Sunteți pe pagina 1din 17

Superaliaje cu baza Nichel

Introducere
În ultimele decenii, cererile din ce în ce mai mari de motoare cu turbină pentru avioane
(comerciale sau militare ) cât şi pentru turbine industriale, au motivat căutarea asiduă a
unor materiale noi. În toată această perioadă, tehnologia de material a preîntâmpinat
cerinţele severe (de proprietăţi la temperaturi înalte în medii puternic corozive ) cu
superaliaje îmbunătăţite continuu, care sunt folosite tot mai mult şi la alte aplicaţii
datorită temperaturii de lucru din ce în ce mai ridicată.
De multe ori s-a apreciat că oportunităţile superaliajelor sunt depăşite, astfel încât au fost
studiate şi alte materiale cu punct de topire mai ridicat, cum sunt: materiale ceramice,
materiale refractare şi aliaje cu bază crom. În unele cazuri, soluţionarea problemelor
impuse de aceste materiale a depăşit eforturilor cercetătorilor, aceştia negăsind, încă
soluţiile optime de înlocuire, în totalitate, a superaliajelor pentru motoarele cu turbină,
aşa cum s-ar dori, de exemplu, cu materiale ceramice. În plus, datorită cercetărilor intense
sunt fabricate superaliaje din ce în ce mai performante, încadrate într-o diversitate de
sisteme de aliaje.
Obiectivul fundamental al cerecetărilor în domeniul superaliajelor este de a ajunge la o
înţelegere avansată a metalurgiei fizice şi coroziunii, a metodelor de durificare şi
procesare a aliajelor, în vederea controlului structurii şi implicit a propietăţilor, creearea
unor noi structurii metalurgice care să preîntâmpine cerinţele viitorului prin inovaţii în
metalurgie.

Definitia superaliajelor
Un superaliaj reprezintă un aliaj pe bază de metale din grupa VIII A, dezvoltat pentru
funcţionarea la temperature înalte, în condiţiile unor tensiuni mecanice ridicate şi a unei
înalte stabilităţi sperficiale.
Termenul de superaliaj a fost utilizat imediat după cel de-al doilea Război Mondial,
pentru a descrie un grup de aliaje utilizate la turbocompresoare şi motoare de tip turbină,
cărora li se impunea o performanţă ridicată la temperaturi înalte.
Aceste materiale constau din aliaje pe bază de Fe, Ni, Co şi Cr, cu diverse cantităţi de
W, V, Ta, Nb, Ti, Al, la care se pot adăuga mici cantităţi de B, Zr şi Hf care măresc
rezistenţa
la fluaj şi ductilitatea prin finisarea granulaţiei.
În superaliaje, carbonul este prezent în cantităţi relativ mici:
• sub 0,03 % la superaliajele pe bază de Ni şi Fe
• puţin mai mari la superaliajele pe bază de cobalt care se durifică prin formarea de
carburi.
Superaliajele sunt aliajele pe bază de Ni, Fe, Co sau Cr, care sunt folosite la temperaturi
de lucru ridicate, de peste 8000C. Fe, Co, Ni şi Cr sunt metale de tranziţie cu poziţii
consecutive în tabelul periodic al elemenetelor. Superaliajele bază Fe sunt deformabile, în
timp ce superaliajele bază Ni sau Co pot fi deformabile sau de turnătorie, în funcţie de
aplicaţia / compoziţia dorită.
Proprietăţile controlate din punct de vedere chimic, rezistenţa excelentă la temperatură
mare, precum şi prelucrarea (inclusiv tratamentul termic ) contribuie la producerea
pieselor de calitate superioară. Cele mai importante proprietăţi ale superaliajelor sunt:
- rezistenţa la expunere îndelungată la temperaturi mai mari de 6500C;
- rezistenţa la coroziune şi eroziune la cald.
Principalele clase de superaliaje sunt:
1. Superaliaje pe bază de Fe care conţin Cr şi Ni
2. Superaliaje complexe de tip Fe-Ni-Cr-Co
3. Superaliaje pe bază de Co, durificate prin carburi
4. Superaliaje pe bază de Ni durificate prin călire punere în soluţie
5. Superaliaje pe bază de Ni durificate prin precipitare sau dispersie
Pentru funcţionarea la temperaturi foarte înalte, au fost testate: metalele refractare din
grupele V (V, Nb, Ta) şi VI (Cr, Mo, W) materialele ceramice şi aliajele pe bază de titan.
Metalele refractare prezintă rezistenţă scăzută la oxidare ® sunt limitate numai la
utilizarea
în medii neoxidante. Materialele ceramice nu posedă suficientă rezistenţă la şoc
(rezilienţă),
ceea ce le conferă o aplicabilitate foarte limitată. Aliajele pe bază de titan nu pot fi
utilizate la
temperaturi înalte din cauza afinităţii lor foarte ridicate pentru elementele interstiţiale şi a
rezistenţei scăzute la fluaj. În aceste condiţii, singurele care îndeplinesc condiţiile de
rezistenţă şi temperatură rămân superaliajele.

Clasificarea superaliajelor
O sumară clasificare a superaliajelor poate fi făcută luând în considerare următoarele
criterii:
1. După metoda de obţinere:
• superaliaje obţinute prin retopire;
• superaliaje obţinute prin metalurgia pulberilor.
2.După destinaţie:
• superaliaje de turnătorie;
• superaliaje deformabile.
3.După compoziţie chimică:
• aliaje bază Ni (în cadrul acestora, ca o grupă distinctă, intră aliajele bază Ni - Fe);
• aliaje bază cobalt;
• aliaje bază crom.
Principalele clase de superaliaje sunt:
1. Superaliaje pe bază de Fe care conţin Cr şi Ni;
2. Superaliaje complexe de tip Fe-Ni-Cr-Co;
3. Superaliaje pe bază de Co, durificate prin carburi;
4. Superaliaje pe bază de Ni durificate prin călire punere în soluţie;
5. Superaliaje pe bază de Ni durificate prin precipitare sau dispersie.
Pentru funcţionarea la temperaturi foarte înalte, au fost testate: metalele refractare din
grupele V (V, Nb, Ta) şi VI (Cr, Mo, W) materialele ceramice şi aliajele pe bază de titan.
Metalele refractare prezintă rezistenţă scăzută la oxidare sunt limitate numai la utilizarea
în medii neoxidante. Materialele ceramice nu posedă suficientă rezistenţă la şoc
(rezilienţă),
ceea ce le conferă o aplicabilitate foarte limitată. Aliajele pe bază de titan nu pot fi
utilizate la
temperaturi înalte din cauza afinităţii lor foarte ridicate pentru elementele interstiţiale şi a
rezistenţei scăzute la fluaj. În aceste condiţii, singurele care îndeplinesc condiţiile de
rezistenţă si temperatură rămân superaliajele.

Superaliaje pe bază de nichel


Superaliajele pe bază de nichel au acest element în proporţie maximă (30-75 %), în
compoziţia chimică unde se mai găsesc cantităţi semnificative de Cr (până la 30 %),
însoţit de
Fe (până la max. 35 %), Mo, W şi Ta. Durificarea acestor superaliaje se face prin alierea
soluţiei solide sau prin precipitarea secundară de compuşi intermetalici. Elementele care
formează compuşi intermetalici sunt Al, Ti şi Nb. Pentru îmbunătăţirea rezistenţei
mecanice şi
la coroziune se adaugă mici cantităţi de Al, Ti, Nb, Mo şi W.
Combinaţia de Ni şi Cr conferă acestor aliaje o remarcabilă rezistenţă la oxidare,
superioară oţelurilor inoxidabile, în special la temperaturi mai mari de 6500C.
a – Superaliajele durificate prin alierea soluţiei solide sunt utilizate după recoacere:
• joasă, între 870 şi 9800C, pentru obţinerea celor mai mari valori ale rezistenţei la
tracţiune
• şi la oboseală;
• înaltă, între 1120 şi 12000C, pentru obţinerea unor valori optime ale rezistenţei la
oboseală
• şi la fluaj,peste 6000C
• b - Superaliajele durificate prin precipitare conţin Al, Ti sau Nb. Compuşii
intermetalici care
• precipită pot fi γ’ [Ni3(Al, Ti)] sau γ” (Ni3Nb). Călirea de precipitare constă din
punerea în
• soluţie între 970 şi 11750C urmată de una sau mai multe reveniri între 600 şi 8150C.
• Unele mărci de superaliaje pe bază de nichel, la care durificarea se realizează prin
• alierea soluţiei solide sau precipitare.

Consideraţii teoretice privind compoziţia chimică,


structura şi proprietaţile superaliajelor bază Ni
Cercetările metalurgice în domeniul obţinerii de noi mărci de superaliaje au contribuit în
mare măsură la progresele importante realizate de industria aerospaţială.
Aliajele pentru utilizarea la fabricare a turbinelor cu gaze trebuie să satisfacă criteriile
stringente privitoare la rezistenţa şi alungirea la tracţiune, rezistenţa şi alungirea la fluajul
cu/fără rupere şi rezistenţa la anduranţă la oboseală oligociclică, pentru a menţiona doar
câteva caracteristici. Alte câteva caracteristici fizice controlate de obicei sunt: densitatea,
conductivitatea termică şi dilatarea termică.
În orice caz, superaliajele au importantă vitală şi în schimbătoarele de căldură de înaltă
temperatură pentru aplicaţii în domeniul energetic, precum şi în alte diverse aplicaţii cu
funcţionare în condiţii dure.

Compozitia chimica a superaliajelor cu baza Ni


Cele mai des utilizate superaliaje sunt cele bază Ni şi cele bază Co.
Superaliajelor bază Ni li s-au adăugat proporţii de fier, în cantitaţii diferite, pentru a
reduce costul aliajelor utilizabile pentru piesele forjate mari, separându-se astfel două
grupe importante de superaliaje: cele bază Ni - Fe şi cele cu bază Fe.
O listă reprezentativă a superaliajelor şi a compoziţiilor este reprezentată în tabelul de
mai jos.Toate sistemele de superaliajele sunt subdivizate în superaliaje de turnătorie şi
superaliaje deformabile.

Compoziţia chimică a unor superaliaje reprezentative


Aliaje Cr Ni Co Mo W Nb Ti Al Fe C Altele
Deformabile

Bază Fe
A286 15 26 - 1,2 - - 2,0 0,2 55 0,0 B,V
Incoloy 903 <0,1 38 15 0,1 - 3,0 1,4 0,7 41 4 -
Bază Fe–Cr 0,0
17-40 CuMo 16 14 - 2,5 - 0,4 0,3 - 62,5 4 Mn,Si,Cu
19-9DL 19 9,0 - 1,25 11,5 0,4 0,3 - 66,8 Mn,Si
Bază Co 0,1
Hynes 25 20 10 50 - 15 - - - 3 2 1,5Mn
Satelite 6B 30 1 61,5 - 4,5 - - - 1 0,3 -
Bază Ni
Inconel 625 21,5 61 - 9 - 3,6 0,2 0,2 2,5 0,1 -0
Nimonic 75 19,5 75 - - - - 0,4 0,15 2,5 1 0,25Cu
ÎN 100 10 60 15 3 - - 4,7 5,5 <0,6 V,Zr,B
Rene 95 14 61 8 3,5 3,5 3,5 2,5 3,5 <0,3 0,0 B,Zr
5
Turnate 0,1
2
Bază Ni 0,1
ÎN 713C 12,5 74 - 4,2 - 0,9 0,8 6 - 5 1,75Ta,B
Inconel 718 19 53 - 3 - 5 0,9 0,5 18 0,1 0,1Cu
Udimet 500 18 53 17 4 - - 3 3 2 6 -
Bază Co
MAR-M 302 21,5 - 58 - 10 - - - 0,5 9Ta,0,2Zr,
AiResist 213 20 0,5 64 - 4,5 - - 3,5 0,5 B
Bază Cr 6,5Ta,Zr,Y
Chrome-90S 92,5 - - - - - 0,5 2,5V 1Si 0,1
C-207 91 - - - 7,5 0,8Z 0,2 - - 2 3MgO

Din tabel se constată că superaliajele au o compoziţie foarte complexă şi după


elementele componente se pot clasifica:
elemente de bază. Ni, Cr, Al, Ti;
elemente de adaos: Co, Mo, W, Ta, Zr, B,V;
elemente însoţitoare: Mn, Si, P, S, O, N, Fe;
elemente nocive: Sn, Bi, Pb, Ag, Cu.

Elementele importante în constituirea aliajelor pe bază


de Ni
Din gruparea acestor elemenete după cum se observă că ele tind sistematic spre anumite
grupe din tabelul lui Mendeleev.
Astfel, în prima categorie intră elemenetele din grupa V, VI, VIII(Ni, Co, Fe, Cr, Mo, W,
V) care alcătuiesc matricea austenitică (cfc). Din a doua categorie fac parte elementele
din grupele III, IV şi V (Ti,Co,Ta) care alcătuiesc precipitalul (Ni3Al) şi care pot înlocui
Al din precipitat. Din a treia categorie fac parte elementele din grupele II, III şi IV (Mg,
B, C şi Zr) care segregă la limetele de grăunte.
Din alt punct de vedere, elementele de aliaj se pot clasifica în:
• elementele ce formează carburi (carburigene): Cr, Mo, W, V, Nb, Ta şi Ti;
• elementele ce formează oxizi rezistenţi la difuzie şi deci protector pentru atacul
mediului înconjurător (Cr, Al).

Macro şi microstructurta superaliajelor baza Ni în stare


turnată
În prezent sunt cunoscute superaliaje cu diferite structuri cristaline cum ar fi:
• aliaje cu structuri echiaxe, care se obţin în absenţa răcirii dirijate şi au grăunţii
axiali (aproximativ identic dezvoltaţi faţă de centru).
Nivelul rezistenţei şi refractarităţii superaliajelor cu o astfel de structură depinde de
perfecţiunea limitelor grăunţilor, ce poate fi controlată prin microaliere şi de condiţiile de
solidificare care asigură uniformitatea granulaţiei. Limitele grăunţilor reprezintă cel mai
vulnerabil loc al aliajelor cu structură echiaxă.
-aliaje cu structură direcţională care constau în grăunţi dezvoltaţi pe direcţia acţinuii
forţei de bază (ex: gradientul de temperatură în timpul răcirii dirijiate).

-aliaje cu structură monocristalină


Dacă la o cristalizare direcţionată se asigură condiţii de solidificare dintr-un centru (ex. :
folosirea unui agent de cristalizare monocristalin) se obţine o structură monocristalină.

Constituenţi structurali în superaliaje bază nichel


Datorită numărului mare de lemente de aliere, superaliaje pe bază de nichel au o
microstructură extrem de complexă.
Microstructura acestora constă, în principal, din matricea de bază - faza ( (cfc), în care au
precipitat: o fază fină, uniform dispersată, numită faza γ ’ (cfc), unul sau mai multe tipuri
de carburi şi faze minore de tipul: nitrurilor, carbonitrurilor, borurilor, faze Laves, µ , σ .

Matricea de austenită
În superaliajele bază nichel, matricea (faza γ ) este o soluţie solidă de elemente de aliere
dizolvate în Ni. La răcirea din starea lichidă încep să precipite carburile (în apropierea
liniei solidus ), iar la temperaturi mai joase începe să precipite faza γ ’. Compoziţia
soluţiei solide în nichel este foarte mult modificată în urma răcirii şi mai ales în urma
aplicării diferitelor tratamente termice (determină creşterea fazei γ ’ şi a carburilor),
astfel încât soluţia se poate îmbogăţii în Co şi Cr.
Unele elemente de aliere ca: W, Mo, Cr durifică matricea, fiind de asemenea importante
şi în formarea carburilor; carburile au rol determinant în asigurarea unei stabilităţi
structurale. Prezenţa Cr asigură o bună rezistenţă la coroziune. Co creşte solubilitatea
fazei ( cu temperatura, ceea ce face să crească temperatura maximă la care poate fi
utilizat aliajul. Al şi Ti sunt foarte importante datorită tendinţei lor de a forma o fază fină.
În superaliajul turnat, faza γ se prezintă ca o soluţie solidă suprasaturată de Ni din care,
în urma tratamentului termic, precipită faza γ ’ şi carburi complexe conform reacţiei:
Elementele dizolvate în Ni duc la mărirea parametrului de reţea.

Faza γ ’
Este o fază durificatoare intermetalică, bazată pe compusul intermetalic Ni3Al care
precipită din soluţia solidă suprasaturată (. În structura superaliajelor, atomii de Al pot fi
substituiţi parţial de atomii de Ti, Nb şi Co, astfel încât faza (’ este un compus
intermetalic complex de tipul Ni3(Al, Ti,Nb, Co). rezistenţa mecanică deosebită a
superaliajelor pe bază de Ni este conferită de precipitarea uniformă a fazei (’ au o
structură cubică cu feţe centrate, diferenţa dintre parametrii de reţea fiind de obicei sub
0,05% (aNi3Al=3,589 A, aNi = 3,524A).

Carburile
Spre deosebire de aliajele neferoase în care C şi carburile sunt considerate dăunătoare, în
superaliajele bază Ni, C participă la formarea carburilor cu rol în stabilizarea structurii la
deformări la temperaturi mari. Stabilitatea structurală este realizată prin formarea unor
reţele de carburi complexe la limita grăunţilor. Aceste elemnte inhibă deplasarea
grăunţilor, îmbunătăţind proprietăţile de fluaj la rupere. Tratamentul termic caută să
conducă la precipitarea uniformă şi fină, la graniţele intercristaline, a carburii M23C6.
Carbura cea mai stabilă în superaliajele bază Ni este cea de tip MC (unde M este, în
principal, Ti). Morfologia carburilor de tip MC pentru aliajul turnat, depinde de viteza de
răcire. Una din proorietăţile cele mai importante ale acestor carburi este posibilitatea de a
se descompune în faza γ ’ şi carbura M23C6 conforma reacţiei prezentate în ecuaţia (1).
În carbura de tip M23C6 (cea mai frecventă carbură observată în superaliajele pe bază de
Ni), M poate fi Cr, Co, Mo, Ni, Ti, W în funcţie de compoziţia şi tratamentul termic.
Carburile M23C6 sunt nişte particule discrete ale unei faze precipitate la limtia grăunţilor.
De asemenea, carbura M23C6 poate precipita intragranular, sub formă de plachete
marcate. În acest caz apare un efect de fragilizare. Efectul acestor precipitate conduce la
fracilizarea aliajelor.
Alte carburi care pot apărea în structura superaliajelor sunt M6C şi M7C3.
Carburile M6C sunt considerate mai stabile decât carburile M23C6, dar mai puţin stabile
decât carburile de tip MC. Radicalul M poate fi metal refractar (Mo, W, Nb) sau metale
de tranziţie (Fe, Ni, Co).
Carburile M7C3 se găsesc în câteva superaliaje şi sunt relativ nestabile. Ele precipită atât
inter cât şi intragranular, radicalul M fiind de obicei Cr. Aceste carburi apar, în general, la
expunerea îndelungată la temperaturi sub 9370C prin transformarea carburilor M23C6.

Fazele minore
Fazele minore (nitruri, boruri, carbonitruri, faze Laves, µ , σ ) sunt considerate în
general dăunătoare performanţelor aliajelor.
Nitrurile apar deseori în superaliajele bază Ni, de obicei sub forma compusului TiN.
Azotul şi carbonul au afinitate apropiată pentri titan, astfel încât cei doi compuşi, TiN şi
TiC formează de obicei carbonitruri.
Borurile segregă la marginile grăunţilor sub forma M3B2 în super aliaje cu conţinut de
B cuprins între 0,008 –0,005%.
Faza Laves este un compus intermetalic de forma AB2, criteriul de formare fiind ca
raportul razelor atomice ale celor două elemente să fie în domeniul 1,08 – 1,032. În
superaliajele bază Ni, fazele Laves precipită sub forma de plachete intragranulare.
Fazele ( şi ( au o formologie apropiată; ele apar în suprafeţe atacate sub formă aciculară.
Efectul prezenţei lor asupra proprietăţilor superaliajelor nu este încă bine determinat.
Faza γ ’ de structură cfc, în coerenţă cu γ s-a dovedit a fi structura optimă a
superaliajelor comerciale.
Prezenţa fazei γ ’ – tetragonală conduce la o structură necorespunzătoare din punct de
vedere al proprietăţilor superalijului, datorită coerenţei slabe cu matricea de bază – faza
γ .
Prin tratament termic de îmbătrânire, într-o oarecare măsură şi prin recoacere, γ ’ –
tetragonal se poate transforma în γ ’ – cubic.

Proprietăţile fizico – mecanice şi de coroziune ale


superaliajelor
1. Proprietăţi fizice
2. Proprietăţi mecanice:
• Proprietăţi la tracţiune
• Ruperea prin fluaj/ tensiune
• Rezistenţa la oboseală
• Rezistenţa la coroziune/ oxidare

Proprietăţi fizice
Cele mai importante proprietăţi fizice ale superaliajelor sunt:
1. densitatea
2. temperatura curbei lichidus (de topire)
3. temperatura curbei solidus (de solidificare)
4. căldura specifică
5. conductivitatea electrică
6. rezistivitatea electrică
7. permeabilitatea magnetică
8. temperatura Curie

Valorile celor mai importante proprietăţi fizice

Nr.
crt.

1
2
3

1
2
3
4

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
Densi- Temperatura Căldura Conductivita-
Aliajul tatea lichidus solidus specifică(a) tea electrică
Mg/m3 0C 0
C J/kg % IACS
Superaliaje pe bază de fier
Haynes556 8,23 - - 472 -
Incoloy800 7,94 1385 1355 502 1,7
Incoloy801 7,94 1385 1355 452 1,7
Superaliaje pe bază de cobalt
Haynes25 9,13 1410 1329 374 -
(L-605)
Haynes188 9,13 1398 1302-1330 423(b) -
Stellite6B 8,38 1354 1265 421 -
UMC050 8,05 1395 1380 - -
Superaliaje pe bază de nichel
HastelloyB-2 9,21 - - 389(b) -
HastelloyC-4 8,64 - - 426(b) -
HastelloyC-276 8,90 1371 1323 427 -
HastelloyN 8,93 - - 419(b) -
HastelloyS 8,76 1380 1335 427(b) -
HastelloyW 9,03 1315 - - -
HastelloyX 8,23 1290 1250 486 -
Inconel600 8,42 1415 1354 444 1,7
Inconel617 - - 1333 - -
Inconel625 8,44 1350 1290 456 2,0
Nimonic75 - - 1380 - -
Rezistivita-Permeabilita-Temperatura
tea electrică tea magnetică Curie
nΩ·m - 0
C

970 - -
989 1,0092 -
1012 - -

890 < 1,00 -

• 1,01 -
910 < 1,2 -
825 - -

1380(b) - -
1250 - -
1330 - -
1200(b) - -
- - -
- - -
1180 <1,002© -
1030 1,010 -124
- - -
869 - -
- - -

12 Nimonic80A - - 1360 - - -
- -
13 René41 8,25 1371 1232 452 - 1308 1,002 -
14 Udimet500 8,14 1345 1260 - - 1203 - -
15 Waspaloy 8,02 1355 1339 532© - 1240
- -

Densitatea este redusă sau mărită priun introducerea elementeleor de aliere uşoare (Al,
Ti, Cr) respectiv grele (W, Ta).
Proprietăţi mecanice
Rezistenţa la oboseală
S-a estimat că cca. 90 % dintre structurile inginereşti cad din cauza oboselii. Aceasta se
datorează faptului că solicitările ciclice din timpul funcţionării, mai ales cele produse de
vibraţiile rezonante, sunt mai dificil de prevăzut decât sarcinile statice iar comportarea
materialelor inginereşti atunci când sunt supuse la solicitări ciclice, este determinată de
caracteristicile micro şi macroscopice ale materialului.
Ca şi cele statice, ruperile la oboseală sunt clasificate în ruperile la temperatură joasă, la
temperatură înaltă şi mixte. Ruperile la temperatură joasă se caracterizează prin iniţiere şi
propagare intragranulară iar cele de la temperatură înaltă sunt preponderent intergranulare.
Tranziţia de la comportamentul la temperatură joasă la cel la temperatură înaltă în vecinătatea
punctului echicoeziv, depinde de temperatură, tensiune, viteză de deformare şi tipul
superaliajului.Oboseala la temperatură joasă este caracterizată printr-un stadiu de inducere, în
care se produc sub tensiune benzi de alunecare ce se dezvoltă în microfisuri. Microfisurile se
progagă de-a lungul planelor de alunecare spre interior iar unirea lor duce la formarea
unei macrofisuri. Urmează o perioadă de propagare lentă de-a lungul unui plan
necristaligrafic, normal la direcţia tensiunii principale aplicate, care sfârşeşte cu propagarea şi
ruperea rapidă. La superaliajele durificate prin alierea soluţiei solide, datorită rezistenţei
ridicate la alunecare şi a înaltei capacităţi de ecruisare, rezistenţa al oboseala la temperatură
joasă este scăzută. Din cauză că fazele precipitate nu sunt uniform distribuite şi nici nu sunt
stabile la temperaturi ridicate, superaliajele durificate prin precipitare au o rezistenţă mai
coborâtă la oboseală la temperaturi scăzute. Un efect similar îl au şi incluziunile şi golurile, care
favorizează iniţierea fisurilor, precum şi carburile masive precipitate intragranular.
Oboseala la temperaturi înalte este caracterizată drept o repere prin fluajul ciclic.
Odată cu creşterea temperaturii, fisurarea de-a lungul benzilor de alunecare este înlocuită prin
ruperea intergranulară. O formă particulară de oboseală la temperaturi înalte este reprezentată prin
oboseala termică. Aceasta constă din cicluri de încălzire sau răcire neuniformă, în urma cărora iau
naştere tensiuni interne. După încălzirea neuniformă aceste tensiuni sunt de compresiune în
zonele mai calde şi de întindere în zonele mai reci. După răcirea neuniformă tensiunile îşi schimbă
semnul. Atunci când tensiunile ating o valoare suficient de ridicată, după repetarea lor de un
număr suficient de mare, se produce o rupere localizată numită fisurare la oboseală termică.

Rezistenţa la coroziune/oxidare
Superaliajele sunt supuse la efectele deterioratoare ale atmosferei de lucru, coroziunii la cald şi
oxidării. Din punct de vedere al rezistenţei la acţiunea degradantă a mediului, cel mai
impostant element de aliere este cromul, prezent la majoritatea superaliajelor.
Odată cu creşterea temperaturii de funcţionare a superaliajelor s-a constat că cantitatea de
crom nu poate fi majorată peste o anumită limită, fără a deteriora rezistenţa mecanică. În aceste
situaţii s-a recurs la acoperiri.
Una dintre cele mai importante probleme legate de oxidarea superaliajelor este influenţa
acesteia asupra duratei de funcţionare a componentei respective, în urma reducerii secţiunii
portante şi a introducerii concentratorilor de tensiuni care înrăutăţesc rezistenţa la oboseală.
Aceste efecte produc exfoliere, oxidare internă, aşchierea şi vaporizarea oxizilor. Rezistenţa la
oxidare este dată de formarea unei pelicule protectoare de oxizi Cr2O3 şi Al2O3. Atunci când
sulful şi sarea sunt introduse în atmosfera de funcţionare, se produce o puternică corodare la
cald. Peliculele de oxizi pot face faţă acestei coroziuni.
Superaliajele au proprietăţi deosebite de rezistenţă la acţiunea factorilor corozivi externi. La
temperaturi mai mici sau egale cu cca. 11450C coroziunea nu este o problemă majoră. La
temperaturi mai ridicate, sub ~ 12550C, nivelul rezistenţei la oxidare este în funcţie de
conţinutul de Cr (Cr2O3 se formează ca un oxid de protecţie); peste aproximativ 12550C, Cr şi
Al contribuie concomitent la protecţia împotriva oxidării. Al duce la formarea unor pelicule
de suprafaţă – Al2O3, cu rol protector.
Cu cât este mai mare conţinutul de Cr,cu atât este necesar mai puţin Al, pentru formarea unui
strat mai mare de protecţie de Al2O3.
Unul dintre cele mai studiate procese de oxidare accelerată este coroziunea la cald (câteodată
cunoscută sub numele de sulfidare). Procesul de coroziune la cald este separat în două
regimuri: la temperatură mică şi la temperatură mare. Principala metodă de combatere a
coroziunii la cald este folosirea unui conţinut ridicat de crom în aliajul de bază.
Superaliajele au fost comparate, în general cu alte sisteme, din punct de vedere al expuneri
termice în timpul exploatării, ţinând cont de anumite diferenţe datorate naturii precipitatului
γ ’. Majoritatea aliajelor cu faze secundare suportă o degradare a proprietăţilor, datorată
coalescenţei fazelor secundare, care diminuează eficienţa aliajelor. Această comportare o au şi
superaliajele; ea se manifestă prin fenomene ca aglomarea fazei γ ’ şi apariţia unei
macrogranulaţii; de asemenea, apar precipitări ale carburilor. Această comportare o au şi
superaliajelor; ea se manifestă prin fenomene ca aglomarea fazei γ ’ şi apariţia unei
macrogranulaţii; de asemenea, apar precipitări ale carburilor. În plus, superaliajelor pot să
aibe tendinţa de formare a unor faze secundare, mai puţin dorite, care reduc nivelul
proprietăţilor. Formarea unor dintre aceste faze poate fi împiedicată prin aplicarea unui
control compoziţional dirijat de conceptul numărului de vacanţe electronica.
Variabilele microstructurale principale ale superaliajelor sunt:
• cantitatea de precipitat şi morfologia sa;
• mărimea şi forma grăuntelui;
• distribuţia carburilor.
Controlul structurii este realizat prin selectarea/modificarea compoziţiei şi prin prelucrare. La
o compoziţie nominală dată, există anumite avantaje şi dezavantaje ale proprietăţilor, funcţie
de structura obţinută (fie prin prelucrarea la deformare fie prin turnare).
Superaliajele cu bază Fe şi Ni au o structură tipică,constituită din faza γ ’ dispersată în
matricea de bază γ , iar rezistenţa lor este funcţie de fracţia volumică γ ’ (Vfγ ’) în volumul
total fig.2.3.1. Valorile cele mai mici ale Vfγ ’ apar la prima generaţie de superaliaje pe bază
de Ni şi pe bază de Fe, în care Vfγ ’ este mai mic decât 0,25% din volum. Faza γ ’ este de
obicei sferoidală, în aliajele cu Vfγ ’ mai mic şi adesea cuboidală în superaliajele cu bază Ni,
cu Vfγ ’ mai ridicat (>0,35).
Rezistenţa superaliajelor este controlată de distribuirea intergranulară; totuşi rezistenţa
dovedită de aliajele policristaline este determinată de starea limitelor de grăunte, în special
atunci când este afectată morfologia şi distribuţia carburilor.
O carbură discontinuă situată la limita intercristalină contribuie la mărirea suprafeţei şi deci,
contribuie în mod drastic la reducerea duratei de rupere chiar dacă rezistenţa la tracţiune şi la
fluaj pot fi relaitv neafectate.
Superaliajele deformabile bază Fe, Ni sunt prelucrate până la obţinera proprietăţilor optime la
oboseală şi tracţiune. În acelaşi timp, atunci când au fost folosite aliajele deformabile pentru
aplicaţiile limitate la fluaj, cum ar fi paletele de turbină cu gaz utilizate la presiune ridicată, au
fost aplicate tratamente termice diferite de cele folosite pentru utilizări limitate la tracţiune.
Tratamentele termice complexe aplicate aliajelor deformabile au avut ca scop producerea unor
dispersii uniforme a fazei γ ’ corelată cu o distributie potrivită a carburilor. Deşi tratamentele
termice standard constau, în general, din trepte succesive la temperaturi micşorate, anumite
regimuri prevăd una sau mai multe îmbătrâniri.
Mărimea fazei (’ poate fi influenţată de viteza de răcire, ca şi durată de menţinere la diferite
temperaturi de îmbătrânire. Astfel, mărimea secţiunii devine o variabilă importantă în relaţiile
proprietate/structură, în special la discurile turbinei cu gaz la care calibrele groase coexistă cu
discurile de răcire subţiri în aceeaşi piesă iar vitezele de răcire obţinute sunt diferite pentru
fiecare zonă.
Formarea unei faze compacte din punct de vedere topologic, cum ar fi Laves şi µ , este
considerată ca fiind raportată la vacanţele electronice excesive din metalele de bază (Fe, Ni,
sau Co).
Schimbările morfologice ale fazei γ ’ au loc prin expunere la temperaturi mari. De obicei,
faza γ ’ formează granule mari şi se aglomerează sub influenţa tensiunii. Supraîncălzirea
poate să determine o macrogranulaţie accelerată ca şi o punere în soluţie a fazei γ .
Proprietăţile pot fi diminuate în astfel de circumstanţe, dar atunci când supraîncălzirea a fost
lină, are loc precipitarea fazei fine γ ’ cu o revenire la temperaturile normale şi o anumită
recuperare a proprietăţilor.
Recuperarea proprietăţilor nu are loc, în cazul unei expuneri termice suplimentare a fazelor
topologic compacte sau a fazelor η din superaliaje.
Nici o recuperare nu este realizată prin expunere termică, după precipitarea excesivă a
carburilor, aşa cum poate să aibă loc în superaliaje bază Co, sau după apariţia
macrogranulaţiei fazei (’ în superaliajele bază Fe şi Ni. În aceste cazuri, este necesar
tratamentul termic şi îmbătrânirea pentru refacerea nivelului prorpietăţilor.
În timp ce acest proces poate să fie satisfăcător pentru aliajele degradate prin expunere
termică, expunerea în timpul exploatării sub sarcină, produce pierderi ale proprietăţilor
(datorate în parte fisurării la fluaj) care nu pot fi recuperate printr-un tratament termic simplu,
cel puţin în cazul superaliajelor comerciale cele mai complexe. Folosirea presării izostatice la
cald combinată cu tratamente termice de îmbătrânire şi punere în soluţie a superaliajelor
expuse, a demonstrat că se poate obţine o ameliorare a prorpietăţilor, în măsura în care acest
proces de recuperare este viabil din punct de vedere economic.

Aliaje bază Ni Rezistenţa la rupere la fluaj 100 ore/20000 psi, 0F


1400 1500 1600 Ta+Nb+ Mo+ Cr Co Ni Altele
17001800 Al+Ti % W% % % % %
Aliaje
Deformabile

4,2 - 15 - 73 7Fe
INCONEL – X
750
3,6 10 20 10 55 -
M – 252
4,3 4,3 19 13 58 -
WASPALOY
9,0 3,5 15 15 57 -
NIMONIC 115
7,9 5,2 15 15 57 -
ASTROLOY
9,1 9,0 12 10 59 -
AF2 – IDA
Aliaje de
turnare
6,0 4,2 19 18 52 -
UDIMET500
RENE 77 7,9 4,2 14, 18,5 58 -
6
8,9 4,2 12, - 74 -
713C
5
9,5 4,4 16 8,5 61 -
IN 738
11 6 8 10 64 -
B – 1900
10,2 3 10 15 60 0,9V
IN 100 0,5Hf
15,9 7,8 6,1 7,5 61 0,3Re
NASA – TRW
VI A

Aplicatiile superaliajelor
Aplicaţii tip disc pentru temperaturi ridicate
Criteriile principale de proiectare a discurilor pentru temperaturi înalte sunt rezistenţa la
curgere, ardere, oboseală şi fluaj. Fluajul joacă rolul predominant din cauza creşterii
continue a temperaturilor de funcţionare a discurilor.
Dacă se compară evoluţia proprietăţilor aliajului cu creşterile temperaturii de ieşire se
poate observa cu uşurinţă că materialele convenţionale nu mai fac faţă. Utilizarea metalurgiei
pulberilor pentru compoziţiile modificate de superaliaj IN-100 a permis atingerea unei
îmbunătăţiri substanţiale a raportului rezistenţa/ densitate.
Aplicaţii tip arzător
Arzătorul este un dispozitiv simplu unde se eliberează cantităţi foarte mari de căldură într-un
volum redus, ceea ce duce la o creştere locală însemnată de temperatură.
Principalele criterii de proiectare a arzătoarelor sunt rezistenţa la oboseală termică,
toleranţa la supraîncălziri locale, rezistenţa la coroziune-eroziune şi rezistenţa la fluaj.
De-a lungul anilor a existat o tendinţă de creştere a capacităţii aliajelor de a rezista la
temperaturi înalte dar nu suficientă pentru a ţine pasul cu progresul temperaturilor de
combustie. Deficitul este completat prin soluţii constructive noi cum ar fi răcirea cu aer.

Aplicaţii tip aerofolie pentru temperaturi ridicate


Pentru aplicaţiile de tip aerofolie pentru temperaturi ridicate cele mai importante criterii de
alegere a materialului sunt rezistenţa la fluaj, rezistenţa la rupere, rezistenţa la oboseală
termică şi la deteriorarea palelor de către mediu (pentru aerofoliile rotative).
Din punct de vedere istoric, superaliajele pe bază de nichel durificate prin precipitare au fost
exploatate cu succes pentru contrucţia aerofoliilor de turbine. Perfecţionările succesive ale
ajiajelor nu au putut face faţă creşterile de temperatură generate de evoluţia motoarelor de tip
turbină. Din acest motiv, aerofoliile s-au facut la început din materiale forjate, apoi prin
turnare şi în fine s-au adoptat soluţiie de răcire cu aer capabile să asigure o durabilitate
satisfăcătoare în timpul fucnţionării.
Chiar şi în condiţiile răcirii cu aer, condiţiile de majorare a rezistenţei au crescut, ceea ce a
impus şi majorarea caracteristicilor superaliajului. Această ultimă condiţie a impus
utilizarea turnării cu solificare dirijată, prin intermediul căreia se obţin piese care conţin
grăunţi axiali orientaţi sau chiar monocristale, care nu conţin de loc limite de grăunţi.
Solidificarea direcţională şi procedeele de obţinere a monocristalelor îmbunătăţesc rezistenţa
la oboseală termică şi ductilitatea superaliajului. În felul acesta se pot fi utilizate în aplicaţii
practice compoziţii chimice de superaliaje care sunt exterm de fragile atunci când se folosesc
în structuri turnate convenţionale.

Aplicaţii criogenice
Deşi superaliajele sunt destinate aplicaţiilor la temperaturi înalte, anumite compoziţii de
superaliaje pe bază de nichel păstrează caracteristici mecanice excelente la temperaturi
scăzute. În mod normal, toate materialele convenţionale suferă scăderi drastice ale
caracteristicilor atunci când sunt răcite sub 00C, cînd devin fragile.
Drept aplicaţii criogenice pot fi considerate aeronavele, rachetele (proiectilele),
containerele de stocare şi conducetele de transport a gazelor lichefiate (oxigen, hidrogen, azot şi
heliu) şi vehiculele spaţiale. Toate aceste materiale sunt limitate prin raporturile rezistenţă/
densitate.
Datorită apariţiei fenomenului de supraconductibilitate la temperaturi mai mici de 2600C a
fost nevoie să se dezvolte dispozitive care să poată fi răcite latemperatura heliului lichid, sub
formă de mecanisme supraconductoare, magneţi şi sistemedetransmisie.Pentru a face faţă
cerinţelor legate de rezistenţă şi rezilienţă ridicată,concomitent cu păstrarea unei plasticităţi
acceptabile, în scopul dezvoltării aplicaţiilor criogenice, s-au dezvoltat superaliaje pe bază de
nichel.
Nichelul este un metal cfc care păstrează o rezilienţă şi o ductilitate acceptabilă atunci când este
răcit la temperaturi crigenice. Prin alierea nichelului s-a reuşit mărirea rezistenţei la
temperaturi criogenice.

Aplicaţii aerospaţiale
Ponderea superaliajelor, în componenţa motoarelor cu reacţie, a crescut de la 10 %în 1950, la
50 % în 1985 atingând 60 % în 1993. Odată cu evoluţia tehnicilor de prelucrare, s-a remarcat
o tendinţă de eliminare a tehnicilor clasice de turnare, cum ar fi topirea în aer şi chiar topirea în
vid, optându-se pentru utilizarea metalurgiei pulberilor pentru producerea pieselor din
superaliaje utilizate în aplicaţii aerospaţiale.
În ciuda avantajelor oferite de metalurgia pulberilor, există mai multe probleme legate de
acest tip de prelucrare care îi limitează utilizarea. Printre acestea se numără:
- reducerea rezistenţei la oboseală din cauza prezenţei incluziunilor melalice şţi
nemetalice;
• inexistenţa unui model de simulare a atomizării metalului topit, în cadrul prcesului de
obţinere a pulberilor, face foarte dificil controlul mărimii, formei şi distribuţiei
acestora;
• inexistenţa unui model adecvat de evaluare a rolului crăpăturilor asupra rezistenţei la
oboseală
• lipsa unor metode eficace de determinare a mărimii şi numărului de pori;
Principalele piese, din cadrul aplicaţiilor spaţiale, care se confecţionează din superaliaje, sunt:
1. discuri; 2. bolţuri; 3. arbori; 4. carcase; 5. lame; 6. supape; 7. camere de ardere.

Aplicaţii de tip motoare cu reacţie


Cererea de îmbunătăţire a eficienţei şi performanţei motoarelor cu reacţie a dus la
îmbunătăţirea continuă a superaliajelor. Această evoluţie este însoţită de o scădere
semnificativă a prelucrabilităţii la cald. În aceste condiţii, singura soluţie rămâne metalurgia
pulberilor, care este capabilă să asigure o microstructură omogenă şi uniformă.
Pentru îmbunătăţirea perfomanţelor discurilor de turbine din componenţa motoarelor cu
reacţie, s-au utilizat aliaje duplex. Prin intermediul acestei tehnologii, s-a putut asigura
proprietăţi diferite în diferite zone ale discului de turbină. Astfel:
• prin metalurgia pulberilor s-a obţinut o granulaţie redusă în miezul discului, care asigură
păstrarea unei rezistenţe ridicate la tracţiune, concomitent cu o bună rezistenţă la oboseala
la număr redus de cicluri;
• prin solidificare direcţională, obţinerea de monocristale, ranforsarea cu fibre sau alierea
mecanică s-a asigurat, pentru pentru palele discului o rezistenţă ridicată la fluaj şi la
oboseala termică.
Una dintre tehnologiile duplex, de obţinere a discurilor de turbină, presupune:
1. confecţionarea inelului prin sudarea prin puncte a mai multor lamele monocristaline;
2. prinderea inelului între două semimatriţe ceramice;
3. umpelrea matriţei cu pulbere de superaliaj prealiat;
4. presarea izostatică la cald a ansamblului pentru a asigura consolidarea pulberiişi
fixarea acesteia de lamele.
O altă tehnică de obţinere a discurilor de turbină, cu proprietăţi duplex presupune utilizarea
unui butuc preconsolidat, presat izostatic prin metalurgia pulberilor şi un inelcu lame
solidificate direcţional. Cele două componente sunt îmbinate prin presare izostatică la cald.

S-ar putea să vă placă și