Clasa ca grup social

Delimitari conceptuale
Privind in jurul nostru putem constata existenta a numeroase grupuri (de munca, de
distractie, de joaca), ele diferind insa ca marime, scop, mijloace, calitatea indivizilor.
Conceptul de grup a fost si este folosit pentru a acoperi o realitate vasta, motiv pentru
care acesta a capatat o pluritate de sensuri. Unii autori francezi reunesc sub denumirea de
„grupuri umane” 5 tipuri de realitati, incercand o delimitare a continutului lor pentru a asigura o
intelegere mai adecvata a diferentelor ce exista intre ele (Anzieu, D., Martin, J.Y., 1969, p.11):
1. multimea, se refera la un numar de persoane care se reunesc cu ocazia unui eveniment
comun (spectacol, manifestare sportiva), sau mai bine zis care se intampla sa fie impreuna,
fiecare cautand o satisfacere a trebuintelor individuale. Ea reprezinta o simultaneitate de
persoane;
2. ceata, care reprezinta reunirea voluntara a unor indivizi al caror scop il reprezinta doar
placerea de a fi impreuna, activitatile desfasurate neconstituind un scop pentru membri (cetele de
copii, adolescenti);
3. grupa, se refera la reunirea unor persoane la anumite intervale de timp, scopurile
grupului corespunzand intervalelor comune ale tuturor;
4. grupul primar(mic), care se caracterizeaza prin: numar mic de membri, scopuri
comune, relatii afective intime, constituirea unor norme proprii de conduita;
5. grupul secundar, care se caracterizeaza prin: numar mare de membrii, organizare
formala (mai putin afectiva), relatii reci, impersonale intre membri (sunt reglementate de diverse
norme sociale).
In literatura de specialitate, prin notiunea de grup se desemneaza, practic, grupul mic.
Grupul reprezinta astfel „o pluralitate de persoane intre care se stabilesc o varietate de
relatii, si nu o suma de indivizi, asociati la intamplare, el avand o structura sociala in care
functioneaza o serie de relatii sociale si se produc o multitudine de fenomene psihosociale”
(Turcu, A., Turcu, F., 1999, p.140).
Nu exista o definitie unanim acceptata a grupului, dar totusi se pot distinge 3 directii
principale in ceea ce priveste definirea grupului:
a) prima pune accentul pe relatiile general psihologice („fata in fata”) ce au loc intre
membrii grupului. In acest sens, unii autori definesc grupul ca fiind compus din doua sau mai
multe persoane care nutresc in mod explicit relatii psihologice unele cu altele;
b) a doua directie pune accentul pe procesul de interactiune ce are loc intre membrii
unui grup (ea se bazeaza pe metodologia structurala). In acest sens, R.K. Merton defineste
grupul ca fiind un ansamblu de indivizi care se afla in interactiune dupa reguli stabilite;
 c) a treia directie pune accentul pe interactiunea dintre rolurile exercitate de indivizi in
grup si pe normele comune acceptate de ei.
In acest sens, Newcomb considera ca un grup trebuie sa indeplineasca 2 conditii:
1. normele referitoare la activitatea si preocuparile comune sa fie impartasite de catre toti
membrii;
2. sa existe intercorelatii intre rolurile sociale ale indivizilor (comportamentele lor trebuie
sa fie directionate de asteptari mutuale).
Analizand cele prezentate mai sus, se poate concluziona ca pentru o definire a grupului,
numai o cercetare interdisciplinara poate oferi o viziune asupra tuturor fenomenelor ce se produc
aici (Nicola, I., 1974, p. 63). Acelasi autor precizeaza 3 niveluri de investigare a caracteristicilor
grupului: psihologic, structural si sociologic.
Pe baza celor de mai sus, putem considera clasa de elevi ca fiind un grup primar, intre
membrii sai stabilindu-se relatii directe, nemijlocite, fiecare putand cuprinde si suferi la randul
sau influenta tuturor relatiilor ce se stabilesc in grup. In acest sens, T. Bogdan afirma ca „teoria
grupurilor scolare bazata pe teoria grupurilor mici este foarte fertila in idei si deschide
perspective noi pentru reformularea unor principii de baza ale educatiei scolare” (Bogdan, T.,
Bogdan, A.T., Radu, T., 1968, p. 249).
M. Zlate considera ca pentru grupurile educationale este mai adecvata denumirea de
grupuri psihosociale, in cadrul careia se intrepatrund doua sensuri (Zlate, M., 1972, p.54):
a) cel de organizare sociala (prin organizare formala, statute, roluri si responsabilitati
specifice);
b) cel de grup psihologic, care vizeaza functionarea concreta a rolurilor, statutelor,
responsabilitatilor, comunicarii.
Acelasi autor intelege prin grupul educational „un grup care este organizat si
functioneaza in vederea realizarii si desfasurarii procesului instructiv–educativ”.
Caracteristicile grupului educational
In caracterizarea grupurilor exista un plan general (care este comun pentru toate grupurile
si cuprinde caracteristicile cele mai generale ale grupurilor), unul particular (comun pentru
anumite tipuri de grupuri) si unul individual (specific unui singur grup).
Toate grupurile (de joaca, de munca, educationale) au o serie de caracteristici care se
particularizeaza, se individualizeaza, atunci cand sunt raportate la niveluri diferite de
functionare. Toate aceste caracteristici aseamana grupurile intre ele (prin intermediul planului
general) si le diferentiaza in acelasi timp (prin intermediul planului particular si individual).
Astfel, putem spune ca grupul–clasa este un grup educational, care se deosebeste de alte
grupuri prin orientarea sa in directia realizarii unor finalitati si actiuni formative. Grupul
educational este construit pe baza unor cerinte institutionale, in cadrul sau rolurile educatorilor si
educatilor sunt diferite, raporturile dintre acestia fiind obligatorii, reglementate si controlate
social. „Dominarea institutionala a profesorului fata de elev in raporturile lor cu stiinta, []
confera profesorului un statut de superioritate (bazat pe statutul sau de adult si pe faptul ca este
posesorul cunostintelor) fiind „delegatul” societatii care il sustine in actiunea sa, ceea ce
determina o „asimetrie constitutiva”” (Paun, E., 1982, p.253).
Principalele caracteristici ale grupului educational sunt (Paun, E., 1982, pp.135-147):
1. prezenta scopurilor, care pot fi:
a) scopuri prescriptive (stabilite anterior de persoane ce nu apartin in mod necesar
grupului educational). Ele decurg din faptul ca grupul educational functioneaza intr-o institutie
ce urmareste educarea si instruirea elevilor, functionarea optima a grupului depinzand de gradul
de asimilare si transpunere actionala a scopurilor;
b) scopuri individuale. Gradul de asimilare a scopurilor prescriptive este dependent de
scopurile individuale ale membrilor grupului, intre cele doua trebuind sa existe o minima
congruenta, o armonizare care sa genereze un sistem de scopuri comune. Numai in acest fel pot
fi evidentiate „scopurile paralele” care provoaca disfunctionalitati si afecteaza climatul grupal;
2.      structura de roluri.
Intrucat scopurile grupului se concretizeaza in sarcini, fiecare membru avand sarcini si
functii determinate care dau conduitei un caracter previzibil si admis (fiecare membru al grupului
va fi perceput de ceilalti prin perspectiva rolului sau), aceasta investire cu roluri in cadrul
grupului este dependenta de „resursele” personale ale fiecaruia.
In cadrul grupului educational, rolurile au un caracter predominant prescriptiv, determinat
de normele institutiei scolare, rolurile de elev si profesor aparand astfel ca niste modele
socialmente acceptate. Acest fapt poate determina perceptia si trairea lor de catre elev fie ca o
proiectie de sine, fie ca un sistem de corectii;
3.      normele si normativitatea de grup.
Grupul educational nu poate fi conceput fara existenta unui sistem de norme. Normele
reprezinta reguli de conduita recunoscute si acceptate de toti membrii grupului, din acest motiv
apartenenta la grup fiind dependenta de acceptarea comportamentelor prescrise prin normele
respective. Normele reprezinta nu numai prescriptii comportamentale, ci si asteptari privind
conduitele membrilor grupului.

Normele pot fi:

a) explicite, cuprinzand:
- norme constitutive, care prescriu regulile de desfasurare a activitatii de invatare;
- norme institutionale, care decurg din specificul scolii ca institutie de instruire si educare si se
refera la regulile de comportament ale elevilor si profesorilor in cadrul scolii.
Normele explicite se refera la conduitele standardizate si sunt formulate in Legea
educatiei si invatamantului sau in diferite regulamente scolare;
b) normele implicite, care sunt „produsul” grupului sau a unei parti a acestuia si au un
caracter mai flexibil si mai putin riguros.
Ele pot lua nastere fie din interactiunea membrilor, fie din asimilarea normelor
prescriptive (in acest caz o importanta deosebita o are semnificatia acestora pentru grup si
intensitatea cu care sunt traite) si au o puternica incarcatura emotionala datorita implicarii directe
a membrilor grupului.
Conflictele de norme exista atat intre normele implicite (ele sunt cauzate de diferite
subgrupuri existente in cadrul grupului educational), cat si intre normele explicite si cele
implicite. Aceste conflicte de norme se manifesta prin deteriorarea climatului grupal, perturbari
relationale (profesor-elev, elev-elev), agresivitate si marginalizare, dar in acelasi timp pot fi
determinate si de atitudinea de respingere a culturii normative (implicite) de catre profesor.
4.      coeziunea.
Ea reprezinta o caracteristica definitorie a grupului educational, exprimand „gradul de
unitate si de integrare a grupului, rezistenta sa la destructurare” (Paun, E., 1982, p.147).
Gradul de coeziune al grupului se afla in stransa corelatie cu interactiunea urmatoarelor
caracteristici:
a) perceptia scopurilor (individuale si grupale);
b) perceptia reciproca in grup;
c) gradul de satisfacere a aspiratiilor membrilor;
d) satisfactia in viata de grup;
e) existenta perspectivelor;
f) cunoasterea, de catre profesori, a structurilor informale existente in grup;
g) tehnica de motivare la care apeleaza profesorii in procesul de instruire (competitie,
cooperare).
5. un mai mare grad de omogenizare a caracteristicilor membrilor.
In cadrul grupului educational, anumiti parametrii (nivelul general al pregatirii
profesionale, nivelul dezvoltarii intelectuale, uneori sexul si nationalitatea) sunt identici la toti
membrii grupului;
6. durata in timp sau persistenta grupului.
Grupul educational, spre deosebire de alte grupuri, „nu se desface in momentul in care
unele scopuri sau sarcini au fost indeplinite” (Zlate, M., 1972, p.67).
 I. Nicola (1974, p.70), considera ca in cadrul sociologiei educatiei „clasa este considerata
ca un grup social cu structura si caracteristici proprii, ai carui membri ocupa diferite pozitii,
joaca anumite roluri si intre care se stabilesc o serie intreaga de relatii”. Studiul acestor
fenomene ii ofera educatorului posibilitatea de a actiona nu numai asupra elevului, ci si asupra
grupului educational (clasa) in vederea optimizarii procesului instructiv-educativ.
Functiile grupul educational
Ca grup social, scoala indeplineste mai multe functii:
                    Integrarea sociala pare sa fie una din cele mai importante functii asigurate de
grup. Clasa de elevi are un aport deosebit in procesul de socializare. Buna
integrare in sanul sau asigura individului confort psihologic. S-a demonstrate ca
relatiile armonioase cu ceilalti conduc la o stima de sine ridicata, la dorinta de a
coopera, si contribuie la cresterea nivelului de aspiratie, in vreme ce izolarea
coreleaza cu anxietatea, slaba stima de sine, sentimente ostile fata de colegi,
comportament agresiv, atitudini negative fata de scoala.
                    De securitate – grupul scolar se constituie intr-un mediu prielnic de manifestare
pentru elevi.
                    De reglementare a relatiilor din interiorul grupului - se refera la faptul ca
grupul, prin diverse reactii, are puterea de a sanctiona comportamentele
membrilor sai
                    De reglementare a relatiilor intraindividuale– se refera la la construirea
identitatii de sine din perspective calitatii de membru al grupului (Neculau, 1983).
Omogenitate si eterogenitate in alcatuirea clasei
O caracteristica a grupului scolar, care pare sa marcheze in mod fundamental
comportamentul elevilor, o constituie omogenitatea sa. Intr-adevar, spre deosebire de alte
grupuri sociale, grupul educativ are o compozitie relativ omogena, cel putin din punct de vedere
al varstei, nevoilor, intereselor si aspiratiilor.
Grupul scolar este format din membri cu statute egale, care au in plus si alte trasaturi ce
confera o omogenitate greu de regasit la alte grupuri. Totusi, exista calitati ale membrilor ce pot
functiona drept criterii pentru alcatuirea claselor, putandu-se astfel asigura omogenitatea sau
eterogenitatea colectivelor de elevi. Capacitatea si apartenenta sexuala a elevilor au constituit
astfel de criterii, iar rezultatele obtinute au format obiectul unor dispute ramase, in buna masura,
netransate.
Organizarea omogena a colectivelor de elevi presupune, evident, existenta unor clase
cuprinzand elevi foarte buni si a altora cu elevi slabi sau foarte slabi. O astfel de organizare
inlesneste, in cazul claselor cu nivel superior, predarea si, in general, comunicarea profesorului
cu grupul elevilor. Dar, ceea ce este un avantaj pentru clasele cuprinzand elevi cu succese
scolare, se poate transforma intr-un handicap pentru clasele slabe – caci elevii din astfel de clase
nu vor ajunge niciodata sa discute chestiuni dificile si vor avea de pierdut in fata celor buni.
Un aspect ce nu poate fi neglijat in luarea deciziei cu privire la modalitatea de grupare a
elevilor il constituie stima de sine. In clasele omogene aceasta este protejata, caci elevilor slabi,
care avea de suferit de pe urma comparatiilor cu cei buni, nu li se ofera acest prilej. Pe de alta
parte, ei pot ajunge sa inteleaga ca fac parte dintr-o clasa slaba si ca au fost repartizati astfel
tocmai pentru ca nivelul cunostintelor si abilitatilor lor nu este suficient pentru a fi trimisi intr-o
clasa buna.
In ultimul timp, gruparea in maniera eterogena a elevilor este inclusa in multe programe
de reforma educationala, desi s-a demonstrate ca profesorii prefera clasele omogene.
Cooperare si competitie
In mod traditional si, am spune, natural, mediul scolar se constituie ca un mediu
competitiv, resimtit ca atare de elevi. Aceasta se intampla in principal din cauza manierei de
notare practicate de majoritatea invatatorilor si profesorilor, care are darul de a stimula
competitia. Dintre cele doua modele de apreciere, notarea prin raportare la grup si notarea
individualizata, primul este cel utilizat cu precadere.
Morton Deutsch, psihologul social care a studiat timp indelungat relatiile competitive si
cele cooperative, a realizat un experiment in care a demonstrat beneficiile aprecierii elevilor in
situatii de cooperare. El a repartizat subiectii studenti in doua grupuri experimentale, carora le-a
aplicat modele de notare diferite. Studentii din primul grup au fost instiintati ca numai unul din ei
poate obtine calificativul maxim, ceilalti fiind notati in ordine descrescatoare, in functie de
performanta individuala. Membrii celuilalt grup experimental urmau sa obtina cu totii aceeasi
nota, potrivit calitatii rezultatelor grupului intreg. Deutsch a consemnat, dupa desfasurarea
experimentului, faptul ca in grupul structurat competitive studentii s-au comportat mai agresiv,
cautand sa-si obstructioneze colegii. Totusi, el nu a putut pune in evidenta diferente
semnificative in ce priveste invatarea individuala (Deutsch si Hornstein, 1978).
Competitiei i se poate reprosa faptul ca cel mai adesea se constituie intr-un factor ce
determina conflict si comportamente agresive in grup. Competitia aduce cu sine interactiune
slaba intre colegi, incercari de a-i impiedica pe ceilalti sa obtina performante inalte, lipsa
comunicarii, a increderii reciproce.
Daca in clasele structurate competitive elevii obtin note bune numai daca unii din colegii
lor obtin note slabe, in clasele organizate in maniera cooperativa elevii sunt apreciati pozitiv si
ajunge sa aiba rezultate bune in conditiile in care ceilalti membri ai grupului au aceleasi
rezultate. Principiile invatarii in conditii de cooperare fundeaza o larga varietate de forme de
interactiune, de la ajustarea episodica a colegului de banca de catre elevul mai avansat, pana la
grupurile cooperative de invatare organizate de profesor dupa o anume tehnologie educationala.
Daca interactiunea elev-elev ia rareori locul interactiunii profesor-elev in cadrul lectiei,
aceasta se intampla pentru ca profesorii renunta foarte greu la rolul lor traditional, spre a-l asuma
pe cel mai putin comod, de facilitator si consultant. Ei simt nevoia sa dirijeze toate activitatile
din clasa, convinsi ca numai asa pot mentine disciplina si pot sa-si atinga obiectivele didactice pe
care si le-au fixat. Pe de alta parte, si elevii manifesta reticenta de a participa la situatii de
invatare cooperativa, caci au fost obisnuiti sa asculte numai explicatiile profesorului si sa
raspunda numai la intrebarile lui. A lua parte la indeplinirea unei sarcini de grup, in care trebuie
sa-i incurajeze si sa-i sustina pe ceilalti membri, sa-si asume responsabilitatea atat pentru
rezultatele fiecaruia si pe ale grupului in ansamblu, nu este usor pentru orice elev. Foarte putini
din elevii mari si chiar din studenti stiu sa colaboreze cu altii la o sarcina comuna. de cele mai
multe ori profesorul trebuie sa dea indicatii cu privire la diviziunea muncii, la utilizarea
resurselor, la sprijinirea celor lenti.
Metoda invatarii in grupuri mici (sau STAD – Student Teams Achievement Divisions)
are la baza acelasi principiu al intaririi coeziunii grupului de lucru si al augmentarii gradului de
interactiune intre membrii. Elevii, in grupuri de patru sau cinci membri, invata un material
stabilit de profesor, discutandu-l si ascultandu-se unul pe altul pana cand sunt convinsi ca-l
stapanesc cu totii. Profesorul le adreseaza intrebari pentru a testa insusirea cunostintelor, iar
scorul grupului se obtine prin aprecierea progresului fiecarui membru in raport cu performantele
sale anterioare. In acest fel, chiar si elevii slabi au posibilitatea sa contribuie la obtinerea unor
rezultate bune de catre grup. Metoda are meritul de a incuraja elevii sa se sprijine unul pe altul in
activitatea de invatare, corectandu-si reciproc greselile.
Desi concluzia generala este ca metodele cooperative se dovedesc de departe mai
eficiente decat organizarea competitiva, trebuie sa observam ca primele nu elimina total
competitia.