Sunteți pe pagina 1din 5

Défaite de famille

- Hai, Alexandre, scoală. Scoală că avem treabă. Hai că va să mergem să luăm fânul.
- Lasă-mă, mă, să dorm, ce-ai cu mine ? Sunt obosit, ia pe altcineva.
- Hai că tac-to iar s-a îmbătat, lovi-l-ar az’ de amar, și n-am cu cine, nu poci nici eu singură. Hai că
a zis că dă ploi, și am muncit atâta să-l facem.

Alexandru , un băiețandru firav, ca de 12-13 ani, se întoarce pe celealaltă parte și încearcă să ignore
chemările mamei.

- Ei, faci și tu ca tac-to, ai ? Dă-te jos din pat și îmbracă-te. Ăla nimic n-ar face, nimic n-ar mișca, eu
să le fac pe toate, eu în casă, eu la muncă, eu în grădină, păi nu mai pot. Și el să stea toată ziua
să doarmă, să se uite la televizor și să bea. Nu mai pot nici eu singură : fă aia, fă aia, fă aia. Tu să
nu fi ca el, hai scoal-te că ne așteaptă Sminchișe să mergem. Destul mi-a amărât viața amarul de
tac-to, măcar în tine să am nădejde, că ăștialanți sunt mici și n-am nădejde în ei. De acuma gata,
nu mai ești mic, eu n-am bărbat în casă, trebuie tot eu să-l car în spate și pe chiambaurul ăsta.

Vorbise cu asprime, în timp ce îi dădea palme peste față. Nu tare, nu ca o pedeapsă, ci să îl trezească.
Erau vorbe pe care n-ar fi trebuit să i le spună lui, ci bărbatului ei, nu era ca și cum nu Alexandru nu le
știa și nu mai auzise aceste reproșuri de atâtea ori, dar așa le mai scotea și ea la lumină, așa izbutea să
scoată la iveală ce căra în suflet, și auzindu-le parcă mai uita o clipă de ele.

Era cătrănită tare, îmbătrânită înainte de vreme și ridată, trăia doar în certuri cu bărbatul, Gică, care nici
el nu era mai voios, dar era mai nepăsător, se îmbăta, urla și pleca de acasă, se ducea să-și mai ia de
băut, sau se ducea la holdă și se culca acolo, ori pleca în oraș să mănânce mici și să cumpere prostii
inutile și ieftine de la Kaufland. Nu spunea nici că pleacă, nici unde se duce, nici când se întoarce. Între
timp Despina rămânea plângând în curte, blestemându-și soarta și bărbatul și certându-și cei 4 copii care
ascultau, speriați și triști, fără să poată răspunde în vreun fel. Ziceau și ei : ‘’da, da, gata, mamă,
liniștește-te, noi n-o să facem așa’’, însă fără vlagă, fără convingere, mai mult din rușine și milă, ca să nu
pară că îi țin partea nemerincului.

Gică se întorcea într-un final acasă pe 2 cărări, duhnind îngrozitor a băutură, sudoare și mizerie, și se
punea la masă, zdrăngănind oalele, lăsând frigiderul deschis, aragazul pornit și vasele să zacă murdare.
În acele momente era calm, nu din fire, ci din alcoolul cel mult care-I curgea prin vene, avea o expresie
tâmpă pe chip și nu mai reușea să vorbească coerent. Îi vorbeai și nu pricepea ce-i spui sau, dacă
pricepea totuși cât de cât, se chinuia să răspundă, stătea câteva clipe înainte să scoată vorbele pe gură,
și și atunci vorbea împleticit, se bâlbâia, nu-și găsea cuvintele, le încurca între ele și îți dădeai seama că
nu mai e conștient de cine e, unde e, cu cine vorbește. Era în zadar să îi vorbești sau să îl bagi în seamă,
singura opțiune era să îl lași să doarmă și să speri că se va trezi în toane bune, ceea ce se întâmpla
arareori, căci a doua zi era de obicei încă amețit, dar în plus mahmur, și asta îl făcea nervos. Făcea iar
scandal :

- De ce nu mi-ai făcut fă de mâncare ce ți-am cerut, sau de ce ai pus fasole din asta de cumpărat
în ciorbă, că n-are niciun gust, eu vream fasole din aia de a noastră, din grădină.
- Păi ai pus ca să avem ? Ai smuls buruianul la fasole, le-ai legat de pocii să crească, de unde să
scoț eu fasole acuma ?
- Lasă-mă fă, ce mă bați atâta la cap, numai reproșuri știi să-mi faci, o vorbă bună nu-mi zici și tu.
O să mă bagi în depresie cu limba asta a ta, toată ziua stai cu gura pe mine.
- Și ce ai vrea măi bărbate, să te laud, să-ți zic ce frumos ești, ce muncitor ești, ce vrenic ești, ce
bine ne merge nouă ? E grădina aia s-a făcut șerpărie, că nu vrei să cosești, doar să stai la
meciuri și să bei bere. Ne plouă în casă și să schimbăm țiglele alea nu vrei. Tu vrei să nu faci
nimic, să-ți facă nevasta totul și să-ți aducă pe tavă : bărbate, ți-am făcut fasole cu cârnați, e
bine, îți place ? Stai și odihnește-te, că ai muncit și tu toată ziua la sforăit, eu mă duc în grădină
să sap rândurile. Râde toată lumea de noi, toți vecinii, care trece pe drum zice și vede ce e la noi
în curte mie-mi spune, nu ție, că știe că n-are cu cine : măi Despino, n-are și omul ăsta al tău o
coasă să dea jos burienili ? Are, tanti Nuțo, dar nu vrea, tot eu fac, eu săp, eu dau coasa, că eu
bărbat n-am. Of, Evo cu copiii tăi, rea e viața pe pământul ăsta.

Copiii, 2 băieți și 2 fete, vedeau și auzeau toate astea și deveniseră, la un moment dat, nepăsători. În
casă nu se auzeau certuri doar atunci când unul din cei 2 era plecat, și rar, ca o minune, atunci când erau
împreună. Cel mai rău era când îi auzeau strigând unul la celelălat de la prima oră a dimineții, zici că
reluau, de cum deschideau ochii, cearta din ajun, întreruptă doar de oboseală și de nevoia fizică de a
dormi. Atunci știau că urmează o zi de scandal, și încercau și ei, pe cum puteau, să-și facă de lucru și să
plece de acasă : ori întârziau cât de mult la școală, ori mergeau în grădină și-și făceau de lucru pe acolo,
ori căutau să se facă nevăzuți pe furiș, plecând să bată mingea pe uliță.

Altfel nu îndrăzneau să facă prea multe, erau prea mici, asta era casa în care crescuseră, și nici prin
minte nu le-ar fi trecut că în alte familii nu e așa, că nu există certuri, că nu sunt scandaluri zilnice și că
situația lor nu e normală. Credeau că peste tot e la fel, că asta e starea naturală a unei familii : bărbatul
și femeia să se certe, nu doar între ei ci și cu socrii, cu cumnații, cu verii, cu unii mai mult, cu alții mai
puțin, în cicluri de scandaluri și împăcări, repetându-se din nou și din nou. Până când ? Până la mutarea
definitivă sub pământ. Ăștia erau părinții lor și asta era lumea lor, și răul generat de cei 2 radia, ca un
nucleu radioactiv ucigaș, în toată casa, îmbolnăvind, încet și sigur, copiii, care și ei, când vor pleca, vor
purta răul în ei și-l vor împrăștia și altora. La drept vorbind, probabil că și părinții crescuseră la fel,
luaseră boala de la părinții lor, care și ei, la rândul lor, o moșteniseră de la înaintașii lor, și tot așa.

Copiii își jură să plece cât de curând de acasă și să nu repete greșelile părinților, să aibă familii mai
liniștite, să se asigure că copiii lor nu vor mai trăi tot acest rău, dar nu vor reuși. Peste ani, când se vor
aduna poate din nou cu toții în casa părintească, dacă părinții vor mai fi în viață, își vor da seama că, voit
sau nu, și-au luat nevaste sau bărbați care seamănă cu mama sau cu tata, că sunt la fel de nervoși și
răuvoitori ca ei, că seamănă nu doar la purtare, ci și la vorbă, cu modelele pe care s-au străduit să le
evite. Și poate că atunci, abia atunci, vor afla că pentru părinții lor, certurile și scandalurile nu sunt, de
fapt atât de rele, așa vorbim noi, ce să facem mă, asta e viața, are el defecte și tac-tu, dar e bărbatul
meu, a avut și el grijă de casă cât s-a priceput, n-a umblat pe drumuri după altele, sau : mă, asta e mă-ta,
ea e și bolnavă și din cauza asta e irascibilă și certăreață, e prea hapsână de muncă, nu poate să stea
locului, eu îi zic să se mai oprească, să se odihnească, că munca nu se termină niciodată, dar nu mă
ascultă, vrea să facem, să avem, să fim în rând cu lumea dar uite că nu se poate, banii sunt puțini și
nevoiel multe. Și se vor întreba atunci copiii, ajunși la rândul lor părinți, dacă e adevărat sau e un fel de
sindrom Stockhom reciproc. Și dacă așa vor gândi și ei, după ce vor îmbătrâni și se vor mai potoli, fie
măcar și obligați de corpurile care nu-i mai ascultă ca în tinerețe. Or să se vadă prefăcându-se, pe
nebăgare de seamă, în părinții lor, și își vor privi copiii începând apoi și ei să le semene. Apoi, în preajma
morții, se vor întreba, privind în urmă, dacă a fost bine sau a fost rău, dacă a meritat viața asta grea aici
pe pământ, dar întrebarea, și eventualele regrete, vor fi târzii și inutile. Poate că își vor spune că toate
suferințele au meritat, pentru că au crescut copii și nepoți care sunt bine și îi vor plânge, măcar prima
săptămână, căci apoi viața merge înainte, trupul e mâncat de viermi, amintirile se șterg, mor alți părinți,
se nasc alți copii, și lumea nu se oprește în loc. Și poate că, în anii ăia în care cineva-și va aminti de ei, vor
pomeni mai mult lucrurile bune decât cele rele, pentru că memoria noastră așa are tendința, să își
recompună amintirile nu așa cum au fost, ci așa cum vrem noi să fi fost.

Alexandru se dădu, într-un final, jos din pat, protejându-și cu mâna ochii de violența luminii becului. Să
tot fi fost 3 noaptea. Lepădând tricoul transpirat în care dormise, îmbrăcă un altul, apoi trase o pereche
de bulgi uzați în picioare și încălță o pereche de teneși. Despina era déjà gata. Noaptea era înaltă și
adâncă, fără lună, fără cântec de cocoși. Se simțea doar un fel de șuierat, ca și cum pământul însuși
răsufla, trimițând miros de iarbă proaspăt cosită, de floare de fân și de bălegar peste casele adormite. Pe
ulițe nici țipenie de om, în sat nicio lumină aprinsă. Afară era cald și bine, era o căldură domolită, nu
dogoritoare ca în timpul zilei, ci numai bine să stai pe fân, cu o fată în brațe, și să priviți la stele. Oameni
și animale dormeau osteniți, era iunie, plin sezon al fânului. Dimineața devreme, la spartul zorilor,
porneau cosașii spre câmpuri, cu motocase acum, să taie iarba pe rouă, când se taie mai ușor și nici
soarele nu arde așa dușmănos și aprig. După ce dădeau mâncare la lighioane, plecau și femeile cu copiii,
cu furci și mâncare, să siripească fânul, să-l întoarcă, să-l facă șiruri, apoi să-l adune în căpițe. După ce
mâncau, bărbații se trăgeau undeva la umbră, să mai ascută cu pila cuțitele cositoarelor și să-și mai tragă
sufletul, apoi veneau și ei să ajute, mai ales dacă trebuiau cărați druganii. Încarcă apoi fânul în căruță ori
remorcă, apoi du-l acasă și descarcă-l în pod. Asta era munca fânului și asta era ocupația de vară
principală a oamenilor din Poiana Simii, și nu doar a lor, ci a tuturor satelor din jur, în nordul Muscelului.

Noaptea e ființă adevărată, mai ales vara când totul e verde și viu. Atunci auzi sunete pe care nu le auzi
ziua, acoperite cum sunt de hăiturile oamenilor, de zgomotul motocoaselor și al mașinilor și de propriile-
ți gânduri. Din borta nopții ies, pentru cine știe să le înțeleagă, animale noi, sunete și cântece
necunoscute și mirosuri de flori care doar atunci se deschid. Pe când oamenii dorm, natura : animale și
plante, trăiește atunci o a doua viață, adevărata ei viață. Naivi și risipitori sunt cei care merg în țări
exotice ca să vadă natura vie, sau iau tot felul de substanțe și de droguri pentru a evada în alte lumi. E
suficient să meargă într-o noapte de vară într-o grădină cu pomi, departe de drumuri și de sat, sau, și
mai bine, la marginea pădurii. Vor descoperi acolo o lume nemaivăzută, cu animale fantastice și
fenomene ale naturii nemaivăzute. Lumea de dincolo e chiar aici, lângă noi.

Au mers în tăcere la lumina lanternei de la brichetă. Dintr-o grădină au auzit șuierături de cai dormind.
Rarul lătrat al vreunui câine, alertat de mirosul străin, răsuna de la vreo casă. În depărtare se auzi un
țipăt de pasăre, e fazan îl lămuri mama, au reapărut de vreo câțiva ani și pe la noi. Pacea nopții s-a spart
însă când au ajuns la casa lui Sminchișe, tractoristul. Despina începu să bată cu piciorul în poarta de
tablă, zgândărind și câinele ca să facă cât mai multă hărmălaie. Nu îndrăznea să intre în curte, dar
tractoristul îi spusese că trebuie să strige tare ca să-l scoale, căci are somnul greu. I-ar fi programat la o
oră mai normală, dar trebuia să fie la 8 la muncă la uzină. Despina se rugase cu cerul și pământul, ca de
sfintele moaște, să îi ajute, să-i rezolve și pe ei, căci aveau fânul gata, făcut căpiță, trebuia doar cărat
acasă, și venea ploaia, le strica toată munca. Înduplecat, tractoristul le promisese că-i ajute, dar să strige,
să insiste, că se va trezi el până la urmă.

Gălăgia ar fi trezit oameni din comă, dar pe Sminchișe nu-l sculă decât după vreo 10 minute. Ieși din casă
după ce-și aruncă o jintilică pe umeri, și se urcă în tractor. Pesemne obosit și el, tractorul, un u445 vechi
de când lumea, scoase niște sunete ciudate când fu să pornească. Era clar că nu avea niciun chef să
pornească la drum și să-și înceapă atât de devreme ziua de muncă. Când, într-un final, văzând probabil
că nu are de ales, o făcu, slobozi un nor de fum urât mirositor și începu să toarcă urât, dar Sminchișe,
bucuros, se dădu jos, lăsând motorul pornit, și începu să lege remorca. Au încărcat apoi parii pe care
aveau să-i pună pe lateralul remorcii, ca să crească capacitatea de încărcare, și drugul cel mare, parul cel
gros care se pune pe mijlocul clăii ca să stabilizeze încărcătura. Când toate au fost gata, Despina și
Alexandru s-au suit și ei în spate și au pornit la drum.

Aveau locul departe, la mama naibii, taman la Bercaru, pe muscel. Tractorul urca încet coasta pieptișă,
printre livezi de pruni și pâlcuri de aluni. Sus, pe celălalt muscel, se vedea cum începe să mijească de
ziuă. S-a făcut întâi un negru mai puțin negru, mai decolorat, ca atunci când, stând în soare și în ploi,
culoarea vopselii începe să se veștejească. Apoi negrul a început să se înroșească, de parcă rugina zilei
mușca din cer. Pe nevăzute, roșul s-a întins și întreaga boltă cerească dinspre soare răsare prinse a se
lumina. Alexandru întoarse capul: la soare apune cerul era încă negru smoală, în timp ce la răsărit el era
colorat, ca cerul unui mare oraș noaptea, poluat de la prea multă lumină. Lumina creștea cu fiecare
clipă, alba și frumoasă, ca un Dumnezeu care se trezește și-și întinde binecuvântarea în toate marginile
lumii.

Satul, rămas pe vale, părea o imensă grădină. Tot peisajul era de fapt o mare de verde, întreruptă doar
din loc în loc de niște case mici, înnăbușite parcă de de copaci și de iarbă, ca niște petece pe materialul
vegetal, și de gârla care curgea leneșă. Ai fi putut crede că oamenii veniseră și se stabiliseră în mijlocul
pădurii, defrișând locuri de casă, curățând locuri de holde și ridicându-și grajduri și pătule, dar pădurea
mare și puternică încerca să-și recucerească terenul, trimițând armate de arbori și plante peste puținul
loc pe care oamenii reușiseră, cu mare trudă, să i-l smulgă. Oamenii curățau an de an satul și holdele,
smulgeau buruienile, tăiau și ardeau arbuștii, arau și puneau în pământ porumb, cartofi, varză, dar abia-
abia reușeau să țină-n loc mareea verde. Locurile neîngrijite și chiar casele nelocuite erau năpădite rapid
de natura lacomă, și oamenii păreau neputincioși în a-i opri înaintarea.

Discul soarelui a apărut târziu, mult după ce semnele prevestitoare se arătaseră, când ei déjà erau
ajunși. S-au dat jos, au așezat parii în remorcă, și au început treaba.

- Știi măi băiete să încarci? întrebă al lui Sminchișe, neîncrezător. Știe, bre, a mai fost ? E cam mic.
- Cum, păi de mic vine cu noi la fân. Cine să facă, dacă tac-so nu face. El și cu frati-su, i-am luat ca
doi boi la jug. Asta e, să mă ierte și ei, n-am avut încontro. N-a mai încărcat să așeze fânul, dar se
învăță el, că de acum gata, nu mai e copil, e flăcău, e bărbat, trebuie să știe.
- Vezi că fânul el nu se așază claie peste grămadă, îl dăscăli tractoristul. Are și el o rânduială, e pus
pele – pele. Așa vreau să mi-l dai și tu, tot pală, trebuie să dai pala peste cap ca să vină așezat și
să-l iau ușor. Vezi cum înfigi țăpoiul, să nu desfaci pelele, mi le dai întregi ca să le așez bine, să
încapă, să nu mai facem alt drum, că vezi și tu ce distanță este. Dacă nu se ia bine, miști, înțepi în
altă parte. Și nu stai să dormi pe tine că n-avem timp, trebuie să și descărcăm și eu trebuie să
prind rata uzinii, dacă nu suntem gata eu plec cu cât am apucat să încărcăm.

Alexandru s-a suit sus pe căpiță, tractoristul în remorcă și mama pe jos, greblând fânul căzut și dându-l
înapoi la mână. Încărcatul nu e treabă ușoară, mai ales dacă nu știi tehnica și ești suit pe claie, căci
trebuie să-ți iei de sub picioare și să fii atent să nu cazi. Dacă ai și un om care să te bată la cap să dai mai
repede e și mai rău. De pe Alexandru curgeau acum toate apele. Când au fost gata Sminchișe s-a dat jos
din remorcă, a aruncat parul cel gros pe care băiatul, suit în locul lui, l-a tras ca să fie pe mijlocul clăii.
Tractoristul l-a legat cu un lanț de cele două capete, trăgând cu țocul ca să fie cât mai bine strâns. S-au
suit apoi fiecare la locurile lor, șoferul la volan iar Alexandru și Despina pe fân, și au plecat pe casă.

Deși drumul de întoarcere era acum mai animat, se auzeau déjà cosașii la lucru, și treceau pe lângă
căruțe trase de măgari cu oameni ce mergeau și ei la câmp, magia dimineții se risipise întrucâtva. Se
vedea un fel de abur plutind deasupra satului, și roua sclipea în primele raze ale dimineții. Când au ajuns
acasă, toți dormeau încă. Băiatul, de acum flăcău, s-a urcat în pod, să așeze fânul în toate cotloanele ca
să încapă cât mai mult, și să-l calce. Sminchișe dădea palele de fân către femeie, care îl așeza de jur
împrejur, atentă să nu rămână vreun loc gol și să nu-l înțepe pe băiat cu furca. Alexandru se strecura,
îndemânatic, sub acoperișul de țiglă, ținându-se de căpriori, ca să îndese cu toată puterea pe care o avea
în picioare, floarea de fân. Nici asta nu-i muncă ușoară căci aerul se umple de floare de fân care-ți intră
în plămâni și în faine, iar spațiul e mic și locul se încinge rapid.

Au coborât, s-au spălat cu apă și săpun până la brâu, apoi Sminchișe a plecat și băiatul a mers din nou la
culcare. Ceilalți copii s-au trezit primii și l-au lăsat să doarmă. Abia când s-a trezit și Gică a dat să-l scoale
ca să-l cheme la masa.

- Lasă-l, lasă-l să doarmă că a fost vrenic, cu el am fost să aducem fânul că tu n-ai fost în stare, tu
te-ai făcut palangă. Mai bine du-te și ia-i o bere lui și niște banane ceva la toți, să mănânce, că
de acum acum un bărbat în casă pe care să mă bazez. Hai că până vii îți fac o mămăligă, m-am
văzut cu fânul în pod, asta era grija mea mare. De-acum o să stau și eu mai liniștită că am cu cine
să m-ajut.