APTITUDINILE

Modalităţi de definire a aptitudinilor

De-a lungul evoluţiei psihologiei şi corelate cu dezvoltarea socială, generală au existat
diverse încercări de a defini aptitudinile, ca latură instrumentală a personalităţii.
Astfel, Sillamy (1995) defineşte aptitudinea ca: “dispoziţie naturală şi dobândită de a
efectua anumite sarcini”.
Denumirea acestei dimensiuni a personalităţii umane este extrem de diversă şi, dacă ne
referim la limba română (aptitudine, capacitate, abilitate etc.), dar şi dacă ne referim la alte
limbi de circulaţie internaţională. Aşa, de exemplu, avem în limba engleză aptitude, ability,
capacity etc., termeni pe care îi regăsim şi în limba franceză, italiană şi altele. Aceste aspecte,
ne demonstrează, odată în plus, importanţa generală a laturii instrumentale a personalităţii,
atât din punct de vedere teoretic şi explicativ, cât şi din punct de vedere aplicativ şi adaptativ.
Cuvântul aptitudine vine din limba latină şi are sensul apt de (aptus), fiind considerat
de strămoşii noştri ca dispoziţie nativă sau dobândită pentru ceva.
Diferenţele dintre oameni, în ceea ce priveşte eficienţa şi orientarea pe un domeniu de
activitate, pun în evidenţă, în fapt, problematica aptitudinilor, atât sub aspectul activităţii de
orientare profesională, cât şi sub cel al randamentului la locul de muncă.
Pe parcursul evoluţiei psihologiei şi în contextul dezvoltării sociale generale
(psihologia a trbuit şi a căutat să răspundă unor imperative ale acestei dezvoltări, una din
aceste cerinţe fiind şi măsurarea aptitudinilor şi orientarea şcolară şi profesională pe linia
eficientizării procesului educativ şi productiv-creativ) problematica aptitudinilor, ca latură
instrumentală a personalităţii a fost abordată extrem de divers, funcţie de viziunea generală
asupra psihologiei, funcţie de filozofia de viaţă, specifice autorilor în domeniu.
De la poziţii care nici nu amintesc de aptitudini, considerându-le deprinderi, priceperi
sau înclinaţii până la poziţii care construiesc toată psihologia şi psihicul din perspectiva
aptitudinală, există o serie de păreri, fiecare din ele tinzând să epuizeze şi să explice acest
aspect, dar, fiecare din ele, pierzând câte ceva din complexitatea acestei structuri, extrem de
importante în constituirea, manifestarea şi valorizarea personalităţii. Prezentăm în continuare
mai multe luări de poziţii, pentru a ne forma o viziune, mai complexă şi mai realistă şi, în
acelaşi timp, documentată, privind acest aspect al personalităţii.
Astfel, Claperédè (1973) afirmă că, aptitudinea este ceea ce permite diferenţierea
indivizilor atunci când, la o educaţie egală, îi privim din unghiul randamentului. Conform,
părerii acestuia, orice proces, funcţie sau infrastructură a psihicului, privită din perspectiva
randamentului, poate fi considerată aptitudine.
Pieron (1952) defineşte aptitudinea ca pe o condiţie înnăscută de a fi eficient în
realizarea unei capacităţi. Scoate în evidenţă pe de-o parte aspectul congenital al acestei
structuri psihice, dar şi cel de antrenament de educaţie, care poate pune în valoare această
condiţie, ca ea să devină o reală capacitate, care să permită persoanei optimizarea adaptării.
Roşca (1976) afirmă că “aptitudinile reprezintă însuşiri psihice şi fizice, relativ
stabile, care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activitate.” Autorul
scoate în evidenţă caracteristica de relativă stabilitate a aptitudinilor, caracterul lor de
substructuri ale personalităţii, care se manifestă, mai ales în activitate, apropiindu-se de ceea
ce, în mod real, trebuie să înţelegem prin aceste părţi, componente ale psihicului.
Complexitatea aptitudinilor ca structuri instrumentale ale personalităţii se datorează
participării la realizarea lor a substructurilor intelectului, afectivităţii, motivaţiei, voinţei,
manualităţii etc. Astfel, ele ajung să medieze eficienţa adaptativă a personalităţii, valoarea ei
practică, productivă şi creativă.
 Pornind de la aspectul randamentului personalităţii, Mitrofan (1988) prezintă
aptitudinile ca formaţiuni complexe la nivelul personalităţii care “facilitează un
comportament eficient al individului, în cadrul activităţii.”
Zlate (2000) defineşte aptitudinile ca fiind un complex de procese şi însuşiri
psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes
a anumitor activităţi evidenţiind atât aspectul de diferenţiere interumană, cât şi cele de
performanţă şi eficienţă şi nu în ultimul rând caracteristica lor de structură de
personalitate. În încercarea de a aduce mai multă precizie în definirea aptitudinilor, autorul,
citat mai sus, afirmă că, pentru ca o însuşire psihică să fie considerată aptitudine, ea trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
 să fie individuală, să aibă puterea de a diferenţia în planul randamentului
activităţii;
 să asigure efectiv finalitatea activităţii;
 să mijlocească atingerea unor niveluri calitativ superioare în activitate;
 să fie cât mai operaţionale şi eficiente.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi Oprescu (2001), definind aptitudinile ca “sisteme
operaţionale superior dezvoltate care mijlocesc performanţe superioare, supramedii în
activitate”, sisteme constând din însuşiri psihice, “condiţii interne constând într-un sistem
organic integrat al comportamentelor senzorio-motorii, cognitive, afectiv-motivaţionale şi
voliţionale.”

Natura aptitudinilor
Aşa cum am văzut, unii autori pun accent, mai ales, pe natura înnăscută a aptitudinilor,
alţii, mai mult pe aspectul de elaborare şi formare a acestora prin exerciţiu. Unii dintre ei
consideră, mai ales aspectul procesual, de desfăşurare, de operare, alţii mai mult pe finalitatea
acestuia, pe performanţa şi eficienţa lui, atunci când abordează problema aptitudinilor.
Astfel, Zörgö şi Roşca (1976) afirmă clar că, individul nu se naşte cu aptitudinile gata
formate. Sunt date ereditar, doar anumite potenţialităţi în dezvoltarea superioară a proceselor
şi funcţiilor cognitive (mai ales a gândirii), afectiv-motivaţionale şi de voinţă. Numai prin
influenţele specifice menţinute şi orientate, pe direcţia dezvoltării lor, aceste disponibilităţi
pot deveni aptitudini.
Neveanu (1978), referitor la acest aspect, consideră că, aptitudinile sunt sisteme
operaţionale stabilizate, superior dezvoltate, formate în contextul procesului dezvoltării prin
fructificarea şi exersarea disponibilităţilor ereditare.
Putem afirma că aptitudinile sunt, în general, rezultatul fructificării, în aceeaşi măsură
a aspectelor moştenite şi a celor dobândite. Desigur, există persoane la care, pentru a ajunge la
un rezultat supramediu, este nevoie de mai multă exersare, de un efort de voinţă mai mare.
Pentru că, în acest sens nu sunt multe cercetări, presupunem că, în aceste cazuri, dispoziţia
genetică este ceva mai slabă şi de aceea, eficientizarea aptitudinii necesită mai mult exerciţiu.
Există şi persoane care, pentru un rezultat supramediu, fac un efort de exersare şi
executare minim, persoane la care bănuim că ponderea disponibilităţilor native este mai mare.
Atunci când vorbim de o eficienţă foarte ridicată, vorbim, de fapt, de talente ca structuri
instrumentale de o valoare deosebită pentru personalitate.
Că aptitudinile au o procesualitate, nu încape discuţie. Ele sunt structuri operaţionale,
formate din procese psihice de cunoaştere (gândire, memorie, imaginaţie), afective, volitive
etc. Pot fi făcute aprecieri, chiar şi cu privire la ponderea unora sau altora dintre aceste
procese în structura aptitudinilor.
Deseori, întâlnim elevi, studenţi cu randament, relativ egal în învăţare, dar cu structuri
diferite de inteligenţă, ca aptitudine generală implicată în acest tip de activitate.
 Unii, pot fi intuitivi-practici, alţii predominant teoretici. Unii potenţează aptitudinile
prin calităţi afective, motivaţionale, caracteriale etc., alţii, prin calităţile proceselor de
cunoaştere implicate în acestea.
Aşa cum aminteam mai sus, aptitudinile se dezvoltă ca structuri operaţionale, în cadrul
mai general al dezvoltării psihice. Se dezvoltă simultan şi în strânsă legătură cu celelalte
structuri ale personalităţii, iar condiţiile interne, ca şi cele externe, de educaţie sunt cele ce
modelează premisele transmise ereditar (Pufan, 1978), astfel, acestea pot să rămână simple
premise, să nu se realizeze, efectiv. Tot adevărat este că, acolo unde premisele lipsesc sau
unde acestea sunt precare ca disponibilităţi, oricâte condiţii interne am încerca să creăm şi
oricât am exersa nu putem realiza reale aptitudini.
Prin urmare, am putea afirma că, aptitudinile sunt structuri complexe de personalitate,
formate de educaţie, fructificând condiţiile de mediu şi premisele înnăscute, fiecare din aceşti
factori având aceeaşi pondere şi acelaşi rol ca şi în procesul dezvoltării psihice, în general.
Aptitudinile sunt structuri operaţionale sintetice, complexe prin care personalitatea se
manifestă, se exprimă şi se valorizează productiv, creativ şi, în ultimă instanţă, adaptativ.

Tipuri de aptitudini
Studiind aptitudinile, s-a observat că ele pot fi categorisite după anumite criterii, dintre
care, cele mai uzuale sunt: complexitatea, gradul de operaţionalitate sau de aplicativitate,
natura proceselor psihice implicate predominant în realizarea lor etc.
După gradul de complexitate, găsim două mari categorii de aptitudini:
 simple, având implicate în ele operaţii singulare, care pot fi considerate însuşiri,
caracteristici de personalitate, dar care nu pot ridica la un înalt nivel calitativ
prestaţia personalităţii (exemplu, acuitatea vizuală sau auditivă, reactualizarea
rapidă a imaginilor sau ideilor);
 complexe, exprimând calităţile superioare ale mai multor structuri operaţionale
(multioperaţionale) şi având, drept câmp de exersare, de manifestare şi realizare a
performanţei activităţi şi nu simple operaţii.
Morgan consideră că, din acest punct de vedere, există atâtea tipuri de aptitudini
complexe, câte tipuri de activităţi are omul (exemplu aptitudini tehnice, sportive, muzicale,
matematice; aptitudini de învăţare, productive, creative etc.).
După gradul de operativitate întâlnim aptitudini:
 generale, cele care cuprind structuri complexe şi elastice de procesare şi funcţii cu
manifestări originale, aşa încât se pot aplica mai multor domenii de activitate;
aptitudinea generală cea mai cunoscută este inteligenţa;
 speciale orientate pe un domeniu restrâns de activitate, dar participând alături de
alte aptitudini speciale la consolidarea şi realizarea celor generale (exemplu,
aptitudinea muzicală este mai generală cuprinzând alte câteva speciale: auz
muzical, memorie muzicală a sunetelor, promptitudinea şi fidelitatea redării,
aptitudinea componistică etc.).
După natura proceselor implicate în realizarea lor, avem aptitudini: senzoriale,
mnezice, imaginative, volitive etc. sau dacă adăugăm şi criteriul anterior, putem întâlni:
 aptitudini intelectuale ce mijlocesc performanţe în activităţi în care se cere efortul
proceselor psihice de cunoaştere, activităţi cum ar fi cele de învăţare, creaţie etc.;
 aptitudini motrice (psiho-motrice) ce permit performanţă în domeniile sportive, de
producţie etc. şi în care se manifestă cu precădere aptitudini mai simple,
uniprocesuale, cum ar fi: coordonarea motorie, rapiditatea mişcărilor şi reacţiilor,
percepţii şi reprezentări vizual-spaţiale, kinestezice etc.
 Dintre aptitudinile generale şi cu valoare adaptativă deosebită pentru om, inteligenţa
este una dintre cele mai cunoscute şi, în acelaşi timp, discutate, pentru că ea are un rol
dominant între instrumentele personalităţii.
Dacă inteligenţa este cea mai generală şi eficientă aptitudine, aplicabilă la toate
domeniile existenţei, se poate pune problema, dacă nu cumva ea este, în aceeaşi măsură, o
structură aptitudinală mai complexă decât celelalte, conţinând factori diferiţi, dar organic
interrelaţionaţi care să-i permită o asemenea întindere şi un asemenea randament. Dacă ne
gândim doar la modelul plurifuncţional al gândirii introdus de Guilford (1967) având în
vedere că, gândirea este procesul psihic central, fundamental al inteligenţei, deja începem să
acceptăm această idee.
În urma corelaţiilor între numeroase teste verbale şi de performanţă. Spearman (1904)
elaborează teoria inteligenţei conţinând doi mari factori:
 factorul g, factor intelectual, general, comun tuturor persoanelor examinate şi, prin
urmare, factor fundamental, pentru că este acelaşi şi pentru că este prezent în toate
structurile de inteligenţă;
 factorul s, specific, diferenţiator, specific inteligenţei fiecărui subiect.
Primul factor - factorul g - explică, după părerea lui Spearman, corelaţia ridicată între
aptitudinile care se bazează pe inteligenţă, deşi, aparent, ele sunt diferite. Factorul g este cel
care mijloceşte, cel puţin parţial, eficienţa acestor aptitudini. De asemenea, factorul g este cel
care explică flexibilitatea şi volumul aplicativ al inteligenţei la activităţi mai puţin sau mai
mult diferite.
Thurstone (1930), în urma unui demers şi mai elaborat, analiza factorială a 57 de teste
verbale şi neverbale, găseşte 8 factori primari ai inteligenţei (un fel de aptitudini, mai speciale
şi specializate, ce constituie împreună inteligenţa generală):
 factorul numeric – aptitudinea numerică;
 fluiditate verbală – limbaj cursiv, coerent;
 memorie asociativă – capacitate mnezică logică;
 raţionamentul inductiv;
 raţionamentul deductiv;
 rapiditatea perceptuală;
 reprezentarea spaţială;
 imaginaţia.
Spearman susţine că, inteligenţa este capacitatea de a vedea dependenţe deci, de a
decela relaţiile cauzale şi determinative dintre obiecte, fenomene, evenimente etc.
Ebbinghaus afirmă că, inteligenţa este capacitatea de a pune la un loc o multitudine de
impresii simultane şi independente şi a face din ele un tot semnificativ, orientat, de a sintetiza,
de a ordona, organiza şi a da semnificaţii informaţiilor.
Woodrow consideră că inteligenţa este capacitatea de a dobândi o altă capacitate,
scoţând în evidenţă aspectul de uşurinţă în învăţare şi înţelegere, de utilizare a informaţiilor
vechi în însuşirea celor noi.
Stern defineşte inteligenţa ca aptitudine generală a individului de a-şi adapta gândirea
la noi situaţii de viaţă, ca reorientare şi adaptare la noi situaţii şi probleme, inteligenţa
reprezentând flexibilitatea şi adaptabilitatea.
Comte susţine că inteligenţa este aptitudinea de modificare a conduitei după
împrejurări, evidenţiind adaptabilitatea, reglajul comportamentului şi acordul cu norma
socială.
Goddard afirmă că inteligenţa este capacitatea de a utiliza cunoştinţele în rezolvarea
problemelor şi în anticiparea lor, eficientizarea în utilizarea informaţiilor, în rezolvarea de
probleme, în previziune şi în adaptare.
 Piaget consideră inteligenţa ca formă superioară de echilibru realizată prin asimilarea
informaţiilor, structurarea de mecanisme operative care sunt mobile şi reversibile ce permit
adaptarea comportamentului (variabil şi suplu) situaţiilor de viaţă complexe şi variabile.
Binet afirmă că inteligenţa este aptitudinea pentru abstracţii, aptitudinea de adaptare
prin restructurare şi aplicarea informaţiilor la situaţii noi.
Inteligenţa, normal sau superior dezvoltată, poate compensa (suplini), în mare măsură,
diverse situaţii de deficienţă. De exemplu, deficienţii senzoriali de auz sau văz sau deficienţii
motrici, pot avea performanţe sensibil egale cu ale normalilor, dacă au un nivel intelectual,
relativ egal.
Privită dintr-o altă perspectivă, inteligenţa condiţionează atât organizarea,
operaţionalizarea şi conducerea unei activităţi productive, cât şi a uneia de învăţare sau
creative. Chiar şi un săpător de şanţuri cu inteligenţă ridicată ( muncă, prin excelenţă simplă,
brută şi care nu cere prea multă inteligenţă) poate fi mai eficient (planifică, verifică,
evaluează, conduce), decât unul cu intelect slab, care poate greşi în fazele de planificare sau
de conducere, reluând activitatea şi cheltuind mult mai multă energie decât primul. Această
relaţie de condiţionare este cu atât mai evidentă cu cât activitatea este mai complexă şi se
adresează cu precădere structurilor instrumentale şi operative ale intelectului.

Măsurarea aptitudinilor
Evaluarea nivelului de dezvoltare al aptitudinilor la un anume subiect şi la un anume
moment este posibilă prin diverse metode, cum ar fi:
 analiza produselor activităţii: compuneri, modelaj, desene, creaţii diverse;
 metoda experimentală - evidenţierea efectivă în laborator a unor capacităţi;
 observarea şi studiul longitudinal – observarea repetată a persoanei în timpul
desfăşurării unor activităţi;
 testele psihologice de aptitudini – ca metode standardizate şi cu putere de
diagnostic şi care nu permit doar diferenţierea subiecţilor (aşa cum se poate realiza
şi cu metodele de mai sus), ci şi raportarea la un etalon – la un nivel considerat
normal sau mediu.
Evaluarea aptitudinilor are şi un scop şi o finalitate social-economică pentru că
permite, prin evidenţierea capacităţilor persoanei, plasarea acesteia la locul potrivit în sistemul
productiv sau social în care este angrenată.
Au fost concepute, etaloane (şi sunt reetalonate din timp în timp) o serie de probe, de
teste (folosite sub forma bateriilor de teste, pentru că testează mai multe componente ale
aptitudinii) pentru diverse domenii de activitate.
De exemplu în transporturi (auto, căi ferate, navale, aeronavale etc.) există laboratoare
dotate cu aparatură, teste şi personal calificat, fapt ce permite, nu numai, depistarea
aptitudinilor în acest domeniu, ci şi starea psihică curentă, eficienţa efectivă la locul de muncă
şi, evident, orice scădere a acestor parametrii, toate aceste aspecte vizând siguranţa circulaţiei.
La fel ar trebui organizate, asemenea servicii adaptate altor ramuri economico-sociale, aşa
cum ar fi industria, educaţia, asistenţa sanitară etc. În domeniul educaţiei, în şcoală, se
impune organizarea rapidă a unei activităţi de examinare şi depistare aptitudinală la elevi,
pentru că:
 în acest mediu şi la aceste vârste pot fi evidenţiate aptitudini în formare şi se poate
interveni oportun optimizând procesul educaţiei, în vederea abilitării la un nivel
superior a elevilor, fructificând la maximum plasticitatea şi capacitatea de învăţare
specifice;
  se poate face orientarea şcolară şi profesională, mult mai “fiziologic”, normal, fără
a contraria dezvoltarea normală a copilului, opţiunea lui sau a familiei lui privind
abordarea unui domeniu şi a unei forme de profesionalizare;
 s-ar putea contribui la realizarea unui învăţământ mai firesc, mai sănătos, mai
individualizat şi care să răspundă, în acelaşi timp, comenzii sociale.

Aptitudini şi talente
Combinarea originală a aptitudinilor care asigură posibilitatea înfăptuirii creatoare a
unei activităţi se numeşte talent.
Talentul, ca structură operaţională deosebit de complexă dă valoare instrumentală
superioară personalităţii pe de o parte nivelului deosebit de ridicat de eficienţă şi performanţă,
iar pe de altă parte originalităţii şi creativităţii activităţilor.
Nivelul şi mai ridicat de performanţă şi creativitate este geniul. În acest caz, valorile
create sunt deosebite, sunt universale rezistând timpului şi fiind reale momente de impuls, de
progres social-economic. Uneori, asemenea creaţii constituie adevărate puncte de cotitură în
evoluţia ştiinţei, tehnicii şi vieţii economico-sociale. Amintim, în acest sens, descoperirea
electricităţii sau a motorului cu abur, descoperiri care, în timp foarte scurt au produs efecte
evolutive foarte mari, descoperiri cu adevărat geniale ce evidenţiază o dimensiune şi o
caracteristică manifestă a psihicului uman şi anume creativitatea, în aceste cazuri, amintite
mai sus, creativitate de nivel superior.

Aptitudinile şi valoarea personalităţii

Condiţionând un nivel performant de realizare a activităţii, aptitudinile plasează
oamenii, prin rezultatele muncii productive şi creative, prin originalitatea manifestărilor lor
atitudinale şi comportamentale, pe diverse poziţii în ierarhia socială.
Există, funcţie de perioada istorică şi socială, profesii (şi deci aptitudini specifice
acestora) mai căutate. Cei care activează în aceste domenii sunt mai puternic valorizaţi social.
De exemplu: în ultimii ani, la noi economiştii, juriştii, dar mai ales informaticienii au găsit
slujbe mai uşor şi mai bine plătite. Indiferent de perioada social-istorică, indiferent de
profesie, în anumite limite, realizarea la un înalt nivel de performanţă a unei profesii şi a unui
tip de activitate, asigură poziţia socială a persoanei, asigură valoarea ei din punct de vedere
economic, din punct de vedere al rolului şi statutului social.

CARACTERUL
Conceptul de caracter
Cuvântul caracter vine din limba greacă şi are semnificaţia de pecete, tipar, semn,
particularitate şi a rămas, în culturile europene (şi a celor cu bază de plecare în ele) cu
semnificaţia psihologică de ansamblu de trăsături psihice esenţiale specifice profilului psiho-
moral, atitudinal şi comportamental al persoanei.
 Conceptul de caracter este unul la fel de controversat şi de greu de definit ca şi
celelalte două concepte (temperamentul şi aptitudinile) care sunt, la rândul lor (laturi ale
personalităţii) componente ale personalităţii.
Pentru a evidenţia cele afirmate mai sus şi, totodată pentru a puncta multitudinea de
moduri de definire, ca şi complexitatea caracterului, prezentăm opiniile mai multor autori în
domeniul psihologiei.
Pentru Roback caracterul este inhibiţia impulsurilor instinctelor, iar pentru Dougall
organizarea instinctelor, în sentimente superioare. Autorii citaţi scot în evidenţă rolul de
mecanism superior, de reglaj al caracterului care, ca structură superioară, ia sub control forţa
instinctelor.
Paulhan consideră caracterul ca o formă “particulară a activităţii mentale scoţând în
evidenţă faptul că acesta este o parte a psihicului, una specială prin rolul său reglator.
Kovalev şi Miasiscev pun accentul pe aspectul diferenţiator şi personalizant al
caracterului, definindu-l ca fiind tot ceea ce este propriu unui om ca trăsături psihice şi îl
deosebesc de alţii.
Eysenck (1952) se opreşte mai ales asupra aspectelor de individualizare, durabilitate şi
constanţă definind caracterul ca pe un set de particularităţi psihice individuale, esenţiale şi
durabile care determină un mod constant de manifestare.
Neveanu (1993) vede în caracter “modelul propriu de se comporta în activitate şi
relaţii sociale” ale omului “fizionomia spirituală a subiectului”. În sens restrâns şi specific,
caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe care le întreţine subiectul cu
lumea şi valorile după care el se conduce. De aceea, consideră, pe bună dreptate, caracterul ca
latură valoric-relaţională şi reglatorie a personalităţii.
Definiţie: caracterul este deci, un set de însuşiri şi trăsături psihice generale care se
manifestă prin atitudini, principii, convingeri, sentimente, aspiraţii, acte de voinţă etc., ce
dau specificitate, stabilitate, consistenţă şi valoare adaptativă activităţii şi comportamentului
uman. Caracterul este o structură armonioasă unică pentru fiecare om. Aspectul de unicitate
este dat de modul original de dezvoltare a fiecărei componente, de ponderea acestora în
structura caracterului şi de modul specific, original de relaţionare al acestor componente.

Natura şi structura caracterului

În general, se acceptă ideea naturii complexe a caracterului ca “o formaţiune la
structurarea căreia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare,
convingerile morale, aspiraţiile şi idealul” (Neveanu, 1993). Necesitatea de sistematizare a
impus împărţirea conţinutului caracterului în două mari categorii de factori: atitudinali şi
relaţionali.
Atitudinile sunt moduri, relativ stabile, de raportare la aspecte ale existenţei. De
exemplu: atitudinea de respect faţă de oameni, atitudinea de toleranţă faţă de unele greşeli ale
acestora, corectitudinea, cinstea sunt asemenea moduri de raportare faţă de oameni, de avutul
lor etc.
Ele sunt, în acelaşi timp, judecăţi evaluative despre acest aspect (este bine, este frumos
sau este avantajos să fiu corect), trăiri emoţionale (dacă se alege varianta dorită, se trăieşte
sentimentul de satisfacţie), motivaţie (interesul, trebuinţa de a adopta sau nu această poziţie),
convingere (judecată evaluativă internalizată, principiu de comportament internalizat, devenit
componentă a caracterului) şi mecanism şi deprindere de autoreglare voluntară (trebuie să
fac asta chiar dacă în această situaţie mi-ar place să fac altfel).
Întotdeauna atitudinile se formează în cadrul relaţiilor sociale, în jurul unor valori sau
norme sociale general-acceptate şi funcţie de poziţia subiectului, ele se pot manifesta:
 pozitiv, în sensul respectării lor – prosocial;
 negativ, în sensul încălcării lor – antisocial.
 Prin urmare, atunci când caracterizăm o persoană, utilizăm una din laturile duale ale
fiecărei atitudini: cinstit-necinstit; corect-incorect; tolerant-intolerant etc., pe care o
considerăm trăsătură de caracter.
Dacă în structura caracterului predomină atitudinile negative, atunci acesta orientează
personalitatea şi comportamentul în acelaşi sens negativ şi invers.
Se ştie că, toate componentele caracterului, procesele şi funcţiile psihice amintite mai
sus (cunoaşterea, afectivitatea, motivaţia, voinţa etc.) se produc la nivelul conştiinţei. Pentru
că prin acţiunea lor aici, definesc persoana, din punct de vedere moral, există tendinţa de a
considera caracterul drept conştiinţă morală sau, cel puţin, depozitarul acesteia.
Ca structură de personalitate, predominant formată, prin educaţie şi condiţionată de
mediul social, caracterul se dezvoltă diferenţiat de la persoană la persoană, devenind criteriu
major de diferenţiere inter-umană. Considerăm mai importante trei aspecte diferenţiatoare, în
ceea ce priveşte dezvoltarea, structura şi conţinutul acestuia şi eficienţa reglatorie a
caracterului.
Primul aspect este cel legat de dezvoltarea şi ponderea fiecărei componente, în cadrul
structurii, astfel:
 componenta de cunoaştere este condiţie de bază în acumularea, prelucrarea şi
stocarea informaţiilor legate de norma socială şi de seturile de răspunsuri posibile;
finalitatea ei este judecata morală (sau judecata cu privire la aspectele social-civice
în ansamblu); ea asigură înţelegerea situaţiilor social-morale şi civice şi evaluarea
lor corectă, doar atunci când este normal dezvoltată (dovadă sunt situaţiile
persoanelor cu întârziere mintală sau a celor carenţate educaţional, unde percepţia,
reprezentarea, gândirea, memoria şi imaginaţia sunt atât de precare, încât aceştia
nu înţeleg marea majoritate a principiilor social-morale şi, cu atât mai puţin situaţii
complexe, cum sunt dilemele morale);
 componenta afectiv-motivaţională a cărei funcţie (şi finalitate în acelaşi timp) este
constituirea ataşamentului afectiv faţă de norme şi a motivaţiei de a alege seturile
specifice de răspuns (specifice individului); dacă această componentă este imatură,
neevoluată, amplă, imposibil sau greu de controlat de către voinţă (voinţa este
sigura structură a caracterului ce poate controla afectivitatea şi motivaţia) şi dacă
predomină în structura caracterului, atunci avem un caracter dominat de emoţii şi
trebuinţe hedoniste; persoana caută să aleagă din seturile de răspuns oferite de
cunoaştere, pe cele mai simple, pe cele uzuale, pe cele care tind să recreeze
echilibrul emoţional, adesea, pe cele plăcute; orientarea, direcţia pe care o imprimă
caracterului şi personalităţii este rezultatul aproape exclusiv al rezonanţei
emoţionale şi foarte puţin sau de loc al raţiunii; doar acolo unde există convingeri,
putem vorbi de o formă superioară de control, dar, în aceste situaţii ne apropiem de
un mod de structurare mai complex a caracterului, cu evaluări moral-etice
complexe şi alegeri funcţie de acestea;
 componenta voluntară care are rolul de a interveni reglatoriu, de a impune
alegerea răspunsurilor dictate de raţiune, mai ales acolo unde ele intră în conflict
de rezonanţă emoţională; de exemplu: judecarea, de către Solomon a celor două
femei ce-şi revendicau copilul; mama adevărată renunţă la copil, sub ameninţarea
că, acesta va fi tăiat în două părţi şi fiecare din ele va primi jumătate; ea a reuşit să-
şi impună, voluntar (şi să-şi controleze sentimentele, deosebit de puternice, iubirea
pentru fiul ei) şi să aleagă soluţia raţiunii – decât să fie omorât mai bine să trăiască,
chiar dacă acest fapt înseamnă despărţirea; desigur, cu cât această componentă este
mai dezvoltată, cu atât valoarea reglatorie a caracterului creşte, mai ales, acolo
unde trebuiesc abordate conduite sau activităţi neplăcute; trebuie să precizăm că,
nici exagerările pe această direcţie nu sunt bune, pentru că ar duce la un caracter,
 ce operează şi reglează prea rigid, rece şi exact, ori, se ştie că viaţa impune, prin
specificul şi multitudinea situaţiilor pe care le oferă un mod de autoreglare şi
adaptare suplu, cu o anumită elasticitate care să permită alegerea celor mai bune
răspunsuri, a celor mai adecvate situaţiei; prin demersul său acţional (una din
componentele actului voluntar este punerea în practică a hotărârii) şi prin calitatea
sa numită perseverenţă, voinţa asigură finalitatea activităţii şi este considerată de
mulţi autori, ca latură efectorie a caracterului (Oprescu, 2001) finalitatea ei fiind
dată de deprinderile de conduită morală, deprinderile de proiectare, conducere şi
orientare a activităţilor, mai ales a celor grele şi neplăcute.
Cel de-al doilea aspect şi criteriu valoric şi de diferenţiere, este cel al volumului,
complexităţii şi importanţei sociale a conţinutului caracterului. Am amintit mai sus că,
principalele substructuri ale caracterului sunt atitudinile, valorile sociale faţă de care se
formează acestea, deprinderile şi schemele de conduită şi de acţiune în conformitate cu ele.
Cu cât cuprinde mai multe şi mai diverse asemenea valori, atitudini şi deprinderi,
caracterul este mai dezvoltat, mai bogat, mai complex şi cu disponibilităţi mai diversificate şi
eficiente de adaptare. Astfel, valorile fundamentale, pentru om, se consideră a fi cele legate de
viaţă şi sensul vieţii, de om (sine însuşi) şi societate, de muncă şi creaţie, de bunurile
materiale proprii şi ale altora (de proprietate) etc., cele care dau sens, energie, formă şi
finalitate existenţei umane.
Ca poziţie faţă de aceste valori (şi faţă de multe altele) s-au format o serie de atitudini,
dintre care, prezentăm în continuare pe cele ce ni se par mai importante, ca nucleu stabil al
caracterului.
Atitudinea faţă de viaţă, faţă de tot ce este viu, este extrem de importantă fiind bază
pentru formarea altor atitudini şi, mai ales, bază privind orientarea persoanei pro sau contra
acestei valori supreme, pro sau contra mediului în care trăieşte (se naşte şi se întăreşte ideea
ocrotirii tuturor speciilor, nu numai a celei umane, biosistemele fiind multideterminate),
având orientare prezervativă sau distructivă asupra echilibrului biologic al mediului de viaţă.
Cunoaştem tot mai multe aspecte ale acţiunii distructive ale omului asupra materiei vii şi
efectul lor pentru om.
Atitudinea faţă de sine, faţă de om şi societate derivă din cea precedentă, omul fiind şi
el fiinţă în mediul natural-biologic în care trăieşte. Dacă toţi oamenii ar avea bine structurată o
asemenea atitudine, atunci, din gama de acţiuni sau conduite ce se repercutează asupra
omului, s-ar reduce substanţial cele ce-l dezonorează, devalorizează sau anihilează:
exploatare, abuzare, agresare, distrugere. Atunci ar fi potenţate toate cele cu orientare pozitivă
(care, din fericire, încă sunt dominante pe ansamblul societăţii) şi s-ar evidenţia conduite de
toleranţă, înţelegere şi acceptare a diferenţelor, respectare a demnităţii şi libertăţilor omului,
ocrotire, apărare şi ajutorare a acestuia. S-ar putea întări conduitele altruiste, interesele în
acţiunile care vizează grupul şi nu numai individul, viitorul şi bunăstarea socială.
Atitudinea faţă de muncă, în calitatea ei de principală formă de activitate, ce asigură
resursele privind conservarea persoanei şi a grupului social, bunăstarea socială, procesul
socio-economic, realizarea unor bunuri cu valoare de referinţă, componente ale patrimoniului
istoric, artistic-creativ (monumente, opere de artă, descoperiri ştiinţifice). Cu cât această
atitudine este mai prezentă şi mai puternică, ea asigură eficienţa persoanei şi grupului social,
cu condiţia să fie orientată pozitiv. În cazul adoptării unei atitudini opuse faţă de muncă, în
mod automat persoana (sau grupul social) se orientează pe alegerea altor comportamente sau
activităţi, în vederea câştigării suportului economic, activităţi şi comportamente necinstite, în
care încalcă legea, cum ar fi: furtul, înşelătoria, delapidarea sau, în formele pasive, cerşitul
etc. Desigur, pornind de la aceste considerente se formează şi o atitudine specifică faţă de
proprietate.
 Atitudinea faţă de proprietate, de bunurile dobândite prin muncă, poate să fie pozitivă,
în sensul respectării, ocrotirii şi păstrării acesteia. Aşa s-a ajuns ca, prin lege, să fie stipulate
aceste imperative. Proprietatea ar trebui să fie garantată prin lege, ea dovedindu-se a fi unul
din cei mai activi şi propulsivi stimuli pe linia propriei creşteri şi dezvoltări. Ori creşterea, în
limite şi prin metode fireşti, a proprietăţii individuale determină acumulări şi dezvoltări la
nivel social-economic.
De altfel, este demonstrată, deja, forţa reglatoare a acestei atitudini, care, atunci când
intră în conflict, cu atitudini şi comportamente opuse generează certuri, scandaluri, chiar
conflicte sociale mai mari. Când unii, de regulă, muncesc şi produc, iar alţii fură şi distrug
este limpede că vor reacţiona (chiar şi de manieră agresivă) împotriva celor din urmă.
Ultimul aspect, al treilea, diferenţiază caracterul prin forţa şi eficienţa capacităţilor lui
reglative (forţa propulsivă, rezistenţa în timp –perseverenţa şi consecvenţa, diversitatea şi
multitudinea seturilor de răspuns, plasticitatea şi concordanţa acestor răspunsuri). În acest
sens, cei mai mulţi autori invocă drept argumente, unele trăsături, particularitate sau calităţi
ale caracterului, cum ar fi:
 unitatea şi statornicia (stabilitatea) caracterului ca trăsătură privind legătura
strânsă dintre toate componentele acestuia, echilibrul şi interdependenţa acestor
substructuri, ce se evidenţiază psihocomportamental, prin evaluări complexe şi
corecte, alegeri optime şi relativ constante, statornice a seturilor de răspuns.
Unitatea caracterului este condiţionată de unitatea concepţiei despre lume şi viaţă
(Oprescu, 2001), ca structură complexă de personalitate, ce permite orientarea
corectă, în toate situaţiile de viaţă;
 bogăţia şi complexitatea caracterului sunt date de bogăţia informaţiilor,
intereselor şi aspiraţiilor, convingerilor şi normelor, atitudinilor ca şi deprinderilor
specifice acestora, de diversitatea şi multitudinea relaţiilor cu ceilalţi şi cu mediul;
 originalitatea este dată de noutatea şi originalitatea combinaţiilor între
substructurile caracterului, aşa încât să evidenţieze atitudini specifice, moduri de
relaţie şi conduită noi, originale;
 expresivitatea caracterului evidenţiază gradul de exprimare, de manifestare
reglativă a acestuia şi modul în care acest aspect este sesizabil. Expresivitatea
caracterului se realizează prin toate aspectele de expresivitate ale psihicului, în
ansamblu: mişcare, activitate, mimică, gestică, atitudini, emoţii, comportamente,
reacţii;
 plasticitatea este acea calitate a caracterului de a putea fi modelat, transformat,
dezvoltat. Prin excelenţă, până la finalul adolescenţei, substructurile acestuia se
dezvoltă în ritm rapid, pe fundalul unei mari plasticităţi nerofiziologice şi psihice,
în ansamblu. După această perioadă, întâlnim în continuare schimbări, însă pe
fondul scăderii plasticităţii S.N.C. se reduce substanţial şi plasticitatea psiho-
caracterială. Întâlnim, începând cu această perioadă, trăsături, atitudini şi valori tot
mai stabile;
 tăria caracterului se referă la trăinicia şi soliditatea atitudinilor, aspiraţiilor, a
concepţiei despre lume şi viaţă, ce dau acestuia forţa de a se manifesta, relativ
constant şi egal perioade lungi de timp şi mai ales în situaţii dificile, greu de
controlat.
Aspectul de relaţionare al caracterului se referă la multitudinea, diversitatea şi
frecvenţa relaţiilor de schimb şi comunicare pe care persoana le stabileşte cu mediul natural şi
social, la calitatea acestora. Volumul relaţiilor şi orientarea lor depinde de orientarea
atitudinală şi valorică a subiectului. Dacă ansamblul atitudinilor şi valorilor au orientare către
mediu şi societate, atunci, relaţionarea va fi frecventă, diversă şi se va orienta către aceleaşi
tipuri de valori pe care le posedă subiectul (“spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun
cine eşti”) şi invers.

Tipologii caracteriale
Aşa cum au fost structurate tipologiile temperamentale, există şi tipologii caracteriale,
deşi despre acest aspect s-a scris mai puţin. Mai frecvent, putem întâlni tipologii realizate de
sciitori, cineaşti, pictori etc., în operele lor exprimând sugestiv, plastic, atitudini, conduite
tipice unor grupuri sociale, perioade istorice etc.
Pornind de la criteriile de relaţionare şi atitudinal-valorice, au fost alcătuite multe
tipologii din care prezentăm câteva:
Horney descrie:
 tipul complezant manifestat prin tendinţa de a se dirija spre oameni (a se
apropia de oameni);
 tipul detaşat caracterizat de tendinţe de a se depărta de oameni;
 tipul agresiv, caracterizat de ideea şi tendinţa de a se dirija împotriva
oamenilor.
Spranger, funcţie de specificul valorilor asimilate, distinge:
 tipul teoretic având drept valoare şi scop fundamental, descoperirea
adevărului, preocupări filozofice, fără orientare privind aspectele estetice
sau utilitatea lucrurilor;
 tipul economic preocupat de utilitatea aspectelor ce satisfac trebuinţele
proprii şi, mai ales cele fizice;
 tipul estetic având drept valoare şi orientare fundamentală armonia, graţia,
frumuseţea;
 tipul dominator valoarea lui fundamentală şi preocuparea fiind puterea,
câştigarea a cât mai multă putere;
 tipul social (sociopet) valoarea fundamentală este iubirea şi respectul faţă
de oameni, ca scopuri şi nu ca mijloace;
 tipul religios-mistic orientat pe credinţa în Dumnezeu şi comunicarea cu
acesta.
După natura şi forţa reglatoare a caracterului Roback prezintă tipurile:
 fără caracter referitor la persoanele a căror conduită se reglează prin mijloace
fizice (bătaie, pedepse fizice); părerea noastră este că, nu există om fără caracter,
ci doar că, fiecare are un caracter specific;
 caracter mijlociu cuprinzând persoanele a căror comportament este reglat prin
mijloace sociale şi juridice (cei mai mulţi);
 caracter înalt reglat prin mecanisme şi principii etico-logice, estetice, religioase;
 caracter superior, caz în care principiul şi mecanismul reglator este intuiţia.

Tulburările caracteriale şi de personalitate

Pornind de la modelul general acceptat de personalitate semnalăm, succint, trei mari
tipuri de tulburare a acesteia, cele de dezvoltare şi cele de unitate şi identitate ca şi cele de
relatie cu mediul extern.
Tulburările de dezvoltare cuprind oligofreniile (nedezvoltarea globală a
personalităţii, mai accentuată pe latura intelectului), autismul infantil (nedezvoltarea
motivaţiei pentru comunicare şi relaţionare şi, implicit a comunicării şi relaţionării),
dezvoltările dizarmonice de personalitate (polimorfe sau specifice, de tip impulsiv, instabil,
exploziv, antisocial, schizotipal, etc) şi alte întîrzieri, mai mult sau mai puţin accentuate în
dezvoltarea unor paliere ale psihicului, în special emoţionale şi voliţionale generate de stări
conflictuale, psihotraume, etc.
 Tulburările de unitate şi identitate se referă la disocierea personalităţii, la dedublarea
acesteia, la deliruri de transformare (a propriei personalităţi, de transformare corporală), de
negaţie (negarea propriei personalităţi) aspecte psihopatologice specifice schizofreniilor,
delirurilor, stărilor delirante,etc.
Tulburările de relaţie cu mediul extern se referă mai ales la discordanţa atitudinală,
afectivă şi acţională a bolnavului, la disonanţa lui faţă de ceilalţi şi faţă de mediu în
general, la ruperea şi detaşarea de realitate în schizofrenii, sindroame delirante, etc
Avînd în vedere rolul reglator deosebit al caracterului, rolul valorizant şi de relaţionare
insistăm asupra tulburărilor acestuia şi a repercutării lor în cadrul larg al personalităţii,
referindu-ne la ceea ce numim, din această perspectivă, caracteriopatii, personalităţi
disociale sau antisociale. Manifestate la vîrste mici sub formă de opoziţionisme, negativisme,
mici furturi, minciună etc., la pubertate acestea au tentă clară de nonconformism sau chiar
tentă antisocială. Sunt denumite tulburări de comportament şi sunt considerate (cele mai multe
dintre ele) ca fiind pasagere în pubertate şi adolescenţă.
La vârsta adultă, ele sunt denumite “psihopatii” şi sunt, de fapt, boli psihice grave
(prin urmările pe care le au asupra celorlalţi) care, în esenţă, au ca mecanism patologic,
încălcarea normelor social-juridice şi morale.
Nerespectarea legii se face cu ştiinţa bolnavului, acesta neputându-se opune
motivaţiilor lui predominant hedoniste (specifice, de fapt, copilăriei), pentru că unele
mecanisme de reglaj ale personalităţii (şi componente ale caracterului, în acelaşi timp) cum ar
fi: motivaţia superioară, voinţa, atitudinile etc., nu sunt dezvoltate suficient. Ele nu pot
constitui reale forţe intrapsihice de control, de frânare, de inhibiţie pentru motivaţia hedonistă
a bolnavului.
Există situaţii, cu adevărat grave şi periculoase, în acelaşi timp, în care motivaţia
orientată pe găsirea şi retrăirea plăcerii, se asociază în structura caracterului unor psihopatii şi
cu un set puternic şi complex de atitudini şi convingeri negative, orientate antiuman,
antisocial, distructiv, persoane care devin adevărate genii ale răului. Fură, violează, ucid sau
comit alte forme de criminalitate, din plăcere. Psihopatul este definit ca fiind bolnavul psihic
care face tot posibilul (în comportament) să se simtă bine indiferent dacă îi face pe cei din jur
să sufere, în ciuda unor momente superficiale sau mimate de regret, adesea, fără a avea reale
sentimente de vinovăţie şi regret.