Literatura secolului XX este marcată profund de secolul anterior, care experimenteaza o

paleta ampla a diferitelor curente lietare, incepand cu realismul, continuand cu romantismul si

atingand apogeul cu simbolismul ce deschide o noua perspectiva si o noua formula de manifestare a
literaturii prin subiectivitate, inovatii prozodice si experimente teatrale inedite.
Modernismul se manifesta atat in plan cultural, cat si in plan literar, ca o miscare a innoirilor
si inovatiilor, mai ales in perioada interbelica.
In literatura, modernismul este teoretizat de Eugen Lovinescu prin cenaclul si revista
”Sburatorul”.
Orientarea artistica presupune o innoire a literaturii prin desprinderea de trecut si prin
crearea unei noi poezii care are ca prim deziderat manifestarea eului liric ca entitate dominanta a
universului, prin sentiment. Astfel, lirismul subiectiv este principala trasatura modernista, alaturi de
ambiguitatea mesajului, utilizarea metaforei, tehnica ingambamentului, simbolul si reflexitatea
devenind principalele obiective artistice.
In plan liric, simbolismul manifesta o tendinta negatoare fata de romantismul secolului al XIX-
lea, propunandu-se ermetismul, elitismul, fragmentarismul, estetica uratului, antimimesisul. Astfel, se
vor diversifica diferite tendinte culturale si literare, precum simbolismul, expresionismul, ermetismul,
avangardismul.
Simbolismul romanesc reprezinta momentul innoirii canonului literar in literatura romana de
la sfarsitul secolului al XIX-lea, inceputul secolului XX, anticipand momentul de maxima modernitate,
atins in operele poetilor Lucian Blaga si Ion Barbu.
Aparut ca o miscare impotriva romantismului, simbolismul romanesc reprezinta primul
moment de sincronizare a literaturii romane cu literatura europeana, incepand cu sfarsitul secolului al
XIX-lea si primele doua decenii ale secolului XX.
Daca in plan european simbolismul este promovat de literatura franceza, ce impune o noua
estetica literara: estetica uratului, in plan autohton, simbolismul se rralizeaza ca o manifestare a
dorintei scriitorilor romani de a se sincroniza cu literatura occidentala. Astfel, Alexandru Macedonski,
intemeietorul cenaclului si revistei „Literatorul”, defineste simbolismul ca o miscare cultural-artistica
prin care vor fi promovati tineri scriitori ce revolutioneaza limbajul artistic.
Trasaturile simbolismului promoveaza o viziune noua asupra poeziei considerata „arta de a
iubi”, fundamentata pe sugestie si sinestezie, alaturi de simbol care admite o multitudine de sensuri:
muzicalitatea interioara a versurilor, starile nevrotice, spleenul, sentimentul apocaliptic al
dezintegrarii ce reprezinta nota dominanta al discursului.
Despre George Bacovia, cel mai important reprezentant al simbolismului romanesc, Nicolae
Manolescu afirma ca este singurul poet romana care a „coborat in infernul trairilor lipsite de lumina
calauzitoare a spiritului”, iar Mihail Petroveanu il descrie ca pe un „pictor in cuvinte si compozitor in
vorbe”.
„Plumb” deschide volumul cu acelasi nume si sintetizeaza universul poetic bacovian,
ilustrand prin forma si continut conceptul de arta poetica.
Aparut in 1916, volumul „Plumb” nu a fost receptat de la inceput in mod deosebit, ci odata
cu aparitia celui de-al doilea volum „Scantei galbene” (1926). Recunoasterea sa se va produce abia in
1934, odata cu primirea distinctiei Premiul National de poezie, alaturi de Tudor Arghezi. Din acel
moment, Bacovia este recunoscut ca principalul reprezentant al simbolismului romanesc.
Titlu, in sens denotativ prezinta un material greu, moale, maleabil, de culoare cenusie, iar in
sens conotativ reprezinta un simbol artistic ce sugereaza apasarea, monotonia, dezorientarea, spatiul
inchis, moartea.
Tema poeziei este moartea, iar pe de alta parte, conditia creatorului, a poetului intr-o
societate care il desconsidera si il marginalizeaza.
Motivele literare contureaza campul semantic al mortii: sicriele, coroanele, funerar, mort,
cavou.
Compozitional, poezia este structurata in doua catrene de factura clasica, dar prin compozitia
ideile transmise acestea sunt de factura simbolista prin repetitia cuvantului „plumb” simetric, de sase
ori.
Prima secventa lirica a poeziei „Plumb” este considerata o sinteza a sentimentelor
singuratatii, depresiei si a incompatibilitatii poetului cu lumea exterioara, receptata in mod metaforic
ca un imens spatiu funebru, un cimitir al existentelor uman, individul fiind vazut ca un „sicriu de
plumb”.
 Primul vers subliniaza in mod simbolic somnul constiintei omenirii care isi doarme existenta
lipsita de spiritualitate si sentimente. Epitetul metaforic ”adanc” presupune caderea in moarte,
asemanata somnului profund. Cuvantul „plumb„ are multiple semnificatii in textul bacovian, fiind
atribuit unor simboluri ce reprezinta perfectiunea („flori de plumb”, ”coroanele de plumb”).
Al doilea vers este enumerare de simboluri care sunt asociate campului semantic al mortii
obsesive, datorita conjunctiei coordonatoare „si”. „Flori de plumb” reliefeaza un oximoron,
frumusetea florilor fiind asociata cu greutatea mortii, a lipsei vietii, iar epitetul metaforic „funerar
vestmant„ defineste o scoietate supusa degradarii, inchisa in proriile limite, din care poetul incearca
sa evadeze.
Prima secventa lirica a primei strofe este delimitata simetric de cea de-a doua prin linia de
pauza care desparte lumea exterioara de cea interioara a poetului.
Versul al treilea subliniaza insingurarea, izolarea eului liric in propria lume fata de care are un
sentiment de siguranta, in antiteza cu lumea dominata stihiile ce ameninta sensibilitatea poetului.
Cuvantul „cavou” are o dubla semnificatie: pe de o parte, un spatiu amorf, funebru, in care omul isi
asuma conditia de muritor, iar pe de alta parte reprezinta un spatiu inchis, simbol al singuratatii, al
neputintei depasirii prorpiei conditii. Punctele de suspensie sunt o marca a suferintei eului liric
bacovian, alaturi de vant, ce sugereaza o perceptie tactila resimtita organic si completata de verbul
onomatopeic „scartaiau”; ”coroanele de plumb”, metafora a mortii si gingasiei pierdute ilustreaza
oximoronul dintre frumusetea vietii si eternitatea mortii, deoarece plumbul presupune lipsa vietii,
toxicitatea sau moartea ce stapaneste Universul lipsit de sentimentul iubirii.
A doua strofa foloseste tehnica simetriei: „sicriele de plumb” din planul exterior carora le
corespunde in plan interior „coroanele de plumb”.
Structura „amorul meu” denumeste partea instinctuala a omului care s-a limitat datorita
primordului mortii, la o traire instinctuala. Astfel, iubirea is anunta disparitia prin epitetul metaforic
„Dormea intors” si prin epitetul cromatic ”de plumb”. „Intoarcerea cu fata spre apus” este o definitie
metaforica a trecerii intr-o alta dimensiune, asa cum sustine poetul Lucian Blaga.
Motivul florilor „de plumb” din strofa adoua reitereaza ideea extinctiei frumosului si
sensibilului supus mortii si degradarii. Secventa lirica „si-am inceput sa-l strig” subliniaza deznadejdea,
durerea sfasietoare, dar si speranta renasterii intr-un nou inceput.
A doua secventa lirica a strofei a doua este dominata de solitudine, singuratate, ca stari unice
prin care eul liric reuseste sa se salveze de la efemeritatea materiala.
Versul „Stam singur langa mort” este o metafora a dualitatii trupului si sufletului. Structura
„si era vant...” subliniaza si amplifica obsesia mortii, a lipsei vietii.
Ultimul vers, ”Si-i atarnau aripile de plumb”, defineste metaforic iubirea, deoarece ea nu mai
este un sentiment inaltalor, un zbor al trairilor afective, ci un zbor invers, o prabusire in moarte.
Epitetul metaforic ”aripile de plumb” subliniaza caderea in timpul devorator prin alcatuirea a doua
realitati antitetice: pe de o parte, aripile ca simbol al angelicului, iar pe de alta parte, plumbul ca
simbol al prabusirii interioare.
Parcurgand lirica simbolista bacoviana, cititorul recepteaza o arta poetica simturilor, prin
utilizarea tehnicii sugestiei, ce exprima corespondenta dintre starile sufletesti si elementele naturii.
Universul este perceput prin sinestezie: vizual („funerar vestmant”), tactil („era vant”), auditiv
(„scartaiau”).
Simbolul recurent este plumbul care sugereaza moartea printr-o cromatica apasatoare.
Repetitiile confera muzicalitate, mai ales la nivel fonetic, cuvantul „plumb” fiind alcatuit din patru
consoane grele si o vocala inchisa „u”. Muzicalitatea este intretinuta si de elementele de prozodie:
doua catrene, rima imbratisata si masura de zece silabe in care consoanele predomina alturi de
vocalele „u„ si „o”.
In opinia mea, textul bacovian „Plumb” este o arta poetica prin care sentimenteele de
tristete, apasare si deprimare ilustreaza sintetic orginalitatea celui mai important reprezentant al
simbolismului romanesc, caruia Alexandru Macedonski, alt mare poet simbolist, ii adreseaza o
epigrama in revista „Flacara”: „Lui G. Bacovia/ Poete scump, pe frunte porti mandre foi de laur/ Caci
singur, pana astazi, din plumb facut-ai aur.”
In concluzie, sentimentul, arta cuvantului scris si muzicalitatea alcatuiesc o lume fictionala in
care trairile obsesive sunt exacerbate catre inevitabila prabusire interioara.