CARACTERIZAREA STĂRII SOLIDE

Generalităţi

În condiţii standard de temperatură şi presiune (298 K, 1 atm), substanţele pot exista în

trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Prin modificarea temperaturii şi presiunii
substanţele pot fi aduse în oricare dintre cele trei stări, dar şi într-o a patra stare – cea de
plasmă. Cele trei stări de agregare uzuale, solidă, lichidă şi gazoasă, se caracterizează prin
diferite grade de ordonare a particulelor componente. Astfel, starea caracterizată de ordine
perfectă este cea de cristal ideal (întâlnită numai în apropiere de 0 K), pe când starea cu
dezordine totală este cea de gaz ideal, ce apare la temperaturi mari şi presiuni mici.
Corpurile solide pot fi clasificate în:
-solide cristaline (solide perfecte)
-solide amorfe
Starea solidă este realizată sub o anumită temperatură şi peste o anumită presiune
(aceste mărimi limită fiind corelate între ele şi specifice fiecărui material). Când condiţiile de
temperatură şi presiune sunt îndeplinite, structura internă se modifică, ajungându-se la o stare
de echilibru termodinamic în care energia sa liberă are o valoare minimă.
În general, expresia energiei libere în funcţie de parametrii care determină structura
internă a corpului are mai multe minime. Starea ce corespunde minimului absolut al energiei
libere este denumită starea stabilă de echilibru, iar stările ce corespund unor minime relative
ale energiei libere sunt denumite stări metastabile de echilibru. În cazul solidelor, starea
stabilă de echilibru este reprezentată de structura cristalină în care unităţile structurale ale
solidului (elementele componente – ce pot fi atomi, ioni, grupuri de ioni sau molecule) au o
aşezare geometrică regulată în spaţiu.
Stările metastabile corespund structurii amorfe în care dispunerea geometrică regulată
a acestor unităţi structurale dispare. Teoretic, stările metastabile (amorfe) se realizează mai
greu şi durează mai puţin timp decât stările stabile (cristaline). Există însă şi situaţii în care
viteza de trecere dintr-o stare metastabilă într-o stare stabilă este atât de mică, încât corpul
poate fi socotit amorf pentru o perioadă lungă de timp.
Formarea cristalelor este determinată de condiţiile în care are loc procesul de
solidificare (trecerea din starea lichidă în starea solidă). Acesta începe de obicei în jurul unui
centru de solidificare, unde o aglomerare de atomi duce la apariţia unei configuraţii cristaline
ce se extinde ulterior în regiunile înconjurătoare.
Dacă există un singur de astfel de centru de cristalizare (cazul solidificării lente), se va
obţine în final un monocristal, cu o anumită reţea determinată prin repetarea periodică în
spaţiu a structurii configuraţiei cristaline iniţiale.
Dacă apar însă mai mulţi astfel de centri de cristalizare (cazul solidificării rapide) va
rezulta un policristal format din mai multe regiuni denumite cristalite (formate fiecare în jurul
unui centru).
În cazul în care solidificarea se face brusc, atunci dimensiunile cristalitelor vor fi
foarte mici şi se obţine starea amorfă, în care procesul de ordonare are loc numai pe domenii
limitate (putându-se vorbi doar de o ordine apropiată, nu şi de o ordine îndepărtată ca în cazul
stării cristaline).
Datorită unei ordini mai mari, substanţele în stare cristalină posedă întotdeauna
entropii mai mici decât în starea amorfă. Din această cauză este posibilă trecerea spontană a
substanţelor din stare cristalină în stare amorfă dar nu invers.
În cazul substanţelor care se pot găsi atât în stare cristalină cât şi în stare amorfă,
această stare amorfă este denumită şi stare sticloasă. Ea este obţinută prin răcirea bruscă a
1
unui lichid vâscos, fapt ce împiedică cristalitele nou formate să se dezvolte. Analiza structurii
stării amorfe se poate face prin două metode structurale: modelele microcristaline şi modelele
cu distribuţie aleatoare (întâmplătoare) continuă. Modelele microcristaline consideră că
structura solidului amorf este constituită din mici cristale (cristalite) cu diametre mai mici de
20 Å.
În cazul corpurilor solide forţele de interacţie (atractive) dintre atomi sau molecule
sunt destul de puternice pentru ca aceste elemente constituente să ocupe poziţii fixe, fiind
legate între ele într-un mod permanent, într-o anumită reţea (dispărând agitaţia termică din
cazul lichidelor sau gazelor).
Aceste poziţii nu au însă un caracter fix decât dacă sunt analizate drept poziţii medii,
întrucât datorită temperaturii aceste elemente se află într-o continuă mişcare oscilatorie
(vibraţie) în jurul acestor poziţii de echilibru.

Starea cristalină
Reţeaua cristalină

Prin analiza de difracţie cu raze X s-a dovedit că particulele care alcătuiesc solidul
cristalin formează o structură reprezentată de o reţea tridimensională numită reţeaua
cristalină în care o unitate structurală celulă elementară) se repetă cu aceeaşi orientare în tot
cristalul.
Reţeaua reprezintă un aranjament periodic regulat al unei mulţimi infinite de puncte
discrete, dispuse în spaţiu, care se obţin din altele prin translaţii repetate după cele trei axe de
coordonate (direcţii cristalografice) al entităţii numită celulă elementară, de forma unui
paralelipiped.
În cadrul acestei structuri particulele constituiente au o poziţie fixă în jurul câreia
execută o mişcare de vibraţie a cârei amplitudine este în funcţie de temperatură. Poziţiile fixe
în jurul cârora oscilează particulele constituiente ale unui solid cristalin, reprezintă aşa
numitele puncte nodale sau noduri ale reţelei cristaline. Structura internă oferă solidelor
cristaline o formă şi volum propriu.
Pentru a modifica forma solidului cristalin este necesară o forţă exterioară, care la
unele solide, este destul de mare. Sub acţiunea unei forţe exterioare de o anumită mărime, în
solidele cristaline ia naştere o forţă elastică de aceeaşi mărime cu cea exterioară şi de sens
contrar ei, care după încetarea acţiunii exterioare tinde să aducă solidul la forma iniţială. În
acest caz, se spune că solidul a suferit o deformaţie elastică. Dacă însă mărimea forţei
exterioare depăşeşte o anumită limită, numită limită de elasticitate, deformarea suferită poate
deveni permanentă.
Trecerea solidelor cristaline pure în stare lichidă prin încălzire la presiune constantă,
adică fenomenul de topire, are loc la o temperatură bine determinată numită temperatură de
topire sau punct de topire. Dacă presiunea constantă la care are loc fenomenul de topire este
cea normală aceasta poartă numele de temperatură normală de topire. La presiune constantă,
în timpul topirii temperatura se menţine constantă.
Conexiunile spaţiale ale atomilor şi forţele dintre atomi sunt determinantele gradului
de perfecţiune, ordinii şi simetriei structurii interne a cristalului.
Cristalele pot forma atomi, ioni, molecule sau complecşi prin dispunere ordonată şi
simetrică în spaţiu. Ca urmare a ordinii şi simetriei structurii interne, sunt simetrice şi
proprietăţile fizice ale cristalelor şi formele lor poliedrice exterioare, vizibile cu ochiul liber.
Ordinea şi simetria structurii unui cristal sunt consecinţe ale echilibrului dinamic al
unui mare număr de forţe şi procese.

2
 Acţiunile exterioare cum ar fi câmpul electric, câmpul magnetic, solicitarea mecanică
sau adaosul de atomi străini modifică acest echilibru dinamic şi în consecinţă şi proprietăţile
cristalului. Consecinţele ordinii şi simetriei structurii sunt omogenitatea, discontinuitatea şi
anizotropia cristalelor.

Forma cristalină

Macroscopic, cristalele prezintă forme geometrice regulate. Forma cristalelor unei

substanţe se numeşte habitus. Habitusul poate să se modifice după condiţiile în care a avut
loc cristalizarea. Astfel, în anumite condiţii unele feţe ale unui cristal pot să se dezvolte mai
mult decȃt altele. Totuşi, cristalele aparţinând aceleiaşi specii cristaline, indiferent de habitus,
au aceleaşi unghiuri între feţele echivalente.

Operaţii şi elemente de simetrie

Cristalele ideale sunt cristalele substanţelor absolut pure şi care nu posedă nici un fel
de defecte geometrice sau impurităţi în reţea. Ele sunt constituite din particule aranjate regulat
în nodurile unei reţele definite de cele 3 axe de coordonate X,Y şi Z care fac între ele
unghiurile α, β şi γ ca şi mărimea muchiilor identice sau diferite a,b şi c (Figura 5.1). Ca orice
figură geometrică, cristalele posedă elemente de simetrie ca planuri, centru şi axe.
Repartizarea particulelor într-o reţea cristalină este rezultatul atracţiilor dintre aceste
particule cu respectarea condiţiilor ca energia potenţială a ansamblului să fie minimă. Aceasta
presupune apropierea maximă a particulelor, faptul acesta este posibil atâta timp cât se asigură
echilibrul dintre forţele de atracţie şi forţele de repulsie dintre particule. Particulele vor tinde
să realizeze aranjamentul cel mai compact posibil. Aceste afirmaţii sunt valabile la
temperatura de 0 K.
Particulele ce alcătuiesc solidele cristaline se aşează în spaţiu într-un mod care
determină o structură periodică a reţelei cristaline. În cadrul acestei structuri anumite unităţi
structurale se repetă de nenumărate ori pe cele trei direcţii ale spaţiului.
Unitatea structurală cea mai mică, prin a cârei deplasare paralelă cu ea însăşi se poate
construi întreaga reţea cristalină, se numeşte celulă unitară. Despre o reţea cristalină care se
poate construi în acest mod se spune că are o simetrie de translaţie.
La solidele cristaline în afară de simetria de translaţie se manifestă o simetrie care se
asociază cu anumite operaţii, numite operaţii de simetrie. Operaţiile de simetrie sunt reflexia,
rotaţia şi translaţia.
O operaţie de simetrie constă în mişcarea reală sau imaginară în spaţiu a unui cristal
astfel încât în locul unei anumite feţe să apară o faţă echivalentă în raport cu un sistem de
coordonate care trec prin cristal. În alţi termeni, după efectuarea unei operaţii de simetrie
asupra unui cristal, acesta nu se deosebeşte de cel de dinaintea efectuării operaţiei. O operaţie
de simetrie este legată de un element de simetrie care, conceptual este o entitate geometrică:
punct, linie sau plan în raport cu operaţia de simetrie efectuată.
Dacă operaţia de simetrie este rotaţia în jurul unei axe şi dacă în urma efectuării ei cu
un anumit unghi cristalul rămâne identic cu el însuşi, acea axă se numeşte axă de simetrie a
cristalului.
Dacă în cursul unei rotaţii de 360º în jurul axei de simetrie a cristalului aceasta s-a
aflat de două ori în poziţia identică cu cea iniţială, se vorbeşte de o axă de simetrie binară.
Unele cristale pot avea axe de simetrie ternare, cuaternare sau senare după cum o anumită faţă
vine într-o poziţie echivalentă cu cea iniţială după o rotaţie de 120º, 90º sau 60º.

3
 În formele geometrice ale cristalelor sunt posibile axele de simetrie n = 1, 2, 3, 4 şi 6.
La cristale nu există axe de simetrie de ordinul 5.
De remarcat că axa de ordinul 5, imposibilă în cristale, s-a pus în evidenţă în
structurile biologice, unde se crede că funcţionează ca un instrument al luptei pentru existenţă,
împotriva împietririi într-o reţea cristalină.
Axele de simetrie se notează cu cn, unde indicele inferior n arată de câte ori în cursul
unei rotiri de 360º o faţă a unui cristal vine într-o poziţie echivalentă cu cea iniţială.
Un cristal, ca şi moleculă, poate poseda mai mult decât o singură axă de simetrie şi cea
care corespunde la cea mai înaltă valoare a indicelui n se numeşte axă principală de
simetrie. Un plan de simetrie, notat cu δ sigma taie un cristal în două părţi, astfel încât una
dintre acestea coincide cu imaginea în oglindă a celeilalte. Operaţia de simetrie astfel realizată
se numeşte operaţie de reflecţie.
Planul de reflecţie care conţine axa principală de simetrie se zice că este vertical şi se
notează cu δv, dacă acest plan este normal la axa principală se zice că este orizontal şi se
notează cu δh (în engleză horizontal).
Operaţia de inversiune faţă de un punct notată cu litera i, implică luarea unei părţi a
cristalului într-o linie dreaptă prin acel punct numit centru de simetrie la egală distanţă, de
cealaltă parte.
Într-un cristal, diferitele tipuri de elemente de simetrie pot apare fie singure, fie mai
multe combinate între ele.

Forţe de legătură în cristale

Proprietăţile fizice ale unui cristal depind foarte mult de tipul (natura) legăturilor
dintre particulele constituiente. Tipurile principale de legături cristaline sunt: legătura ionică,
legătura covalentă, legătura metalică (legături intramoleculare) şi legătura Van der Waals
(legătura intermoleculară).
După natura acestor legături se pot deosebi mai multe tipuri de cristale:
• cristale ionice;
• cristale metalice;
• cristale covalente;
• cristale moleculare.

Cristale ionice
În nodurile reţelei cristaline se află ioni pozitivi şi negativi. Între ionii cu sarcină
electrică de semn opus se manifestă forţe atracţie electrostatică. Aceste forţe se manifestă
între toţi cationii şi anionii reţelelor cristalelor ionice deoarece ale nu sunt orientate în spaţiu
şi deci acţionează identic pe toate direcţiile spaţiului. Asemănător, forţele de respingere dintre
ionii cu acelaşi fel de sarcină se manifestă între toţi anionii, respectiv între toţi cationii reţelei.
Ca o consecinţă a manifestării nedirecţionale a forţelor de interacţiune electrostatice,
toţi ionii au tendinţa de a se înconjura cu un număr cât mai mare de ioni cu sarcină contrară şi
întregul cristal poate fi considerat ca o singură moleculă.
Deşi dure, cristalele ionice se pot sparge uşor.
Ele au o mică elasticitate şi nu pot fi îndoite sau prelucrate.
Datorită legăturilor puternice de natură electrostatică, cristalele ionice posedă
temperaturi de topire şi de fierbere mari, de ex. cristalele de NaCl se topesc la temperatura de
800ºC. Alte exemple de cristale ionice sunt CaCl2, TiO2, boraţii, silicaţii, germanaţii.

4
 Duritatea cristalelor ionice creşte odată cu scăderea distanţei dintre ioni şi cu creşterea
valorii absolute a sarcinii lor.
De asemenea, cristalele ionice se dizolvă în solvenţi polari, caracterizaţi de constante
dielectrice mari; în soluţie ionii sunt solvataţi.
Conduc curentul electric în topitură şi în soluţie.
În unele cristale ionice mai mulţi atomi pot fi legaţi între ei prin legături covalente
formând ioni care, în reţelele cristaline din care fac parte au poziţii şi orientări determinate.

Cristale metalice
Legăturile metalice există numai între mari agregate de atomi şi le conferă
conductivităţi electrice şi termice ridicate. Ele sunt datorate electronilor exteriori de valenţă.
La acest tip de cristale electronii pot circula peste tot în volumul cristalului.
Cristalele metalice se caracterizează prin numere de coordinare (NC) mari (8-12).
Majoritatea cristalizează în rețea hexagonal compactă cu NC=12 întȃlnită la Be, Mg, rețea
cubică cu fețe centrate sau simpku cubică compactă cu NC= 12 întȃlnită la Fe, Co, Ni, Ag,
Au, rețea cubică centrată cu NC=8 întȃlnită la Cr, Zn, Na, K, Cs, Mo.
Unele metale cristalizează în mai multe tipuri de rețele prezentȃnd polimorfism Sn, Fe,
Ni, Mn.

Cristale covalente
Particulele constituiente ale cristalelor covalente sunt ţinute împreună prin legături
covalente puternice, având orientări bine determinate, în spaţiul tridimensional formând o
reţea infinită. Cristalele covalente cum sunt cele ale diamantului, siliciului, germaniului sunt
dure şi prezintă temperaturi de topire şi de fierbere înalte. La cristalele atomice formate din
atomi cu electronegativităţi diferite, cum sunt ZnO, HgS, fenomenul de polarizaţie reciprocă
face ca legătura să slabească, iar proprietăţile să fie inferioare comparativ cu cristalele
atomice tipice (diamantul, siliciu).
Exemple de cristale covalente diamantul şi grafitul- cele două forme polimorfe ale
carbonului, siliciu, germaniu, CdS, ZnO, SiC, GeS2, ZnO, HgS.
Între grafit şi diamant există totuşi diferenţe structurale ale reţelelor lor cristaline.
Astfel, grafitul are o reţea cristalină formată din plane paralele în care atomii de carbon
se află în colţurile unor hexagoane regulate cu latura de 1.415 pm (1pm=10-12 m), are o
structură stratificată. Fiecare atom de carbon are trei atomi de carbon vecini, iar legăturile
dintre atomi formează unghiuri de 120º (Figura 5.3.). Legătura covalentă puternică sp2 leagă
atomii de carbon în fiecare strat la unghiuri de 120º. Distanţa dintre straturile plane este de
335 pm. În straturile plane, atomii de carbon sunt strâns ţinuţi împreună ca şi în cazul atomilor
de carbon din reţeaua diamantului. În cea de-a treia direcţie însă, legăturile sunt mult mai
slabe, de tipul Van der Waals şi ca urmare straturile plane pot aluneca unele peste altele.
Această structură planară este explicaţia parţială a propietăţilor lubrefiante a grafitului. Celula
elementară a grafitului este de tip hexagonal.
În reţeaua cristalină a diamantului, fiecare atom de carbon este legat covalent
tetraedric de alţi patru atomi de carbon (Figura 5.4.). Natura covalentă a legăturilor dintre toţi
atomii de carbon din reţeaua cristalină a diamantului explică duritatea extraordinar de mare a
acestuia. Celula elementară a diamantului este de tip tetraedric.
În ultimul timp s-au descoperit şi alte structuri cristaline ale carbonului, mai complexe
şi mai vaste, numite fulerene. Cele mai cunoscute astfel de structuri, cu numeroase aplicaţii
prezente sau chiar întrevăzute, sunt nanotuburile de carbon.
În general, cristalele covalente au puncte de topire ridicate.

5
 Nu conduc curentul electric şi nu se dizolvă în niciun solvent (pot însă reacţiona
chimic cu solvenţii).

Figura 5.3. Reţeaua cristalină a grafitului Figura 5.4. Reţeaua cristalină a diamantului

Cristale moleculare
Cristalele moleculare au reţelele alcătuite din molecule individuale. Cristalele
moleculare se împart în: cristale van der Waals- în care atracţiile dintre molecule sunt de tipul
dipol-dipol, dipol-dipol indus şi forţe de dispersie şi cristale realizate prin legături de
hidrogen.
Cele mai simple reţele de acest tip sunt ale gazelor rare, ale moleculelor halogenilor,
solidelelor macromoleculare. Exemple de cristale moleculare: O2, H2, H2O, CO2, NH3, SF6.
Compuşii organici neutri pot forma de asemenea cristale moleculare.
Proprietățile fizice ale cristalelor moelculare sunt determinate de forțele
intermoleculare van de Walls și de legăturile de hidrogen.
Deoarece forţele van der Waals sunt slabe, cristalele moleculare au puncte de topire și
de fierbere scăzute, care cresc în general cu creșterea masei moelculare.
Legăturile de hidrogen sunt implicate în multe cristale organice sau anorganice. Un
exemplu bine cunoscut este acela al cristalelor de gheaţă. Deşi slabe, legăturile de hidrogen
pot juca un rol major în determinarea aranjamentelor atomilor în substanţe de importanţă
biologică majoră cum ar fi proteinele, polinucleotidele, ADN.

Anizotropia
Într-un cristal, proprietăţile fizice: rezistenţa mecanică, capacitatea termică,
conductibilitatea electrică, indicele de refracţie, proprietăţile optice variază cu direcţia.
Această dependenţă a proprietăţilor de direcţie se numeşte anizotropie. Excepţie de la regulă
o reprezintă cristalele din sistemul cubic. Comportarea de corpuri anizotrope a solidelor
cristaline este atribuită structurii lor interne, adică reţelelor cristaline.
Anizotropia apare atunci cȃnd diferite direcţii într-un cristal au aranjamente diferite ale
atomilor. De exemplu, atomii de-a lungul muchiei unei celule elementare de tip structură
cubică cu feţe centrate sunt mai distanţaţi decât cei de-a lungul diagonalei unei feţe, aceasta
determină o anizotropie în proprietăţile cristalelor, de exemplu deformarea depinde de direcţia
în care este aplicată forţa deformatoare.

Izomorfismul. Polimorfismul

Izomorfismul este proprietatea unor substanţe cu compoziţie chimică diferită de a

avea aceeaşi formă cristalină. Izomorfismul este legat de identitatea tipului de reţea a
substanţelor şi nu depinde de analogia chimică a substanţelor sau de forma macroscopică a
cristalelor. Prin urmare, pentru ca două sau mai multe substanţe să fie izomorfe ele trebuie să
6
prezinte identitatea tipului de reţea (fie numai ionice, atomice, metalice sau moleculare) şi
celule elementare unitare de dimensiuni apropiate.
Prezintă izomorfism substanţele cu aceeaşi formulă brută. În reţeaua cristalină
substanţele izomorfe se pot substitui unele pe altele în orice proporţie şi formează împreună,
din topituri sau soluţii saturate, cristale mixte.
Se spune că substanţele izomorfe sunt miscibile în stare solidă. Miscibilitatea totală
este însă rară. Cele mai frecvente cazuri sunt acelea în care perechile de substanţe care
formează cristale mixte se află între ele în anumite proporţii.
Transformarea polimorfă constă în transformarea unei forme cristaline, stabilă la o
anumită temperatură, într-o altă formă cristalină, stabilă la altă temperatură.
Polimorfismul este proprietatea unei substanţe de a cristaliza în mai multe forme
cristaline, cu reţele cristaline diferite. Transformarea polimorfă constă într-o modificare a
poziţiilor reciproce, o regrupare a particulelor care ocupă nodurile reţelei cristaline, la
temperatura de transformare polimorfă, ca urmare a vibraţiei particulelor.
Un polimorf este un material solid cu cel puţin două aranjamente moleculare diferite,
fiecare producând specii cristaline diferite. Aceste diferenţe dispar în stare lichidă sau de vapori.
În cazul particular în care pentru o anumită substanţă se constată existenţa a numai
două forme cristaline, proprietatea se numeşte dimorfism.
Stabilitatea formelor polimorfe ale unei substanţe este diferită. De regulă, la
cristalizarea unei substanţe, apare mai întâi forma mai puţin stabilă care ulterior trece în altă
formă mai stabilă. Se spune în acest caz că a avut loc o transformare polimorfă.
Transformarea polimorfă poate fi monotropă sau enantiotropă.
Atunci când o formă polimorfă instabilă trece ireversibil în forma stabilă,
transformarea polimorfă se spune că este transformare polimorfă monotropă.
La transformările monotrope, forma stabilă are cel mai ridicat punct de topire, cea mai
mare stabilitate chimică şi cea mai scăzută solubilitate. Formele polimorfe diferă prin
conţinutul lor energetic. Forma stabilă are energia liberă minimă.
Într-un anumit domeniu de temperatură, propriu fiecărei substanţe, transformarea
polimorfă poate fi reversibilă. O asemenea transformare se numeşte transformare
enantriotropă. Transformările enantiotrope reprezintă transformări reversibile ale unui
substanţe între modificaţiile sale cristaline fără schimbarea stării de agregare, fiecare formă
polimorfă având un interval propriu de temperatură.
Transformările sunt însoţite de schimbări de căldură. Trecerea formei instabile într-o
formă stabilă are loc întotdeauna cu degajare de căldură şi cu viteză mică (ceea ce permite
izolarea şi conservarea acestor forme), procesul invers are loc cu absorbţia unei cantităţi egale
de căldură.
În transformarea enantiotropă a unei substanţe, cantităţile de căldură degajată şi
absorbită sunt egale.
Cantităţile de căldură schimbate în transformările polimorfe la punctul de transformare
se numesc călduri latente de transformare polimorfă.
Atunci când o substanţă cristalizează dintr-o soluţie, se separă iniţial forma metastabilă
şi apoi forma stabilă.
Modificaţiile metastabile sunt mai solubile în apă şi mai reactive din punct de vedere
chimic şi biologic decât modificaţiile stabile.
Folosirea în practica farmaceutică a formelor metastabile a substanţelor
medicamentoase polimorfe, conduce la obţinerea unor forme farmaceutice mult mai active, cu
o biodisponibilitate crescută.
La cristalizarea din soluţie a unor substanţe uneori este posibil ca moleculele de
solvent, într-o anumită proporţie, să ocupe poziţii anumite în reţeaua cristalină. Cristalul
7
obţinut în acest caz este un solvat sau un pseudopolimorf care modifică substanţial activitatea
biologică a compusului.
Pentru o anumită substanţă poate fi obţinută o formă polimorfă particulară prin
controlul condiţiilor de sterilizare. Aceste condiţii includ de regulă natura solventului,
temperatura, viteza de răcire.
Aranjamentul diferit al particulelor constituiente în reţelele cristaline ale formelor
polimorfe ale aceleiaşi substanţe determină proprietăţile fizice ale acestora: puncte de topire,
solubilitate, proprietăţi optice, chiar activitate terapeutică. Diferenţa dintre proprietăţile fizice
ale formelor polimorfe ale aceleiaşi substanţe dispar atunci când structurile lor cristaline se
distrug, de exemplu prin dizolvare.
Formarea polimorfilor unui compus medicamentos depinde de următorii factori:
procesul de cristalizare, natura solventului, posibilitatea includerii unor molecule de solvent în
reţeaua de cristalizare, prezenţa impurităţilor care favorizează formarea polimorfului
metastabil datorită inhibării procesului de creştere a nucleelor, concentraţia soluţiei din care
are loc cristalizarea (o soluţie suprasaturată favorizează formarea polimorfului metastabil),
temperatură, structura moleculei (plană, flexibilă, rigidă, formă ionizată, neionizată).
În cazul substanţelor simple, polimorfismul se mai numeşte şi alotropie: diamant-grafit
(pentru carbon), fosfor alb-fosfor roşu.
Stările alotropice ale carbonului sunt diamantul şi grafitul. Datorită structurii lor
diferite, cele două forme alotropice ale carbonului au proprietăţi diferite. Stabilitatea
termodinamică a grafitului este mai mare decât cea a diamantului. Diamantul este o stare
metastabilă, deoarece stabilitatea sa are un caracter cinetic în sensul că transformarea în grafit,
în condiţii normale de temperatură şi presiune, are loc cu o viteză foarte mică. Trecerea
spontană a diamantului în grafit are loc la temperatura camerei, dar la presiune crescută.
Diamantul este cel mai dur material cunoscut, are rezistenţă mecanică ridicată, este
transparent, are indice de refracţie mare. Grafitul este un material moale, lasă urme pe hârtie,
este negru, prezintă proprietăţi semiconductoare.
Polimorfismul se întâlneşte la 2/3 din substanţele medicamentoase organice. Formele
polimorfe se notează cu cifre romane (cifra I corespunzând formei cele mai stabile) sau cu litere
mari (ordinea fiind cea a descoperirii).
95% din compuşii medicamentoşi cristalini cristalizează în unul din sistemele triclinic,
monoclinic sau ortorombic.
Exemple de substanţe medicamentoase cu forme polimorfe:
• Antibiotice (Ampicilina, Cloramfenicolul, Rifampicina), unele sulfamide, antituberculoase,
citostatice, hormoni, alcaloizi, vitamine (Vitamina B1 prezintă 5 forme cristaline, vitamina B2
prezintă 3 modificaţii cristalinice cu solubilităţi diferite, vitamina A prezintă 2 forme
polimorfe),
• Acidul acetilsalicilic (Aspirina). Acidul acetilsalicilic prezintă 6 forme polimorfe, dintre
acestea o formă obţinută prin recristalizare din etanol 95% cu punct de topire 143 - 144°C
(forma polimorfă I) şi o formă obţinută prin recristalizare din n-hexan cu punct de topire 123 -
125°C (forma polimorfă II). În soluţie, cea de a doua formă instabilă termodinamic, se
tranformă în forma solubilă stabilă, aceeaşi transformare are loc în câteva minute sub acţiunea
ultrasunetelor. Administrată intern, forma polimorfă I a aspirinei produce concentraţii
plasmatice duble şi de aceea este cu mult mai eficientă. În multe cazuri, forma de cristalizare
are o influenţă importantă asupra acţiunii medicamentoase.
• Acizii graşi, gliceride la care catenele hidrocarbonate ale acizilor graşi adoptă orientări
diferite în funcţie de temperatură.
• Acetatul de hidrocortizon poate exisă sub cinci forme cristaline , fiecare cu disponibilitate
biologică proprie
8
• Cloramfenicolul sub formele sale palmitat şi stearat există sub 3 forme polimorfe: o formă
amorfă cu dizolvare şi hidroliză gastro-intestinală destul de rapidă, forma cristalină II cu
dizolvare şi hidroliză practic nulă şi forma cristalină I, cea mai întălnită dintre esterii de
cloramfenicol, care dă nivele serice de 10 ori mai mari. În consecinţă, Farmacopeile limitează
forma cristalină A la 10%.
Polimorfii au solubilităţi diferite, ceea ce are o mare importanţă în dizolvarea
medicamentelor. Forma polimorfă metastabilă (mai puţin stabilă) este în general mai solubilă
în apă decât formele stabile (hidrosolubile), favorizând absorbţia, ceea ce îi conferă o bună
disponibilitate. Formele metastabile sunt mai reactive din punct de vedere chimic şi biologic
comparativ cu cele stabile. Acest fapt ar putea avea implicţii favorabile în etapa de
preformulare a medicamentului asupra vitezei şi mărimii absorbţiei unor substanţe
medicamentoase care prezintă fenomenul de polimorfism.
Polimorfismul la substanţe cu importanţă farmaceutică influenţează calitatea
medicamentelor, având în vedere că determină stabilitatea lor, viteza şi mărimea absorbţiei,
acţiunea farmacologică şi eficacitatea lor (biodisponibilitatea).
Folosirea în practica farmaceutică a formelor metastabile a substanţelor
medicamentoase polimorfe conduce la obţinerea unor forme farmaceutice mult mai active, cu
o biodisponibilitate crescută.
Datorită acestei proprietăţi, un polimorf poate fi mai activ din punct de vedere
terapeutic decât alt polimorf al aceluiaşi compus, cum este cazul palmitatului de
cloramfenicol.
Polimorfismul poate fi un factor de care trebuie să se ţină seama la prepararea
suspensiilor. De exemplu, acetatul de cortizon există cel puţin în cinci forme polimorfe dintre
care patru sunt instabile în prezenţa apei şi trec într-o formă stabilă. Deoarece această tranziţie
este însoţită de o aglomerare a cristalelor, este posibil ca în aglomeratele formate să fie
incluse cristalele formei instabile, micşorându-se activitatea biologică a suspensiei.
Prezenţa interacţiunilor van der Waals şi a legăturilor de hidrogen favorizează de
asemenea formarea formelor polimorfe, cum este cazul haloperidolului (compus cu acţiune
antipsihotică), a sulfonamidelor, a citratului de tamoxifen (compus cu acţiune antiestrogenică,
folosit în tratamentul cancerului de sân), a carbamazepinei (compus cu acţiune antiepileptică)
etc.

Importanţă polimorfismului în preformularea medicamentului

Importanţa decelării formelor polimorfe este pentru aprecierea solubilităţii, a vitezei de

dizolvare, a timpului de dizolvare cu implicaţii asupra absorbţiei substanţei active, a acţiunii
farmacologice şi a eficacităţii lor (biodisponibilităţii).
Formele termodinamic instabile, denumite metastabile sunt preferate în etapa de
preformulare deoarece folosirea unor forme cu solubilitate şi energie mare constituie un
avantaj. De exemplu, novobiocina (forma amorfă, acidă) nu se poate prelucra în suspensii
deoarece în mai puţin de şase luni la temperatura camerei se transformă în forma cristalizată.
Speciile cu punct de topire mai coborât sunt în general mai stabile, iar alţi polimorfi
sunt instabili sau metastabili şi suferă conversia în formă stabilă. Polimorfii nu sunt entităţi
chimice diferite. Dar unele proprietăţi fizice diferă: puncte de topire, densitatea, forma
cristalină, proprietăţile optice şi electrice, presiunea de vapori, solubilitatea.
În etapa de preformulare a medicamentelor ne interesează: numărul de forme
polimorfe; stabilitatea formelor metastabile; existenţa stării amorfe sticloase; posibilitatea de
stabilizare a formelor metastabile; solubilitatea fiecarei forme; existenţa posibilităţii ca forma
solubilă să reziste prelucrărilor tehnologice şi perioadei de stocare. Este necesar să se
9
cunoască şi formele pseudopolimorfe, deoarece mulţi polimorfi se pot obţine prin schimbarea
solventului de recristalizare.
Forma de cristalizare se schimbă. Diferenţierea între ei se face observând punctele de
topire ale formelor după dispersare în ulei de silicoane. Pseudopolimorfii evoluează spre gaz,
provocând bule în ulei, polimorfii adevaraţi se topesc producând o a doua fază.
Polimorfismul adevărat se obţine prin manipularea solventului sau prin sublimare şi
recristalizarea topiturii. Suprarăcirea topiturii ajută la descoperirea modificărilor instabile.
Identificarea acestor forme necesită observarea atentă a temperaturii, una prea rapidă va
masca tranziţia endotermă, iar una prea lentă va favoriza degradarea. Se lucrează cu două
viteze, de 2 şi 20 oC pe minut.
Diferenţa între punctele de topire între compuşii polimorfi este o măsură a stabilităţii
polimorfilor:
• când diferenţa este <10C nu are semnificaţie.
• dacă diferenţa p.t. este de 25-500C atunci specia cu punct de topire mai mic
cristalizează dificil în topitură şi se va transforma rapid.
• dacă diferenţa este mică (1-250C) forma instabilă se poate obţine uşor înainte ca să se
manifeste transformarea solid-solid.
În cazul în care se identifică polimorfii, trebuie efectuate studii pentru a determina
proprietăţile lor.

Starea amorfă

Starea amorfă se mai numeşte şi stare vitroasă sau sticloasă. În solidele amorfe,
particulele sunt aranjate în mod dezordonat.
Starea solidă amorfă implică absența formelor geometrice proprii și o comportare
asemănătoare cu lichidele față de acțiunea temperaturii.
Gradul de ordine interioară în lichide este mult mai mic decât într-un solid cristalin.
Într-un lichid, moleculele din imediata vecinătate a unei molecule tind să adopte o
orientare preferenţială şi o anumită distanţă intermoleculară. Această tendinţă se manifestă pe
distanţe scurte, neexistând o corelaţie între orientările a două molecule aflate la mari distanţe
într-un lichid. sterg
Corpurile amorfe prezintă rigiditatea solidelor dar spre deosebire de solidele cristaline,
atunci când sunt supuse unor tensiuni de forfecare suficient de mari, corpurile amorfe au
tendinţa să curgă.
Corpurile amorfe se aseamănă cu lichidele în privinţa ordinei la distanţă. Ca şi
lichidele, distribuţia spaţială a particulelor în solidele amorfe se face după o ordine pe distanţă
scurtă- ordine locală, dispunerea este asemănătoare cu a particulelor lichide dar în solidele
amorfe mobilitatea este mai mică (vȃscozitate mai mare).
Corpurile amorfe nu au o structură internă şi nu prezintă un punct net de topire.
Acestea prezintă un interval de temperatură în interiorul căruia, înainte de a ajunge în starea
lichidă, se înmoaie.
Corpurile amorfe sunt izotrope ca şi lichidele, adică au aceleaşi proprietăţi pe toate
direcţiile, proprietăţile fizice nu depind de direcţia de măsurare.
De regulă, viteza de dizolvare a unei substanţe farmaceutice în formă amorfă este mai
mare decât a aceleiaşi substanţe în formă cristalizată. Această comportare se explică prin
faptul că este necesară mai multă energie pentru a smulge o moleculă dintr-o formaţiune
organizată cum este reţeaua cristalină, decât în ansamblul neorganizat de molecule al stării
amorfe.

10
 În timp, substanţele amorfe cristalizează, modificându-şi multe dintre proprietăţile
fizice, precum solubilitatea, proprietăţile optice şi activitatea terapeutică.
Unele substanţe nu sunt active terapeutic decât dacă la prepararea formelor
farmaceutice se folosesc forme amorfe. Astfel, novobiocina (acidul novobiocinic) este mai
activă numai sub formă amorfă care se dizolvă mult mai rapid decât formele cristaline. Forma
cristalină a acidului novobiocinic este slab absorbită şi nu are activitate biologică. Pentru a
evita aceste forme cristaline să se formeze rapid în unele forme farmaceutice, substanţa activă
se asociază cu macromolecule cum ar fi metilceluloza, polivinil-pirolidona sau alginatul de
sodiu. Asemănănător, stearatul şi palmitatul de cloramfenicol sunt substanţe medicamentoase
active terapeutic numai la administrare în formă amorfă.
Alte exemple de solide amorfe: ceara de albine, amidonul, parafina.

11