Cuprinsul:

Introducere………………………………………………….…………………………3
1.Originea conștiintei………………………………………………………………….4
2.Conștiința ca ipostază a psihicului..............................................................................5
3.Conceptul conștiinței juridice………………………….……………………………7
4.Conștiința și dreptul....................................................................................................9
5.Cultura juridică – forma superioară de manifestare a conștiinței juridice................10
6.Conştiinţa juridică în jurisprudenţa europeană……………………………………..11
Concluzii și recomandări……………………………………………………………..14
Bibliografie…………………………………………………………….……………..15

2
 Introducere
Conștiința este intuiția pe care fiecare membru al societății o are despre
existența sa proprie. Ea este modul de a gîndi, de a anliza și a percepe lumea din
mediul înconjurator. Fiind ca o activitate intelectuală și psihică ea contribuie la crearea
valorilor umane în cadrul unei comunități, națiuni și a întregii societăți. La ziua
actuală acest concept este unul des întîlnit întrucît este în strînsă legătura cu însuși
omul. Psihologic putem defini conștiința ca o stare lucidă și cu o anticipație naturală,
pe cînd juridic mai are o completare, fiind un sistem de cunsoștințe bazate pe legi care
descoperă esența și regulile vieții juridice.
Conștiința juridică merită și chiar necesită de a fi studiată la etapa zilei de azi,
contribuind la îmbunătățirea sistemului de drept, crearea valorilor juridice și formarea
unei culturi înalte în cadrul societății.
Aflîndu-ne la pragul integrării în Uniunea Europeană, națiunea țării noastre are
în special nevoie de o conștiință trează, adecvată provocărilor care apar zilnic și
rezistentă la toate problemele de pe arena internațională. Conștiința juridică din
Republica Moldova necesită un efort intensiv pentru a ridica nivelul justitiei și de a
creea valori care să ne permită să trăim într-un stat de drept bine organizat, structurat
și inteligent.

3
 “Conștiinta este busola omului” 
Vincent Van Gogh

1.Originea conștiintei

În 1879, cînd Wundt a lansat primul laborator de psihologie experimentală, el a

situat conştiinţa în centrul psihologiei. Până în 1900, totuşi, mulţi psihologi au fost
frustraţi de lipsa progresului în direcţia ştiinţei orientate pe studierea conştiinţei, iar
prin 1920 behaviorismul părea mult mai promiţător. Acesta din urmă a avansat, se
pare, evitînd speculaţiile despre conştiinţă.
La etapa zilelor actuale psihologii caută din nou să facă faţă acestui subiect. Noi
posibilităţi au oferit o nouă înţelegere a proceselor de lucru din timpul activităţii
mentale conştiente sau inconştiente. Însă oricum multe întrebări mai există încă. Care
sunt mecanismele creierului pentru a fi conştient? Dacă ştiinţa e obiectivă, bazîndu-se
pe cunoştinţe împărtăşite, poate fi conştiinţa – care este în esenţă privată – studiată în
manieră ştiinţifică?
La moment, psihologii se contrazic în legătură cu aceste întrebări. Unii
ripostează cu argumentele iniţiate de părintele behaviorismului, John Watson, în anii
1910 şi 1920. Watson a subliniat faptul că, prin definiţie, conştiinţa e subiectivă. E
definită de faptul că o trăim în interior şi nu o putem împărtăşi în mod direct cu
ceilalţi. Prin urmare nu putem avea o ştiinţă obiectivă a conştiinţei. Suntem capabili
numai de a studia lucrurile despre care adunăm informaţii, precum comportamentele şi
activităţile organismului [8. p. 156].
Unii psihologi moderni regretă că atât de mulţi cercetători discută în van din
nou despre conştiinţă. Ei văd acest lucru ca pe o repetiţie a investigaţiilor din anii
1880. Alţii consideră misterul conştiinţei problema centrală din domeniu, dar nu sunt
convinşi că beneficiem de instrumentele necesare pentru înţelegerea conştiinţei în

4
cadrul ştiinţei prezentului. Iar alţii sunt de părere că suntem pe punctul de a căpăta o
înţelegere cheie asupra naturii conştiinţei.
Mulţi cercetători nu privesc conştiinţa drept ceva în afara limitelor ştiinţei.
Filosoful John Searle de la Universitatea din California şi-a exprimat acest punct de
vedere în cartea Re-emergence of Mind (1992):
Conştiinţa...e o trăsătură biologică a creierului uman şi a anumitor animale. E
cauzată de procese neurobiologice şi este parte a ordinii normale biologice în egală
măsură cu alte caracteristici, precum fotosinteza, digestia, sau mitoza.
Numeroşi cercetători au făcut propuneri specifice în legătură cu mecanismele
creierului de a produce conştiinţa. De exemplu, Tononi şi Edelman (1998) au
reexaminat dovezile conform cărora substratul biologic al conştiinţei este un nucleu
dinamic de neuroni distribuiţi pretutindeni, neechivalând întregul creier, capabil de a
se organiza într-o zecime de secundă pentru a forma un răspuns unificat, cum ar fi un
gând sau o percepţie. Ei au prezis că „un set distinct de grupuri neuronale distribuite”
vor fi identificate ca bază a experienţei conştiinţei prin intermediul scanării creierului.

2.Conștiința ca ipostază a psihicului

Schema organizării pe verticală a psihicului evidențiază trei niveluri ale acestuia:

conștientul, subconștientul, inconştientul.
Conștiinta ca ipostază a psihicului a fost cînd afirmată, cînd negată și nici
actualmente nu exista un consens în ce priveste definirea termenului. Din punct de
vedere filozofic conștiința este cea mai înaltă forma de reflectare a realității obiective,
produsul funcționarii materiei superior organizate. Din punct de vedere fiziologic este
funcția acelor regiuni corticale aflate în stare de funcționalitate optimă. Din punct de
vedere psihologic conștiința este procesul de reflectare a propriului eu și a lumii
înconjuratoare [4. p. 321]. Pentru introspectioniști, conștiinta este totul, fiind definită
5
ca suma trairilor și stărilor subiective pure, ca o lume ermetică, întoarsă numai în
interior, spre sine însăși. Psihanaliza reliefează opoziția dintre inconștient și conștient
și subordonarea acestuia din urma celui dintîi, conștiința fiind redusă la un mecanism
de cenzură. Freud consideră conștiința, un dat al experienței individului.
Watson neglijeaza pur și simplu conștiința.
Cele mai multe texte definesc conștientul ca fiind conștiința individului despre
stimulii interni și externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, despre
senzațiile corporale, amintirile și gîndurile sale. Conștiinta este un mod de organizare a
vieții de relație, care leagă pe subiect de alții și de lumea sa. Persoana conștientă
trăiește experiențe, se adaptează lumii, este dotată cu reflexii creatoare, stabilește
relații, gîndește și este organizată într-o manieră personală, într-un sistem personal.
Deci conștientul implică: monitorizarea informațiilor din mediu, ce conduce la
constiinta a ceea ce se petrece în jur și în propriul corp.
Prima etapa în definirea constiinței exprimă încercarile de sistematizare a
definițiilor care i s-au dat de-a lungul timpului, sporadic și nesistematizat.  V. Pavelcu,
în lucrarea sa "Conștiința și inconștient" [3. p. 22] încearcă să identifice în definițiile
conștiinței aspectele principale la care s-au raportat autorii acestor definiții. Astfel,
găsește ca din definițiile existente se poate deduce ca "a fi conștient" înseamna: a
gîndi, a stabili relații; a face sinteze;  a te autosupraveghea; a te adapta la solicitarile
noi, problematice.
A doua etapa în definirea conștiintei este reprezentată de reflectiile lui  Henri Ey,
în lucrarea sa "Conștiinta", 1963 [2. p. 31]. Autorul consideră că conștiința este
deschisă atît către obiect, cît și spre subiect. Caracteristica fundamentală a sistemului
conștient este aceea ca el constă în doua compartimente complementare, legate una de
cealaltă, imposibil de conceput una fără cealaltă: conștiinta despre lume și conștiința
despre sine. Prima este genetic decisivă, constiința de sine sau autoconștiința apărînd
ca revers al ei. În timp ce conștiinta despre lume prezintă măsura reală a lucrurilor,
6
conștiinta de sine este condiția necesară a activismului autoreglator, a selectivității și
intervenției creative în mediu. Conștiința despre lume se bazează pe modele sau
imagini ale realității obiective, pe când conștiința de sine se întemeiaza pe modelul
eului și pe trăsăturile personale. Conștiința apare ca  un sistem bine definit, avînd ca
proprietate formele perceptive și reprezentative ale evenimentelor trăite de subiect,
care se desfășoară în prezent.
Ca realizari ale celei de-a treia etape în definirea conștiinței se menționează:
evidențierea caracterului reflexiv al conștiinței (J. Piaget), accentuarea simțirii și
afectivității (Humphrey), sau a intenționalității conștiinței (Pacherie).
M. Zlate definește conștiința ca fiind "o formă supremă de organizare psihică prin
care se realizează integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieții psihice și
care facilitează raportarea/adaptarea continua a individului la mediul natural și social."
[4. p.247]

3.Conceptul conștiinței juridice

Conștiința juridică este una din formele conștiinței sociale care reprezintă
sistemul de idei, teorii, reprezentări, convingeri, sentimente, emoții în care se exprimă
relațiile interumane, grupurilor sociale și a comportamentului uman în sfera de drept.
Conștiința juridică este una din construcțiile teoretice cele mai prioritare și cele
mai complicate întrucît fiecare națiune își are conștiința sa juridică.
Acest concept reflectă nu numai activitatea juridică, comportamntul uman în
sfera dreptului dar participă și la gestionarea relațiilor care necesită o reglementare
juridică.
Conștiința juridică este idea de bază a dreptului. Nu exista sistem de drept fără
ca, înainte, acesta să fie conștientizat în primul rînd de către destinatarii săi. Mai mult,
omul trebuie să participe ca factor conștient la derularea raporturilor de drept, ceea ce
7
îi va permite să acționeze respectînd legea. Numai în aceste conditii se poate menționa
despre ordinea de drept. Conștiința juridică se structureaza pe două platforme: o
componentă raționala și anume ideologia juridică și o componentă psihică – psihologia
juridică [5. p. 29].
Nici o lege, nici un act normativ  nu a fost adoptat înainte de a fi conceput,
înainte de a fi trecut prin conștiința juridică a celor care participă la activitatea
normativă și care sunt purtători ai conștiinței juridice  a societății sau a unui grup
social.
Constiinta juridica cuprinde și sfera realizării dreptului, a aplicării sale, a
formării și înfăptuirii raporturilor juridice create pe baza normelor de drept, a
respectării dreptului.
Conform dictionarului politic termenul ”conştiinţă”  are următoarele
semnificații:
1. Forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realităţii, proprie numai
oamenilor, produs al activităţii creierului uman, sub acţiunea condiţiilor sociale. 
  2. Categorie filozofică opusă categoriei de materie în cadrul problemei
fundamentale a filozofiei (raportul dintre materie şi conştiinţă, respectiv dintre lumea
materială şi lumea ideilor), definită în concepţia materialismului dialectic şi istoric ca
factor secundar, derivat, produs istoric al acestora.
Conștiința are sensuri multiple. De asemenea, se poate considera conștiința prin
opoziție la inconștientul psihanalitic. În acest caz, se admite ca ceea ce contează este
inconștientul însuși, adică un ansamblu de procese care se derulează în creierul
subiectului. Inconștientul corespunde unor operații ale sinelui, care cedează
observațiilor obișnuite ale subiectului, dar care lucrează pentru el, fără participarea sa
subiectivă. De unde ideea că inconștientul este legat de conștient, fiind structurat
precum limbajul. Omul este atunci o ființă aparte, pentru că vorbește.

8
 Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme
juridice, conştiinţa este o dimensiune naturală prin care omul devine ceea ce este şi se
diferenţiază în mod categoric de orice altă formă existenţială. Spre deosebire, omul,
prin conştiinţa sa şi în forma sa supremă, conştiinţa de sine nu se transformă,
ci devine, conform legilor libertăţii.
Se discută în politologie şi filozofie şi de o conştiinţă socială. Conform
studiului, acest concept este o construcţie gnoseologică, a cărei existenţă în plan
teoretic este derivată şi condiţionată de singura formă ontologică a conştiinţei, şi
anume, conştiinţa omului în individualitatea şi personalitatea sa. Este interesant faptul
că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conştiinţa socială ca şi
structură teoretică şi abstract, ci numai conştiinţa individuală legată indisolubil de
persoană.

4. Conștiința și dreptul

Între drept și conștiință există o interdependență bine stabilită. Această legătură

se manifestă atît prin influența conștiinței asupra dreptului cît și vice-versa – a
dreptului asupra conștiinței. Mai întîi de toate această influență se afișează în procesul
formării dreptului și e clar vizibil cel mai mult la etapa lui finală – etapa legiferării. Ea
se rezumă la aceea că anume conștiința juridică generează necesitatea luării anumitor
decizii normative. Semnificația determinată are nivelul conștiinței juridice, culturii
juridice a tuturor subiecților care participă la formarea actelor normative [5. p. 79].
Nu în măsura cea mai mică conștiința juridică influențează și respectarea legilor.
Ca o formă a conștiinței sociale ea are un efect de corectare asupra conștiinței
individuale și în așa fel contribuie la ridicarea nivelului său și apropierea către pubic.
Respectarea cerințelor legii se află în strînsă legătură cu nivelul conștiinței a
întregii societăți și a culturii ei.
9
 Conștiința juridică joacă un rol important și în cazul luării deciziilor de către
autoritățile competente în procesul aplicării normelor legale.
La rîndul său are loc influența dreptului asupra conștiinței juridice. Ea se
manifestă prin faptul că dreptul contribuie la aplicarea în practică în constiința
societății a ideilor progresive de drept, a principiilor și reprezentărilor. Dreptul acordă
influență la formarea conștiinței juridice și în procesul lui de realizare mai ales în
forma lui de aplicare în practică ținînd cont de statul de drept, justiție și umanitate. [5.
p. 90]
Dacă în cazul unei instanțe juridice se comit anumite erori, anarhie, atunci
conștiința determină nemultumire și conduce spre dreptate. În așa fel conștiința
juridică joacă un rol important în procesul legiferării și realizarea normelor de drept.
Deci dreptul, practica juridică contribuie într-o măsură mare la formarea conștiinței a
membrilor societății.

5.Cultura juridică – forma superioară de manifestare a conștiinței juridice

Cultura juridică este nivelul înalt obținut în urma manifestării conștiinței

juridice individuale și colective. Cultura juridică reprezintă o parte importantă a
întregii societăți reflectînd felul de a fi, modul de a gîndi. Ea este creată de însăși
societatea. Progresul în dezvoltarea culturii se manifestă prin valorile morale și
materiale cizelate pe parcursul evoluției societății.
În procesul creerii culturii juridice se atribuie realizările juridice a întregului stat
și modalitatea lui de a interfera prin normele sale cu întregul proces de valori întîlnite
zi de zi în cadrul societății.
Diferite națiuni se află în același moment la diferite trepte de dezvoltare a
culturii sale, inclusiv și a culturii juridice. De aceea cultura juridică este analizată din
punctul de vedere al realizarilor deja bine cunoscute a unei națiuni anumite la un

10
moment dat. Acest fenomen se întîmplă numai și numai în urma conștientizării
adecvate și realiste a principiilor și normelor bine stabilite de instanțele superioare.
Într-o perspectivă mai specializată, „cultura juridică”, a dreptului în general,
cuprinde, într-o evoluție istorică mai mult decît bimilenară, elemente diverse:
reglementări, jurisprudență, teorie ș.a., reunite într-un ansamblu coerent prin
semnificațiile valorilor pe care le exprimă și încearcă să le promoveze și să le
înfăptuiască implicațiile practice. Astfel, este de subliniat că o bună perioadă dreptul a
fost considerat o parte inseparabilă a cunoașterii și reflexiei umane. Mulți dintre marii
filosofi (de la Aristotel la Hegel, de pildă) nu au putut să-și imagineze opera ca
desăvârșită fără a fi elaborat și o doctrină a dreptului și puțini sunt jurisconsulții
reprezentativi care nu au avut preocupări filosofice (cazul lui Cicero numărîndu-se
printre cele ilustrative în acest sens). De altfel, nu ar părea prea exagerată afirmația că
la o anumită epocă dreptul putea fi considerat ”uera philosophia”. După această vârstă
filosofică, dreptul și-a definitivat propria-i cultură juridică, parte componentă a culturii
generale, tot mai diversă, dar și mai interdependentă, constituită dintr-un sistem de
cunoștințe aparținătoare disciplinelor dogmatice, empirice (istoriei și filosofiei) și
filosofice.
În orice caz, dreptul la cultură și cultura juridică reprezintă astăzi repere
primordial ale identității naționale și punți indispensabile în concertul popoarelor într-
o lume globalizată.

6.Conştiinţa juridică în jurisprudenţa europeană

Conştiinţa omului nu trebuie să fie direcţionată prin mijloace administrative, ci

ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi de a-şi exterioriza
gîndul. Libertatea conştiinţei implică şi responsabilitatea morală şi de conştiinţă pentru
gîndurile exprimate. Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în

11
momentul în care ideea sau opinia sunt exprimate, situaţie în care pot leza demnitatea,
sau libertatea de gîndire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau
ordinea de drept, de aceea libertatea conştiinţei este în strînsă legătură cu libertatea de
exprimare, aceasta din urmă reprezentînd tocmai posibilitatea recunoscută omului de
a-şi exterioriza gîndurile. În consecinţă, libertatea conştiinţei are un conţinut complex,
al cărui conţinut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea
de conştiinţă şi libertatea de religie.
Cele trei noţiuni, respectiv: gândirea, conştiinţa şi religia, care formează
obiectul protecţiei art.9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului [1. p. 11], cel
mai important instrument juridic european în această materie, sunt strâns legate între
ele.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a estimat că noţiunea de
convingere filozofică desemnează „ideile fondate pe cunoaştere şi raţionament cu
privire la lume, viaţă şi societate ... pe care o persoană le adoptă şi le aplică în
conformitate cu exigenţele propriei conştiinţe. Aceste idei pot fi descrise, pe scurt, ca
fiind concepţia unei persoane despre viaţă, despre comportamentul omului în societate.
Jurisprudenţa C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de
art.9 [1. p. 11] : a) libertatea individului de a adopta o convingere pe care să o
manifeste; b) libertatea individului de a face sau nu parte dintr-un grup, inclusiv un
cult religios şi de a-l apăra atunci când consideră necesar.
Libertatea conştiinţei impune obligaţia statului de a nu exercita nici un fel de
constrîngere la nivelul conştiinţei individului. Comisia Europeană a arătat că art.9 [1.
p. 11], protejează ceea ce se numeşte „forul interior” al persoanei, adică acele domenii
ale convingerilor strict personale şi actele strîns legate de acestea. Totuşi, acest text nu
protejează orice comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat de
art.9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, în care mai multe viziuni
coexistă în cadrul aceleiaşi populaţii este necesar ca această libertate să fie însoţită de
12
limite care să concilieze interesele diferitelor grupuri şi să asigure respectarea
convingerilor fiecăruia.
Totodată, art.9 al.2 [1. p. 11], prevede posibilele restricţii ale libertăţii de
conştiinţă. În conformitate cu aceste dispoziţii, libertăţile consacrate de art.9 pot forma
obiectul unor restricţii, dacă acestea sunt prevăzute de lege, constituie măsuri necesare
într-o societate democratică şi vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute expres
şi limitativ de Convenţie.
Respectarea condiţiei de proporţionalitate, ca relaţie adecvată între măsurile
restrictive şi scopul legitim urmărit formează obiect de analiză pentru instanţa
internaţională. Desigur, şi în acest caz C.E.D.O. apreciază proporţionalitatea în raport
cu natura dreptului protejat, situaţia de fapt, scopul legitim urmărit, felul şi intensitatea
măsurilor restrictive aplicate, avînd în vedere respectarea principiului pluralismului.
Instanţa de la Strasbourg admite că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce
priveşte ingerinţele în exercitarea acestei libertăţi, dar, puterea acestora nu poate fi
discreţionară. Jurisprudenţa este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertăţii
de conştiinţă în raport de circumstanţele concrete ale cazului şi scopul legitim urmărit.
Principiul proporţionalităţii, aplicat în legătură cu garantarea exercitării
dreptului prevăzut de art.9 [1. p. 11], poate fi încălcat nu numai în situaţia în care
autorităţile naţionale adoptă măsuri restrictive.
În legătură cu garantarea libertăţii de conştiinţă, se poate spune că principiul
proporţionalităţii reprezintă un criteriu esenţial pentru a limita puterea discreţionară a
autorităţilor publice şi pentru eliminarea abuzurilor prin restrîngerea nejustificată a
exerciţiului unui drept protejat de Convenţie.
Conştiinţa este lungul drum, dar singura cale senină a omului către sine, către
sinele său mai adînc, regăsit în personalitatea fiecărui membru al societății.

13
 Concluzii și recomandări:
Conștiința este forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realităţii, proprie
numai oamenilor, produs al activităţii creierului uman, sub acţiunea condiţiilor
sociale. 
Analizînd conceptul de conștiință atît din punct de vedere psihologic cît și
juridic, este de observat că pe ambele paliere are o importanța deosebită în dezvoltarea
armonioasă a fiecărei personalități. În special dacă ținem cont de faptul că fiecare din
noi acționează și interacționează cu alți membri ai societății, nimeni nu trăiește într-o
izolare unul de la altul, atunci e clar vizibil că conștiința interacționează și ea și
contribuie la formarea unei culturi a întregii națiuni, care la rîndul ei mai tîrziu
caracterizează principiile și valorile vieții, respectiv a vieții juridice a națiunii,
comunității anumite.
Din viziunea juridicului, conștiința demonstrează în permanență o reflectare și o
analiză amplă a deciziilor, a hotărîrilor în instanțele de drept, deoarece fiecare organ de
drept trebuie să fie conștient și realist la fiecare etapă și de fiecare dată cînd se fac
anumite concluzii.
Conștiința juridică joacă un rol important în procesul legiferării. Ea este balanța
pe talgerele cărei se află două sau poate și mai multe hotărîri. Este echilibrul decizilor
în urma careia se alege varianta cea mai optimă și mai aproape de adevăr.
Ar fi binevenit faptul ca acest concept să persiste mereu în cadrul statului de
drept și în special în instanțele juridice din țara noastră, dar nu numai de la caz la caz.
Atît organele juridice care iau hotăririle finale cît și inculpații ar fi de dorit să
acționeze adecvat situației create la moment fără anumite evitări și încălcări de lege,
astfel ridicînd nivelul culturii întregii societăți, progresînd moralul și valorile
umanității.

14
 Bibliografie:

1. Convenția europeană a drepturilor omului, 31p.

2. Ey H. Conștiința, București, ed. științifică și enciclopedică, 1983, traducere din
franceza de Dinu Grama, Presses Universitaires de France,1963, p. 310.
3. Pavelcu V. Conştiinţă şi inconştient : interpretări şi precizări, Iași,
ed.TipoMoldova, 2011. p. 225.
4. Zlate M. Introducere în psihologie, ed. Polirom, laşi, 2000, 416 p.
5. Высоких Ю.В. Генетические истоки правосознания // Вестник Южно-
Уральского государственного университета. Серия «Право». — 2006. — №
13(68). — 289 с.
6. Общая теория права / Под ред. Пиголкина А.С.. — М.: Изд-во МГТУ им.
Н.Э. Баумана, 1998. — 384 с.
7. R. Lickert. A Technique for the Measurement of Attitudes. Arch. Psychol., vol
7, no 140, 1932. 54 p.
8. Watson, John B. Behaviorism (revised edition). University of Chicago Press,
1930. 260 p.

15