Momente din istoria medicinei apusene

Vezi și articolele: Istoria medicinei, Istoria medicinei în România

Încercările de a vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave
reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau
privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forțelor supranaturale.
Pentru vindecare se invocau aceste forțe și se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau
formule oculte sau talismane.

Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxațiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în
Epoca de piatră.

Medicina în perioada greco-romană

La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit
Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influența școlilor filozofice materialiste ca cea a
lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ și aer) - medicina capătă
trăsături științifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinei
moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii
supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observațiilor empirice.

În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine orașul Alexandria, unde
Herophilos practică primele disecții a unor cadavre omenești.

Odată cu ascensiunea Imperiului Roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din
Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria umorilor și descrie cele patru manifestări cardinale ale
inflamației: roșeață, căldură, umflătură și durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile și în zilele
noastre.

Trei intervenții chirurgicale: hemoroizi, polipi nazali, cataractă. După un manuscris al Școlii din
Salerno, sec. XI. British Museum, Londra
.

Medicina în evul mediu

Paracelsus - Portret de Quentin Metsys (1466-1536), Musée du Louvre, Paris

În această epocă știința a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul
observației. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut și un efect pozitiv. Cunoscători ai
textelor grecești dar și ai celor persane, au propagat în Europa vechile învățăminte ale culturii
antice. Al-Razi (secolul al X-lea p. Ch.)a descris variola și pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn
Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile
moderne manualul de bază al facultăților de medicină.

Un moment important l-a reprezentat înființarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării
benedictini din Monte Cassino, a primei instituții de învățământ medical la Salerno în Italia (Școala
de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele
universitare din Bologna și Padova.

Medicina în perioada Renașterii

Se exprimă primele critici asupra concepției lui Galenus și ale școlii arabe, considerate până atunci
intangibile, și se redescoperă învățătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în
direcția anatomiei și în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis
Fabrica (Cu privire la construcția corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei.

Tot din această perioadă trebuiesc menționate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în
Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive
Morbus Gallicus), și ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic și alchimist în
Elveția, asupra substanțelor cu acțiune vindecătoare.

A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia
în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie și nu o artă, lăsată la dispoziția bărbierilor.

Rembrandt van Rijn: Lecția de Anatomie a doctorului Tulp, 1632 - Mauritshuis, Haga
.

Începuturile medicinii moderne

În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and
the Blood, în care arată că inima funcționează ca o pompă care asigură circulația neîntreruptă a
sângelui.

Marcello Malpighi (1628-1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele

sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622-1675) vasele de la baza creierului.

Thomas Sydenham (1624-1689), medic englez, face descrieri clinice amănunțite ale malariei,
recunoaște deosebirea dintre scarlatină și pojar și face observații epidemiologice.

În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanță cu adevărat eficace în
tratarea bolilor.

În Italia, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista
Morgagni (1682-1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729-1799) infirmă teoria generației spontane.

În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749-1823) introduce metoda vaccinării anti-variolice.

Medicina în secolul al XIX-lea

Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul și tratamentul bolilor

precum și în dezvoltarea intervențiilor chirurgicale.

În jurul anului 1819, în Franța, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel
mai utilizat instrument în examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franța, asupra țesuturilor pun bazele histologiei, în timp
ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-
patologice ale bolilor și emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.

Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) și ale
lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring
(1854 - 1917) și Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste
descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph
Lister (1827 - 1912), în Anglia folosește pentru prima dată fenolul ca substanță antiseptică.

Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra
funcționării glandei tiroide, ficatului și asupra sistemului nervos vegetativ și ale lui Ivan Petrovici
Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiționate.

Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoașterea structurii sistemului
nervos.

Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X și le aplică în

investigarea organelor interne.

Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a
anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller și rahianesteziei în 1898 de către
August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.