ochii în­ noastre. In zilele de însufleţire, cu greşurile lor
duioşaţi cum cei puternici încă se aruncă pripiţi cinstite, Vulcan prin o stăruinţă îndelungată şi-a
spre culme. E o goană însetată aceasta, înfer- găsit un drum mai bun. Condeiul lui a învăţat
bântată de îndemnuri şi ţinte nouă. Fiecare zi, delà mai marii zilei. A coborît pe hârtie gân­
fiecare clipă îşi are biruitorii şi înfrânţii săi- durile cari pluteau în văzduhul încărcat, a scris
Vrednicia de ieri se uită grabnic şi în lupta bucuriile şi durerile neamului. A povăţuit după
oţelită se călesc în pripă fapte nouă. Felul de putinţă, a căutat să îndrepte şi a croit începuturi
luptă se schimbă, armele se înlocuiesc cu gră­ de muncă nouă. Nu avântul unui puternic talent,
bire. Oşteanul bătrân se trage ostenit'la o parte şi ci stăruinţa şi hărinicia l-au ridicat. Nu un mare
în curând nu mai poate desluşi mersul războiului. scriitor, ci un cinstit învăţător a fost. Poeziile
Comandantul lui s'a prăbuşit, lozinca s'a schimbat. lui, novelele şi dramele nu poartă pecetea ar­
Cu durere se gândeşte la mărirea îngropată a tistului, ci gândul bun, dorul învăpăiat al celui
bunilor viteji de odinioară, la tovarăşii de cinste care vrea să crească şi să înveţe pe alţii. Prin
şi cu o umbră de amărăciune pe frunte se iveşte toate străduinţele lui ni se înfăţişează ca un
tot mai rar la praznicul nou-veniţilor. El simte, harnic precursor al unei mişcări literare.
că oamenii lui s'au dus şi că în această lume Muncă bună şi roditoare a săvîrşit prin re­
nouă fiecare zi îl face mai străin, mai singur. vista »Familia«, susţinută de dânsul vreme de
Ca o chemare de departe, ii răsare întârziatului patruzeci de ani. Cine cunoaşte cât de cât nă­
chipul mândru al celor prăbuşiţi şi el cu sufletul cazurile cu cari a avut să lupte in trecut şi are
robit de chemarea lor, cu surisul de împăcare să lupte şi astăzi o revistă literară în Ardeal,
al drepţilor închide ochii. La groapa lui se aduce — îşi va da seamă de hărnicia răposatului.
închinarea cinstei şi toţi oştenii descoper capul, La groapa lui noi privim înduioşaţi şi lite­
judecând o clipă legea acestei treceri eterne, ratura noastră va cinsti totdeauna în răposatul :
apoi valul îi duce mai departe urmând porunca pe harnicul răspânditor al cuvântului, pe însu-
veşnicei premeniri. fleţitul gregar al cetei număroase, care înainte
Un oştean al acestei premeniri a fost şi ră­ cu zeci de ani a apropiat de cărări bune rostul
posatul Iosif Vulcan. Drumeţul harnic al unor literelor noastre. O. G.

©BCU Cluj
360 LUCEAFĂRUL Nrul 17. 1907.

Aduceri aminte.
V. ne ia cheful delà hoinării mai mari, înspăimân-
— Vine tata-moş! tându-ne cu grozava poveste a copiilor pierduţi
Când tata ne spunea vestea aceasta, rămâneam în pădure şi cu aceea a lui Robinson cel ne­
deodată astâmpăraţi din sbenguelile noastre co­ ascultător . . .
pilăreşti. Ne gândiam la frumosul bătrân, cu Seara, când aprindeam lumina şi ne aşezam
barba albă şi cu manile tremurătoare, care la masă, mâneam cuviincioşi, băgând de seamă,
venia cu buzunarele pline de toate bunătăţile. dacă moşul observă, ce frumos mâncăm. Şi moşul
Nici n'apucà bine saşi scuture cizmele de ză­ povestea şi râdea şi spunea vorbe latineşti, din
padă ori să-şi lapede bunda cu blană de lup, cari noi nu înţelegeam nimic.
când ne şi acăţam de manile lui reci ca ghiaţa. La despărţire, moşul ne spunea iarăş să fim
îi sărutam manile şi ne ascundeam în blana băieţi buni, că apoi ne duce la el, când se des-
caldă a bunzii, cu linguşiri. Bătrânul râdea cu primăvărează.
ochii în lacrămi. Şi iarna întreagă aveam ce visa.
— Ia spuneţi voi lui tata-moş, care aţi fost De câteori nu vedeam Buciumul în vis, de
mai bun ? câteori nu ne întrebam, dacă n'a sosit încă pri­
Şi cum nu îndrăsnia nimeni să spună o vorbă, măvara, când vedeam că gerul mai conteneşte
bătrânul îşi punea ochelarii şi ne privià eu necaz şi florile de zăpadă nu mai sunt aşa groase pe
prefăcut : geamuri.
— Bine, nepoţeilor, adecă voi n'aţi fost buni? Dar primăvara erà departe încă.
Atunci nici nu vă dau nimic, din ce v'am adus . . . După două-trei zile mai călduţe, se pornià
Mama, mai îngăduitoare, se amesteca în vorbă iarăş zăpadă din greu şi vântul urla prin coşuri,
şi promitea, în locul nostru, că o să fim buni şi spulberându-ne nădejdile, deodată cu fulgii de
ascultători de aci înainte. zăpadă.
Moşul se îndupleca şi el, scoţând de prin bu­ Tot întrebam, din ce în ce mai îngânduraţi:
zunare mere şi nuci şi puşti de soc şi, pe dea­ — Când vine odată primăvara?
supra, fiecăruia câte doi »husoşi«. — Când vin rândunicile... atunci vine şi
Şi se pornià apoi voia bună. Ne strâmtoram primăvara.
în cornul vetrii şi, gustând din bunătăţile aduse Când pe urmă se ivià cea dintâi rândunică,
de el, îl priviam cu coada ochiului, prin uşa nu mai ştiam, ce să facem de bucurie. Număram
descrepetiţă, cum povesteşte cu tata şi cu mama. acum zilele şi făceam pregătiri de ducă; ştiam,
Barba mare, albă, îi saltă pe piept şi ochii lui că moşu nu mai are să întârzie mult.
verzui se abăteau adese, peste ochleari, înspre noi. Şi într'o dimineaţă mai călduţă, numai ce ne
Ne strecoram apoi sfioşi în chilie şi el ne lua pomenim prin vis că auzim clopoţeii delà că­
pe genunche, ne saltà, şi ne mângăia părul bălan. ruţa moşului, le cunoşteam doar aşa de bine !
— Aşa-aşa, nepoţele, să fiţi voi buni şi cu­ Moşul apare in prag, deschizând uşa cu sgomot:
minţi, că apoi la vară vă duce moşu la Buciu­ — Sus, nepoţei, că vă duce moşu la Buciumani !
mam cu căruţa. Nici nu ştiu, cum săriam din aşternut şi cum
Era cea mai mare fericire, la care se putea ne îmbrăcam, cât ai clipi din ochi. Ne cocoţam
avânta închipuirea noastră copilărească. Cum nu apoi pe jilţul căraţii, pe fânul din coş, cer-
trecusem niciodată hotarul oraşului, ni se părea, tându-ne al cui să fie locul din jilţ, de lângă moşu.
că moşul şede foarte departe, pe un tărâm cu Bătrânul, dupăce isprăvia cu târguelile ce mai
totul înstrăinat. Lumea cunoscută de noi, se re­ aveà prin oraş, venea să facă pace, spunând că
strângea între dealurile, cari se vedeau delà geam. unul va şedea pe genunchele lui, iar altul,
Nu încercasem niciodată, să ne dăm seama, ce lângă el. Căruţa pornià, în cântecul dulce al
mai e d i n c o l o de acele dealuri. Erà poate un clopoţeilor şi la capul oraşului, moşul ne spunea
alt tărâm, cu alţi oameni, cu oameni sălbatici să luăm petricea în gură, că de aci încolo
chiar, dupăcum ne spusese odată mama, ca să trecem prin locuri necunoscute.

©BCU Cluj
Nrul 17, 1907. LUCEAFĂRUL 361

Noi priviam cu ochi mari la dealurile nouă, nata. Carul erà încărcat cu fân şi aşternut cu
la pădurea ce se îndesa tot mai mult, în faţa ţoale şi noi ne îngrămădirăm în vârful lui. Erau
noastră. Culmile se ridicau şi se ţineau mai mai mulţi băieţi, toţi de o seamă, şi două fetiţe
strânse întreolaltă, în vreme-ce, ici colo, se iveà cu ochii negri-negri, şi cu zimbet... cum nu
câte un minunat brad, prin desişul abia înverzit mai văzusem.
al pădurii. Delà o vreme brazii erau tot mai Ce iute am legat prietinie !
deşi, pănăce ne pomeniam deodată cu o întreagă Carul ni se părea prea strâmt acum şi noi
pădure de brazi : un covor verde-albastru aruncat o luarăm la goană, pe coastă în sus, printre
peste culmea munţilor, pană departe în zare. brazi. Mă obosisem, dar îmi erà ruşine să mă
Trecurăm pe sub o stâncă povârnită pană în opresc, când vedeam că ceialalţi aleargă ca nişte
drum, pe un drum rău şi prăpăstios, şi moşul iepuri, ales cele două fetiţe, cari alergau în
începu să ne povestească: frunte, cu părul în vânt, cu picioruşele goale...
— Vedeţi, dragii moşului, asta e Peatra lui Ne oprim în faţa stâncii, lângă izvor. Iota
Caliman. Când eram popă tânăr, şedeam în Abrud strigă de departe, sa nu bem apă aşa încălziţi,
şi veniam numai Dumineca la Bucium, să fac dar cine-1 ascultă ! Ingenunchiaţi pe muşchiul
sfânta slujbă... Şi era pe aici, prin pădurile moale, scoatem apa în pumni şi nu ne mai pu­
estea, un hoţ mare, care a omorît mulţi oa­ team sătura. Când să ne ajungă sluga cu ca­
meni... îi zicea: Danciu. Aici, la Peatra lui rul, noi eram pe vârful Detunatei. Băieţii ceia­
Caliman îmi ieşiâ în cale şi-mi zicea: »Bună lalţi îndrăsniau să se apropie pană de margine;
ziua, domnule părinte, n'ai nişte prescuri să le eu stăm binişor de o parte şi priviam cu un
împărţim?« fior de groază la brazii cari apăreau mititei, în
Ii întindeam merindeaţa şi el îşi luà câteva abis, ca nişte jucării de copii.
prescuri, apoi îmi mulţumia şi se făcea nevăzut Aduceam pietri mari şi le împingeam în pră­
printre arbori.. . Când ne intâlniam a doua- pastie, ascultând cum se prăvale şi cum se sfă­
oară, mă aştepta cu plosca cu vin, şi mă îmbia râmă.
să închin şi eu . . . Se vedeau satele din împrejurime ; dealurile
— Şi nu-ţi erà frică de el, moşule? cunoscute mi se păreau aşa de pipernicite, în
— De ce să-mi fie ? Că ştiu că n'avea ce la­ vreme-ce altele, tot mai înalte, se ridicau, la
comi la m i n e . . . Putea să mă caute, că n'aflà spatele lor.
nimic . . . El se prindea numai de bocotani şi, Ei mă lămuriau încotro e Abrudul, cum se
mai ales, de jidovi... chiamă dealurile şi munţii ce se zăriau, spu-
Şi moşul ne povestià de grozăviile acestui nându-mi la urmă, cu un gest spre depărtarea
hoţ, pe câţi jandarmi omorise el, pitindu-se în vineţie:
ascunzişuri nepătrunse, cum i-au dat apoi de — Vezi, dincolo de stâncile acele... Acolo
urmă şi cum l-au spânzurat, din jos de Abrud, e ţara.
pe Valea Cerniţii... Mă uit într'acolo cu un fel de bucurie ame­
Pădurea fremetà din cetini şi noi ne strân­ stecată cu frică.
geam mai aproape de bunicii, căci ni se părea în marginea zării, tremura aurul luminii,
că desluşim din adâncuri năbuşite chemări de pierzându-se în ceaţă.
bucium, şi aşteptam ca Danciu să apară, la co­ Acolo, departe, erà »ţara«, unde aveam să
titura drumului, cu flinta pe umeri, cu brâul merg la învăţătură, când m'oi face mare.
încărcat cu pistoale. Acolo, departe . . . unde cerul se îmbină cu
Intr'o rarişte a pădurii de brazi, Detunata pământul.
apare deasupra unei culmi. Ne ridicăm în pi­ Din zarea viitorului îndepărtat venia o undă
cioare, s'o vedem mai bine. rece peste visele copilăriei mele fericite . . .
— Vă duc eu şi acolo, dragii moşului, vă
trimit eu cu carul cu boii, că pe jos vă prea Când ne-am scoborît, am dat iarăş năvală la
osteniţi. izvor, şi când să urcăm în car, îi vine unuia
îmbucam ceva şi moşu ne lăsa apoi în grija în minte:
lui Iota, sa ne ducă cu carul cu boii, la Detu­ — Să mergem călare !
1

©BCU Cluj
362 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

— Să mergem — strigară cu toţii, bătând Iota râdea, făcându-mi curaj :


în palme. — Nu te teme, domnişorule, că nu poţi păţi
Caii păşteau alături. nimic, cel mult cazi de pe cal şi te ridici apoi
într'o clipă le deteră capestrele, desfăcându-le iarăş...
piedeca delà picioarele dinainte. Câtă vreme a ţinut povârnişul, tot mai erà
Priviam mirat, cu câtă uşurinţă încălecau ce era, dar când am ajuns la drumul de ţară,
băieţii, ţinându-se c'o mână de căpăstru şi cu numai ce mă pomenesc, că băeţii mei încep
ceealaltă de coamă. a-şi îndemna caii, plesnindu-i cu căpăstrul, pe
Eu stăm la îndoială ; ispita erà foarte amăgi­ unde ajungeau.
toare, dar curajul nu mă îndemna îndeajuns. Caii s'au întins drumului într'un galop nebun.
— Tu nu vii călare ? — mă întrebă copila cea Nu-mi mai aduc aminte, cum am ajuns pană
mai mică — măsurându-mă cu ochii ei de văpaie. acasă, ştiu numai că am dat drumul căpăstrului
— Nu . . . şi m'am prins cu amândouă manile de gâtul
— Ţi-e frică ? Ha, ha, ce mai fecior! Uite la mine! calului. A fost un zbor nebun, o clipă de
Şi punându-şi piciorul stâng pe o buturugă, groază . . . M'am pomenit abia la casa moşului,
încalecă c'o săritură îndemânatecă. fără pălărie, cu ochii înlăcrimaţi de spaimă.
— Nu mi-e frică — zic eu mânios — dar n'ain Tovarăşii mei făceau haz şi copila cea cu
mai fost călare. ochii de flăcări, a venit lângă mine şi mi-a zis :
— Nu-ţi fie frică, e un cal aşa de blând, — Vezi că n'ai căzut... ce mai lucru mare !
merge numai în pas. A trebuit să vină moşu să mă ia de pe cal,
Mă înduplec în sfârşit, cu mare greu, şi pornim căci înţepenisem deabinele.
r
pe coastă în jos, ţinându-mă strâns de coamă. fll. Ciura.

Ps=

Monumente antice din Roma.


Falatinul. şi suita sa, vedem desfăşurându-se cuprinsu-i
m. vast, străbătut odinioară de suliţa lui Romulus,
Circus Maximus. Palatul lui Xeron. Palatinul din veacul şi ne dăm seamă deplin de forma sa, deşi amă­
de mijloc încoace. Săpăturile şi rezultatele lor. In faţa nuntele fiinţei lui nu ni se mai arată decât
ruinelor. puţine, foarte puţine rămăşiţi înăbuşite printre
Pentru a întregi icoana zilelor de slavă a zidirile noi. Rareori un monument antic a fost
Palatinului nu trebue să uităm înfăţişarea, cu mai de istov răsipit ca acest mare aşezământ,
totul alta, ce îmbià ochilor şi valea ce-1 desparte la care lucraseră pe întrecute generaţii întregi,
spre mează-zi de muntele Aventin. Valea aceasta, începând din epoca regilor pană la cei din urmă
care aveà o atât de strânsă legătură cu viaţa şi împăraţi.
petrecerile stăpânitorilor de pe Palatin şi erà Mijlocul văii erà cuprinsă de arena pătrun-
una din cele mai mândre podoabe ale Romei, ghiulară, pe care aveau loc jocurile, alergările
e acum unul din cartierele cele mai umile : de cai şi de care; ea erà lungă de şase sute de
parte e acoperită de instalaţiile uzinei de gaz, metri şi lată de o sută zece. De amândouă păr­
parte de cimiterul jidovesc, peste care străjueşte ţile, pe coastele celor două dealuri, se perândau
un şir de negri chiparoşi. De pe terasa cea mai ridicându-se şiruri nesfârşite de bănci de piatră,
înaintată spre ea, delà ruinele palatului lui Septi- pe care şedeau privitorii, al căror număr, după
miu S^ver, aruncăm o privire peste toată această mărturiile celor vechi, se urcà cel puţin la
albie lu^gă şi îngustă, în care se întindea circul două sute de mii. Arena erà împărţită în două,
cel mai mare din câte au fost cândva, vestitul prin aşa numita s p i n a, un stăvilar lung şi
C i r c u s M a x i m u s . De aici, dintr'o lojă, în scund, zidit la mijlocul şi dealungul arenei şi
care ne închipuim că şedea împăratul cu familia înfrumseţat cu statui, cu altare, cu coloane şi cu

©BCU Cluj
X ral 17. 1907. LUCEAFĂRUL 303

alte podoabe, dintre care două obeliscuri egiptene puţin eşită din măsura lucrului obişnuit, dădea
se păstrează pană azi: unul aşezat în P i a z z a Palatinului reşedinţa monarhiei pe timpul lui
del p o p o Io, altul în faţa L a t e r a n u 1 ui. La Neron. Acest tiran, îndrăgit de tot ce erà ciudat
capătul spinéi se aflà m e t a , un stâlp pentru şi afară din cale, nu se simţea la largul său în
arătarea ţintei pe care cei ce luau parte la palatele înaintaşilor săi, August şi Tiberiu ; s'a
alergări trebuia să-1 ocolească. Pe lângă intrarea gândit dar să le dea o mai mare întindere şi
despre Tibru erau, în linie curbă, aşa zisele c a r ­ şi-a pus la îndemână pentru aceasta tot terenul
c e r e s, locul de unde porneau alergătorii, cari cu valea ce se întinde spre răsărit, delà poalele
aveau să înconjoare de şapte ori spina, făcând Palatinului pană la muntele Esquilin. Cei doi
nstfel un drum de peste şapte chilonietri. LTn iscusiţi arhitecţi romani, Celer şi Sever, au ştiut
dregător inalt dădea semnalul, aruncând în arenă tălmăci, peste aşteptare, gândurile şi dorinţele
o batistă albă. cezarului. Din planul pus la cale de Neron a
Doisprezece jucători se izbeau deodată şi o eşit un şir de curţi împărăteşti atât de întinse
luau la goană nebună. şi mari, încât au insuflat tuturor temerea, că
Mănătorii de care, trase de doi sau patru te­ Roma are să fie preschimbată într'un singur
legari, erau îmbrăcaţi în felurite culori — în palat. Despre felul acestei zidiri cunoaştem pu­
verde sau albastru, în roşu sau în alb — şi ţine lucruri, dar destule spre a ne închipui ce
făceau parte din diferite partide, din care pricină minunăţie a fost.
poporul urmărea cu patimă sfârşitul curselor: Porticul ei, care erà eu trei rânduri de co­
izbânda curselor erà şi izbânda partidului. De loane, aveà o lungime de o milă, iar statua co­
aici şi desele încăerări sângeroase între cei in­ losală a lui Neron aşezată în vestibulul palatului
teresaţi. Să ne amintim lupta v e r z i l o r şi erà înaltă de o sută douăzeci de picioare. La
a l b a ş t r i l o r din vremea lui Justinian, când mijlocul câmpului ce cuprindea, se aflà un lac
circul din Constantinopol a fost acoperit de vr'o asemenea unei mări, mărginit de clădiri în
treizeci de mii de leşuri. Uneori înşişi împăraţii chipul oraşelor; pe câmp se vedeau holde şi vii
favorizau pe ceice luau parte la jocuri. Hui­ şi păşuni, precum şi păduri cu tot felul de
duirea vizitiului ce aparţinea partidului albastru dobitoace şi fiare. Diferitele părţi ale clădirii
a supărat odată atât de mult pe câinosul Cara- erau toate aurite şi încrustate cu pietre scumpe
calla, încât acesta a dat poruncă, numai decât — de unde i-a venit şi numele de p a l a t de
pe timpul alergărilor, să ucidă pe toţi care în­ a u r , dom us a u r e a . Sufrageriile aveau pe
drăzniseră să insulte pe vizitiu. Ostaşii sărind tavan tăbliţe mişcătoare de fildeş, care prin
spre partea vinovaţilor au doborît ori pe cine felurite ţevi răspândeau asupra mesenilor mi-
au nimerit şi au prefăcut circul într'o baltă de rezme şi flori. încăperea de căpetenie erà ro­
sânge. Dar asemenea scene de cruzime şi săl- tundă, şi ziua şi noaptea ea se învârtià ne­
bătăcie omenească, lucru firesc pe acele vremi contenit imitând mişcarea lumii. Când Neron
cu moravuri aspre, erau destul de rare pentru şi-a văzut reşedinţa isprăvită n'a arătat nici o
a micşora strălucirea şi mândreţa acestor pe­ mirare şi a zis numai atât: »In sfârşit am şi eu
treceri, la care luà parte atâta furnicărie de o casă ca lumea«. Palatul de aur însă nu s'a
oameni petrecători şi Cari se desfăşurau pe o păstrat decât pană la moartea lui Neron: urmaşii
întindere atât de impunătoare — concepţie vred­ lui spre a împăca poporul, s'au grăbit să-1 şteargă
nică de capitala lumii. Abia ne zugrăvim în de pe pământ, crezând că astfel vor şterge şi
minte toată această privelişte de minune şi un amintirea neagră a acelui ce 1-a zidit. E cu
negrăit fior ne stăpâneşte în faţa măreţiei clă­ putinţă ca încăperile întunecoase subterane, cu
dirilor ce mărgineau circul dinspre Palatin, a rămăşiţe de picturi maestre, (imitate odinioară de
valurilor mişcătoare de oameni petrecători şi a Rafael) delà ruinele »Termelor lui Titus« de pe
sgomotului lor îngrozitor care făcea să răsune coastele Esquilinului, să fie resturi delà palatul
văzduhul de s'auzeà — cum ni se spune — din lui Neron. Sigur e numai ca Coloseu' a fost
adânci depărtări, ca vuetul unui ocean răscolit clădit, în locul ce ocupa lacul amintit mai sus.
de puterea viforelor. După Neron »boa« imperial nu şi-a mai căscat
O altă concepţie imperială-romană, nu mai gâtlejul lacom spre cetate, ci s'a închis în

©BCU Cluj
364 LUCEAFĂRUL Nrnl 17. 1907.

cuibul său predestinat: Palatinul. Palatul de Palatinul i se va părea pe faţa pământului în­
aur a fost numai un epizod sau o digresie în tocmai ca o insulă strălucitoare închegată din
istoria unitară a acestei coline. nestimate în mijlocul oceanului. Dacă, după
Peste trei veacuri setea măririi şi dragostea Septimiu Sever, s'a clădit prea puţin pe această
frumosului au făcut aici tot ce au putut spre colină, lungul şir de împăraţi ce au urmat după
a schimba palatinul într'o cetate din poveşti. aceea nu s'au mărginit cu ce moşteniseră: ei
Din tot ce el a fost am scos la iveală doar câteva s'au întrecut care de care să infrumseţeze re­
laturi, care, ce e drept, sunt de căpetenie, dar şedinţa lor şi să strângă în ea cât se poate mai
nu spun tot ce e de spus despre trecutul glorios multe comori de artă şi bogăţie. Pană unde a

r-r Wr**
' - ii • i ? * f
:i

Palatinul. Vedere de pe Aventin. Valea ocupată de Circus Maximus. La stânga Vila Mills între chiparoşi, la
dreapta ruinele palatului lui Septimiu Sever.

al colinei. Oricât de mărginită e suprafaţa ace­ mers luxul şi risipa, ne-o arată faptul ce se
steia, dar ea a cuprins şi cuprinde o lume. spune despre Elagabal sau Alexandru Sever, că
Fiecare zid, fiecare piatră îşi are istoria, po­ ei au aşternut cu porfir mai multe uliţi de pe
vestea sa. A le descifra dintr'o aruncătură de Palatin.
ochi e peste putinţă: cercetarea şi priceperea Averile lumii erau aici topite şi prefăcute în
lor cere cunoştinţe istorice adânci, familiarizare vistieria fastului şi a splendoarei. Despre mi­
îndelungată cu ruinele, ascuţirea îndestulătoare nunile cuprinse în palatele cezarilor se va fi
a ochilor şi o neobişnuită putere de a recon­ dus vestea şi povestea peste hotarele împărăţiei.
strui lucrurile cu mintea. Celce e înzestrat aşa, Soarele acesta de bunuri pământeşti a trebuit
va aveà în faţa sa o vedenie unică în felul ei: negreşit de cu vreme să atragă şi să orbească

©BCU Cluj
Nrul 17. 1907 LUCEAFĂRUL 365

ochii lăcomiei barbare. De aceea nici nu trece zidul, cu care neamul cavalerilor Frangipani pe
un veac şi jumătate delà părăsirea Romei de vremea cruciadelor au încunjurat colina, unde
cătră Constantin cel Mare, şi iată, răsar, ca nişte uneori înşişi Papii ameninţaţi de primejdiile de
nesăţioase şi crunte tiare de pradă, Vandalii lui afară şi-au găsit un adăpost sigur. De atunci
Geisericli, care in hohot sălbatic îşi întind praz­ Palatinul ca şi alte locaşuri de ruini antice,
nicul urgiei lor întâi şi întâi pe Palatin. Dar devine o carieră de material de zidit, din care
cu tot jaful lor cumplit ei n'au putut strica s'au ridicat atâtea turnuri şi întăriri, atâtea bi­
şi nici duce cu sine totul; bunurile ce au mai serici şi palate. O nenorocire şi mai mare a
rămas în urmă-le au fost destule spre a da, fost, că sute şi sute de ani cuptoarele insta-

^7.

•Ojjj

ÉB HKflíb."*
m • - .

R^* HLW- IÍ

Ä fj
?•'- _• V ş j Av'ytt ' •>*.£.- v.ű®stit
•3 .

• ' '. ' '

P a l a t i n u l (vedere de pe colţul nordic). Locul casei lui Cicerón, înlocuit mai târziu de palatul lui Tiberiu. în fund

se vede cupola Sf.-lui Petru.

încă pe o mie de ani, hrană îmbelşugată ne­ late aici au prefăcut în var nesfârşita provizie
saţului omenesc. de marmură, care făcea mândria Palatinului.
Delà Teodoric pană la Carol cel Mare arareori Pe timpul Renaşterii abia mai erau în picioare
s'au auzit glasuri de stăpânitor din mândrele unele clădiri antice. Din mijlocul ruinelor uriaşe
săli de marmură. Zadarnic cel dintâi începe creşteau acum buruenile, spinişul, edera şi tot
lucrarea lui de întărire şi reînoire şi o continuă felul de plante acăţătoare, care încetul cu încetul
mai târziu »ducii« sau prefecţii bizantini. Părăsit acopereau risipa vandalică a vremii. Prin pustiile,
şi de aceştia din urmă, Palatinul ajunge, în părăginitele cărări şerpuitoare dintre stufişuri se
curgerea vremii, un munte de dărâmături. Din vedeau poeţi şi filosofi rătăcind singuratici şi
pietrişul răvăşit al măreţelor clădiri s'a născut gândindu-se la deşertăciunea măririlor lumeşti.

©BCU Cluj
ülili LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

Familiile mari, ca bunăoară a Farnesilor, făţişază minţii ca tot atâtea ghicitori nedeslegate,
cumpără părţi însemnate din podişul sau costişele precum se întâmpla acum câteva zecimi de ani;
colinii şi sădesc pe .ele grădini şi vii roditoare. cadavrul atâtor măreţii a fost disecat de sapa
O singură dorinţă îi mână multă vreme pe toţi: omului de ştiinţă şi a fost cercetat pană în
să sape şi să răstoarne adâncile pături de pă­ adâncul măruntaelor. Pietrele multe au vorbit şi
mânt ce învăleau cetatea moartă spre a descoperi au dat răspuns la cele mai multe întrebări. Toate
rămăşiţele comorilor antice ; nu ştiinţa, ci pofta aceste bogate şi venerabile documente lapidare
de a despoià şi a pustii erà năzuinţa lor. sunt astăzi tot atâtea icoane vii, cari ilustrează
Spulberul acesta a dăinuit pană în veacul al istoria literară de multeori palidă şi plină de goluri
18-lea, când învăţaţi foarte de samă, ca bună­ ce ne-au transmis-o cei vechi. Cunoscătorul ve­
oară prelatul Bianchini, nu se mai bucură de chimii nu mai este aici străin, ci trăeşte intr'un
această nesocotită risipire a scumpelor moşteniri locaş cunoscut printre umbrele-i dragi, închipuite
antice, ci cu evlavie în suflet caută, prin studiul sau visate in atâtea rânduri de dânsul.

Palatinul. Circus Maximus cu laturea despre Palatin (reconstruire).


şi desenele lor, să arunce lumini vii asupra în- Nimic din Roma nu ne impresionează mai
tunerecului nepătruns ce ascundea trecutul ar­ mult decât Palatinul. însemnătatea, mulţimea şi
hitectonic şi artistic al colinei. Dar cel mai felurimea monumentelor, singurătatea şi liniştea
puternic îndemn spre cunoaşterea Palatinului a binefăcătoare ce domneşte pe toată întinderea
dat-o Napoleon al III-lea, când la 1860 a cumpărat lui răsărită şi retrasă — neasemuită printre
grădinile farnesiane sub care, cum am văzut, colinele din Roma, — caracterul romantic şi
se află ruinele palatului lui Tiberiu şi a însăr­ pitoresc ce-i dau mai ales boschetele de stejari,
cinat cu conducerea săpăturilor pe destoinicul de pini-umbrelă şi chiparoşi de pe terasa vilei
inginer Pietro Rosa, care cu acest prilej şi-a Farnese sau a vilei Mills — toate acestea puse
asigurat merite nemuritoare prin cercetările şi în legătură cu nemărginirea trecutului şi cu
descoperirile ce a făcut. Mai târziu întreg Pa­ naufragiul celor mai uriaşe năzuinţi omeneşti,
latinul trece în stăpânirea statului italian; acesta, n'are în sufletul nostru sensaţii şi simţiri, pe
la rândul său, delà 1871 încoace a prilejit se­ cari nu ne-o insuflă nici un colţ al pământului.
rioase exploarări sistematice, care au sfârşit în Mare, sublimă este impresia ce-ţi produce Acro­
mare parte cu triumful ştiinţei. Ruinele uimi­ pola Atenei cu ruinele Partenonului şi a Propi-
toare prin mărimea şi tăria lor nu se mai în- leelor. Dar înţelesul ei e mai mărginit — mai

©BCU Cluj
Nrul 17, 1907. LUCEAFĂRUL 367

totul stă par'eă în latura estetică a monumen­ mondiale a Romei, ne dau oarecum sensaţia
telor ca şi a poziţiunii naturale cu liniile limpezi plutirii peste imensitatea unui ocean. Aici ni
şi hotărite ce caracteriza mai fiecare peisaj elin. se cufundă mintea străbătând veacurile, şi gân­
Din potrivă, cuprinsul istoric şi monumental al durile noastre se înalţă par'eă cu aripi de vul­
Palatinului este imens. Caracterul de nesfârşire, tur, fericite că se pot pierde în orizonturi fără
de universalitate, rezultat firesc al stăpânirii ţărm şi hotare. Q_ M u r n u _

KA5ARE.
De ftda Negri.

E linişte, un val de lumină Tremură azi şi 'nfloreşte,


Îmi bate 'n perdele, de afară; Sunt ca pământul la soare,
Ziua-i aproape de seară, Simt cum răsare şi 'n floare,
Se 'nclină. Cum creşte

Paşnic se uită senine, Înflăcărată iubire,


Dintr'o beteală de raze, Ca sub o sfântă magie.
Feţele de prin pervaze Poate să am vre-o solie?
La mine. Menire?

Ochii mei măsură unda Sau prin nădejdile firei


Dragostei nemărginită, Sunt eu aleasă anume,
Leonardo şi-a lui iubită, Să-ţi fiu unealtă pe lume,
Giocunda. Iubire?

In adormirea luminei Soartea şi mama Durere,


Singură sunt şi cu visul Din suferinţele crunte,
Care mă trece abisul S'avem sigilul pe frunte
lubirei. Ne cere...

Ascult, prin liniştea sfântă, Tu dar, putere curată,


Şoapte . . . precum ne pare Care primeşti prin minune
Ca 'n scoici e murmur de mare Rele din mine şi bune
Ce cântă. De odată . . .

Simţ că mi-e cald şi mi-e bine. Din învălişul de glie


Uisul sărut'a mea faţă — Taină putere divină —
Şi 'n plămădirea de viaţă Creşti şi răsai la lumină,
Ce 'n mine Învie.
Maria Cunjati.

©BCU Cluj
368 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

Scena a treia.
Tîigenia în Taurida Ifigenia. Toas.
de Goethe.
If i g e nia.
Actul al eineilea. Scena întâia.
Tu m'ai chemat ! Ce te-a adus la noi ?
Toas. Arcaş.
Toas.
Arcaş.
Mărturisesc că nu ştiu încotro Aş vrea să ştiu de ce amâni jertfirea.
Să-mi mai îndrept acuma bănuiala.
Ifi g e n ia.
Să se gândească oare cei doi prinşi
Să fugă 'n taină? Ori le-ajută poate I-am spus lui Arcaş tot din fir în păr.
Chiar preoteasa? Se 'ntăreşte zvonul
Toas.
Car fi ascunsă, undeva 'ntre stânci,
Corabia ce i-a adus încoace. Eu vreau mai mult să aflu delà tine.
Şi nebunia unuia, sfinţirea,
Ifigenia.
Zăbava asta toată ne îndeamnă
Să fim şi noi mai băgători de seamă. îţi lasă zâna timp să te gândeşti.

Toas.
Toas.
Să vie 'ndată preoteasa 'ncoace! Eu văd că timpul ăsta ţ i e pe plac.
Plecaţi de cercetaţi în grabă ţermul
Din capăt până la pădurea zânei. Ifigenia.
Dar nu intraţi în sfântul crâng, ci staţi De-ţi este inima 'mpietrită 'n vrerea
La pândă undeva şi daţi năvală; Cea crud', atunci mai bine nu veneai !
Ori-unde-i veţi găsi, să-mi puneţi mâna Un craiu, când face făr'delegi, găseşte
Destule slugi cari, pentru plată, iau
Seena a doua. Asupră-şi jumătate din păcat;
Iar mâna lui rămâne nepătată.
T O a S (singur). El hotăreşte moartea 'ntr'un nor greu,
Cumplit îmi fierbe-acum în piept mânia Şi crainicii coboară trăsnetele,
Şi împotriva ei, făţarnica, De sus, pe capul celor osândiţi;
Şi împotriva mea, căci eu i-am dat, El însă trece nevăzut pe sus,
Fiind prea bun, prilej ca să mă 'nşele. Un zeu măreţ, în vuiet de furtună.
Uşor se pleacă omul supt robie
Şi 'nvaţă să asculte, de-1 despoi Toas.
De orice drept. Da, dac'ar fi căzut Ce aspru cânt aud din gură sfântă.
în a strămoşilor mei aspră mână,
Şi-ar fi cruţat-o sfânta lor cruzime, Ifigenia.
Ce bucuroasă ar fi fost să scape Nu preoteasa! fata cea de craiu.
Ea singură şi nu se mai sfià Cinsteai cuvintele necunoscutei,
Atunci să verse sânge la altar Crăiesei vrei săi porunceşti? Dar nul
Si-ar fi pretins că-i sfântă datorie Eu de copil' am învăţat s'ascult
Nevoia. Bunătatea mea-i trezeşte De scumpii mei părinţi şi-apoi de-o zână,
Acum dorinţe îndrăzneţe 'n piept. Şi, ascultând, eu mă simţiam în suflet
Nădăjduiam să mă cunun cu ea; Mai liberă întotdeauna; însă
Dar alt noroc vrea dânsa să-şi croiască. S'ascult de vorba aspr' a unui om,
Prin linguşiri mi-a câştigat iubirea; N'am învăţat acolo nici aici!
Când nu-i mai folosesc, apucă calea
înşelăciunii, bunătatea mea Toas.
îi pare-un drept sfinţit de cursul vremii. Nu eu, o lege veche-ţi porunceşte

©BCU Cluj
Nrul 17, 1907. LUCEAFĂRUL 369

Ifigenia. Şi firea n'a lăsat pe cel mai slab,


Ne bucurăm de-o lege ce slujeşte Fără de scut, în prada celui tare.
Drept armă pentru patimile noastre. Ea-i dete darul şireteniei;
Dar alta şi mai veche-mi spune mie El scapă, zăbovind ori ocolind.
Să mă împotrivesc poruncii tale. în adevăr, cel tare-i vrednic să-1 înşeli.
Străvechea lege sfânt' a ospeţiei.
Toas.
Toas. Cu prevederea 'ntâmpini viclenia.
Pari foarte îngrijată de străini;
Ifigenia.
Căci, de mişcată, văd că ai uitat
Cuvântul cel dintâi al cuminţiei : Şi-o inimă curată n'o cunoaşte.
Să nu aprinzi mânia celui tare.
Toas.
Nu te-osândi pe tine, fără voie.
Ifigenia.
De tac, ori de vorbesc, tu ştii prea bine
Ifigenia.
Ce port în suflet pentru totdeauna.
O, de-ai vedea cum sufletu-mi se luptă
Nu face amintirea soartei triste
Ca să învingă o ispită rea
Şi-o inimă 'mpietrită mai miloasă?
Ce, cu puterea, vrea să mi-1 cuprindă!
Cum nu pe a mea! în ei mă văd pe mine.
N'am nici o armă împotriva ta?
Şi eu am tremurat lângă altar,
Căci rugămintea, ramura de pace,
De serbătoarea morţii 'nconjuratâ;
Ca ori ce spadă mai puternică
Şi ridicat era cuţitul crunt,
în mână de femeie, o respingi;
Ca să străpungă pieptul viu şi cald;
Ce-mi mai rămâne-acum ca să mă apăr?
Pierea de groază sufletu-mi, iar ochii
Va face oare zâna o minune?
Mi se stingeau şi — m'am găsit scăpată.
Nu trebue să ne 'ndurăm şi noi, Nu este 'n sufletu-mi nici o putere?
Când zeii, milostivi, de noi se 'ndură?
Toas.
Tu ştii ce-ţi spun şi vrei să mă sileşti !
De soarta celor doi străini tu pari
Nespus de îngrijată. Cine sunt,
Toas. De te frămânţi cu mintea pentru ei?
De slujba ta ascultă, nu de Domni
Ifigenia.
Ifigenia.
Ei sunt — ei par — eu cred că sunt Elini.
O, nu căta s'acoperi volnicia
Ce-şi râde numai de-o femeie slabă. Toas.
Sunt liberă ca orişi-ce bărbat.
Elini? Şi vor fi înviat în tine
De-ar sta aici fiul lui Agamemnon, Icoana mândr' a 'ntoarcerii acasă?
Şi tu i-ai cere ce nu se cuvine,
El încă are spadă, are braţ, Iflgenia (după puţină tăcere).
Să apere ce-i este lege sfântă. Să aibă deci bărbatul singur dreptul
Eu n'am decât cuvinte şi se cade La fapte mari? Şi numai el să strângă
Ca să cinsteşti cuvintele femeii. Tot cei măreţ la pieptul său viteaz?
Ce-i mare? Ce înalţă sufletul
Toas. Povestitorului neobosit,
Eu le cinstesc mai mult decât o spadă. Decât ce-a întreprins cel mai viteaz,
Când nimeni nu credea 'n izbânda lui.
Ifigenia. Acel ce, noaptea, 'n tabăra duşmană
E schimbăcios norocul armelor; Se furişează şi deodată cade,
Nu-i bine să-ţi despreţueşti duşmanul. Ca trăsnetul, pe cei cuprinşi de somn,

©BCU Cluj
370 LUCEAFĂRUL Nrnl 17, 1907.

La urmă, strâmtorat de cei treziţi, Acum, când nu mai e scăpare, văd


Se 'ntôarce totuşi încărcat de pradă, Primejdia grozavă 'n care eu,
Acela numai e slăvit? Ori numai Pripită, i-am împins cu dinadinsul,
Cel ce, de s P r e t u i n d umblate drumuri, în lanţuri, vai, vor sta 'naintea mea !
Cutreieră 'ndrăzneţ păduri şi munţi, Cu ce priviri puteà-voi oare eu
Să mântuie o ţară de tâlhari? Să mă despart atunci de frate-meu,
Nu ne-a rămas nimica? Trebue Pe care îl ucid? în veci nu pot
Femeia gingaşă să-şi schimbe firea, Să mai privesc în ochii lui iubiţi.
Să fie crudă ca o Amazoană,
Să zmulgâ dreptul spadei delà voi Toas.
Cu sânge să-şi răzbune asuprirea? Aşa te-au prins înşelătorii deci
De-un cuget îndrăzneţ tresare pieptu-mi. Cu mreajă măiestrită de minciuni,
Nu voiu scăpa de-amarnice mustrări Iar tu, ascunsa, mi le-ai dat îndată
Şi rele mari, de nu voiu izbuitl; Şi lezne crezământ!
Dar eu mă 'ncred în voi, o zeilor!
De sunteţi voi adevăraţi şi drepţi, Ifigenia.
O dovediţi prin ajutorul vostru Nu, Doamne, nu !
Şi preamăriţi prin mine adevărul! Eu pot fi înşelată; dar aceştia
Da, află, rege, se urzeşte 'n taină Sunt credincioşi şi drepţi. De nu vor fi,
O 'nşelăciune împotriva ta. Atunci să-i dai pierzării, iar pe mine
Străinii prinşi s'au dus să-şi caute Mă pedepseşte, surghiunindu-mă
Prietenii ce stau ascunşi la ţerm. Pe vr'un ostrov de stânci cu ţărm pustiu.
Acela care-a fost cuprins de boală Dar dac' acest bärbat e frate-meu
Şi-acum s'a vindecat — e frate-meu, Cel îndelung dorit: fi milostiv
Oreste, celalalt, al său tovarăş, Acum cu fraţii, cum ai fost cu sora!
Prietenul cel mai iubit, Pylade. Tata căzu prin manile soţiei,
Apolo îi trimite delà Delfi Iar ea prin fiul ei. El este-acum
Spre-aceste ţermuri, cu porunci zeeşti, Nădejdea cea din urm' a neamului.
Icoana mândr'a zânei s'o răpească O, las' să plec, să mântui casa noastră
Şi să-i aducă sora înapoi. Cu mâna şi cu inima curată.
Iar el va mântui atunci de Furii Mi-ai dat cuvântul! — Dacă voiu putea
Pe prigonitul ucigaş al mamei. Să mă întorc acasă, mi-ai jurat
Ţi-am dat în mâna ta pe amândoi, A mă lăsa; şi iat' acuma pot.
Pe cei rămaşi din neamul lui Tantal. Un craiu nu 'mparte, ca un om de rând,
Ucide-ne — de vrei. Făgăduieli, ca să se mântuie,
Pe-o clipă, de aceia ce se roagă;
Toas. Dar nici gândind că nu va fi prilej.
Atunci îşi simte 'ntreaga lui mărire
Tu crezi că Scitul, Când poate ferici pe cei ceaşteaptă.
Barbarul crud, aude glasul milei
Şi-al adevărului ce-Atreu, Elinul, Toas.
N'a vrut s'asculte?
Ca focul, când se apără de apă
Şi-ar vrea, ţâşnind, duşmanul să-şi stârpească,
Ifi g en ia.
Aşa se apără, în pieptul meu,
îl audeoricine, Mânia împotriva vorbei tale.
Născut ori-unde 'n lume, căruia
îi curge 'n inimă izvorul vieţii Ifigenia.
Netulburat şi lin. — Ce gând îmi torci O, las' să-mi lumineze îndurarea
O rege, 'n taina sufletului tău? Ca zarea sfânt' a flacărei de jertfă
De-i moarte,-ucide-mă pe mine 'ntâi ! încununată de cântări de laudă,

©BCU Cluj
Nrul 17. 1907. LUCEAFĂRUL 371

T o a s. I fi g e ni a.
De càteori m'ai îmblânzit aşa! Spre-a face bine, ce să stai la gânduri ?

I f i g e nia. T o a s.
întinde-mi mâna ta ca semn de pace. Adesea, binele-i urmat de rău.

I figenia.
T o a s.
Cu îndoiala faci din bine-un rău.
Ceri mult şi într'un timp aşa de scurt. Nu te gândi; ci fă aşa cum simţi.
Trad. de I. Borcia.
ţ^=

Bicentenarul lui Buifon.


La 7 Sept, s'a serbat, la Paris şi în toata şi în împrejurime, care să nu-1 cinstească şi iu-
Franţa, bicentenarul marelui naturalist şi seni- bească din toată inima.
nului filosof Buff'on, născut în Mont- Ca scriitor n'a fost numai om
bard (Burgogne) la 7 Sept. 1707. de ştiinţă ci şi un mare poet, deşi
Câteva date din viaţa sa: n'a scris versuri; dar, precum a
Prima tinereţe şi-a petrecut-o, spus-o chiar el, »proza zugrăveşte
parte in Italia, unde i s'a desvoltat mai frumos decât poezia ; rima şi
gustul pentru natură şi pentru litere, ritmul pun piedecă condeiului; pen­
parte în Anglia, unde a studiat fizica tru o silabă prea mult sau prea
şi matematicii«. puţin câte cuvinte, pe cari în proză
La vârsta de 26 ani intrase în le foloseşte scriitorul aşa de mi­
Academia Ştiinţelor, iar în anul nunat, e silit poetul să le înlăture«.
1739, murind Du Fay, intendentul în discursul său de recepţiune
gradinei regeşti (Jardin du Roi, la Academie a rostit, între altele, o
astăzi Jardin des Plantes) i se în­ frază care e adeseori întrebuinţata
credinţa Cavalerului de Buffon acest în literatură: »Stilul e omul însuşi«
post, pe care îl ocupă, aproape 50 de Buffon. (Le style est l'homme même). Şi
ani, cu demnitate şi vrednicie. acest aforism i se potrivea de mi-
Contimporanul senin al lui Voltaire, al lui nune; stilul său fiind oglinda curată a carac-
Diderot şi Rousseau a trăit în plinul secolului terului. a obiceiurilor, a întregii lui fiiri. Fiind
al optsprezecelea, departe de sgomotul lumii, în el încă în viaţă i s'a ridicat în Paris o statue
două grădini : cea delà Montbard şi cea a re­ cu inscripţia: »Majestati naturae par ingenium«.
gelui. Spre a cunoaşte mai bine personalitatea lui
La Montbard, locuinţa lui Buffon era în fundul Buffon vom da cititorilor noştri fragmente din-
gradinei şi ca s'ajungi acolo trebuia să străbaţi tr'un studiu al minunatului critic francez, mem­
printr'un întreg rai de flori şi plante de tot bru al Academiei : Emil Faguet.
soiul. Pe scriitorul lui nu erau niciodată cărţi — Buffon voia să fie, şi aproape şi era, o in­
mai mult medita decât cetea. teligenţă limpede în faţa lucrurilor veşnice, pri-
Pe părete o singură icoană, apea a lui »Newton«, vindu-le şi căutând a le pricepe. A lucrat astfel
marele interpret al naturii. 50 de ani, din zorii zilei pană seara, fără a băgă
Ca înfăţişare era frumos; însuşirile sufleteşti în seamă zvonurile, criticile, nici chiar laudele;
se răsfrângeau par'că pe faţa lui liniştită, cu căci, odată pentru totdeauna, stabilise pe cele
doi ochi negri, plini de viaţă. de cari se simţiâ vrednic, şi n'ar fi fost bine
Faţă de cei năcăjiţi eră bun şi mângâietor; primit nici celce ar fi încercat să le exagereze,
ajuta pe cei lipsiţi şi nu era om în Montbard dar nici celce le-ar fi micşorat.

©BCU Cluj
372 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

Fondul acestui temperament erà energia li­ naturată de ei înşişi, nu poate fi decât neferi­
niştită, răbdarea, luciditatea şi mândria fără te­ cită şi scurtată.
mere, adecă fără vanitate. Vorbind odată despre; Nici una din însuşirile de mare învăţat nu
calităţile necesare unui naturalist, zicea: »DestulI i-a lipsit: nici plăcerea de a observa, nici răb­
geniu, mult studiu şi puţină libertate a gândirii.« darea in observare; nici munca uriaşă, necon-
Aceasta o putem lua ca o definiţie a luii tenită şi liniştită; nici spiritul de ordine; nici
Buffon dată de Buffon, întărind puţin terminii şii claritatea, nici lipsa de pasiune, nici imaginaţia
zicând : Un mare geniu şi o libertate a gândiriii ştienţifică, adecă facultatea generalizării şi a hi-
cum mai desăvârşită, mai inalterabilă şi mai sta­ potezei; nici sângele rece de a nu lua genera­
tornică nu s'a mai pomenit. lizările decât drept hipoteze, şi hipotezele drept
Calitatea de căpetenie a lui Buffon erà sănă­ uşurare a muncii, având un caracter provizoriu
tatea lui de fier. Nimeni n'a avut o mai per­ şi întotdeauna menite a fi odată părăsite; nici
fectă sănătate morală, răzimată pe o robustăL puterea de a forma sisteme ; nici dispreţul de
constituţie fizică. sisteme de îndată ce aceste ar vrea să fie luate drept
N'a cunoscut pasiunile şi ceeace în viaţa lui dogme, legând spiritul omenesc care le-a produs.
s'ar fi putut numi astfel, n'au fost decât capri­ Din punct de vedere ştienţific, fără exagerare,
ciile şi distracţiile unui temperament viguros. Buffon a fost desigur cea mai mare personalitate
Niciodată n'a intrigat, n'a şicanat, n'a cerut, în istoria ştiinţei generale delà Descartes pană
n'a pretins, — abia dacă va fi dorit. N'a fost nici la Darwin. El e dascălul şi inainte-mergătorul
când iritat nici gelos. Dispreţul lui sincer pentru lui Lamarck şi al lui Saint-Hilaire, cum o re­
critici, tăcerea curată şi simplă cu care le pri­ cunosc ei înşişi.
meşte şi care nu mai erà nici despreţuitoare, Din punct de vedere literar, opera sa c cel
e ceva fără pereche. Un lucru foarte omenesc mai frumos poem care s'a scris în Franţa.
îi este necunoscut acestui om : temerea. Şi când Buffon e, cel puţin, cel mai mare poet al vea­
el priveşte oamenii din acest punct de vedere, cului al optsprezecelea. Opera sa e dintre acele
nu-i mai pricepe de fel; e uimit, nedumerit. cari în anticitate se scriau in versuri, ca poeme
Ce au oamenii aceştia? — pare a-şi zice: ei sacre.
caută plăcerea, când au fericirea. »Fericirea e Ideile literare alo lui Buffon, ţi le poţi închipui
în noi înşine; ea n e - a f o s t d a t ă ; nenoro­ de mai nainte, cunoscând trăsăturile principale
cirea e în afară de noi şi noi o căutăm«. Feri­ ale stilului său metodic, grav, măsurat, impu­
cirea este stăpânirea noastră înşine şi nu ne nător, majestos şi bogat. Nu e un stil aprins
gândim decât să ieşim din noi înşine. »Am voî de pasiune, nici sprinten şi înarmat de război
să schimbăm însăşi firea sufletului nostru; el ca stilul polemiştilor. E stilul unui profesor genial.
n u n e - a fost d a t d e c â t p e n t r u a c u ­ Influenţa lui Buffon, ca poet, a fost tot aşa
n o a ş t e şi n o i a m v o i s ă - 1 î n t r e b u i n ţ a m de mare ca şi contribuţia lui de savant pentru
n u m a i s p r e a s i m ţ i « . De unde rezultă că conştiinţa omenirii.
oamenii sunt într'o stare, aproape continuă, de Cea mai mare idee poetică a secol. XVIII-lea
nebunie. »Nu au judecată decât la intervale, şi el a avut-o, el a exprimat-o. »Maiestatea ade­
aceste intervale ei ar voi să le suprime«. Astfel vărată a naturii« el a simţit-o.
se petrece viaţa lor, care, fiind desordontă şi de- Din operile lui reproducem in traducere:

Fasarea-muscă.
Dintre toate fiinţele însufleţite iată cea mai i le pătează pulberea pământului, şi in viaţa ei de
elegantă, ca formă, şi cea mai strălucită, ca culori. tot aeriană, abia o vezi atingând iarba din când
Mica pasăre-muscă este juvaerul, cap-de-opera în când : e veşnic în văzduh, sburând din flori in
naturii ; ea a încărcat-o cu toate darurile pe cari flori, a căror frăgezime o are precum are şi strălu­
între celelalte păsări le-a împărţit numai: sprin­ cirea lor. Cu nectarul lor se hrăneşte şi trăeşte
temé, iuţeală, agerime, gingăşie şi podoabă bogată, numai acolo, unde sunt întotdeauna flori.
toate le,are favorita mititică. Smaraldul, rubinul, In ţările cele mai calde ale Americei se găsesc
topazul, îi strălucesc pe vestminte; niciodată nu toate soiurile de pasăro-muscă.

©BCU Cluj
Nrul 17, 1907. LUCEAFĂRUL 373

Ciocul lor e un ac subţire, iar limba un fir Sunt solitare şi ar fi şi greu, plutind veşnic
deşirat ; ochişorii lor negri par două puncte scli­ în văzduhuri, să se poată cunoaşte şi aduna.
pitoare; penele aripilor sunt nespus de gingaşe, La vremea împărecherii, le vezi două câte două ;
aproape străvezii ; picioruţele abia se zăresc, aşa cuibul ce-şi clădesc se potriveşte cu gingăşia
sunt de scurte şi mărunte; nici n'au mare lipsă trupşoarelor ; e făcut dintr'un bumbac subţire
de ele fiindcă se aşează numai noaptea, iar ziua în­ şi o scamă mătăsoasă culeasă din flori ; feme­
treagă se leagănă în văzduh; sborul lor e mereu iuşcă ia asupră-şi lucrul şi lasă bărbătuşului
şi repede. Bătaia aripilor e aşa de iute încât dacă grija de a aduna materialul. O vezi zorită, lu­
păsărică se opreşte în aer, îţi pare nu numai crând cu drag la leagănul dulce al puişorilor
nemişcată, dar chiar de tot lipsită de acţiune; ei. Cuibul nu e mai mare ca jumătatea une
astfel o vezi oprindu-se câteva clipe înaintea caise şi tot aşa făcut; în el găseşti două ouă
unei flori şi pornind, ca fulgerul spre alta; le albe, albe şi nu mai mari ca boabele de mazăre.
colindă pe toate, îşi înfige limbuţă în sânul lor, Bărbatul şi femeiuşcă le clocesc pe rând, timp de
le mângâie cu aripioarele ei, dar prea mult 12 zile; puişorii ies în ziua a treisprezecea şi
nu zăboveşte ; nici nu le părăseşte şi nici nu le nu sunt atunci mai mari ca musculiţele.
vestejeşte de tot; le suge numai mierea şi parecă S'a zis că pe lângă luciul şi catifelatul florilor
limbuţă ei e făcută numai pentru acest scop. mai au şi parfumul lor aceste minunate păsărele.
Nimic nu întrece vioiciunea acestor păsărele. Mai mulţi autori au scris că au parfumul mo­
Poate numai curajul sau, mai bine, îndrăsneala lor. scului ; e o greşală.
Le vezi urmărind cu înverşunare pasări de Şi nu numai minunea asta a vrut închipuirea
douăzeci de ori mai mari decât ele, legându-se de să pue în povestea lor: s'a mai zis că sunt
trupul lor, ţinându-se de sborul lor şi înciocându-le jumătate paseri, jumătate muşte; s'a zis că mor
întruna, pănă-şi potolesc furia. Câte-odată se încing cu florile deodată şi să renască cu ele ; că petrec
între ele lupte aprinse; nerăbdarea pare a le fi iarna într'o amorţeală desăvârşită, într'un somn,
sufletul. N'au alt glas decât un mic strigăt: se rep, atârnate cu ciocul de scoarţa unui copac. Dar
screp, des şi repetat; îl auzi în pădure, de cum se aceste închipuiri au fost înlăturate de naturalistă
luminează de ziuă, pană când, la primele raze ale
soarelui, îşi iau sborul şi să risipesc în câmpii.

Foi răslete.
M i li a i 1 Sadoveanu, La uni, !» I 'Uşoara. — Scrisori Noul volum, La noi. in V u ş o a r a , cu subtitlul
cătră un prietin. — Edit. »Minerva«, Bucureşti 1907.1 vol. 8°. modest: scrisori cătră un prietin, e închinat aproape în
200 pp. Preţul: Lei 2 . - . întregime ţărănimii. Ne înfăţişează ţărani cu credinţi
Volumele dlui Sadoveanu se sporesc repede. Publicul deşerte, cu sufletul stăpânit de furtuni de patimi, cu o
abia dovedeşte să-1 urmărească. Pe când scriem aceste îndărătnică dragoste de moşie, cu toate umbrele şi lumi­
rânduri mai e anunţată apariţia alor două volume : V r e- nile unor firi simple, dar întregi. Fantázia odihnită a ţă­
m u r i de B e j e n i e şi P o v e s t i r i a l e s e din vestitul ranilor, în faţa tainelor necunoscutului, creiază o lume
nuvelist francez Guy de Maupassant. Activitatea rodnică de închipuire, de basme, căreia se supune miutea lor
a dlui Sadoveanu nu poate ii decât îmbucurătoare, fiindcă primitivă Satu 'ntreg crede în ivirea unui Sfânt, Vasile
fiecare volum înseamnă o îmbogăţire reală a literaturii Haliciuc, care umblă pe coama unui băiaur, propovăduind
noastre. Productivitatea uimitoare a artistului se reazimă cuvântul adevărului şi prigonind pe necuratul, sălăşluit
pe un talent puternic şi nesecat în bogăţii, care asigură mai ales în h o l e r c ă . Morarul satului povesteşte întâm­
valoarea calitativă aproape a fiecărei bucăţi. Talentul plări din bătrâni cu dracii, cari leagă sufletele oamenilor;
dlui Sadoveanu e o mină de diamant, dacă vreţi o com­ vânătorul Ştefănache ştie povestea descălecatului, cum
paraţie, din care ies neîncetat la lumină firicele de piatră Dumnezeu a pârjolit neamurile sălbatice din văi şi a
scumpă. Aceste se deosebesc ca mărime, ca formă, ca adus pe Români din munte, de au făcut o ţară ca o gră­
strălucire chiar, dar toaté au calităţile diamantelor. Multe dină. Credinţele deşerte se întăresc şi prin pedeapsa
dintre creaţiunile dlui|Sadoveanu desigur merită această celorce nu cred în ele. Crâşmarul care nu crede în
comparaţie de sărbătoare. Sfântul Vasilie, înebuneşte; iar flăcăul care trece în pu-

©BCU Cluj
374 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

terea nopţii priu ţintirim, erà să moară (Un rămăşag). nimic pe lumea asta n'am habar« ; altul trânteşte pe
Astăzi vremurile sunt mai grele pentru aceste roade ale uriaşul delà comedia din Mereşti; altul »rupea potcoava
fantaziei, se cred tot mai greu poveştile cele vechi. 'n degete ca pe un vreasc«; bunicul Manole Creţu îi zice
»Acu ce? — zice morarul — acu poţi să zici că e peirea nepotului său: »Om sdravăn să te faci, bre; altfel nu
l u m i i . . . Nu umblă oamenii ca Aghiuţă pe două roate? preţueşti nici doua parale« ş. a. m. d. Şi aceste forţe ele­
Umblă! Nu trimit scrisorile pe sârmă — la mama dra­ mentare sunt stăpânite mai mult de sentimente, cari le
cului? Trimăt! N'au închis pe Caraoschi în meşină, determină repode la acţiuni. Dragostea înşelată se pe­
de pufneşte şi ţipa şi duce câte douăzeci de căruţe pe depseşte cu bătăi în »Cel mai tare«, »Gheorghiţoaie« şi
şine? Au închis! Duce!« Moş Alisandru Ciobanu, care »Necredinciosul«. Motivarea acţiunilor e susţinută în toate
doarme cu »Visul Maicii Domnului« şi cu »Epistolia« sub cu logica sufletelor stăpânite de patimi şi cu o adâncă
cap şi-şi trezeşte baba în puterea nopţii să i le cetească, pătrundere psihologică. Aceiaşi ţărani răzăşi din Viişoara,
când vede trenul, vorbeşte de sfârşitul lumii, balaur şi de pe malul Şiretului, îşi iubesc cu o dragoste îndărăt­
antichrist. Ţăranii, văzând isprăvile lui B o s c o cel tânăr nică moşia şi fierb de mânie când povestesc nepoţilor:
sau »iluziunea secolului al XlX-lea«— îşi fac sfânta cruce şi » . . . Aşa a fost să fim noi fără noroc şi să ne roadă
zic : »aista-i dracu de pe comoară !..« Aceste suflete cari atri- încet-încet veneticii«; »toate ale noastre au fost, şi acuma
bue toate câte nu le înţeleg sau puterii dumnezeeşti sau dea- multe nu mai sunt ale noastre. . .« întocmai ca boierii
volului îşi au şi filosofia lor în deplină armonie cu neputinţa scăpătaţi ai dlui Brătescu-Voineşti. Manolo Creţu, răzăşul
înţelegerii lor. Efilosofia fatalistului, care se vede jucăria se înfurie numai la gândul că ciocoiului de alături, pro­
unor puteri tainice, nepătrunse de dânsul. »Ce putem noi şti? prietarului delà Stolnici, fost vechil, i-ar putea trece prin
— zice Ştefănache vânătorul (Cufundarul). — Nimica! Sun­ minte să »răpească pământul unui răzăş de treabă...«
tem aşa: Uite ne duce apa ca pe nişte paie. Şi pâcăie liniştit »Ciocoiul... să moară — şi mă uit în ochii lui şi cuşma
din lulea. Da, da ca pe nişte paie, îţi spun eu. Ne ducem în cap îmi rămâne, înţelegi — îi zice nepotului. Şi cine-i
aşa: pfni! ca fumul ista; par'că nici n'am fost!« Şi mulţi mai tare? Eu, mă, sunt mai tare, că-i pun genunchiul
dintre aceşti oameni mor, păcătoşi sau buni, fără »să fi înţeles în piept şi-1 sdrobesc ca pe un vierme!..« »Aşa se în­
vreodată de ce trece prin lume amărîta umbră a omului«; crunta de multeori inima de răzăş mândru a bătrânului,
se nasc şi dispar, asemeni florilor şi buruienilor cu cari de multeori i se turbuui ochiul limpede, de multeori
a înzestrat Dumnezeu pământul. în această lume fata­ gemea cu mânie când erà vorba de pământul lui, de pu­
listă întâlnim şi câte un suflet care şi-a ştiut croi un ţinul lui cu trudă şi cu amar muncit; cu cărpănoşie şi
rost vieţii, care a izbutit să-şi îndeplinească cu bine me­ cu cruzime aduna ban lângă ban, — dar în faţa puilor,
nirea. E » D o m n u T r a n d a f i r « , dascălul satului, care a gândăceilor lui de nepoţi, i se muia inima ca un sloiu
avea ceva din »credinţa şi curăţenia unui apostol«. Iată de ceară la soare«.
icoana acestui dascăl, zugrăvită cu măestrie de artist:
» S f a t u r i v e c h i « , din care am relevat figura lui
»Erà un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, Manole Creţu, e cea mai artistică şi duioasă bucată din
cu ochii foarte blajini. Când zimbeà, se arătau sub mu­ volum. E o poezie a muncii cinstite, a muncii sfinte delà
staţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la ţară. Cadrele povestirii şi minunata ei încheiere dau bu­
mijloc. Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, căţii o putere artistică rară. Când »cea mai tânără mlă-
vorbea tare şi înălţa sus braţul drept; când cântam în diţă a neamului« s'apropie de patul bunicului pe sfârşite
cor lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede şi-1 întreabă senină: »Mata ai să mori, bunicule?« — e ca
Ia urechea dreaptă, şi încruntând puţin din sprâncene, şi când ar vorbi în glasul ei instinctiv liniştea viitorului,
dădea uşor tonul: laaa! — iar băieţii răspundeau într'un siguranţa zilei de mâne a vieţii supusă veşnicei legi a
murmur subţire şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui, premenirii : adormi în pace, bătrâne; sufletul tău senin,
care dintr'odată se înălţa. Atunci isbucneau glasurile ti­ bun şi drept trăieşte întreg în fiinţa nepoţilor tăi.
nere, într'o revărsare caldă. Când trebuia, câteodată, Sâm­ Aceeaş pornire sălbatică de sentimente pentru apărarea
băta după ameazi, să ne cetească din poveştile lui Creangă, pământului o găsim în C e a r t a , pe care o reproducem
ne privea întâi blând, cu un zimbet liniştit, ţinând cartea fiind cea mai reprezentativă din volum. în ea se zugră­
la piept, în dreptul inimii, — şi în bănci să făcea o veşte dragostea de pământ, a cărui apărare duce pană la
tăcere adâncă, ca într'o biserică«. încăierarea între neamuri, şi legătura aceea tainică între
Acest apostol, care învăţa copiii, fiindcă îi iubea şi sufletul acestor oameni delà ţară.
fiindcă simţea în el un prisos de bunătate, a fost »un Nu mai insist asupra cadrelor în cari sunt aşezate
o m«, care a ştiut creşte oameni. povestirile, nici asupra imaginilor multe şi frumoase, pe
O altă notă fundamentală a oamenilor din acest volum cari le-am întâlnit în volum. Cetitorii, de sigur, se vor
a dlui Sadoveauu e t ă r i a f i z i c ă . Sunt puternici ca şi sili să Ie descopere singuri.
eroii basmelor în cari cred. Unul se laudă: »Mă, eu de O. C. T.

Cearta.
în cea dintâi zi frumoasă a primăverii, în satului, spre luncă şi spre ogoarele oamenilor.
postul mare, o lumină de aur, un vânt cu mi- Mi se părea nou satul nostru cu casele deodată
reazma pământului umed, rn'au scos în marginea luminate, zimbind unui soare prieten. Păşeam

©BCU Cluj
Nrul 17. 1907. LUCEAFĂRUL 375

încet, cu sufletul plin de amintiri; priveam ca — N'am trecut! striga altul, în învolburarea
printr'un abur, pe cărările din marginea drumului, glasurilor, am tras brazdă pe locul nostru, să
nezbicite încă, pui de oameni cari lepăiau cu ştii!...«
picioarele goale, cu ochi de lumină sub tufe de Şi deodată braţele se înlănţuiră, se încleştară
păr bălaiu ; priveam un roiu de musculiţe, un în trupuri.
sbor de fluture, care jucà ca o flacără, — şi »Săriţi, măi, săriţi, fraţilor, că se omoară!...«
auzeam nelămurit o frântură dulce de cântec, strigau din jur plugarii. Şi se năpustiră, puseră
un glas pierdut de cucoş ca un strigăt prelung braţele, puseră umerii, intr'o zarvă care scădea
de bucurie, ce răzbătea printre ramurile unei şi creştea tunând, — şi porni o învălmăşeală
livezi abia înmugurite. sălbatecă, cu capete plecate, din care răsăreau
Şi cum eşeam din sat, deodată mă izbi mi­ deodată frunţi scuturând plete încâlcite.
rosul ascuţit al pământului, şi mi se deschise Şi glasuri: »Nu da! nu strânge! ţine-1!« Apoi
înaintea ochilor o arie întinsă, neagră, pe care răcnete de durere. Şi deodată învălmăşeala se
se înşirau plugurile cu boii albi şi plugarii albi, sfarmă: sătenii trăseseră în toate părţile, ţineau
răsturnând vălurele negre, părând înfloriri de strâns, domoleau pe nepoţii moşului, cu vorbe
spumă pe această întunecoasă mare dreaptă. Şi de împăciuire, pe când ei tot mai priveau unii
în fund lunca de lozii verde deschisă, înecată cătră alţii cu capetele aplecate, cu ochii în­
de aurul soarelui, şi dincolo, la dreapta, în văi cruntaţi, unii cu pete de sânge pe obraz. Cur­
depărtate, un fulger de oglindă, o întindere de sese sânge pe pământul care prisosise strămoşi­
apă rămasă din revărsările primăverii. lor, care hrănise rânduri de părinţi, de feciori
Şi în liniştea aceasta adâncă, cu miros de şi de nepoţi !
primăvară, cu uşorul abur al deşteptării după Dupăce întrai şi eu în vorbă, dupăce încercai,
adâncul somn de iarnă, — mă zgudui neplăcut, pe cât putui, să le îmblânzesc sufletele, mă în-
mă trezi ca dintr'un vis, răcnetul oamenilor... torsei spre sat, prin pacea câmpiilor. Din lunca
Auzii dintr'odată un strigăt întărâtat, apoi o de lozii veni strigătul singuratec al cucului ; în
izbucnire de glasuri mânioase, cari urcau şi depărtări, în linişte, izvorau aburi din pământ;
scoborau câteodată tari, câteodată nelămurite, izvora acum şi liniştea par'că din acel pământ
înăbuşite, grele . . . Tresărind, privii în jur. Cre­ pe care cu câteva clipe mai nainte era să curgă
deam că cearta e îndărătul meu, lângă mine, sânge de fraţi. Şi o mâhnire mare îmi învăluia
aşa de puternice treceau sunetele prin văzduhul sufletul cum mergeam prin soare, prin vântul
curat. Dar glasurile veneau de departe, delà care venea din depărtări drepte şi trecea în
oameni adunaţi la o margine de ogor, spre nemărginire, o milă pentru bieţii oameni cari
luncă; acolo mâni se ridicau, vânturând, se sbu- nu înţelegeau sărbătoarea mare a văzduhului şi
ciumau trupuri, în larma de val a mâniei. a pământului, cari sfărmau pacea şi frăţia pe
Iar când mă apropiai, văzui că se certau ne­ această moşie bătrână, pe care strămoşii, în­
poţii lui Vasile Bujor, m o ş u l satului. Erau şase, frăţiţi, luptaseră, o hrăniseră cu sânge apărând-o,
toţi înalţi şi sprinteni. Cu sprâncenele aplecate care ajunsese odinioară tuturor, şi care acuma
pe luminile ochilor, cu gâturile întinse, cu gru- nu mai ajungea !
majii încovoiaţi, par'că voiau să treacă unii Încet, prin lumina primăverii, intrai în sat,
prin alţii : trei deoparte şi trei de alta. cu sufletul îndoit. In urma mea veni şi vestea
Şi-şi înălţau braţele sguduind ceva nevăzut, delà ogoare, şi oamenii vorbeau despre vrajba
cu manile, în văzduh; răcneau adânc, în în­ aceasta iute care învenina sufletele unor rude,
văluiri nedesluşite de vorbe, doi cu oticele in- vorbeau domol ca despre o moarte năprasnică.
nălţate, pe când din liniştea ogoarelor alergau Iar spre seară bătrânul Vasile Bujor chemă
din toate părţile oameni, ca să potolească mânia. pe nepoţi la el acasă.
Pe când harţa lor creştea, unii săteni soseau Casa moşului erà cea mai veche din sat;
gâfâind greu, cu sufletul la gură. cu dragoste o priveam totdeauna, pentrucă-mi
»Ce, mă? nici un pas, nici o palmă nu dăm! aducea aminte de multă lumină din trecut. Odată,
dreptul nostru ! Cum să treci cu brazda prin în copilărie, mult mă minunai eu de casa aceasta;
ogorul nostru ? şi de atunci întru nimic nu se schimbase. Tot

©BCU Cluj
376 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

aşa erà, eu acoperişul ţuguiat, cu roata de car »A dat Dumnezeu sfântul soare şi vânt bun
într'o ţăpuşă, în vârf, şi cu bradul cel mare şi toată lumea ese să facă ce au făcut şi alţii,
strâmb, alături. Din bradul acela se auzeau în — urmă încet moşneagul ; ce au făcut şi alţii
fiecare an, întâiu, după somnul ernii. cântările mai de demult, să are şi să samene, că atâta-i
oaspeţilor primăverii. Prin el ţipa furtuna ca al nostru, ce avem noi altceva? N'avem nimic,
un glas de jale, peste sufletele necăjite, când numai pământul nostru... Bre, ş'am ajuns în
vara se călătorea cu bucuriile şi cu dragostele zilele acestea să aud că vă tăiaţi ca păgânii...
ei. Iar eu, în acei ani depărtaţi, când veneam Bre, are să vă bată Cel de sus, că stropiţi cu
din târguşorul Vascanilor, cu mama, la tata- sânge pământul care vă hrăneşte !...«
bătrân, înainte de a vedea satul, suind încet Strămoşul vorbea încet, fără să dea din mâni,
culmea cu trăsurica veche în pasul cailor, ză­ cu trupul neclintit. Eu mă aşteptam la o izbuc­
ream întâiu vârful întunecos al bradului; apoi, nire de vorbe, el rosti domol numai aceste cu­
ajuns pe deal, deodată par'că în umbra lui se vinte ; dar, după ce tăcu, un fior mi se strecură
desfăşurau toate căsuţele sătenilor, toate pâlcurile prin suflet, şi de bună seamă că acelaş fior trecea
de verdeaţă ale grădinilor; şi sub el, când in­ prin toate piepturile celor din jur cari erau sânge
tram in sat, totdeauna stătea o fată mare, vre-o din sângele lui.
nepoată a moşneagului, privindu-mă dreaptă, cu Moş-Vasile Bujor tăcu, şi dintr'odată baba
ochi întunecoşi în cari luceau două puncte de soare. llărioara, grămădită asupra pământului, începu
Acolo îşi chemă moşul nepoţii, după cearta a suspina cu amar; glasul îi crescu tremurând,
sângeroasă de dimineaţă, şi după svoana plină îi curgeau lacrimi pe colţul erbii şi bocea ca ia
de griji, de peste zi, a satului. Acolo, sub o înmormântare. Feciorii, nepoţii, strănepoţii, în
bradul strâmb, sta el pe un scăunaş vechiu de jur, tăceau încremeniţi.
stejar, cu spatele răzimat de trunchiul copacului; »Ce-i, Mărioara? rosti domol bătrânul. Asta-i
sta şi privea pe băeţi printre sprâncenile tufoase, bucuria bătrâneţelor noastre!...«
cu gura multă vreme mută în barba scurtă, albă. Şi moş-Vasile îşi lăsă capul în piept, în umbra
Adus de spate, cu manile pe genunchi, sta apăsat înserării care cucerea casa veche şi bradul, în-
par'că de o durere mare, învălit de bunda neagră, desându-se ca o negură nesimţită.
străveche, încins cu chimirul lui vechiu, pe care Atunci glasuri din urmă porniră, îndemnând
din tinereţe îl purta. Străbuna, mătuşa Mărioara, pe flăcăi să treacă înainte, să ceară ertare; bă­
sta mai la o parte, pe pământ, cu faţa sbârcită trânul îşi ridică fruntea, prin vârful bradului
grămădită deasupra genunchilor, cu doi ochi trecu un şuet domol, ca o plângere tremurată.
mititei, şterşi, ţintiţi înainte. Se strânseră şi Bătrânul voi să mai zică ceva, apoi dădu
feciori, bătrâni şi ei, cărunţi, şi nepoţi, şi ne­ încet din cap, — şi deodată porniră în jur a
poate, un sfert de sat; umpleau ograda, aşezaţi suspina ş'a plânge nevestele şi fetele ; băeţii se
pe prispă, ori sub streşina bradului, şi aşteptau. apropiară şi sărutară pe rând mâna moşului,
Ş'atuncea s'a uitat moşul Vasile Bujor ţintă după aceea se întoarseră unul spre altul, cu
la cei şase flăcăi cari stăteau în picioare din- privirile muiate, se îmbrăţişară, se sărutară.
naintea lui, s'a uitat multă vreme, ş'a dat din Şi prin brad trecu a doua suflare tremurată,
cap cu întristare. A zis încet: ea plângerea unei fiinţe chinuite.
»Grele vremuri, b r e . . . grele vremuri... In Iar eu priveam, prietene, cu sufletul înfiorat
vremea mea erau alte necazuri, dar ticăloşii toate acestea, căci pană atunci nu pricepusem
de acestea nu ! De ce aţi vrut, mă, sa vă în­ legăturile adânci dintre sufletele oamenilor şi tot
junghiaţi?« ce-i înconjoară; căci eu aşteptam o izbucnire
Băeţii, înalţi, sprinteni, de-abia scăpaţi din mare şi nu vedeam nimic din ce aşteptam:
oaste, tăceau, se uitau în pământ. Unul din cei oamenii mai mult tăcuseră, iar lucrurile neîn­
bătrâni, delà spatele lor, mormăi şi înjura în- sufleţite jjar'că aveau un suflet ascuns care tre­
năbuşit. mura de durere.

©BCU Cluj
Nnil 17, 1907. LUCEAFĂRUL 377

Expoziţia de artă din Veneţia (1907).


(Urmare.)
Sala meridională. Sălile veneţiene.
Se cunoaşte că te cobori spre sud după de- Veneţia, poate prin minunatele schimbări de
coraţiunea sălii cu fructe exotice de lămâi şi decoruri naturale, prin varietatea de nuanţe de
flori de portocal executate artistic tot de V i n - pe incomparabila lagună, prin vechile şi veşnic
ceiizo Ca d o r i n şi mai cu seamă după colo­ noile colţuri, descoperite de cercetătorii entuziaşti,
ritul crud al pânzelor, după căldura ce emană a sensibilizat gustul şi ochiul artiştilor, a forţat
din fiecare peisaj. Notez în primul rând patru: pe pictorii veneţiani s'o idealiseze — dacă s'ar
»impresii delaTaormina«, ruine de lângă Palermo, putea să fie mai ideală — să viseze mai mult,
atât de adevărate, de un colorit atât de stră­ să contemple mai profund Eterna Frumseţe !
veziu, scăldate in atâta lumină diafană, prinse Toate numele de aici sunt cunoscute, multe deja
pe pânză cu atâta măestrie de E c t o r De M a r i a celebre.
B e r g l e r ! U l i s s e C a p u t o expune »La re­ O sală întreagă (18 tablouri) este dedicată
petiţie«, o cântăreaţă în costum de stradă strân­ pictorului C e s a r L a u r e n t i . Viaţa acestui pic­
gând umbreluţa între mâni într'un elan de pa­ tor, fost elev al marelui Domenico Morelli. este
siune — gest comun artistelor la repetiţii — o viaţă de studiu continuu, de cercetări neobo­
cântă în semi-obscuritatea teatrului gol, ascul­ site pentru a găsi nota adevărată, genul care
tată de autor, de souffleur, de maestru. Se cu­ să convie mai bine naturei sale melancolice şi
noaşte că pictorul care trăeşte la Paris cunoaşte meditative. Din fiecare tablou reese o idee —
ambientul de 1-a redat cu atâta adevăr! Peisa- ceeace e cam rar în ziua de azi, toţi mulţu­
gele lui L o i a c o n o , cu vegetaţia luxuriantă a mind u-se a copia natura — şi fiecare are o în­
sudului, te sufocă; »Porta Capuana«, unde e semnătate. Intensitatea vieţei sufleteşti o pictează
pescărie la Napoli, e minuţios lucrată de V i n - Laurenti. »Parcele« tăcute şi misterioase ţes firul
c e n z o M i g l i a r o . »Vechiul cântec« de De vieţii, severe, par'că conştiente de grava lor
S a n c t i s foarte bun. »După ploaie« de C a m - misiune, »Primul păcat«, »Conştiinţa«, in care
p r i a n i şi peisagele lui Ca sei a r e , vaporoase. vezi, pe figura contractată a femeii, lupta sufle­
Rău pusă este admirabila compoziţie a lui An­ tească ce se încinge în ea. când trebue să răs­
t o n i o A l c i a t i : »Spasm«. O femeie culcată pundă un da sau nu hotărîtor. In umbra deasă
îşi ascunde în mâni faţa convulsată de pasiune ghiceşte paloarea feţei, în ochii lui citeşti în­
pe când la capu-i un violinist cântă disperat trebarea! »Primul dubiu«, »Lectura« in care
strângând febril vioara ! E fantastic ; impresio­ par'că invidiezi tăcerea profundă care invăluo
nează verdele obscur al picturei monocrome. Ce chipul fetei atentă la ce citeşte ; »Via aspra«,
să zic de A n ge Io D a l l ' Oca B i a n c a , pe »Ritorno« o copie a faimoasei »Mască frumoasă«,
care am avut plăcerea să-1 cunosc în excur- care a luat la Milano premiul de 6000 de lei.
siunea artiştilor cu Vaporul pe lagună? Slab, Fragiacomo expune »Afa«, care a fost cumpă­
palid, un tip cu desăvârşire nordic, nu-ţi face rată de M. S. Regele cu multe altele, Mi l e s i
de loc impresiunea acelui pictor viguros, care celebrul şi mult simpaticul portretist al cărui
cu'atâta măestrie îşi crează fiinţele vioaie, care »Carducci«, inspirat şi magistral redat, a fost
în »Civette« pune atâta ironie şi atâta coche­ dăruit de dl Baron Trêves galeriei internaţionale
tărie în surâsul femeilor, vânzătoare de bufniţe, de artă din Veneţia. »Locandiera« mi-a reamintit
jucându-se astfel cu sinonimul »Civetta«, care pe Duse, Av. Franco, vorbeşte. F a m i l i a C i a r d i,
cu atât minunat artificiu ştie să se deosebească tatăl, pictează Veneţia cu nesfârşitu-i farmec şi
de toţi ceilalţi, care surprinde o mamă săru- natura, fiul B e p p e , scene triste sau vesele din
tându-şi copilaşul într'un câmp plin de maci, şi viaţă, cum e »Viaţa simplă«, în care nişte co­
care ne surprinde pe noi prin modul cum fixează pilaşi se joacă sub un portic sau »Surisuri«, doi
această viziune! copilaşi goi, sub un cireş în floare, aplecaţi peste

©BCU Cluj
378 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1907.

o colivie cu doi puişori ! E dulce, e gingaş, e şi »Repaus« — Li no S e l v a t i c o de data asta,


primăvară... D-ra E m m a Ci a r d i, artista fină după Exp. din Roma şi Milano, ne dă toată
şi inteligentă, care de 5 ani încoace, prin studiu măsura talentului sau delicat în portretul unei
şi muncă, a devenit celebră, — se recunoaşte femei înalte, mlădioase, ce parecă umblă, strân­
dintre o mie. gând pe braţ umbreluţa roşie ca sângele! Fratele
»Vocile grădinilor antice« sunt colţuri de său L u i g i , ce ştie să exprime cu penelul toată
grădini vechi uitate, cu avuzuri de marmură, fermecătoarea tristeţa a Veneţiei, lasă să plutească
cu statui ciobite şi înverzite de vreme, terase gondola singuratică pe sub podul de marmură
cu muşchiti împletit cu piatră, bănci pe cari înegrită de vremuri... X o n o L u i g i , care
se razimă dame cu părul alb şi cu aluniţe, mar­ semnează tablourile sale doar cu un IX, expune
chize din timpurile trecute, cari ascultă serenade »O că-uţă de preot« şi »Dumineca« cam prea
legănând a lene evantalii, frumos mascate, cu isprăvite, prea litografice dar de un colorit
tricornul veneţian pe cap, furişându-se şirete eficace.
prin boschetele tăcute... Se a tto l a - F e r r u - »Impresiunea« de De Ş t e f a n i , nostalgică,
e e i o expune o »Piaţă de oale la Assisi«, S a r t o - »Casa pictorului« de Z a n e t t i Z i l l a se odih­
r e 11 i, cu acel ton larg în peisage, expune »Seara« neşte frumos sub pomii înfloriţi . ..
(Va urma.) Zoc Ciârbea.

Cronică.
j B. P. Hasdeu. Înainte de a pune sub presă v e n i s u b s c h i m b a r e « . § 15 deasemenoa merită să (ie
acest număr, ne soseşte vestea morţii lui Hasdeu. remarcat, deoarece dispune, ca la cazul desfiinţării socie­
tăţii »averea ei se va întoarce spre c u l t u r a p o p o r u l u i
Ziarele din România înregistrează cu adâncă r o m â n « . — »Scopul societăţii peste tot e. (§1 stat.) c u l ­
jale încetarea din viaţă a acestui fruntaş al vieţii t u r a n a ţ i o n a l ă a p o p o r u 1 ui r o m á n ; iară ni ai a l e s
româneşti. In numărul viitor vom reveni şi noi î n a i n t a r e a l i t e r a t u r i i r o m a n e şi a c u l t u r i i s o ­
asupra vieţii şi activităţii uriaşe a marelui istoric, c i a l e , prin cetiie şi conversate, cu delaturarea tuturor
disputelor politice; spre scopul acesta societatea va avea« :
filolog şi literat. lai- în numerile viitoare vom
A da ajutor în bani s t u d e n ţ i l o r s ă r a c i , cari se pre­
aduce câteva contribuţii nouă la biografia fa­ gătesc pentru orice carieră, ştiinţifică, aitistică, industriala,
miliei Hasdeu. ^ de neguţatorie sau economica; p r e m i a r e a î n v ă ţ ă t o ­
„Asociaţiunea naţională în Arad pentru cultura popo­ r i l o r elementari români şi a u t o r i l o i de o p u r i li­
rului râmân" este cea mai veche societate culturala îu terare şi artistice; ţinerea unei b i b l i o t e c i şi s a l ă de
fiinţă la noi. La 11 August şi-a ţinut îu Arad, »locul de lectură, conveisaţie şi înaintare în cultura socială (schak
şedinţe«, adunarea generală anuală, constituindu-se pentru şi billiard). — Ca organizare şi mijloace pentru a ajunge
ciclul viitor anual (după trei am de pauză) în modul ur­ la scopurile stabilite, statutele spun: § 4. »Membri ordinari
mător: Preşedinte episcopul Ioan I . P a p , vice-preşedinţi : ai societăţii pot fi toţi acei cetăţeni din anii iele staturi
Dr. N. Oncu şi Roman K. Ciorogariu, notar Dr. E. Monta. ale Maiestăţii Sale, cari au vâista deplină, doresc cultura
Director V. Goldiş, subdiieetor Dr. Şt. C. Pop, casier Virgil poporului român, au purtare morală nepătata şi spre în-
Antouescu, econom C. Dan. Usc. Dr. I. ITarşieu, biblio­ naintarea scopurilor societăţii sau vor oferi pe trei ani
tecar C. Lazar, secretar Dr. D. Stoica. Membri în co­ o sumă anuală cel puţin de 2 11. v. a. sau dăruiesc un
mitet: Dr. I. Suciu, M. Veliciu, S. Raicu, Dr. I. 1. Suciu, capital de 40 fi. v. a. care va formă averea fundaţionala
P. Truţa, Dr. C. Iancu, N. Mihulin, I. Costa, Iustin Olariu, a Asociaţiunii. Preşedintele, care, după uz, este Episcopui
losif Moldovan, G. Pureariu. Aradului, doi vice-prezidenţi şi doi notari se aleg pe câte
3 ani, pentru conducerea adunărilor generale; iar direc­
înfiinţată la 1862 A. n. A., statutele ei se a p r o b a la ţiunea, ori comitetul executiv se alege pentru gestiunea
11 Februarie 1803 de »Intimatul locuţiitorial ungarie«. Pri­ unui an, cari »afară de notar (secretar) chemarea o poartă
mele sale statute ie-a m o d i f ica t adunarea generală delà gratuit« (§ 7).
22 Octombre 1867 »cu preaînalta învoire«. La 1892 sta­
tutele s'au retipărit şi în această ultimă formă a lor, pe Câteva momente din trecutul A n. A.
care o avem, remarcăm §-ul 10, în care se spune, că § 1 Întemeiată în timpul absolutismului austriac, A. n. A.
al statutelor »care mărgineşte scopul societăţii, n u p o a t e se găseşte, la început, în condiţii prielnice, de desvoltare.

©BCU Cluj
Xnil IV. 1907. LUCEAFĂRUL 379

E timpul primei noastre reculegeri, favorizate de stă­ nu mă ÎDşel ') s'a manifestat în viaţa noastră socială,
pânire, în contul kossuthismului îngenunchiat la 1849. culturală şi economică, în modul următor: Vre-o trei
în anul 1850 sunt în comitatul Aradului patru fisolgă- serii de profesori, delà seminarul românesc din Arad
birae (protopretori cercuali) pe cari îi încunjură o ar- au ţinut, la deosebite intervale de ani, conferinţe de
madie de notari români. La 1802 se decretează limba seara, pentru publicul de »elită«. Dintre acele confe­
poporaţiunii de limbă protocolară în comitat, iar în con­ rinţe s'au tipărit câteva într'o broşură, în anul 1889,
secinţă, comunele Otlaea şi Ilteu. cum şi altele, scot dar broşura a rămas în sarcina editorului aproape în­
limba maghiară cu totul, lăsând numai limba româna de treagă; iar influenţa ei a dispărut. . . ca »meteor«. —
limbă protocolară în toate afacerile delà comună. La 1803 Stipendii s'au dat, de un timp încoace, mai ales pentru
este comisar regesc (fişpan) al comitatului Aradului ro­ elevi absolvenţi ai şcoalei noastre poporale din Arad (Per-
mânul T e o d o r Ş e r b ; la 1805 e fişpan G e o r g e Popa. neava) pentru a studia şcoala de meserii din Arad; şi s'au
a cărui prodigioasă activitate, întâi ca protopretor Ia 1851. mai dat ajutoare în bani, pentru perfecţionarea în fabri-
apoi ca deputat imperial la 1801, ca fruntaş în lupta cele mari din străinătate, a unor calfe de meseriaşi. Dintre
despărţirii hierarhice a bisericii ort. rom. de cea sâr­ maeştrii lemnari şi ferari, români, ţinuţi la şcoala de me­
bească 1 ), ocupândii-se cu înteţire de cauza română, îl serii cu stipendiu delà A. n. A. nici unul nu s'a aşezat
găsim şi între întemeietorii A. n. A. Delà 1853 ajun­ între români (cui să facă pe la satele noastre rozete de
gând modestul intelectual P r o co p i e I v a c i c o v i c i epi­ lemn şi roţi dinţate de fer?) ci ca mecanici ori decoratori
scop al Aradului, el dă mână slobodă iscusitei pleiade, din s'au îndepărtat, în oraşele mari, pe la fabrici de mobile
care face parte G. P o p a , I o a n A r c o ş i, P a t r i c h i e şi maşine, uitându-şi . . . legăturile deacasă. Un exemplu:
P o p e s e u ş. a. oameni de valoare din neamul nostru. Astfel Un isteţ calfă de cismar, cu nume'e frumos românesc
s'a pregătit, şi din părţile ungurene şi bănăţene, şi s'a dat Haiducu. a fost trimis la Praga. să se perfecţioneze în
ajutor M a r e l u i Ş a g u n a , pentru a împlini opera re­ meseria sa, la o mare fabrică de ghete. întors în patrie,
staurării mitropoliei ort. române din patria noastră.2) Şi — nici »bună ziua«, nici »mulţam«! El se aşează în Do-
nu treime să uităm că şcoala noastră pedagogică din briţin (Roma protestantismului maghiar) se căsătoreşte
Arad (1812) şi cea teologică (1823) furnizaseră o seamă cu o unguroaică şi astăzi poartă numele de »Hajdu«. —
de elemente crescute de Di a c o n ovi c i - L o g a învăţatul, care poreclă ne aduce aminte pe înaintaşii jandarmilor
mai ales. ş. a. o pleiadă nu numai de preoţi şi învăţă­ cu pene de cocoş, la cari (paznicii păcii ?) nu este un ro­
tori, ci elemente pe cari le punea în serviciul poporului mân, care să nu privească cu o groază îmbinată cu dispreţ.
nostru şi »fişpanul«. nu numai vlădicii!! G e o r g e P o p a , Credem, că nu mai este nevoie de alte exemple de derută.
anume, a împănat întreg comitatul cu elemente româ­ Se vor schimba preocupaţiunile conducerii A. n. A. —
neşti, crescute în numitele scoale, — dintre cari abia sub era nouă? — Fondul A.n. A deşi într'un moment din
mai sunt azi. triste reminiscenţe de n o t a r i pensionaţi... trecut a suferit o contagiare. reprezintă azi sumă destul
E de înţeles dar cuvântul exprimat în statutele A. n. A. de preţioasă, fiind. în timpul din urmă bine chivernisită,
cuminţia şi puterea de a jertfi a întemeietorilor ei. O din punct de vedere — financiar. După raportul direc-
Pleiadă de fruntaşi desfiişură, în aceste părţi mărginaşe ţiunei cătră adunarea generală din anul acesta capitalul
şi bogate, steagul culturii româneşti, care fâlfăie cu mân­ întreg al A. n. A. face suma de 18.009 cor. 19 fii. alo­
drie un şir de ani, pană trecem de pact, (1867), şi vin şi cată în hârtii de valoaore şi libele, depuse la Consisterai
alte nenorociri . . . Nu este permis a se ascunde, că de­ gr. or. rom. din Arad. — O bibliotecă, constituită din
clinul A. n. A. a urmat şi unei fatale greşeli, săvârşite vechi dăruiri şi preţioasa colecţie trimisă anual de A c a ­
în sinul ei . . . dar totuş strâmtorarea succesivă, străină, pe d e m i a R o m â n ă din analele şi publicaţiunile sale aşteaptă
deoparte, iar pe de alta deplasarea energiilor noastre în în dulapurile din clădirea »Casa Naţională«, din suburbiul
a l t e l u p t e decât cea culturală, au întunecat steaua Perneava, fără a spera... un publie cetitor, în actualele
A. n. A., rămase în viaţa românească a părţilor aradane, condiţii externe şi — »morale«.
între . . . două scaune . . .3) Pe aci vegetarea din timpul
din urmă! După ultima restaurare (11 August 1907), să
După sforţări de mai bine de un an de zile, o mână
nu sperăm oare într'o renaştere?
de tineri mai avântaţi din Arad a isbuit să pună în mişcare,
după trei ani de apăsător repaos, o pornire, un vânt fa­
vorabil pentru A. n. A.
Din frumoasele gânduri de ajutorare a culturii româ­ Din nou pornită, după o istovitoare toropeală, oare va
neşti şi de promovarea înaintării celor »mici«, atât elevi merge din nou barca, aşa cum a mers în vremurile bă­
de şcoală cât şi ucenici şi calfe de meserieşi şi negustori, trânilor »grei de pornit«, — la suflarea vântului idealis­
cu ce s'a aies această veche societate, A. n. A. bine în­ mului tineretului de acum ?
tocmită şi reprezentantă a unor fireşti aspiraţii? Dacă
Să nu ne gândim oare la blazare... o r i . . . să nu ne-
aducem aminte şi de cuvântul »legii«: »cel ce slujeşte
i: A fos! nut;ir ;il sinodului din Cliişineu. dein 1S41I. prin caro s'a altarului, să se şi împărfăşască dintr ânsul« — la care nu,
decrelat (io Koniâni separarea, şi de nmie a fu ui t delà sinod episcopul
Aradului Cihorasim Kaţ. s'au gândit fundatorii-cei visători?
-) [.a ISlio s'a ţinut congresul din Carlovitz, caro a hotărit desfa­ ]l
i Informaţiile de pana aci le-am luat din statutele societăţii A. n.\ A.
cerea; la 1864 s'a decretat desfacerea ; ;la lS68;(art. IX) s'a inarticulat
şi din studiul • Ya memoriu al lui .^1. Xicoară-. Acolo undo nu precizez
metropolia ort. romană.
date. e din cauză că n'ani avut la dispoziţie arhiva încă nepredata
3) Ce »scaune« vizează autorul, no paro a înţelege. N o t a lî. noului comitet, i. e. nouii -direcţiuni*. X. Auţ

©BCU Cluj
H80 LUCEAFĂRUL Xni! 17. 1907.

Visători şi fanatici poate au fost cei din vremuri albe; Nu poate să fie suflet de omenie, eare să nu se re­
dar ai noştri... ? volte la auzul acestor başibuzucii europene !
— Video meliora proboque, d e t e r i o r a s e q u o r . *
S. S. Ştiri. Ministrul cuitelor şi instrucţiunii publice din Ro­
* mânia, dl Spiru Haref, a înaintat 11. Sale Regelui Carol un ra­
Un îndrăsneţ. Sunt păcate cari nu se iartă şi nu se port foarte interesant asupra rolului ce l-au avut preoţii şi
uită. Opinia noastră publică, mai ales. trebue să fie îm­ învăţătorii clin România în timpul răscoalelor. Propune
pietrită faţă de cei cari iau numele neamului românesc medaliarea mai multora dintre aceştia, cari, în acele îm­
în deşert. Osânda morală e singurul mijloc de pedepsire prejurări grele, şi-au împlinit cu vrednicie datoria. Din
a celor păcătoşi. In primul rând presa e datoare să ţină acest raport mai reiese că tagma preoţească şi corpul în-
in evidenţă pomelnicul lor, să le străjuiască căpătâiul şi văţătoresc din România lucrează tot mai mult şi mai serios
de câteori vre-unul ar încerca să se întoarcă cu acelaş pentru luminarea ţăranilor şi binele public. Dovadă sunt
suflet în şirul oamenilor de omenie să-1 gonească, spu- băncile poporale, cari se sporesc uimitor de repede. Din
nându-i: adu-ţi aminte că tu eşti mort! raport cităm câteva cuvinte pe cari mulţi critici tânguitori
In zilele trecute s'a rătăcit pe la noi o broşură înti­ ai stărilor sociale, ar tiebui să le înţeleagă, ca venite
tulată »Răscoalele ţărăneşti«. Apariţia unei asemenea bro­ delà un om cu multă înţelepciune şi adâncă dragoste de
şuri la noi, ne-a atras atenţiunea. Vedeam că e o broşură ţară: »Este ceva propriu timpurilor turburate, ca oamenii
pentru popor şi ne miram ce om cu scaun la cap poate să-şi piardă sângele rece şi să vadă peste tot pericole în­
scrie şi răspândi între ţăranii noştri istoria evenimentelor chipuite. Dar cei cari au răspunderi trebue să ştie a-şi
dureroase din ţară? Cu ce scop? ţinea cumpătul în vorbe, ca şi în fapte«. Cei cu răs­
Deschidem broşura şi cetim: »Cătrâ fraţii Români! A punderi, cari prevestesc pieirea României, vor asculta
trecut multă vreme de când n'am mai stat împreună la sfatul cuminte al d-lui Ilaret?!
vorbă. Dorul vechiu însă nu-1 poate uita omul niciodată. * t Dr. V a s i l e G ă i n a . Clerul bucovinean a pierdut
Aşa şi eu, după o lungă tăcere, mă întorc iar la dragostea pe unul dintre cei mai însemnaţi şi mai învăţaţi frun­
mea vecbe, la fraţii ţărani, a căror dragoste şi iubire mi-a taşi, pe Dr. V. Găina, profesor la facultatea teologică din
fost leac de mângâiere în toate vremurile !!« etc. Iscălit: Cernăuţ. A fost un distins scriitor bisericesc, un profesor
Dimitrie Birăuţiu. iubit şi un suflet cu o adâncă dragoste de neam. Moartea
Un monument am rămas surprinşi. Am priceput îndată lui o jelesc cu o sinceră întristare toţi câţi l-au cunoscut.
rostul negustoresc al broşurei, clar ne minunam de îndrăs- * Marele compozitor norvegian E d w a r d G r i e g a în­
neala acestui om. El care şi-a bătut joc în chipul cel mai cetat din viaţă la Bergen în etate de 04 ani. Grieg este
netrebnic de încrederea ţăranilor, el care nu s'a temut ' creatorul muzicei artistice naţionale norvegiene; compo­
de bătaia lui Dumnezeu vânzându-se ca Iuda, el care a ziţiile lui s'aud adeseori şi la concertele noastre.
făcut să se clatine încrederea ţăranilor buni şi cinstiţi * Dl N. Iorga propune în »Floarea Darurilor« — »să în­
faţă de surtucari, nici nu aşteaptă anul de pocăire şi în- fiinţăm odată m a r e l e I n s t i t u t al c u l t u r i i n a ţ i o ­
drăsneşte să apeleze din nou la sentimentele ţărănimii, n a l e şi m o r a l e a p o p o r u l u i r o m â n din toate păr­
îndrăzneşte să numească f r a ţ i pe ţăranii de bună cre­ ţile«. De »Biblioteca poporală a Asociaţiunii« zice că nu
dinţă şi de omenie. se vede c o n s e c v e n ţ ă şi h ă r n i c i e .
Mai deunăzi tot acest domn a găsit de cuviinţă să se * In H ă l m a g i u s'a înfiinţat un nou despărţământ al
facă protectorul unor expulsaţi din România. Asociaţiunii, sub conducerea dlui protopop Cornel Lazar,
O asemenea existenţă, fără nici un scrupul de conştiinţă, care împreună cu membri comitetului cercual promit
merita tot dispreţul opiniei publice româneşti, iar presa cea mai serioasă activitate.
e datoare să-i aducă aminte că nu mai are drept la * In »Buletinul ministrului agriculturei, industriei, co-
viaţa publică. merciului domeniilor« clin România, nriii—2—3/1907 T.
* Boată publică o foarte bună şi amănunţită monografie
Barbarie. Nici să fim indigenii cuceriţi ai cutărei economică, statistică şi socială a comunei rurale »Nico-
colonii din Africa centrală, n'am putea să fim mai expuşi linţi« din Banatul Timişan.
beţiei de sânge a cutărui ofiţer al stăpânirii. Cetitorii de * Ministeriul ungar de interne a refuzat să aproabe sta­
sigur ştiu despre ce e vorba. Pănade. comuna de naştere tutele reuniunii române de muzică, înfiinţată în cadrele
a marelui Cipariu, de lângă Blaj, a fost în zilele trecute despărţământului Beiuş al Asociaţiunoi. Nici întervenirea
locul unor vărsări de sânge nemaipomenite. Nişte hon­ comitetului central, care s'a provocat la statutele Aso­
vezi, porniţi la manevre, să se joace de-a războiul în ciaţiunii şi la legile în vigoare ale ţării, nu a putut
timp de pace, au căsipit pe săteni, bărbaţi şi femei, fără schimba refuzul arbitrar al guvernului. Se pun tot mai
nici un motiv. Cei cari au fost martorii oculari ai acestei multe piedici în calea înaintării noastre culturale!
barbarii, povestesc că nişte ofiţeri beţi şi-au manifestat în
acest chip iubirea de patrie. Redactor: OCT. C. TASLĂUANU.

Cumpăraţi numărul Jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani.


TIPAKUL LUI W". KBAFFT ÎN SIBIUL

©BCU Cluj