CONTROLUL ADMINISTRATIV

NOŢIUNE, TRĂSĂTURI, FUNCŢII, FORME

Controlul administrativ reprezintă acea formă de verificare a activităţii

administraţiei publice înfăptuit de către autorităţile/structurile administraţiei
publice, în conformitate cu legea, asupra activităţilor de la nivelul administraţiei
publice.
Controlul administrativ constituie forma cea mai complexă a controlului
asupra activităţii organelor administraţiei publice, ce decurge din faptul că
administraţia publică alcătuieşte cel mai complex şi diversificat sistem de
autorităţi statale, care asigură o gamă largă şi variată de servicii publice pentru a
căror realizare sunt antrenate importante resurse, umane, financiare, materiale,
cu implicaţii directe asupra formelor controlului administrativ care trebuie să
vizeze întreaga activitate administrativă, ca cea mai completă formă de control a
activităţii administraţiei publice.
Noile tipuri de relaţii existente la nivelul administraţiei publice româneşti,
prin îmbinarea raporturilor de tip ierarhic, specifice administraţiei de stat, cu
raporturile ce impun colaborarea şi cooperarea cu administraţia publică locală
autonomă determină complexitatea formelor de control administrativ, care
adaugă controlului clasic, de tip ierarhic, controlul de tutelă administrativă, fapt
important dacă avem în vedere că activitatea de control presupune întotdeauna
existenţa a două subiecte: subiectul activ (cel care controlează) şi subiectul
pasiv (cel controlat).
Prin raportare la structura ansamblului de autorităţi care realizează
administraţia publică şi complexul relaţiilor care se stabileşte între acestea,
reţinem, ca principiu, dreptul de control general al Guvernului asupra întregii
administraţii publice, după cum urmează: organele subordonate direct sau
indirect Guvernului sunt controlate de acesta în baza raportului de subordonare,
organele de stat centrale autonome, dacă legea fundamentală nu reglementează
un control special al Preşedintelui României sau al Parlamentului, sunt controlate
de asemenea de Guvern în baza art. 102 alin. (1) din Constituţie, iar organele
care realizează autonomia locală în unităţile administrativ-teritoriale sunt
controlate de Guvern în temeiul dreptului de tutelă administrativă, potrivit art. 102
şi 123 din Constituţie.
Iată textul alin. (2) al art. 102 din Constituţia României: Guvernul, potrivit
programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Aşadar, în măsura în care Constituţia nu reglementează un control special al
Preşedintelui României sau al Parlamentului, Guvernul este legitimat să
controleze autorităţile administrative ce îi sunt direct sau indirect subordonate,
organele centrale autonome şi, prin coroborarea textului menţionat cu cel al art.
123 din Constituţie ce consacră dreptul de tutelă administrativă, autorităţile
administraţiei publice locale ce realizează autonomia locală.
Controlul administrativ a fost definit ca fiind acea activitate ce se
desfăşoară regulat, în cadrul structurii generale a administraţiei publice, ca o

1
componentă fundamentală a mecanismului administrativ, al cărei scop îl
constituie asigurarea conformităţii conduitei administrative cu comandamentele
statale, prevăzute de lege, realizându-se unitatea de scop şi acţiune în
administraţia publică.
Realizarea controlului urmăreşte identificarea eventualelor disfuncţii, a
cauzelor are le-au generat, a condiţiilor de natură a favoriza abaterile şi, după
caz, persoanele vinovate, şi de a dispune sau, după caz, de a recomanda
măsurile necesare pentru eliminarea carenţelor semnalate şi sancţionarea
vinovaţilor, în cadrul scopului general de evaluare anticipată şi posterioară a
acţiunii administrative.
Dreptul de control administrativ poate fi expres conferit prin lege sau este
consecinţa directă a unui raport de subordonare.
Funcţiile controlului administrativ au fost grupate astfel:
funcţia de constatare sau de monitorizare a activităţii supusă
controlului;
funcţia preventivă, care vizează evitarea apariţiei unor carenţe în
activitatea controlată;
funcţia corectivă, pentru eliminarea cauzelor ce au generat disfuncţii
sau erori în activitatea controlată;
funcţia sancţionatorie, în temeiul căreia poate fi antrenată răspunderea
juridică a subiectului pasiv al controlului, sub diferite forme, în funcţie
de gravitatea abaterilor.
În ceea ce priveşte operaţiunile de control, acestea au caracterul unor
operaţiuni administrative care urmăresc să stabilească conformitatea obiectului
controlat cu obiectivele care trebuie realizate de către organele administrative
controlate, cu mijloacele şi procedeele utilizate pentru acesta.
Operaţiunile de control pot fi mai simple sau mai complexe după cum
elementele din baza de referinţă comportă un grad mai mic sau mai mare de
apreciere şi de tehnicitate din partea autorului controlului.
Controlul de legalitate presupune în primul rând cunoaşterea temeinică
a reglementărilor legale privitoare la activitatea controlată.
Obiectul controlului îl poate constitui, în mod individual sau în ansamblul
lor, totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi mijloacele şi
procedeele folosite de organele administraţiei publice. Într-o altă opinie, obiectul
controlului în administraţia publică îl constituie acţiunile şi inacţiunile, conduita
organului administraţiei publice sau a funcţionarului acestuia, modul concret în
care aceştia şi-au exercitat atribuţiile cu care au fost investiţi.
Apreciem că obiectul general al controlului administrativ îl constituie
verificarea legalităţii, inclusiv pe considerente de oportunitate, a întregii activităţi
desfăşurate de către cel controlat.
După cum arătam, tipologia formelor de control administrativ consacră
câteva criterii de clasificare, respectiv forme ale controlului administrativ. Între
acestea, relevante sunt cele ce ţin de poziţia organului de control faţă de organul
controlat, care distinge între controlul administrativ intern şi controlul
administrativ extern, respectiv din punctul de vedere al sferei controlului, acest
criteriu cu referire la controlul general şi la cel specializat.

2
 Din punct de vedere al momentului în care intervine activitatea de control,
în raport cu activitatea care constituie obiectul controlului, controlul poate fi
anterior, concomitent sau posterior.
Sub aspectul modalităţii de exercitare a controlului administrativ,
remarcăm posibilitatea organizării acestuia ca o modalitate permanentă, în
general de autorităţi cu atribuţii de control, sau ca o modalitate inopinată, din
oficiu sau la cerere.

A.I. Controlul administrativ intern este exercitat, ca o componentă

a activităţii de conducere, în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice, de
către funcţionarii publici cu funcţii de conducere, din interiorul organului (potrivit
art. XVI din Statutul funcţionarilor publici, numărul total al funcţiilor publice
corespunzătoare, în mod cumulat, categoriei înalţilor funcţionari publici şi
categoriei funcţionarilor publici de conducere din cadrul fiecărei autorităţi sau
instituţii publice este de maximum 12% din numărul total al funcţiilor publice),
asupra celor din subordinea lor.
Este forma cea mai extinsă de control în cadrul administraţiei publice, care
se realizează la nivelul fiecărei autorităţi, în mod variat. Este de asemenea o
formă de control permanent a administraţiei.
În cazul controlului administrativ intern atât subiectul activ al controlului
(şeful instituţiei şi şefii structurilor organizatorice ale acesteia), cât şi cel pasiv
(conducătorii structurilor subordonate şi personalul acestora) aparţin aceleaşi
autorităţi administrative.
El se declanşează fie din oficiu, ca atribut al funcţiei de conducere, fie la
cererea sau sesizarea unei persoane fizice sau juridice, în temeiul dreptului
fundamental la petiţionare.
În acest din urmă caz, el va lua forma recursului graţios, cale
administrativă de atac ce reprezintă plângerea adresată de un particular,
persoană fizică sau juridică, autorităţii administrative de la care emană actul
administrativ prin care se solicită revocarea, modificarea sau revenirea asupra
acestuia.
Dintre avantajele controlului administrativ intern este de relevat
posibilitatea subiectului activ de a cunoaşte pe deplin activitatea controlată, ca
premisă pentru a putea dispune cele mai bune măsuri pentru îmbunătăţirea
activităţii şi eliminarea eventualelor nereguli.
Deopotrivă însă, ca dezavantaj, poziţia subiectului activ de parte a
autorităţii sau structurii controlate afectează gradul de independenţă al acestuia
faţă de activitatea şi persoanele controlate, ce ar putea determina superficialitate
sau toleranţă în exercitarea atribuţiilor de control.
Procedura controlului nu beneficiază încă de un cadru legal unitar fiind
reglementată în mod variat de o multitudine de acte normative, în general acte
care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii, acte normative de
sancţionare administrativă etc.
Controlul administrativ intern se exercită în două forme, control intern
general şi control intern specializat.

3
 Controlul intern general derivă din raporturile de subordonare ierarhică
ca atribut al conducătorului autorităţii publice sau a persoanei care exercită o
funcţie de conducere la nivelul unei structuri a autorităţii. Potrivit alin. (1) al art.4
din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv,
republicată în M. Of. 799/2003, Conducătorul instituţiei publice trebuie să asigure
elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea structurilor organizatorice,
reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor de evaluare, pentru a
satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.
Acest act normativ defineşte controlul intern în art. 2 lit. d) ca ansamblul
formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern,
stabilite de conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu
reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod
economic, eficient şi eficace; acesta include, de asemenea, structurile
organizatorice, metodele şi procedurile.
Obiectul controlului general se raportează la întreaga activitate
desfăşurată la nivelul autorităţii controlate având un caracter exhaustiv iar sub
aspect procedural, de regulă, în conformitate cu actul normativ care stabileşte
modalitatea de organizare şi funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice. Sub
aspectul momentului, controlul administrativ se poate declanşa anterior,
concomitent sau ulterior activităţii supuse controlului.
Acesta se finalizează printr-un document (proces-verbal, notă de
constatare etc.) în care se consemnează constatările verificărilor, neajunsurile şi
abaterile, precum şi măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii, are pot viza
activitatea, organizarea acesteia şi a structuri autorităţii şi/sau personalul
acesteia.
Controlul intern specializat vizează numai anumite domenii ale activităţii
unei autorităţi sau instituţii publice şi se exercită adesea în baza unor
reglementări speciale, de către structuri sau persoane specializate (a se vedea
O.G. nr. 119/1999, republicată, în materia controlului financiar preventiv). De
regulă, această formă de control se concretizează prin emiterea unei vize de
conformitate asupra legalităţii, oportunităţii, eficacităţii ori eficienţei activităţii
controlate, al cărei refuz de acordare trebuie motivat (de exemplu, viza de control
financiar preventiv, viza de legalitate).
A.II. Controlul administrativ extern se exercită de către organe din
afara organului administraţiei publice controlat. Deosebim aici controlul ierarhic,
controlul de tutelă, controlul administrativ-jurisdicţional.
II.1. Controlul ierarhic
Controlul ierarhic este realizat de organul ierarhic superior asupra activităţii
organului inferior. El se îndreaptă nu numai asupra actelor dar şi asupra
persoanei funcţionarilor publici, în raport cu care organul superior exercită
puterea disciplinară.
Din punctul de vedere al conţinutului său, controlul ierarhic are în vedere atât
aspecte de legalitate cât şi aspecte de oportunitate, Organul ierarhic superior
putând dispune anularea actului, sau se poate chiar substitui organul inferior –
când acesta nu dispune de o competenţă exclusivă.

4
 De asemenea, organul ierarhic superior apreciind oportunitatea actelor
organului inferior, poate lua măsura desfiinţării lor, ori de câte ori le consideră ca
fiind neoportune.
Atribuţiile de control ierarhic formează competenţa organului ierarhic superior
chiar în lipsa unor dispoziţii legale exprese, deoarece drepturile conferite
organului superior îşi au sorgintea în ierarhia administrativă, respectiv în relaţia
de subordonare care există între două organe aflate pe trepte ierarhicie diferite.

Uneori însă dispoziţiile legale privind relaţiile ce se stabilesc între autoritatea

publică de control şi cea controlată sunt lacunare, întâmpinându-se greutăţi în
individualizarea însăşi a naturii juridice a controlului. Este cazul art.122 din Legea
nr. 69/1991: „Asigurarea aducerii la îndeplinire a atribuţiilor care revin Guvernului
cu privire la administraţia publică locală, inclusiv controlul exercitării de către
primar a atribuţiilor delegate, se realizează de către Departamentul pentru
Administraţie Publică Locală, prin personalul propriu, care va fi sprijinit la cerere
de specialişti din aparatul ministerelor, celorlalte organe centrale precum şi şefii
serviciilor publice descentralizate din judeţ.
Departamentul pentru Administraţie Publică Locală propune Guvernului
luarea măsurilor corespunzătoare”. În acest caz se pare că se încearcă
acreditarea unui nou tip de control care ar decurge din delegarea de atribuţii de
la nivel central la nivel local.
Este vorba în concret de atribuţiile primarului de ofiţer de stare civilă şi
autoritate tutelară, precum şi a sarcinilor ce-i revin din actele normative privitoare
la recensământ, la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, aducerea la cunoştinţa
cetăţenilor a legilor, precum şi a altor asemenea atribuţii, stabilite prin legi care
sunt exercitate prin „delegare”. Consecinţa delegării ar fi dreptul Departamentului
pentru Administraţie Publică
Locală de a realiza controlul cu privire la modul de îndeplinire a acestor
atribuţii şi exercitarea lor de către secretar atunci când primarul refuză sau este
în imposibilitatea de exercitare a unora dintre aceste atribuţii.
Analiza atentă a textului scoate în evidenţă că, organul de control are doar
posibilitatea de a propune Guvernului luarea măsurilor corespunzătoare, numai
că aceste măsuri nu sunt altele decât cele prevăzute de Legea administraţiei
publice locale a se lua la propunerea motivată a prefectului.
Astfel, o eventuală măsură de demitere a primarului se poate lua numai cu
procedura prevăzută de lege, fără a avea la bază exclusiv constatările din acest
domeniu ale Departamentului pentru Administraţie Publică Locală. Acest sistem
se inspiră din unele legislaţii, cum este cea a Federaţiei Ruse, care stabileşte că:
„În cazul funcţiilor delegate, deciziile administraţiei locale pot fi anulate de
organul care a delegat respectivele funcţii” în condiţiile în care celelalte rezoluţii
adoptate de municipalităţi „pot fi anulate numai de instanţele judecătoreşti”.
Considerăm însă că, prezenţa unui astfel de sistem într-un stat unde a fost
consacrat principiul autonomiei locale, reprezintă o limitare a principiilor
constituţionale.
De altfel distincţia introdusă între atribuţiile „delegate” şi cele de „reprezentare
locală” este artificială, şi într-un caz şi în celălalt, primarul se raportează la natura

5
obligatorie a atribuţiei publice şi nu la tipologia sarcini pe care o îndeplineşte. Pe
de altă parte, practica administrativă nu a înregistrat cazuri când primarii au
refuzat îndeplinirea anumitor atribuţii pe motiv că acestea sunt „delegate de la
Guvern”.

Relaţia ierarhică şi consecinţa ei – controlul ierarhic – caracterizează

sistemele administrative centralizate, pe când tutela administrativă apare acolo
unde descentralizarea administrativ-teritorială sau pe servicii este recunoscută
de legislaţie, ca fundament a organizării şi funcţionării administraţiei publice.
.
II.2. Controlul de tutelă administrativă este exercitat de către
organe ale administraţiei publice centrale asupra autorităţilor administrative
descentralizate, în cazurile prevăzute expres de lege.
În doctrina franceză se face deosebire între concepţia clasică şi cea
modernă asupra tutelei administrative.
Concepţia clasică are la bază obiectivele urmărite prin instituirea controlului
de tutelă. Un prim obiectiv este acela al respectării legalităţii în activitatea
persoanelor publice care exercită puterea executivă, iar cel de-al doilea are în
vedere aprecierea oportunităţii acţiunii administrative, a unei bune administrări a
intereselor colectivităţilor descentralizate.

Aceste particularităţi ale controlului de tutelă i-au determinat pe unii autori

sa-l definească în mod sintetic ca un element al desconcentrării şi o limită a
autonomiei locale.
Mijloacele de realizare a controlului de tutelă clasic sunt: tutela asupra
persoanelor (suspendarea şi revocarea primarilor, demiterea din oficiu a
consilierilor), tutela asupra actelor (implicând dreptul de substituire a organelor
de tutelă în atribuţiile autorităţilor locale, în special în materie financiară, dreptul
de anulare a actelor adoptate de consiliile locale şi primari) şi procedeul aprobării
prealabile.

Concepţiei clasice asupra tutelei i s-au adus numeroase critici, dintre care
amintim:
►►jurisdismul excesiv, motivat pe faptul că tutela a fost extinsă şi asupra
actelor de gestiune;
►►o greşită modulare, uneori mecanismul controlului de tutelă implicând
acte iniţiate chiar de funcţionarii – în materie financiară spre exemplu – organului
de tutelă;
►►inadaptarea trilogiei clasice substituire-anulare-aprobare prealabilă, la
realităţile concrete şi excluderea relaţiilor de colaborare dintre parteneri.

Aceste critici,dar şi altele, au condus doctrina şi legiuitorul francez la

abandonarea concepţiei considerată clasică asupra tutelei administrative, ea fiind
înlocuită cu o concepţie modernă, mai adaptată la caracterul multiform al tutelei.

6
 Concepţia modernă asupra tutelei se bazează pe trei tehnici noi de înfăptuire
a acesteia:
►►concursul dat de serviciile statului pentru îndeplinirea unor atribuţii ale
comunelor;
►►alocarea de subvenţii şi alte dotări comunităţilor locale din partea
bugetului statului;
►►procedeul actelor-tip, care constă din elaborarea de regulamente şi
statute-tip de către serviciile centrale şi transmiterea lor cu titlu orientativ
comunelor.
Începând însă cu 1982 legiuitorul francez a abandonat ideea de tutelă
administrativă aplicată comunităţilor locale, promovând concepţia controlului de
legalitate. Controlul de legalitate este ulterior adoptării actelor şi conţine principiul
în conformitate cu care actele adoptate de comunităţile locale sunt executorii de
plin drept sub condiţia publicării sau a comunicării lor.
Concepţia modernă asupra tutelei administrative pare a fi îmbrăţişată şi de
legiuitorul român, deşi noţiunea ca atare nu este prezentă în legislaţie. Astfel,
dacă conţinutul iniţial al Legii nr. 69/1991 ne îndreptăţea să afirmăm că legiuitorul
român a adoptat concepţii avansate asupra controlului administraţiei publice – de
inspiraţie franceză – apariţia Legii nr. 24/1996 a reintrodus forme ale tutelei
clasice, prin modul în care a conceput controlul prefectului asupra axtelor
normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale.
Prin modificarea şi completarea Legii nr. 69/1991 s-au realizatschimbări
importante în ceea ce priveşte procedura şi condiţiile de exercitare a controlului
prefectului asupra actelor administrative normative adoptate de autorităţile locale.
Ne referim la aplicarea art. 29 alin. 2 şi 3 şi a art. 111 din Lege.
Legiuitorul a introdus o procedură de control a legalităţii actelor normative
distinctă de cea reglementată pentru actele individuale.
Principala deosebire constă în aceea că, pe când în cazul actelor
normative controlul de legalitate se interpune între momentul adoptării şi cel a
intrării în vigoare, în cazul actelor individuale, controlul revine posterior producerii
efectelor specifice. Referitor la această procedură se pune problema dacă ea
este constituţională.
Această concepţie, introdusă de Legea nr. 24/1996, a fost abandonată de
legiuitorul român cu ocazia intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr.
22/1997.
Consacrarea la nivelul modalităţilor de organizare a autorităţilor
administrative a principiului descentralizării nu are drept consecinţă
„independenţa totală a colectivităţilor locale faţă de statul în care sunt organizate
autorităţile publice centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea
colectivităţilor locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control, care
poartă denumirea de tutelă administrativă ...”.
Decurge de aici raţiunea acestui control menit a salvgarda unitatea politică
a statului şi să vegheze la respectarea legii.
Dacă într-un sistem de organizare bazat pe principiul ierarhiei controlul se
efectuează în absenţa vreunui text legal, în privinţa autorităţii descentralizate,
dimpotrivă aplicarea tutelei administrative presupune existenţa unor exigenţe

7
clare şi sporite în ceea ce priveşte cadrul legal care îl consacră şi prin care se
statuează asupra desemnării autorităţii care exercită controlul în numele statului
şi care totodată îi fixează întinderea şi limitele, stabilind şi procedurile corelative.
În România, tutela administrativă se exercită tradiţional de către Guvern
prin intermediul prefectului, în materia funcţiei publice de către Agenţia Naţională
a Funcţionarilor Publici, dar şi prin alte structuri guvernamentale specializate.
În cazul controlului de tutelă, puterile organului de control sunt mai reduse
decât în cazul controlului ierarhic, în sensul că subiectul activ nu poate anula sau
modifica actul subiectului pasiv, nu poate impune propria sa decizie, acţionând
de regulă doar pentru a sesiza organele în drept să dispună aceste măsuri,
instanţele judecătoreşti cel mai adesea (a se revedea cazul prefectului).
II. 2. Controlul administrativ-jurisdicţional
Controlul administrativ-jurisdicţional intervine numai în cazurile expres
prevăzute de lege şi se declanşează numai la sesizarea celor interesaţi, în cazuri
şi în condiţii prevăzute de lege, care prevede în mod expres şi actele sau
operaţiunile care pot constitui obiectul unui asemenea control.
Spre deosebire de celelalte forme de control administrativ, acesta are o
natură contencioasă, asemănătoare cu procedura de judecată realizată de
instanţele judecătoreşti.
El se finalizează cu emiterea unui act administrativ-jurisdicţional, supus
căilor de atac prevăzute de lege, în speţă recursului jurisdicţional şi controlului
judecătoresc. Reglementările prevăd obligativitatea motivării acestor acte, care
au caracter definitiv şi executoriu.
Procedeele şi principiile controlului administrativ-jurisdicţional sunt
asemănătoare activităţii de judecată, între care cele privind contradictorialitatea,
caracterul public al dezbaterilor, independenţa organului de jurisdicţie faţă de
părţile aflate în conflict, dreptul de apărare, gratuitatea, citarea părţii.
B.I. Controlul general asupra organizării şi funcţionării administraţiei
publice locale îşi găseşte raţiunea în necesitatea existenţei unei legături organice
între autonomia locală şi lege, între interesele locale şi cele generale exprimate
în lege, pe fondul reglementar constituţional potrivit căruia Guvernul exercită
conducerea generală a administraţiei publice şi a dispoziţiilor revizuite care
dispun că între prefecţi, pe de-o parte, consiliile locale şi primari, precum şi
consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare.
Prin eliminarea raporturilor de subordonare între autorităţile administraţiei
publice locale şi alte organe, acestea nu mai fac parte din structurile ierarhizate
ale organelor statului, cu care însă păstrează anumite relaţii, între care şi cele de
control.
Faţă de cele mai sus, se cuvine a adăuga faptul că, la nivel central, a fost
înfiinţată Guvernul îşi exercită funcţia de control prin structuri precum Autoritatea
de Control a Guvernului, care exercită controlul administrativ intern privind
respectarea prevederilor legale în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în
ministere, în celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
precum şi la regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale sau la
societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, Autoritatea verifică

8
aplicarea acquis-ului comunitar, eficienţa şi transparenţa activităţii administraţiei
publice locale, aşadar atât un control intern cât şi unul extern.
B.II. Controlul specializat este exercitat în numele Guvernului de
către organe de specialitate în diverse domenii şi sectoare de activitate
(financiar, sanitar, protecţia muncii, comerţ).
Folosind drept criteriu organul care efectuează controlul, acesta a fost
clasificat în următoarele categorii: controlul exercitat de diferite inspecţii şi
inspectorate de stat sau poliţii; controlul exercitat de organe special constituite
pentru control.
Pe plan central, de regulă, inspecţiile şi inspectoratele de stat sunt
organizate în cadrul ministerelor şi al altor organe centrale de specialitate ale
administraţiei publice. Inspectoratul de Stat în Construcţii din cadrul Ministerului
Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Inspecţia Muncii şi inspectoratele
teritoriale de muncă din cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale,
Inspecţia sanitară de stat din cadrul Ministerului Sănătăţii, Garda Financiară şi
Autoritatea Naţională a Vămilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice;
Inspecţia de Stat a Apelor din cadrul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor,
Inspectoratul de Stat în Construcţii în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice,
Inspectoratului General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei în
subordinea Guvernului.
Inspecţii şi inspectorate sunt organizate şi pe plan teritorial, precum
inspecţiile teritoriale de stat pentru protecţia muncii, inspecţiile teritoriale de stat
pentru resurse minerale, inspectoratele teritoriale de muncă. Din chiar denumirea
şi mai ales din atribuţiile şi relaţiile de subordonare cu celelalte structuri ale
administraţiei centrale rezultă faptul că aceste structuri administrative acţionează
pe domenii de activitate (sanitar, comercial, financiar, protecţia muncii etc.)
În ceea ce priveşte autorităţile care poartă denumirea de poliţie, precum
poliţia vamală, poliţia rutieră etc., organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestora
prezintă asemănări cu cele ale inspecţiilor şi inspectoratelor de stat.
Controlul administrativ de specialitate exercitat prin intermediul inspecţiilor
de stat, nefiind un control bazat pe raporturi de subordonare, nu poate
presupune decât în cazuri exprese măsuri de anulare ale actelor administrative,
regulă generală, nu dispun de posibilitatea de a lua măsuri privind activitatea
verificată ori de a da îndrumări obligatorii subiectelor verificate.
Şi acest control se poate exercita din oficiu sau la sesizarea altor organe
publice sau a unor persoane publice sau private, dar natura sa specializată face
ca dreptul de control administrativ să apară în acest caz independent de atributul
conducerii şi îndrumării.

4. Controlul politic

Este o formă de control pe care mulţi dintre specialiştii în domeniu nu l-ar

considera o formă separată de control deoarece ia forma unui control interior.
Juriştii specializaţi în domeniul public şi administrativ l-ar considera pur şi simplu
o formă de control obişnuită.

9
 Dar cum se manifestă controlul politic asupra administraţiei publice ? În
primul rînd şi cel mai efectiv se manifestă prin faptul că, în majoritatea cazurilor,
în fruntea instituţiilor administrative se află persoane care au acces la aceste
funcţii printr-un scrutin electoral, au fost aleşi pe baza unui vot popular. Iar, unde
sunt alegeri este şi politică. Persoanele candidate la o funcţie publică sunt
nominalizate cel mai adesea de către partide politice, iar candidaţii înşişi au
opţiuni ideologice şi programatice diferite. Lupta pentru ocuparea funţiei publice
se dă pe terenul politic. Odată instalată, persoana care a câştigat alegerile pentru
funcţia publică va controla sistemul administrativ subordonat mai înainte şi din
punct de vedere politic. “Ne îndreptăm către o direcţie greşită” – este sloganul cel
mai des întâlnit la cei mai mulţi dintre proaspăţii aleşi în funcţii publice. Şi
întotdeauna găsesc să “rectifice” cursul avut până atunci a programelor
adminstrative fiindcă ele nu corespund cu cerinţele, tezele ideologice pe care le-
a afirmat candidatul în procesul electoral.
Controlul este mai înainte unul politic şi numai după aceea unul de natură
managerială, profesională. Acest control politic este mai prezent dacă luăm în
considerare şi faptul că – mai ales în cazul administraţiilor publice locale –
persoanele publice alese în funcţii de conducere se subordonează unor foruri
deliberative. Acest for deliberativ, în cazul administraţiei centrale, este
Parlamentul, iar în cazul autorităţilor locale este vorba de consiliile locale şi / sau
regionale, care au control asupra deciziilor luate de către primul ministru, ca şef
al administraţiei centrale, asupra primarului – conducătorul administraţiei locale şi
preşedintele consiliului judeţean – conducătorul administraţiei judeţene /
regionale. Hotărârile acestor foruri deliberative sunt obligatorii în execuţie pentru
persoanele publice executive aflate în fruntea unor administraţii. Hotărârile atât
ale parlamentelor, consiliilor locale sau regionale sunt luate pe bază de vot, votul
fiind precedat de către dezbateri nu de altă natură, ci poltice. Ba mai mult, forurile
deliberative sunt alcătuite după rezultatul unor alegeri de ordin politic ca şi în
cazul persoanelor publice care ocupă demnităţi de execuţie.
Lupta pentru putere în domeniul public este caracteristica politicii şi nu a
altei sfere sociale. În consecinţă, se poate afirma că există un control politic
asupra administraţiei, dar care se manifestă din interiorul sistemului administrativ
şi nu din exteriorul acestuia. Poate tocmai din această cauză această formă a
controlului nu este atât de evidentă pentru mulţi dintre observatorii fenomenului.

10