,,O scrisoare pierdută’’, I.L.

Caragiale
Comedie realistă, de moravuri
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă.Viziunea comică este specifică comediei, ea
pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea conținutului,
manifestată prin respectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă
personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note
individuale.
,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din
București, în 1884, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de
dramaturg, o capodoperă a genului dramatic.
Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin
surpinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu
un final fericit.
Comedia aparține realismului clasic, deoarece respectă principiile
societății ,,Junimea’’ și estetica realismului care se regăsesc în critica ,,formelor
fără fond’’ și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de
observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor,
individualizarea ,,caracterelor’’prin limbaj.
Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în
contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de
familie (triunghiul conjugal) a unor politicieni corupți.
Tema comediei o constituie satirizarea vieții publice și de familie a unor
politicieni din societatea romanească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în
care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru
a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în
actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi
avut efectiv loc.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în evidență
intriga și contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea
politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj
politic ,,o scrisoare pierdută’’-pretextul dramatic al comediei.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite
limite privind amploarea în timp și în spațiu a acțiunii. Acțiunea comediei este
plasată ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre’’.
 Conflictul dramatic principalconstă în confruntarea pentru puterea politică a
două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan
Tipătescu, Zaharia Trahanache și soția acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea
independentă reprezentată de Nae Cațavencu, ambițiosul avocat și proprietarul
ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul comic dintre ceea
ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de
Brânzovenescu, cei doi se temeau de trădarea prefectului.
Comedia este structurată în patru acte.
Caragiale este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul
creează cinci tipuri de comic.
Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.
Zaharia Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință
atât de Zoe, cât și de cei de la Centru;
Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului
nume ,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei,
iar ,,Dandanache’’ înseamnă încurcătură;
Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;
Cațavencu=haină cu două fețe, palavragiu;
Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.
Comicul de limbaj reiese din deformarea neologismelor, din sfera limbajului
politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’, ,,docoment’’ și ticul
verbal ,,Ai puțintică răbdare!’’
Comicul de situație reiese din pierderea scrisorii de amor, ce declanșează intriga,
din numărarea steagurilor, din confuziile pe care Dandanache le face.
Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le
ironizează și încearcă prin intermediul acestora să îndrepte tarele societății.
Comicul de caracter creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-
Zaharia Trahanache; tipul servilului umil-Ghiță Pristanda; tipul cochetei- Zoe
Trahanache; tipul demagogului-Nae Cațavencu; tipul incultului, pelticului,
ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.
Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar,
în același timp, atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în mod critic, asupra
,,comediei umane’’.
O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele
alese din textul dramatic studiat;
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite
tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache reflectă viaţa de familie şi
moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social,
Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal,
în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul
alegerilor pentru Camera Deputaţilor. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia
Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an
după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia.
 Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi
amanta lui Tipatescu. Reprezintă tipul cochetei adulterine, dar este şi femeia
voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra soţului, cât şi asupra prefectului,
speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilităţii.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă
raţiunea, puterea şi deţine, de fapt, controlul asupra relaţiei.
– evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care
evoluează relaţia dintre cele două personaje;
Un prim episod relevant pentru relaţia dintre cei doi este cel din actul II,
când Zoe, speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu
să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi invocarea vulnerabilităţii
poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice ameninţări, jucând cu abilitate
cartea şantajului sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început până
la sfârşit.
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în
care Tipătescu şi Zoe întâmpină pe Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita
colegiul. Cu orgoliul încă alterat de încercarea de a se fi supus lui Caţavencu,
Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în faţa Zoei: “E
simplu, dar e onest”. Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se
simtă vinovat, simţind încă ameninţarea scrisorii.
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului
dramatic studiat, semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje
(de exemplu: acţiune, conflict, intrigă, scenă, notațiile autorului, replici, registre
stilistice, limbajul personajelor etc.);
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni:
reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu,
ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul
secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de
trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate
în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de
tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul
Tipătescu-Zoe ajunge să deţină o poziţie centrală în ambele conflicte.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul
didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte
personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu
face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, foncția foncție, coana Joitica
coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de
asemenea, caracterizată direct de Trahanache şi de Cetăţeanul turmentat ca
“simţitoare”, sau “damă bună”, sau se autocaracterizează în faţa lui Caţavencu: “Eu
sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru
natura ei plină de vitalitate, energică (Zoe – viaţă); îşi cunoaşte interesul, îşi
impune punctul de vedere. Caracterizarea indirectă reiese din gesturi, atitudini,
mimică, ton, prin intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel,
Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral,
amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic, Cetăţeanului
turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt
politic nu se poate mai bun reprezentant decat d. Catavencu (apasând) onorabilul d.
Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatică, înţelege lucrurile din perspectiva
strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său, fără orgolii sau ambiţii
ideologice deşarte. Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o
mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Caţavencu un susţinător. Tipătescu, care
sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod alături de
Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire încă imatură, cu momente de exaltări.
Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc, dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta
burghezie provincială.
Ion, Liviu Rebreanu
-roman interbelic, realist-obiectiv, modern
1. Relația dintre două personaje- Ion-Ana
Opera literară ,,Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, iar personajele, ca
element esential al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei
anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații. Aceasta nu înseamnă însă că personajele
sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile
lor, devenind individualități complexe și verosimile. În privința relațiilor dintre personajele
romanului, acestea sunt numeroase, dar una dintre cele mai interesante este cea dintre Ion,
personajul principal al romanului și Ana, deoarece este o relație aparte, complexă prin
numeroasele asemănări și deosebiri dintre personaje

Statutul social, psihologic și moral

Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia tăranului sărac nemulţumit de propia
condiţie sociala, pe care vrea să şi-o îmbunătăţească. La polul opus al statutului social se situează
Ana, fiica „bocotanului” Vasile Baciu. Atât Ion, cât şi Ana vor încerca să forţeze limitele
destinului, astfel sfârşind tragic. Din punct de vedere psihologic, atât Ion cât şi Ana reprezintă
caractere slabe, supuse obsesiilor. Ion acţionează obsesiv în dorinta lui de a avea cât mai mult
pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv afecţiunea lui Ion. Din punct de vedere moral,
existenţa celor două personaje este lipsa sferei eticii. Ion este total imoral, pentru că recurge la
gesturi necinstite pentru a-si atinge scopul: o lasă însărcintă pe Ana, făcând-o de rușinea satului,
împingând-o în cele din urmă la spânzurătoare.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei, prezentată încă
din expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana.
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o alungă de acasă.

Elemente de structură
Discursul narativ al romanului dezvoltă o tematică rurală, aducând în prim plan
problematica pământului în satul transilvănean, Pripas, de la începutul sec al XX-lea.
Conflictul principal al romanului este unul exterior şi constă în lupta pentru pământ în satul
Pripas. Protagonistul este răspunzător pentru toate conflictele majore prezente în text: între Ion şi
Simion Lungu, între Ion şi Vasile Baciu, între Ion şi George Bulbuc etc. Modernitatea romanului
constă însă în surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind scindat între cele
două porniri contradictorii: „Glasul pămantului” şi „Glasul iubirii”. Perspectiva narativă
obiectivă, cu o vizune „dindărăt” îi aparţine unui narator omniscient, omniprezent şi
extradiegetic.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proză
realistă: directe şi indirecte. În capitolul al doilea naratorul oferă informaţii biografice
semnificative pentru evoluţia ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al
învăţătorului Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-şi continue şcoala pe motiv că „pământul îi era
mai drag ca ochii din cap”. Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, nevoită fiind să
trăiască lângă un tata sever şi alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a
înţelege comportamentul obsesiv al celor două personaje: Ion îşi doreşte pământ, iar Ana,
afecţiune. Gesturile, faptele, gândurile sau relaţia dintre personaje se constitue în adevărate
mijloace indirecte de carcaterizare. Pe lângă mijloacele consacrate de caracterizare autorul
foloseşte şi modalităţi moderne: monologul interior şi stilul indirect liber.

Concluzie
Prin cele două personaje, Ion şi Ana, Liviu Rebreanu şi-a exprimat viziunea tradiţională
privind relaţia omului în raport cu destinul.Omul tradiţional crede într-un destin prestabilit.
Încercarea de a forţa limitele destinului, de a-i depăşi, are consecinţe tragice. Cele două
personaje au încercat să atingă fericirea, să se opună destinului şi, de aceea, au sfârşit tragic. Prin
Ion şi Ana, personaje purtătoare de semnificaţie al mesajului transmis prin discursul narativ,
scriitorul transilvănean şi-a exprimat viziunea asupra unei existenţe tragice, resimtindu-se
influenţe ale naturalismului.
2. Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă
pe durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte
sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe
exactitatea exprimării. Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și
fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite
schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind
individualități complexe si verosimile.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, Ion
este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte
personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion se
află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și
depășească această condiție prin orice mijloace, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia
îmbogățirii, este, așadar, un obsedat. Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic
tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări între cele două iubiri.

Trăsătura dominantă şi două secvenţe

O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul. O secvenţă
ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. O a doua secvenţă
semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în capitolul
Sărutarea.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la
bază temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exteriorîntre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii.
În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”),
între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între
glasul iubirii şi glasul pământului. Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este
caracterizat direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar
fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii:
,,Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat
şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii”
(preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul
interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru
nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple.
Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a
alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit
căreia ,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este
atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul
interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea
sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile personajului, constatăm
că imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului,
întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De remarcat
sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre, întrupând atât
calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.
3. Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea obiectivă este
specifică romanului realist-obiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură
socială, și continuă cu structurarea tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje
aparținând unor clase și structuri sociale diverse.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,
Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române’’.
Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie
sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de plecare este biografic.
Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel
mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală,
un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de
personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat
de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa
lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria
romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se
termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.

Tema textului şi două secvenţe sugestive

În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului- este
dublată de tema iubirii şi a familiei.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei
din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic. Rebreanu prezintă de la început
stratificarea socială cu ierarhiile sale clare , se joacă cu pasiune Someşana. Abia după încheierea
jocului apar intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura,
cinstind adunarea cu prezenţa lor.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în
capitolul Sărutarea. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima
oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă
prin modul în care îl obţine: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se
întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile
Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc. În
plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal. Relaţia incipit-
final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se desfăşoară ciclic.
Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce vine
de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ , iar imaginea drumului este reluată simbolic în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând
destinul tragic al lui Ion și al Anei. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se
termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative: tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei,
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul
Belciug.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află
la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul
social. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără
a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea
săracă, iar venirea lui Vasile Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal,
numindu-l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la
cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind
construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l
cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia
să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre,
apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi
din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să
se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei,
deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să
o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost
drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este
defavorabilă celui din urmă. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii, însă
cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă.
Romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Concluzia
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative,
romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu
Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și
profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii
naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.

Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută

– Caracterizare Ştefan Tipătescu-
Opera literară ,,O scrisoare pierdută’’ s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului
Național din București, în anul 1884 și este a treia piesă dintre cele scrise de dramaturg, o capodoperă
a genului dramatic. Personajul, ca element esențial al structurii unei comedii, participă la acțiune și se
încadrează unei anumite tipologii, stabilind anumite relații și fiind purtătorul mesajului
dramaturgului.
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/conflictele textului dramatic studiat;
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia
de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tipătescu are aere
senioriale şi îşi foloseşte funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind
moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru Camera Deputaţilor . În cadrul
partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al puterii centrale.
El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la
câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe
soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia.
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte totuşi o anume deziluzionare care îl
va maturiza, o reacţie în faţa “machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind posibilitatea de
câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui din urmă imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…”
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe
comentate;
Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când
Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o scrisorică a sa de amor
către Zoe se află în posesia lui Caţavencu.
O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se afla în actul al II-lea, după ce
Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului. Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea
pierdută prin oferirea unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar, chiar şi o moşie
din marginea oraşului.
– prezentarea a doua elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit,
final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii (
Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului
turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul
său devenind aproape superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în ambele conflicte.
Caracterizarea directă a personajului este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”,
„impacient”, „fierbând” şi al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun
băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia
foncție, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”.( Pristanda) Caracterizarea
indirectă reiese din gesturi, atitudini, mimica, ton, din propriile actiuni, ganduri si simtiri, prin
intermediul mediului social in care traieste; prin relatiile lui cu celelalte personaje şi prin nume.
Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara
putinta de a i se opune sau de a-l modifica.
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se mișcă, dar
rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de forţă care îl
conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalti, asupra cărora are însă avantajul poziției şi al
unui plus de luciditate.

Moara cu noroc, Ioan Slavici

-nuvelă realistă, psihologică-
1. Particularități de caracterizare-Ghiță-

Un astfel de personaj este și Ghiță, personajul principal, căruia scriitorul îî construiește

un portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului:
prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu
celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a
autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu
eșecul.
Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul evenimentelor care au
loc.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o
societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul
său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca și cârciumar, își face un bun renume și prin el
locul devine binecuvântat.
Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub
influența coruptoare a banului care nu sesizează gravitatea compromisului, deoarece percepția sa
e alterată de înclinația către lăcomie. Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale
exprimate.
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.
Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce
are loc în capitolul V. Alt episod care ilustrează nehotărârea personajului este acela al depoziției
și al judecății. Un element de structură acțiuneaurmărește efectul alienant al banilor, dar și al
incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu
noroc. Conflictul este relevant pentru personaj, deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra
imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar
cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile
personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața
copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii,
personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a
se separa de rău.
De asemenea, modalitățile de caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este
caracterizat direct de către celelalte personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om,
Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș
râde și de dracu și de mumă-sa’’, iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit,
Ghiță, și am făcut din tine vinovat’’. La rândul ei, Ana constată schimbarea lui Ghiță pe care-l
înconjoară cu dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu
atât mai dinadins am să țin’’, însă când îi constată slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat
de Lică, îl consideră ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea
slăbiciunea lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede
sporul’’, iar Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu, Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică, dar
n-aș fi îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.’’
Potretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de către
narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci
râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne
cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.”
Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale, astfel încât
este pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de patima banului, Ghiță se
simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu
independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav
echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină caracter slab.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că
omul trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit fără
să aspire la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului principal, autorul
apelează la procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.), dar și la cele
specifice nuvelei psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior etc. ).

2. Relația dintre două personaje, Ghiță – Lică Sămădăul

În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și
anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele
din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate,
tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
La rândul lor, personajele nuvelei îl cuceresc pe cititor nu numai prin diversitatea
însușirilor, prin intensitatea trăirilor, prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul acțiunii, ci și
prin relațiile pe care le stabilesc între ele. Personajele din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de
viață, în relație cu celelalte personaje cu roluri diferite în acțiune, iar personajul principal se
caracterizează prin complexitate și, de aceea, accentual cade asupra lui și nu asupra acțiunii.
Fiind vorba despre o nuvelă realist-psihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare
ale unei trăsături dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. În cee ace privește relațiile
dintre personajele nuvelei, acestea sunt numeroase (dintre Ghiță și Lică, dintre Ghiță și Ana,
dintre Lică și Ana etc. ), dar cea mai interesantă este cea dintre cei doi Ghiță și Lică, întrucât
sinuoasă, puternic tensionată și strâns legată de conflictul interior al protagonistului.
Statutul social, psihologic și moral
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a
autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu
eșecul. Ghiță este un personaj rotund, psihologic, el suferă transformări radicale pe parcursul
evenimentelor.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativăLică este porcar- dar ,,dintre
cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de
carmajin”. El este, dimpotrivă, un personaj plat, egal cu sine însuși, figură mefistofelică, care
manipulează cu cinism și exercită o anume fascinație asupra celorlalți.Lică este construit din
lumini și umbre; sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu aceia care îl sprijină
în afaceri, hotărât și crud. Este un personaj plat și tipic, deoarece naratorul îl include în categoria
păstorilor de porci.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
O primă secvență în care se evidențiază relația dintre cei doi o constituie apariția lui Lică
la Moara cu noroc când își impune regulile și își enunță pretențiile. Din momentul venirii lui
Lică la cârciumă, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Deși
înțelege că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage ispitei
câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul
Sămădăului. Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță
și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Lică este cel care
domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea
diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei
oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol
pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana.
Un prim element relevant pentru relatia celor doi il constituie acțiunea, care urmărește
efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația dintre personaje, deoarece surprinde
cu mijloacele realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și
interior.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Lică este individualizat printr-un portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și
bunăstarea materială: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu
mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc. Lică era
porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint
și bici de carmajin.” Ghiță nu are un portret fizic detaliat, ci este redus la câteva detalii: „înalt și
spătos”, însă este caracterizat direct de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice
lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de
el”, iar când se mai juca cu Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De
către celelalte personaje, Lică este „om rău și primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om
prea cumsecade”, ca mai târziu să mărturisească ginerelui că „Lică e...om rău din fire.”
Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de
oameni și știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță
pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i anula
personalitatea
Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare.
Relația dintre Ghiță și Lică este una tensionată progresiv, pe parcursul acțiunii, având la
început momente de acceptare din partea cârciumarului și de determinare de a intra în jocurile
sămădăului pentru a-și schimba mult mai ușor statutul social, însă bucuria lui Ghiță nu va ține
prea mult, fiindcă fiecare faptă necinstită la care participă va fi pedepsită cu moartea și cu
distrugerea căminului. „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește
efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior,
iar observarea este minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe.

3.Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică
este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de
curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și
anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ”Moara cu noroc” (Novele
din popor, 1881)
(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-povestea
cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului principal…
De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră, accentul cade
pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o viață ce se
desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .)
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță,
care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin
intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică.
Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. De
asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională închisă. Nuvela
începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice: ”Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; ”
Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!”
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba statutul
social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra
conflictului interior al personajului principal.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și
Lică ce are loc în capitolul V.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul ales,
cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile obținute
aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost
pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central,
deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți
alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea
dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
În ceea ce privește compoziția și tehnica narativă se observă că opera are o compoziție
clasică, tipic realistă, o structură rotundă, iarrelatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la
persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Relația de simetrie este dată de
incipitul nuvelei care are un prolog care-i aparține bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru
Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dată!...”
Ca orice nuvelă realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară,
concentrată, plasată într-un cadru spațio-temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata
unui an-de la Sfântul Gheorghe până la Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat
acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea Mare, și respectând momentele tradiționale ale
suboectului literar. Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe
Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”.
Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă echilibrul
interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul unor
fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre noi în
momentul în care aspirăm la imposibil.

Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă

-basmul cult, realist-

1. Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

-Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o
diversitate de personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale
sau fabuloase cele din urmă fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt
pozitive sau negative, iar ca importanţă: principale, secundaresau episodice.
-Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o
serie de elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului
şi evidenţierea legăturilor cu celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite
procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje
-Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi
corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale
şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu
calităţi şi defecte;
-Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare
şi Spânul, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l
accepte ca însoţitor şi mai târziu ca stăpân.
-Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-
se mai încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul
este un învins şi devine, de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi
trufaş;
-Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de
cal de la început, dar care este tolerat în scop formativ.
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
-O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea
mezinului cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână;
-O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru
relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de
caracterizare, limbaj.
-Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje.
-Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către
celelalte personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este
cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului”, întrucât nu are o identitate definită,
urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-si găsească un nume. Astfel,
naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin
intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului:,,din copilăria
mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi
pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăisor”,fiind convinsă că tanărul
are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.
-În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb
calitățile : ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi
mult mai omenos”. Naratorul notează comentariul său printr-un proverb ce
ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița
de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct:,,Spânul, bodrogănind din
gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
-Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este
în relația cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci
personaje fantastice, ,,era tovarăs, era părtas la toate,(…) prietenos cu fiecare”.
Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu
ceilalți.
Concluzia
-Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în
„povestea”lui Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin
social: om de rând-slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul
mentor-învățăcel.
2. Particularități de construcţie a unui personaj, Harap-Alb
-În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele
asigură desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea
basmelor rolul lor devine mai important prin semnificaţia morală şi prin
simbolurile pe care le reprezintă la nivelul viziunii auctoriale a textului.
-În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’
la 1 august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un
personaj principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor
însuşiri puse în evidenţă de autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte
personaje ale basmului, prin construirea conflictului sau printr-o diversitate de
procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
-Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb,
care apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale. Însă în decursul acţiunii parcurge un
traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de
probe.
- Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este, în final, un învingător,
dovedindu-se din ce în ce mai învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor
săi.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
-O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai
în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții.
-Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
-un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il
constituie modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează
apoi portretul spiritual al fiului încă neiniţiat.
- caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare
sub forma unei bătrâne care cere milostenie.
-egoist şi concentrat asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
- fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit
să aştept eu ajutor’’.
-dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă
proba bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută.
-inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la
alegerea calului.
-în drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează
imaginea răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză
oferta de a-i fi călăuză. A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar
îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă
ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte important în iniţierea
protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
-ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi
credulitatea nu sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de
suferit.
-naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din
acest moment, el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege
roadele.
- pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează.
-este descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest
moment îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a
dovedit a fi bătrâna pe care se milostivise mai demult.
-proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta
Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea
sinelui. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege
suferinţa altora.
-ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări,
pe care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale:
crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă
şi Gerilă.
-acțiunea are în centru formarea personajului principal.
-Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub
sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită.
-prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului:,,din
copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu
,,luminate crăişor’’. Ea îi evidențiază calitățile morale, dar îl și dojenește numindu-
l,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc
meritele:,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare mult mai plăcută şi seamănă a fi
mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul:,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot
rogoz.”
-în relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-
Împărat, care ca şi el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie,
toleranţă, milă şi generozitate.
Concluzia
-Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a
dobândit o eficientă lecţie de viaţă.

3.Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă

-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă.
-Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în
esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau
de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
De pildă, în basmul cult, viziunea despre lume porneşte de la o anumită realitate
obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi o notă de subiectivitate aparţinând
autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia
literară basm cult
-Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în
comunitățile umane care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor
legi nescrise.
-,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o
umple de viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
-este un basm cult prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului
de probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar
fără calități excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea
personajelor, umanizarea fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii,
oralitate și umor.
-Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor
personajelor: craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de
manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș. De asemenea, realismul lui Creangă
reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și localizat în Humulești, cronotop
arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre protagonist și
antagonist, dintre Harap-Alb și Spân.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
-Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse:
binele și răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei
inițieri (bildungsroman). Un prim episodilustrativ pentru textul narativ este cel al
coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Un alt
episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului.
-Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe
întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi
astfel lumea basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G.
Călinescu).
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului
narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
-Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie
titlul. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării,
necesar pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală:
rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
-Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de
un narator obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
-Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială:
„amu cică era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar
formula finală: „și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce
acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se
uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Concluzia
-Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la
elementele de formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o
viziune fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o
pronunţată notă de originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în
privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte,
prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi prin oralitate.

Baltagul, Mihail Sadoveanu

-romanul interbelic, realist-obiectiv, monografic, tradițional-

1. Relatia dintre două personaje Vitoria Lipan-Gheorghită Lipan

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu,
reprezintă una dintre capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”,
„Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman
constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului
moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt
care-l apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat
versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”,
și poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor
Lipan, gospodar harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia
greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și
căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte,
poartă costumul femeilor de la munte.
Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul
Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i
binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră doar doi. El era mult îndrăgit
de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de
vreme rea.
El purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu
numai numele, dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un
flăcău sprâncenat s-avea ochii căprii ai Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de faţă şi
abia ,,începea să-i infireze mustăcioară". După datina oierilor de la munte, purta un
chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-şi cufunde
palmele în chimir".
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se
prin admirabile trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de
dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii
mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost
înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau
trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea
bună”.Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față
de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile
obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l
transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei
de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică vrăjitoare.
Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se
putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de
răzbunare, ci din dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și
criminalul, Calistrat Bogza, cere iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...].
Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul este pe moarte, adaugă
creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății,
 Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și
al Vitoriei, scoțând în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un
flăcău sprâncenat și avea ochii ei. Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de
bine despre cele ce lăsase și ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și
abia începuse să-i înfiereze mustața. Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă
doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama de starea interioară a mamei sale și
observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care
are o dublă valență, Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui
Nechifor, iar când Vitoria descoperă în prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei
sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele prefigurează și el
maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul
tatălui său și pentru a deveni un sprijin pentru mama sa.
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar
naraţiunea se realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient,
obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria
preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi
determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are
valoarea simbolică: în sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar
în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator.
Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea
firească tulburată de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei
doi acționează împreună într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze
unul pe celălalt.

2. Particularităţile unei opere care aparţine lui Mihail Sadoveanu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede
lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-
obiectiv.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în
categoria romanului obiectiv
 Opera ,,Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu a apărut în anul 1930, este un
roman interbelic, obiectiv, realist, mitic şi tradiţional. Are ca surse de inspiraţie trei
balade: ,,Dolca’’, ,,Salga’’ şi ,,Miorita’’.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o
acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi în spaţiu precizate,
antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate. Prin multitudinea
aspectelor înfăţişate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii.
Fiind un roman al perioadei de maturitate, marile teme sunt: viaţa pastorală,
natura, călătoria, miturile, iubirea, familia, arta povestirii, înţelepciunea.

Tema textului şi două secvenţe sugestive

Tema rurală a romanului tradiţional este dublată de tema călătoriei iniţiatice şi

justiţiare.
O primă secvenţă sugestivă o constituie dorinţa Vitoriei de a pleca în
căutarea soţului, de a-i urma traseul, deoarece întârziase 73 de zile, iar acest gând o
neliniştea. Îi urmează întocmai traseul împreună cu fiul ei, Gheorghită, călătorie
educativă pentru el, iniţiatică conferindu-i operei caracter de bildungsroman.
Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţial real, concret şi comercial şi o lume
,,de semne şi minuni’’, al căror sens ea ştie să-l descifreze.
Totodată, romanul prezintă şi monografia satului moldovenesc de la munte,
lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-
au ucis pe Nechifor Lipan.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale
textului narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică:
în sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat
este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului
Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la persoana
a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el
este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă
şi calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui
să-şi recunoască vina.
Reperele spatio-temporale sunt vagi precizate: ,,aproape de Sf. Andrei’’,
în ,,Postul Mare’’, ,,10 Martie’’, în secolul al XX-lea, lucru reieşit din menţionarea
trenului şi a telefonului în zona Moldovei, dar Vitoria trăieşte într-un timp mitic.
Spaţiul este vast, Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, Balta Jijiei, Suha,
Sabasa, Cruci, Crucea Talienilor (unde sunt găsite osemintele lui Nechifor).
 Romanul este structurat în şaisprezece capitole, cu o acţiune desfăşurată
cronologic, urmărind momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei,
capitolele pot fi grupate în trei părţi: I. constatarea absenţei şi pregătirile de drum;
II. căutarea soţului dispărut; III. găsirea celui căutat, înmormântarea şi pedepsirea
făptaşilor.
Concluzia
Romanul ,,Baltagul’’, rămâne inedit prin tema ancestrală a păstrării
tradiţiilor şi a setei de a face dreptate, dar şi prin viziunea realistă asupra lumii,
reuşeşte să păstreze anumite simboluri, tradiţii şi să reliefeze faptul că ţinerii pot fi
receptivi la noutăţile civilizaţiei; iar ,,baltagul’’ poate fi asociat cu arma crimei,
obiectul justiţiar, menit să păstreze dreptatea şi cinstea. Manolescu afirmă că
,,Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu’’ şi alege ca pretext
situaţia din balada ,,Miorița’’.

3. Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu,
reprezintă una dintre capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”,
„Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman
constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului
moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt
care-l apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat
versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal și poate fi comparată cu măicuța bătrână
care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui
Nechifor Lipan, gospodar harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra
căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi
și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte,
poartă costumul femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se
prin admirabile trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de
dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii
mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost
înflorită cu dânsul”. Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria.
Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că
încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l
maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat.
Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter.
Când dobândește certitudinea morții lui Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul
îi este îndurerat. În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile
oamenilor de la munte, „datinile lor de la începutul lumii”. Datina a învățat-o să
înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit,
pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând
spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că
acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne
dovedește și o legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza
lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în
episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța
și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească,
simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul,
grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar
naraţiunea se realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient,
obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria
preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi
determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi
modul de viaţă al păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la
,,cumătrii şi nunti’’. Legenda este rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi
anticipează destinul acestuia, având rol de prolog. Finalul (epilogul) cuprinde
planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după încheierea
deznodământului.
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret
complex, făcând din ea unul dintre personajele remarcabile ale literaturii române.
Enigma Otiliei, G. Călinescu
-romanul interbelic, realist-balzacian, obiectiv, modern-

1. Relaţiile dintre două personaje, Felix-Otilia Mărculescu

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei
interbelice, o perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele
patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul
obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman
modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje
lucrate în manieră clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează
spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este
avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână,
Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol
este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de
comparaţie”, după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa
lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de
Medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o
amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat
primul portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer
deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr
de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în
opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de
un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate
de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea,
şi cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare
(pluriperspectivism), cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic,
studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii
acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în
camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă
şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi
schimbător al fetei. Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la
întâmplare. Maniera balzaciană–reliefarea caracterului unui personaj prin
descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în acestă scenă.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
 Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de
la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-
un ideal feminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte
familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu
sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce
tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se
intersectează cu cele ale membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente
nu tocmai paterne faţă de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol
vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de
„satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se clasa deloc printre sentimentele
paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un
bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va
contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere
firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia
să se apere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile
sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără a fi capabil de generozităţi
sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului,
dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se
însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea
realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o
căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră.
Felix înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur,
iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un
chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente".
UN prim element de structura este titlul, care este analitic , format dintr-o
strucutură nominală: un substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”,
desemnând misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii
Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje, care îşi asumă
rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile
moderne de construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae),
,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-ţiţa mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea
absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stanică); dar şi prin comportamentism:
imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin
prisma relaţiilor .
 În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a
decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui
posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă
pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moş
Costache şi pierderea moştenirii impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru
Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de
neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.

2. Particularităţile de construcţie a unui personaj ,Otilia Mărculescu

Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,
balzacian, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind
între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi
istoric literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi
comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă
principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Statutul social/psihologic si moral
Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară,
,,tipizarea mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod
direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul
romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai
copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se
completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie:
„Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la
mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese
din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu
celelalte personaje.
-Vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de
la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte
intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…”
-scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei
psihologice (pluriperspectivismul). Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte
şi iubitoare, pe care trebuie să o protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii
ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în
alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai
violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină,
deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în
vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum , „dezmăţată”,
„stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp
ce pentru Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare.Firea năstruşnică,
visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Pentru Aglae şi
Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte
bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii.
Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa
acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că
n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu
merit e că-mi dau seama de asta”. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să
râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor.
Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi de libertate
pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate:
deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va
interveni în destinul strălucit al tânărului.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel
motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul
epocii interbelice, de altfel, o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român.
Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru
că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite
motive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul
de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei,
vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai
vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu
paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei,
uneori, absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o
are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană,
fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele
său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe
care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuită din soţul Simion Tulea,
cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică
Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului,
atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând
tipul feminităţii.

3. Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei”a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca

geneză realităţile contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al
începutului sec. al XX-lea; articol din presa vremii; decesul soţilor Popescu;
Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a
autorului, observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi
paternităţii; tehnica detaliului semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a
femeii.
Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea
personajelor-reflectarea poliedrică; comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi
averea .O secvenţă sugestivă o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul
romanului, când îi vede pe cei doi orfani (Otilia şi Felix) reproşându-i fratelui
ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”, de asemenea, se reliefează și răutatea surorii
lui Costache si intentia pe care aceasta o are. Dorește să-l determine pe Costache să
nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stanica pentru averea bătranului, reuşind să-i
provoace atacul de apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de
sub saltea, urmând ca apoi să o părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul desemnează misterul protagonistei.
Titlul ,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii,
relaţiile dintre personaje care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De
asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de construcţie: reflectarea
poliedrică: ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa
moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută(Felix), ,,o partidă bună”
(Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este
Weissmann ,,Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în
amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată
inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește’’, iar colegii lui Felix o
consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră’’, dar și prin
comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi
reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările
la persoana a treia, el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul
reflector, Felix, limitează omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din
casa lui Costache).
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul
temporal ,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din
Bucureşti, casa lui Moş Costache”, prezintă personajele, sugerează conflictul şi
trasează principalele planuri epice. Finalul se găseşte în simetrie prin răspunsul de
Costache la venirea lui Felix : ,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii
acestora aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie
fac parte Costache şi Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima,
nepotul bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina A doua familie
vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea.
Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui
Felix) priveşte rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea
Otiliei.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre
romane, care dezvoltă subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile
surprinse de Felix Sima. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său (un
omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă
de familie: jocul de table. Intrigase dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund:
pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar pe de altă parte, este prezentată istoria
moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej
pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei.
Clanul Tulea urmăreşte să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de
adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia
Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El încearcă,totuşi, să pună
în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenţionând să-i construiască
o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş Costache nu se
realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor,
bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala
lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea
morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui
Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului. Moartea lui moş Costache este
provocată, în cele din urmă de Stanică Ratiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte să
parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie,
iar Felix o pierde pe Otilia.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele
trăite de acesta în casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia.
Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi
face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte,
considerând că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se
căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie.
În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea
devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia a rămas pentru
Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru
descrierea mediului şi fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter:
moş Costache-avarul; Aglae-baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână;
Simion-dementul senil; Titi-debilul mintal; Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta;
Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul rafinat.
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a
unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema
paternităţii şi a moştenirii, structura, specificul secvenţelor descriptive,
veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

1. Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu
-roman interbelic, subiectiv, psihologic, al experienței, modern, realist-

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat
în creaţia literară respectivă. Viziunea subiectivă este specifică romanului modern
de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea
modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei evenimentelor,
iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având
puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea
întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de
analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în
categoria romanului subiectiv
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930),
răspunde dorinţei de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia
citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă,
dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză,
anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii
febrile.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv:
unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului
însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi autenticitatea.
Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale
lui Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar
analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a
mimicii-, tehnici de investigare psihologică.
În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența
personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de
război, este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume
drama intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două
teme-iubirea și războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți
ale romanului-prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte
stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front. Un prim episod
semnificativ pentru drama intelectualui însetat de absoluteste excursia de la
Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în
sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de
o gelozie cumplită. Un episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota
ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de achitarea unui
bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite:
Gheorghidiu dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă.
Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, însă
are și o concluzie tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a
unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice
este mai puţin.
 O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea
provocată de frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în
război. Frontul înseamnă haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele
dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte
experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un
sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării
relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale
textului narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi
adjective organizate în antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’,
evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame
individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana
întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu.
Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu,
valorizând tema iubirii şi a războiului.. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în
armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri
dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în
timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie, este
măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere,
şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o
face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei
doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea
neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei
care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea
vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat,
monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului.
Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează cu
despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte
casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru
a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o
scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în
acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce
pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe
străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei
sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la
popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi
de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea
României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o
imagine a războiului demitizată, impresia că lupta se dă împotriva propriilor
divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele
acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se
reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de
suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai
lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă
deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl
dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri
monografice ale sentimentelor. În plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu
şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. Totodată, există un conflict între
Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de
asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul
operei, oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul
Primului Război Mondial (,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi
prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Finalul
romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului
cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul
capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul
din universul operei prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii,
eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul
dintre ideal/iluzie.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin
conținutul său, prin personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o
viziune subiectivă asupra lumii. Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea
despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre
aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
2. Relația dintre două personaje, Ștefan Gheorghidiu și Ela
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’,
aparținând lui Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv,
deoarece construcția subiectului și discursul narativ nu respectă cronologia
evenimentelor.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela,
soția sa, prin trăirile ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei
tensionată și prin implicarea afectivă covârșitoare a personajului principal. Relația
dintre cele două personaje ale cuplului-Ștefan Gheorghidiu și Ela-se desprinde din
întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele existente la nivelul narațiunii sau din
perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al
personajelor. Ștefan era student la Filosofie, un tip inteligent, Ela este și ea tot o
fată săracă, rămasă orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit
de frumoasă, ea este admirată de cei din jur. Din punct de vedere psihologic,
reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea însemnând dăruire
totală, sacrificiu. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și polemică,
este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție,
conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care
evaluează relația dintre cele două personaje.
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în
ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan
observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea,
hotărăşte să se despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut
tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului
Ştefan Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în
incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara
anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un
regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi
Predeal.”
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă,
exterior, iar cel interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod
indirect.
 Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură
viziune, cea a personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat
mai ales prin caracterizare indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi
prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin
intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează
Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de
la Odobeşti. Ela este caracterizată direct de către soțul ei și o numeşte:,,femeia
mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine
o fire pragmatică, întreprinzătoare și totodată, ea este preocupată de viața
mondenă, găsind prilejul de a-și manifesta farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă
o altă față a Elei, care este capabilă să se implice în afaceri legate de moștenire,
apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu este cu atât mai mare, cu
cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și manifeste puterea
protectoare, consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice
vulgaritate.
Concluzie
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a
personajului-narator-Ștefan Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice,
relația dintre cele două personaje nu se încadrează unui tipar, fiind una atipică și
dobândind pecetea personalității protagonistului.

3. Particularități de construcţie a unui personaj, Ștefan Gheorghidiu

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’,
aparținând lui Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv,
deoarece construcția subiectului și discursul narativ nu respectă cronologia
evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt imprevizibile, nu mai apare
naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I, naratorul fiind
unul dintre personaje.În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea
sunt individualități foarte bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate,
înclinate spre analiză, contemplație și introspecție, și își exprimă direct trăirile prin
folosirea monologului interior și a stilului indirect liber Un astfel de personaj este
și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din tema și din conținutul
romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările
personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al
personajului, despre care aflăm că era student la Filosofie, un tip inteligent,
preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă însă atunci când intră în
posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Din punct de vedere
psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea
însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,acei care se iubesc au drept de
viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o
existență dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin
drama războiului. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și polemică,
este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție,
conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în
acest sens este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere
iubirea lui pentru Ela.De asemenea, o altă secvenţă narativă semnificativă pentru a
ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa unchiului său
Tache. Astfel, orgoliul personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre
principalii factori de noutate în discursul românesc interbelic din spaţiul literaturii
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură
viziune, cea a personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat
mai ales prin caracterizare indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi
prin relaţiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin
intermediul replicilor scurte ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează
Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de
la Odobești. În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea
autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic. Un alt element al
textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan Gheorghidiu
este incipitul. Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictuleste, de
regulă, exterior, iar cel interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a
textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa
personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I.Cele două
teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei,
iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a
războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă
rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre
ideal şi banalitate.
Concluzia
 Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a
doua fiind mult mai puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest
punct de vedere, un ascendant asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl
purifică, îl vindecă de gelozia chinuitoare și îî dă tăria de a se distanța de propriul
destin, de propriul trecut.

Particularităţile unei opere care aparţine lui G.Bacovia

Plumb G.Bacovia

-planul exterior-
Dormeau (motivul somnului) adânc sicriele(simbolul morții) de plumb(metal greu,
cenușiu, rece, toxic),
Şi flori(simbloul vieții) de plumb şi funerar veşmânt(vestimentație funebră)-
Stam singur(motivul solitudinii) în cavou(odaia poetului)...şi era vânt(toamna,
singurul element dinamic)...
Şi scârţâiau(un element auditiv rece al morții) coroanele de plumb.
-planul interior-
Dormea întors amorul(stingerea iubirii) meu de plumb
Pe flori(asociere cu moartea) de plumb, şi-am început să-l strig(motivul strigătului-
disperarea)-
Stam singur lângă mort(singurătatea, ipostaza fantomatică)... şi era frig(înfiorare)...
Şi-i atârnau(zbor în jos/descendent) aripile(înălțare) de plumb (din cauza greutății
metalului, acesta nu poate să-și depășească condiția).

Plumb
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede
lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este
una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât
genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de
specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un
curent literar
 George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund
originală, dar care se impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului,
volumele sale apărând în majoritate în perioada interbelică. La început este văzut
ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte treptat o receptare favorabilă,
mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi
unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din
punctul de vedere al recuzitei (totalitatea accesorilor necesare pentru a crea textul),
cât și la nivelul retoricii (arta de a vorbi frumos, de a convinge). Atmosfera
bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară, fizică și cea interioară,
metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză(proces prin care se trece un
solvent printr-o membrană semipermeabilă), încât ființa eului pare a se supune pe
cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla dramă a
ființei: drama existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii, imposibilitatea
evadării, claustrarea), drama erotică (declinul iubirii și însingurarea eului), drama
poetică (harul resimțit ca damnare).
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare
a poeziei de început de secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară.
Poezia ,,Plumb” (1916) este de la început salutată de Macedonski și de cercul
acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului. Simbolismul este un curent
literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a
corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor
eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu
scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu
ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte: sicrie, flori de plumb, cavou,
amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care creează puternica
impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Poezia aparține simbolismului și prin
folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a versurilor. Substantivul
,,plumb” este laitmotiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a
vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga
structură a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de
repetare obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum observa Manolescu, muzica nu mai
e una a consonanței, ci disonantă, dizarmonică, expresionistă precum strigătul lui
Munch.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte
sunt transmise sub forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază
fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă poetică, deoarece are ca temă atitudinea
poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate
meschină incapabilă să-i înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine
poetică reprezentativă pentru temă este spaţiul limitat şi definit chiar din primul
vers prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al treilea prin altă
sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl
imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi
apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb”
ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul
devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea”
sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică (figură de stil prin
care se asociază diferite senzații din natură diferite care dau impresia că sunt
simbolul celuilalt),,dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul
folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al
eului liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau
aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a
speranței.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în
ipostaza însinguratului își asumă cu luciditate tragismul.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului
semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și
viziunea sumbră asupra lumii este titlul, care este sintetic, format dintr-un
substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist, pragul care face
trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central
(laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară
(sufletească), care sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic.
Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul
subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații
tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane
„grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea).
De asemenea, poezia este compusă din două catrene, fiecare evidenţiind câte
un plan al existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea
exterioară este descrisă în prima strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’,
simboluri ale unei lumi care îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un
spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat sicrielor, florilor
şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin alăturarea
lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat sub
semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul, singurul element, care
sugerează mișcarea, însă relevă și anotimpul toamna. Macabrul acestui spaţiu este
sporit de scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un
univers interior degradat, sugerat prin sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea
întors’’, care pot simboliza atât zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul
încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul
nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălţare sunt ,,de plumb’’,
iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa iluzie a
salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al
poetului (,,şi-am început să strig’’), asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care
o simte priveghind în singurătate lângă ,,mort’’, lângă amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel,
primul vers al fiecărei strofe începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma
,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul
,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă substantivele ,,sicriele’’,
,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul primului şi
ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent
formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate
în cele două planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior (,,sicriele de
plumb’’, ,,flori de plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de
plumb’’).
Concluzia
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii
bacoviene şi, în general, a poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din
comun, prin care poetul realizează o viziune despre lume tipic simbolistă. Această
viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un
imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă specific bacoviană,
reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers interior,
afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de conţinut
cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin
originalitate. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a
coborât în infern”, recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent
eului, justificând această idee. Ceea ce este semnificativ este faptul că prin
intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe eul liric în această
călătorie în lumea tenebrelor (întunericului, obscurităților).
,,Floare albastră’’, Mihai Eminescu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat
în creaţia literară respectivă. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este
una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât
genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de
specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent
literar
Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare,
în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un
nucleu de virtualităţi’’ menite să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu
Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie,
Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.
Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de
asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.
Tema poeziei și două imagini poetice relevante
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre
perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar
exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”. O primă secvenţă
poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea
iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi
în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. De asemenea,
a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui
poetic, încărcat de profunde idei filozofice.
Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre
lume
Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre”
se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale
după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană,
în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi
candoarea iubitei.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte -
temporalitate/ viaţă, masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă,
abstract/concret, vis/realitate, aproape/ departe, atunci/acum.
Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt,
confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea
abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii
terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin - feminin)
sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măşti, eul liric
împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al
„eternului cu efemerul, care implică „o muzicalitate proprie fiecărei serii de
simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor, alta patetică şi adesea
sentimental-glumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir Streinu,
Floare albastră şi lirismul eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric
al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând
lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei,
adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie
privind împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată
în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră /
Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care
profilează permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele
probleme ale Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta
gândire”, „nu căta în depărtare”.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la
viitor - „vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”,
„n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-,care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic
şi sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute,
într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un
viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”,
„n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia
sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de
frunze / Apucând spre sat în vale”.
Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima
îmbrăţişată, uneori, asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o
viziune romantică asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor
erotice eminesciene care înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența
cuplului într-un peisaj feeric, anticipând, totodată, unele motive și teme întâlnite
apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și poemul ,,Luceafărul’’. Tema,
motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea unei viziuni
romantice originale, specific eminesciene.
,,Flori de mucigai’’, Tudor Arghezi
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat
în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită
viziune despre lume, iar într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este
vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin
excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a
operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-
un curent literar
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu,
din seria poeților care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic
românesc. Publicarea volumului ,,Flori de mucigai” (1931), a produs un ecou
puternic în literatura epocii.
Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele unei
încadrări globale în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității
complexe și mereu contradictorii a autorului.
Poezia ,,Flori de mucigai” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană
și aparține modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea
socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca ,,esență de
cuvinte”.
-“categorii negative”: estetica urâtului şi creştinismului în ruină;
-lumea marginalizată a hoţilor sau a criminalilor ascunde un mesaj optimist:
mizeria sau păcatul nu distrug fondul de umanitate.
-limbajul şocantaduce neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi,
arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale. Rolul poetului este de
a ,,potrivi” cuvintele; sparge tiparele topice şi sintactice (se creează un nou limbaj
poetic) fantezia metaforică provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic
incompatibile, înnoiri prozodice (cultivarea versului liber sau combinarea diversă a
unor elemente ale prozodiei clasice).
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi
consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, unei
revelaţii, al harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.
O idee relevantă pentru temă o constituie versurile din prima secventă, care
sunt săpate în sufletul poetului, sunt ,,stihuri fără an" ce nu pot fi exprimate în viaţă
reală, dar sunt profund simţite de sensibilitatea artistului: ,,Stihuri de groapă / De
sete de apă / Şi de foame de scrum
De asemenea, ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este
simbolizată de atmosfera sumbră, e ,,întuneric", iar ploaia se aude ,,departe afară",
ceea ce provoacă poetului o durere simţită profundă, ,,ca o ghiară", din cauza
neputinţei totale de a se exprima.
Viziunea despre lume este modernă şi dovedeşte faptul că poetul este un
inspirat făuritor de cuvinte şi un înnoitor al lirismului românesc, un reprezentant de
seamă al modernismului interbelic.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului
semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul poeziei ,,Flori de mucigai",
care este un oximoron, în care ,,florile’’ sugerează frumuseţea, puritatea, lumina,
iar ,,mucigaiul’’ semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. Oximoronul
creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate,
alterate, lumea închisorilor, în care viata oamenilor este supusă reprimărilor,
restricţiilor rigide.
De asemenea, poezia ,,Flori de mucigai" este structurată în două secvenţe
lirice inegale, prima ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţă
artistului de a crea în condiţii de claustrare.
Prima secvenţa sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se exprima în
versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Enumerarea prin negaţie a
elementelor fabuloase ale evangheliştilor, ,,taurul", ,,leul", ,,vulturul", creează o
imagine de mare fortă sugestivă privind starea de deprimare a poetului nefericit în
absenţa creaţiei, în raport direct cu scrierile religioase a căror esenţă este
Absolutul.
Ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de
atmosfera sumbră, e ,,întuneric", iar ploaia se aude "departe afară", ceea ce
provoacă poetului o durere simţită profundă, ,,ca o ghiară", din cauza neputinţei
totale de a se exprima. Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care
şochează prin expresivitatea fascinantă, cuvinte ,,urâte", al căror sens capăta noi
valori. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca ,,firidă",
,,stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti-Luca,
Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, de
dezamăgire si de deprimare ale poetului.
Oximoronul ,,flori de mucigai" transmite ideea complexă a imperfecţiunilor
vieţii, a condiţiilor vitrege la care este supusă fiinţa umană, fapt care îi provoacă
poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenţează starea de disperare a
omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-si reprime
setea de comunicare.
Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică reprezentativă pentru
modernismul interbelic prin tema inovatoare (estetica urâtului), prezenţa metaforei
cheie (unghia), organizarea strofică inegală şi măsură variabilă.
,,Riga Crypto și lapona Enigel’’, Ion Barbu
(Baladă/ „Luceafărul” întors/ Poem de factură filosofică)
-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită
viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile,
le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele
realităţii înfăţişate.
-Ion Barbu este prin formare matematician și dorește să-i demonstreze lui Tudor
Vianu că este capabil să scrie poezii. Întreaga sa creație se încadrează în perioada
modernismului.
-Balada „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, iar în anul 1930a
fost integrată în volumul „Joc secund”. Opera face parte din a doua etapă a lui
Barbu – baladic – orientală.
-,,Riga Crypto și lapona Enigel’’ aparține modernismului, care este o mișcare
culturală apărută ca o recție împotriva tradiționalismului și se caracterizează prin
introducerea unor idei sau concepții asupra expresiei artistice. Elementele
moderniste prezente în acest text sunt: încifrarea mesajului și cultivarea
ambiguității, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și prezența unor motive
literare inedite: fântâna, luna, timpul, soarele(prezența unor metafore
surprinzătoare). Temao reprezintă iubirea ca formă de cunoaștere și care se îmbină
armonios cu natura. O primă secvență sugestivă este întâlnirea protagoniștilor la
fântână, de asemenea, ciuperca îi oferă dulceața fragilor,simbol al iubirii
instinctuale, însă tânăra îl refuză.
-Viziunea despre lume se reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un
limbaj ambiguu,o lume de esențe contemplate de spirit
Un prim element de structură îl reprezintă titlulcare este alcătuit din numele celor
două ființe din lumi opuse: riga–rege; Crypto–închis/ascuns; lapona-locuitoare a
țării ghețurilor; Enigel-înger.
De asemenea, compozițional, poemul este alcătuit din două părți: nunta consumată,
împletită, cadru al celeilalte nunți, povestită, modificată în final prin căsătoria lui
Crypto cu măsălărița.
Tehnica folosită este aceea a povestirii în ramă.
Relația incipit-final este sugestivă pentru această operă. Incipitul este dat de
formula de adresare folosită de nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să
cânte povestea tristă a regelui Crypto și a laponei Enigel. Atmosfera lumească este
de „chef”, iar povestea a mai fost spusă o dată.
-PRIMA poveste- atât de concis prezentată-este cadrul celei de-a doua. Așadar, la
o nuntă reală, se spune o poveste despre o altă nuntă, imaginară.
Partea a doua, nunta povestită, este realizată din mai multe secvențe poetice:
portretul și împărăția lui Crypto, portretul, locurile natale și oprirea din drum a
laponei Enigel, întâlnirea dintre cei doi, cele trei chemări ale rigăi și refuzurile
laponei, relevarea relației dintre simbolul solar și propria condiție, încheierea
întâlnirii și pedepsirea rigăi în finalul baladei.
Imaginarul poetic: spațiul definitoriu al existennței celor două personaje.
-pentru Crypto-umezeala perpetuă și impură;
-pentru laponă-spațiu rece, ceea ce explică aspirația ei spre soare și lumină.
-povestea propriu-zisă este fantastică și se desfășoară în visul fetei, la fel ca în
Luceafărul eminescian, doar că rolurile sunt inversate.
-formuletele de adresare, repetiția ENIGEL, ENIGEL și epitetul RIGĂ BLÂND,
sugerează familiaritate, afecțiune caldă;
Trei încercări ale craiului:
I-îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație
dilematică;
II-sarcificiul: ENIGEL, ENIGEL/SCADE NOAPTEA, IES LUMINE, /DACĂ
PLECI SĂ CULEGI, /ÎNCEPI, ROGU-TE, CU MINE.
III-prezentarea valorilor supreme ale lumii lui: SOMNUL FRAGED și UITAREA.
Tentația este copleșitoare și Enigel si-o reprimă cu greutate, fiind pusă și ea
într-o sitauție dilematică: EU DE UMBRĂ MULT MĂ TEM.
Finalul este trist, deoarece Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare,
iar încercarea ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Relațiile de simetrie sunt date de cele trei chemări – descântece ale rigăi și de
cele trei refuzuri ale fetei. În prima chemare, Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață”
și cu „fragi” (elemente ale existenței vegetale), însă fata îl refuză. Craiul îi oferă
lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică, de
asemenea, puterea sacrificiului și prezentarea valorilor supreme ale lumii lui
„somnul fraged” și „uitarea”.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor doi protagoniști,
reliefându-se caracteristicile lor: opoziția copt – necopt, soare – roată albă, dar și
prin ideile lor care nu corespund, de aceea, nu poate avea loc nicio nuntă.
Din punct de vedere stilistic, predomină inversiunile: „zice-l-aș”, „rogu-te”,
„răi ghioci”; epitete metaforice: „menestrelul trist”, „veninul vechi”.
Luceafărul eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior
este fata (lapona Enigel), iar fiinţa inferioară este regele-ciupercă (Riga Crypto).
Prozodia, la început, este tradițională și se schimbă cu una modernă: versuri
8-9 silabe, dar și de 5-9 silabe, rima îmbrățișată, monorimă, încrucișată (savantă) și
strofe inegale.
Tema iubirii ca formă de cunoaștere și viziunea modernistă asupra lumii lui
Barbu se reflectă într-un mod original și unic prin prezența unor metafore
surprinzătoare care transmit un mesaj încifrat și în care poetul dorește să
promoveze arta sa ca act de cunoaștere, lucru reieșit din prezentarea poveștii de
dragoste dintre doi membri care fac parte din două lumi diferite.
Opera literară „Riga Crypto și lapona Enigel” este o baladă alegorică
barbiană ce reușește să impresioneze prin ideile transmise și prin viziunea amplă
asupra sentimentului de iubire care nu este de fiecare dată realizabil.

,,EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII’’, Lucian Blaga

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede
lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un
curent literar
Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei
interbelice.
El creează două universuri distincte și transpune în lirică cele două concepte
filosofice originale: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă.
Două tipuri de cunoaștere:
luciferică-,,lumina mea''; nu are drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui;
problematizează, producând în interiorul obiectului o criză;
paradisiacă ,,lumina altora''; tip rațional, se revarsă asupra obiectului cunoașterii și
nu-l depășește, vrând să lumineze misterul; numește doar lucrurile spre a le
cunoaște.
Lucifer=fiul lui Dumnezeu aruncat din cer;
Cunoașterea luciferică-specifică oamenilor de geniu care iubesc misterul;
Misterul ,,luminii''=cunoașterea
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul
,,Poemele luminii” (1919), aparține modernismuluiprin inovația prozodică:
folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii
ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. În poezia ,,Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice
primei etape de creație blagiene : exacerbarea eului creator în raport cu lumea,
tensiunea lirică, interiorizarea peisajului.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al
autorului, enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin specificarea
relației poet-lume, poet-poezie, poet-cunoaștere
Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în primele două secvențe
poetice , urmate de concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a
treia secvență.
Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața
misterelor universale în opoziție cu ceilalți și se organizează în jurul negației
,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid’’. Metafora ,,corola de minuni a lumii” corespunde în
versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri : ,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea
mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O imagine poetică reprezentativă
pentru temă pornește şi de la metafora luminii. ,,Lumina’’, emblematică pentru
opera blagiană, sugerează cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină
Viziunea despre lume a poetului este tipic modernistă, deoarece se confundă
cu viziunea despre poezie, accentul căzând pe legătura dintre poet şi lume, dar şi
pe relaţia poetului cu poezia
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului
semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii prin și
viziunea modernistă asupra lumii este titlul, care este o metaforă revelatorie și
semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să
potențeze misterele. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o
privilegiere a misterului specific blagiană.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Prima secvență (primele cinci
versuri) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin
verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de
metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga:
„flori” – viața, efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea,
contemplarea poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” –
tema morții, eternitatea.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție:
„eu” – „alții”, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri
de cunoaștere, paradisiacă și luciferică. Ultimele două versuri constituie o a treia
secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul de cauzalitate („căci”).
Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”)
și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”).
 Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber(eliberarea de rigorile clasice)
și ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin
scrierea cu literă mică la început de vers). Poezia este alcătuită din 20 de versuri
libere (cu metrică variabilă), al căror ritm interior redă fluxul ideilor poetice și
frenezia sentimentelor.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două
tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza „eu - alții”, „lumina mea -
lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al întunericului, evidențiate prin
conjuncția „dar”. Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă
într-un mod original și unic, deoarece poetul pune în discuţie, într-o viziune
modernă, problema existenţei universului şi a relaţiei dintre poet şi lume, pe de o
parte, şi dintre poet şi creaţie, apelând la o diversitate de procedee artistice. Lucian
Blaga este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând interesul
artistului, care introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul
pronumelui ,,eu’’, iar sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor
surprinzătoare si cu ajutorul metaforei revelatorie. „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.

TESTAMENT, Tudor Arghezi

Context: Modernismul: caracterizat prin introducerea unor idei și concepții noi
asupra expresiei artistice.
În literatura română, Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca
doctrină estetică dar și ca manifestare artistică, introducerea curentului fiind bazată
pe principiul sincronismului și al teoriei imitației, definind și teoria mutației
valorilor estetice. Atitudinea modernistă este prin definiție antiacademică,
anticonservatoare și împotriva tradiției.
Viziunea despre lume
-relevă atitudinea creatorului față de predecesori, dar și față de urmași prin mesajul
și valoarea estetică a operelor sale.
-artă poetică: misiunea poetului-de a prezenta urmașilor, prin creație, trecutul
dureros, folosindu-se de estetică urâtului;
-concepția despre artă-asta este o treaptă de cunoaștere.
Testament este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în
societate. Mai mult este o artă poetică modernă pentru că regăsim problematica
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic estetica urâtului,
raportul dintre inspirație și tehnică poetică, ceea ce atestă apartenența la curentul
literar.
Încadrare în curent/mișcare/orientare literară
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație
lăsată ca moștenire unui fiu spiritual.
Tehnica specific modernistă-estetica urâtului-concept pe care îl preia de la
scriitorul francez Charles Baudelaire.
Orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau
grotesc, poate constitui material poetic: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am
frumuseți și prețuri noi ".
Elemente ale textului LIRIC
Titlul poeziei are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă.
Compozițional, textul poetic este structurat în cinci strofe, cu număr inegal de
versuri, grupate, în trei secvențe poetice.
Concluzia:
Testament evidențiază patru idei fundamentale privind concepția
scriitorului despre artă și misiunea poetului. Astfel, se relevă faptul că orice carte
instituie un cult al strămoșilor, fiind formă cea mai rezistentă de oglindire a vieții și
a spiritualității unui popor. De asemenea, poezia reprezintă un proces de purificare
a cuvintelor și de modelare a unui univers de frumusețe, care să îi exprime și să
răzbune realitatea din ,,bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi".
Totodată, urâtul poate deveni obiect estetic, frumusețea având adeseori rădăcini în
urât. Poezia nu este doar inspirație ,,slova de foc", ci și de meșteșug ,,slova
făurită", Arghezi mărturisind că este nu numai talent, ci și efort intelectual.
,,Luceafărul’’
Mihai Eminescu
Perioada marilor clasici căreia îi aparține Mihai Eminescu alături de Ion
Creangă, I.L.Caragiale și Ioan Slavici are o importanță colosală în evoluția
literaturii române prin modelele literare propuse generațiilor următoare. În această
perioadă, lirica este reprezentată de creația eminesciană care conform criticului
literar Edgar Papu se înscrie în universalitate, contribuind la dezvoltarea
romantismului.
,,Luceafărul” constituie sinteza gândirii eminesciene şi este o capodoperă a
marelui poet şi care reuşeşte să impresioneze prin originalitate şi prin îmbinarea
celor trei genuri literare.
Apare în 1883 în ,,Almanahul societății academice social-literare ,,România
Jună’’, din Viena, fiind reprodus în ,,Convorbiri literare’’ și apoi în ediția princeps
îngrijită de Titu Maiorescu, în decembrie 1883.
,,Luceafărul” este un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei
omului de geniu capătă strălucire desăvârşită. Problema geniului e ilustrată de poet
prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii e
accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera
subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în scena obiectivului. Spre
deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălta deasupra concreteţii vieţii, nu-şi
poate depăşi condiţia subiectivă.
Principala sursă de inspiraţie este basmul popular românesc ,,Fata în grădina
de aur’’, cules de germanul Richard Kunisch, într-o peregrinare a sa prin Oltenia,
în 1861 și ,,Miron şi frumoasa fără corp”. Mitul Zburătorului este valorificat în
primul tablou al poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de împărat care,
ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică
şi ipostaza demonică pentru a putea dialoga cu acestea după legile pământene.
Izvoarele filozofice: concepţia filozofică a lui Schopenhauer preia viziunea
antitetică dintre omul obişnuit şi omul de geniu. Motivele mitologice preluate din
sistemul de gândire al filozofilor greci, Platon şi Aristotel, din ,,Poemele Vedelor”,
aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales, noţiunea de ,,păcat
originar “si viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.

Încadrare opera în curentul literar din care face parte

În poemul ,,Luceafărul’’de factură romantică sunt cele șapte mituri ale
poeziei eminesciene: mitul nașterii și al morții universului (călătoria Luceafărului
către Demiurg), mitul erotic sau al Zburătorului (atracția dintre Luceafăr și fata de
împărat), mitul oniric (povestea de dragoste se petrece în vis), mitul întoarcerii la
elemente (întoarcerea Luceafărului către Demiurg) și mitul creatorului (Demiurgul,
în ipostaza divină a creatorului). La acestea se adaugă mitul omului de geniu care
își are originea în teoriile filosofice schopenhaueriene.
De natură romantică este și compoziția simetrică a poemului, realizată prin
alternarea planurilor cosmic (tabloul I și tabloul al III-lea) și terestru (tablourile al
II-lea și al IV-lea), sugerând și opoziția veșnic-efemer, ideal-comun. Lor le
corespunde și natura duală a unora dintre personaje: Luceafărul-Hyperion, fata de
împărat-Cătălina. Dualitatea aceasta se datorează încercării personajelor de a-și
descoperi propriile esențe. Astfel, Luceafărul devine Hyperion atunci când își dă
seama de natura sa eternă, iar fata de împărat, devenită Cătălina, duce dorul
Luceafărului până ce se convinge de propria neputință de a pătrunde în lumea
ideilor înalte.
În opera ,,Luceafărul’’ o trăsătură tipic romantică este sistemul de antiteze pe
care este construit textul. Se remarcă antiteze între omul superior, omul de geniu și
omul comun, între vis și realitate, terestru și cosmic, după cum sunt evidențiate și
dualul contradictoriu înger-demon (cele două metamorfoze ale Luceafărului) și
dubla valență a eroului care pendulează între cer și pământ.
De asemenea, elementele de factură romantică, atitudinile existente în poezie
sunt nostalgia muritorului în aspirația sa către ideal, metamorfoza ființei muritoare,
ideea incompatibilităților, pendularea eroului între spirit și pasiune, conștiința
geniului că aparține unei lumi superioare prin cunoașterea rece, filosofică a
adevărurilor existenței protestul împotriva mărginii și însingurării lumii.
Tema poemului și două secvențe specifice acesteia
Temele poemului sunt: timpul, natura (cosmogonică și elegiacă), iubirea, însă
în jurul căreia levitează întreaga opera este geniul, omul superior, poemul fiind o
alegorie pe această temă.
O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie
tabloul întâi, pentru că se manifestă între două fiinţe aparţinând a două lumi
diferite, cea terestră şi cea cosmică. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui,
oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de apă, însă ea îl refuză, simitindu-l
,,străin la vorbă şi la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care
se teme. Ideea apartenenţei geniului la nemurire, ca şi statutul de muritoare sunt
exprimate sugestiv în poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu înţelegi tu
oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu poate accede la
lumea lui şi nici nu-l poate înţelege ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot
pricepe”, de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. De
asemenea, o altă secvenţă, călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul
intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi, totodată, motivaţia meditaţiei
pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii
obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de
geniu ,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi
dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi
nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….”
Există în poemul ,,Luceafărul’’ şi o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând
aceleaşi lumi, exprimându-se ideea compatibilitătii celor două lumi, dintre Cătălin
şi Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: ,,Şi
guraliv şi de nimic /Te-ai potrivi cu mine “.Superioritatea Luceafărului este
conştientizată de Cătălina prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în
lumea ideilor înalte ,,În veci îl voi iubi şi în veci /Va rămânea departe….”.
Viziunea asupra lumii este romantică, fiind exprimată prin intermediul
antitezei a două lumi diferite, care nu pot atinge ideea fericirii sau împlinirii iubirii.
Elemente de compoziție și de limbaj ale textului, semnificative pentru ilustrarea
temei și a viziunii despre lume
Titlul, care este sintetic, laitmotivul, numele astrului care reprezintă lumea
superioară. Este un astru ce aparţine planului cosmic, aspiraţie spirituală pentru
Cătălina, omul de geniu detaşat de pragmatismul şi de efemeritatea oamenilor
obişnuiţi, muritori.
Relaţia incipit –final; incipitul e o formulă de basm, iniţială, atestând filonul
folcloric al poemului: ,,A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/ Din rude mari
împărăteşti/ O prea frumoasă fată”. Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a
fetei, ce provenea ,,Din rude mari împărătesti” este un superlativ popular ,,prea
frumoasă”.
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza ,,EU”si
,,Vostru” semnifică esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea
creatoare a geniului eliberat de patima iubirii din amăgitoarele chemări ale fericirii
pământeşti care e trecătoare şi lipsită de profunzimea sentimentului: ,,Trăind în
cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simţ / Nemuritor
şi rece”. Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o
resemnare, ci e o atitudine specifică geniului rece, raţională, distantă, care nu mai
permite un dialog dintre cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile, ce
nu pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă
a idealului spre care poate aspira doar un geniu .
Structura poemului
Poemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind
dominat de existenţa a două planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru,
care converg unul către celelalt şi se interferează în cele patru tablouri gândite ca
entităţi distincte. Muzicalitatea poemului e realizată prin efecte eufonice ale
cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri, de câte 7-8 silabe,
ritmul iambic, împletit cu cel amfibrahic, şi alternanta dintre rima masculină şi cea
feminină.
Tabloul întâi
Este o poveste fantastică de dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe
care aparţin a două lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică. Planul universal-
cosmic, Luceafărul, se întrepătrunde cu planul uman–terestru, fata de împărat
.Legătura dintre cele două lumi se face prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de
comunicare, iar întâlnirea celor doi are loc în oglindă ca spaţiu de reflexie şi prin
intermediul visului. Chemarea Luceafărului de către fată e patetică, încărcată de
dorinţă şi de forţă magică: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază/
Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Luceafărul se întruchipează în
înger, ca fiu al cerului şi al mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i
statutul de stăpână, însă ea îl refuză, simţindu-l ,,străin la vorbă şi la port.”
Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “ demonstrează că cei doi îndrăgostiţi
aparţin a două lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii. După trei zile şi trei
nopţi, ca în basme, fata îi adresează aceeaşi chemare şi el se întrupează în demon,
născut din soare şi din noapte, din nou o cheamă pe aceasta şi îi spune că va fi cea
mai strălucitoare stea. Fata îl refuză, deşi frumuseatea lui o impresionează puternic.
Ea nu poate accede la lumea lui, nu-l poate înţelege, de aceea, îi cere să devină el
muritor, să coboare el în lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru
a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a rupt din locul lui de sus / Pierind mai multe
zile “.
Tabloul al doilea
Este o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e
dominat de spaţiul uman-terestru, celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin
reprezentat. Fata e Cătălina, iar Luceafărul e Cătălin (aspiraţie spirituală, ideală).
Cei doi sunt exponenți ai aceleaşi spețe omeneşti, iar idila lor are loc într-un cadru
rustic. Jocul dragostei, ca ritual, care se manifestă prin gesturi tandre,
mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar ideea compatibilităţii e redată prin
limbajul comun.
Tabloul al treilea
,,Drumul cunoasterii” este dominat de planul universal-cosmic , Luceafărul e
Hyperion, iar fata e motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale. Hyperion doreşte
să ajungă la Demiurg pentru a-i cere dezlegarea la nemurire în scopul de a descifra
taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute în numele căreia este gata de
sacrificiul suprem. Demiurgul îl refuză şi îi aduce argumente pentru a-l determina
să renunţe la ideea de a deveni muritor ,,Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre
a se naste’’. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion ,,moartea nu se
poate”, exprimându-şi dispreţul pentru această lume superficială şi meschină, care
nu merită sacrificiul omului de geniu:,,Şi pentru cine vrei să mori/ Întoarce-te, te-
ntdreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te așteaptă”.
Tabloul al patrulea
Îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o
simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele,
frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă ,,un chip de
lut”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi îi vede pe cei doi tineri îndrăgostiţi, într-un
dezlănţuit joc al dragostei. Chemarea fetei nu mai este magică şi accentuează ideea
că omul obişnuit e supus sorţii întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa
la iubirea absolută. ,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-
n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!" Hyperion se detaşează de lumea
strâmtă, meschină superficială, iar finalul accentuează atitudinea rece raţională,
distantă a omului de geniu şi valoarea supremă a idealului spre care poate aspira
doar omul superior.,,Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece. "
Concluzia
Conținutul bogat de idei și originalitatea formei au dus la numeroasele
interpretări ale poemului ,,Luceafărul’’. Dacă Tudor Vianu considera că
,,Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice, mai de seamă pe care poezia lui
Eminescu le-a produs mai înainte’’ , Nicolae Manolescu descoperă în poem mai
multe voci lirice cu care poetul se identifică în totalitate, el putând fi, deopotrivă,
Hyperion, Cătălina, Demiurgul sau Cătălin. Prezența acestor voci explică și
lirismul obiectiv al textului, manifestat prin intermediul ,,măștilor’’ (fata de
împărat, Luceafărul, Demiurgul sau Cătălin), astfel, prin intermediul lirismului de
tip obiectiv, întâmplările și personajele devin simboluri lirice, metafore, care
sintetizează ideile filosofice ale poetului și exprimă o viziune poetică. Totodată,
prin întregul poem, Eminescu a reușit să prezinte lumea într-o viziune romantică,
apelând la trăsăturile specifice acestui curent literar pe care l-a prezentat în modul
cel mai strălucit cu putință.
,,Luceafărul” este şi va rămâne sinteza liricii eminesciene, în care
cunoaşterea lumii e posibilă şi accesibilă doar omului superior, de asemenea, cea
mai reprezentativă creaţie a perioadei romantice.