2.4.

Concentraţia soluţiilor
În soluţiile diluate, compoziţia soluţiei se exprimă în diferite unităţi de
concentraţie. Concentraţia soluţiilor este o mărime ce exprimă raportul dintre cantitatea
de substanţă dizolvată şi cantitatea de dizolvant sau de soluţie obţinută. Concentraţia
soluţiilor se poate exprima în diferite moduri. Un mod simplu de exprimare a
concentraţiei este dat prin cantităţile relative ale componenţilor în unităţi de masă, în
număr de moli sau în unităţi de volum.
Concentraţia procentuală, %, reprezintă numărul de grame de substanţă dizolvată
în 100 g soluţie :
md
⋅100
c% = m s (2.2)
unde: md este masa de substanţă dizolvată în grame; ms – masa de soluţie în grame.
Acesta este un mod de exprimare a unei concentraţii aproximative şi se foloseşte
în practica analitică la prepararea soluţiilor auxiliare utilizate mai mult în analiza
calitativă.
Pentru lichide şi gaze se poate exprima concentraţia şi în volume de substanţă
dizolvată într-un volum de soluţie. Concentraţia procentuală în volume, %vol,
reprezintă volume de substanţă dizolvată în 100 volume de soluţie.
Concentraţia în fracţii molare a unei soluţii , reprezintă raportul dintre numărul de
moli al unui component şi numărul total de moli din soluţie :

ni
j=n
∑ nj
xi = j=1 (2.3)
Suma fracţiilor molare ale tuturor componenţilor este 1.
Concentraţia molară sau molaritatea reprezintă numărul de moli de substanţă
dizolvată într-un litru de soluţie sau numărul de milimoli conţinuţi într-un mililitru de
soluţie. Molaritatea se notează prin: m, M, cm sau [X] – pentru o specie oarecare X.
Raportul dintre masa în grame de substanţă dizolvată Q într-un litru de soluţie şi
masa moleculară a substanţei dizolvate reprezintă molaritatea soluţiei sau concentraţia
molară :

Q masa substantei dizolvate ( g )

=
m= M M⋅V ( L) (2.4)
De exemplu, o soluţie de acid sulfuric de concentraţia molară 1·10 –2 conţine
1·10–2 moli H2SO4 dizolvaţi într-un litru de soluţie, deci md = 98,08  10-2 = 0,9808 g
H2SO4 dizolvat într-un litru de soluţie.
Pentru a face o soluţie KCl 1,000 m, se dizolvă exact 1,000 moli de KCl (75,55 g)
într-un volum de apă sau alt solvent, astfel încât să se obţină exact 1,000 l de soluţie.
Exprimarea concentraţiei în molaritate este interpretabilă. De exemplu, dacă se
utilizează apa ca solvent, soluţia de mai sus este exact 1,000 m în K + şi 1,000 m în Cl−,
deoarece KCl este total disociată, iar concentraţia molară în KCl este zero. Mulţi
compuşi sunt numai parţial disociaţi. De exemplu, dacă 6,005g de acid acetic (0,1 moli)

48
se dizolvă în 1,000 l de soluţie apoasă, soluţia este 0,00134 mol/l în H 3O+, 0,00134
mol/l în CH3COO− şi 0,0987 mol/l în CH3COOH neionizat.
Pentru a evita o interpretare ambiguă a concentraţiei exprimată prin molaritate, a
fost introdusă concentraţia formulară sau formularitatea F, care reprezintă numărul de
mase formulare de substanţă (ce se obţine prin împărţirea mase substanţei dizolvate într-
un litru de soluţie, în grame, la masa moleculară) dizolvate într-un litru de soluţie.
Această unitate de concentraţie reprezintă o însumare a tuturor formelor posibile în care
se găseşte substanţa dizolvată.
Ca unitate de concentraţie, molaritatea trebuie să descrie concentraţia la echilibru
a formelor existente în soluţie. În mod obişnuit, concentraţia analitică se exprimă prin
termeni de molaritate, deoarece în procedeele analitice calculele se pot efectua pe baza
stoechiometriei reacţiilor, considerându-se moli.
Soluţiile molare sunt practice deoarece la concentraţii molare egale, volume egale
de soluţie conţin acelaşi număr de molecule de substanţă dizolvată.
În procedeele analitice, calculele bazate pe molaritate ţin seama de stoechiometria
reacţiei şi de concentraţia molară. Considerând ecuaţia de formă generală :
aA + bB  cC + dD (2.5)
a moli(mol.) de A reacţionează cu b moli de B sau a milimoli (mmol) de A reacţionează
cu b milimoli de B.
De aici rezultă :
a
nr. mol. de A = b · nr. mol. de B (2.6)
sau,
a
nr. mmol. de A = b · nr. mmol. de B
(2.7)
Dacă A este substanţa analizată, iar B este titrantul sau reactantul de concentraţie molară
cunoscută mB, atunci :
masa lui A( g ) a
= ⋅mB⋅V B
masa moleculara a lui A b (l) (2.8)
sau :
masa lui A( mg) a
= ⋅mB⋅V B
masa moleculara a lui A b (ml)
(2.9)
Concentraţia molală arată numărul de moli de substanţă dizolvată în 1000 g
solvent. Este mai puţin utilizată în practica analitică.
Concentraţia normală (normalitatea) este definită prin numărul de echivalenţi–
gram (echiv–g sau val) de substanţă dizolvaţi într-un litru de soluţie.
În reacţiile de neutralizare (reacţii cu schimb de protoni), echivalentul-gram se
defineşte ca fiind masa de substanţă care reacţionează cu un echivalent-gram de protoni
( = ion-gram de hidrogen) în reacţia respectivă, iar în reacţiile redox (reacţii cu schimb
de electroni) echivalentul-gram se defineşte ca masa de substanţă care reacţionează cu
un electron-gram în reacţia respectivă. Pentru alte reacţii echivalentul-gram se defineşte

49
ca fiind masa de substanţă care reacţionează cu masa de substanţă care corespunde unui
proton-gram sau unui electron-gram.
Concentraţia normală reprezintă numărul de echivalenţi–gram din 1000 cm3
soluţie sau numărul de miliechivalenţi–gram dintr-un mililitru de soluţie. Concentraţia
normală se notează prin cn, n sau N:

m( g) echiv . -gram miliechiv .− gram

= =
cn(n,N)= E⋅V ( L) volumul solutiei ( L) mililitri solutie
(210)
unde: m(g) este masa substanţei dizolvate în soluţie, în grame; V(L) – volumul soluţie,
în litri(L); E – echivalentul chimic al substanţei dizolvate.
Spre deosebire de molaritate, normalitatea variază în funcţie de reacţia la care
participă substanţa dizolvată. Calculul echivalentului–gram al unei substanţe implică
cunoaşterea masei moleculare a substanţei şi a reacţiei la care substanţa participă.
Calculul exact al echivalentului–gram poate fi făcut numai după determinarea
schimbărilor specifice în identitatea chimică a substanţei dizolvate pe parcursul reacţiei.
Echivalentul – gram în reacţiile de neutralizare (reacţii cu schimb de protoni),
reprezintă cantitatea de substanţă care reacţionează cu un echivalent gram de protoni
(ioni-gram de hidrogen), iar în reacţiile de oxido-reducere reprezintă cantitatea de
substanţă care reacţionează cu un electron-gram în reacţia respectivă.
Acidul fosforic are valoarea echivalentului – gram:
E1 = M/1 = 97,995 g în reacţia:
H3PO4 + NaOH  NaH2PO4 + H2O
E2 = M/2 = 48,998 g în reacţia :
H3PO4+2NaOH  Na2HPO4+ 2H2O
E3 = M/3 = 32.665 g în reacţia :
H3PO4+3NaOH  Na3PO4+ 3H2O.
Permanganatul de potasiu poate funcţiona ca agent oxidant în mediu acid (1), slab
acid sau neutru (2) şi bazic (3), valoarea echivalentului– gram fiind diferită în funcţie de
reacţia chimică :
2KMnO4 + 3H2SO4  K2SO4 + 2MnSO4 + 3H2O + 5[O] (1)
MnO4 + 8H + 5e  Mn + 4H2O,
- + – 2+
E(1) = M/5 = 31,607 g
2KMnO4 + H2O  2MnO2 + 2KOH + 3[O] (2)
MnO4− + 4H+ + 3e–  MnO2 + 2H2O, E(2) = M/3 = 52,6793 g

2KMnO4 + 2KOH  2K2MnO4 + H2O + [O] (3)

MnO4− + e–  MnO42− , E(3) = M/1 = 158,038/1 = 158,038 g.
Exprimarea concentraţiei unei soluţii în termeni de normalitate trebuie să fie
făcută cu mare grijă, deoarece este asociată cu o comportare chimică specifică şi orice
abatere necesită o recalculare a valorii echivalentului gram şi a rezultatului analizei.
Deşi aceasta pare oarecum dificil, exprimarea concentraţiei în normalitate este aplicată
în mod universal la reacţiile stoechiometrice, deoarece prezintă un mare avantaj.
Întrucât un echivalent – gram al unui reactant reacţionează întotdeauna cu un echivalent
–gram al altui reactant, este posibil să se calculeze relativ uşor stoechiometria pentru

50
reacţia respectivă. Reacţia implică întotdeauna un număr egal de echivalenţi –gram,
chiar dacă unul din reactanţi este în exces. Calculele bazate pe normalitate ţin seama că
un echivalent – gram dintr-un reactant, va reacţiona întotdeauna cu un echivalent-gram
din altă substanţă.
În cazul reacţiei :
aA + bB  cC + dD (2.5)
numărul de echivalenţi – gram de A este egal cu numărul de echivalenţi – gram de B
sau numărul de miliechivalenţi – gram de A este egal cu numărul de miliechivalenţi –
gram de B.
Dacă nA este normalitatea soluţiei substanţei A ce este titrată cu substanţa B şi nB
normalitatea soluţiei substanţei B, atunci la punctul de echivalenţă :
nA · Vsoluţie A(L) = nB · Vsoluţie B (L) (2.11)
sau:
nA · Vsoluţie A (mL) = nB · Vsoluţie B (mL) (2.12)
De obicei, concentraţia soluţiei substanţei A şi volumul soluţiei substanţei A care
se titrează, nu se cunosc. Deoarece A şi B reacţionează în raport de echivalent la
echivalent, se poate scrie:
numărul de echiv-g de A = nB · Vsoluţiei B (L) (2.13)
şi
numărul de mechiv-gram de A = nB · Vsoluţiei B (mL) (2.14)
masa substantei A ( g)
EA = n · V (L) B B
(2.15)
masa substantei A (mg )
EA = nB · VB (mL)
(2.16)
din care se obţine uşor masa substanţei A.
În cazul calculelor bazate pe concentraţia normală, partea cea mai dificilă a
calculului constă în stabilirea masei echivalente corecte. Pentru acest motiv este absolut
necesară cunoaşterea tipului de reacţie care are loc şi stoechiometria sa.
În tabelul 1.1 se prezintă rezumativ principalele moduri de exprimare a
concentraţiei soluţiilor.
Titrul, notat cu T, reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame dizolvată
într-un cm3 de soluţie :
n⋅E md ( g ) c ⋅M
g/cm3 = 3
= m g/cm 3
1000 V sol (cm ) 1000
T= (2.17)
în care: n este concentraţia normală ; E – echivalentul – gram ; md – masa substanţei
dizolvate a cărei titru se calculează; Vsol – volumul soluţiei în care s-a dizolvat md grame
substanţă; cm – concentraţia molără.
Tabelul 1.1 Exprimarea concentraţiei soluţiilor
Unitatea Simbol Definiţie Relaţie
Molaritatea m(M,cm) numărul de moli de solut/litru de soluţie m = moli/litru soluţie

51
 Formula- numărul de mase moleculare în grame de F = nr.formule gram/litri
F
Ritatea solut/ litru de soluţie de soluţie
Normali- numărul de echivalenţi de solut /litru de n = nr. echiv-gram/ litri
n(N,cn)
Tatea soluţie de soluţie
raportul dintre numărul de moli de solut şi
Fracţie molară X x i = ni / n t
numărul total de moli din soluţie
Procente de raportul dintre masa solutului şi masa
% %=[md(g)/ms(g)] ·100
masă totală a soluţiei
Procente de raportul dintre volumul de solut şi volumul % vol =
% vol
volum total 100·Vsolu t/Vtotal

De exemplu, o soluţie de acid sulfuric care conţine 4,9034 grame substanţă dizolvată
într-un litru de soluţie, va conţine într-un cm 3 soluţie o cantitate de o mie de ori mai
mică, deci va avea titrul:
T H SO
2 4 = 0,0049034 g/cm3
Titrul, aşa cum s-a exprimat mai sus, poartă şi denumirea de titrul în raport cu
reactivul şi se notează prin TR. În multe cazuri nu se specifică unitatea de măsură a
titrului, dar se subînţelege că este g/cm3.
Titrul unei soluţii în raport cu reactivul se stabileşte cu ajutorul substanţelor
etalon. Ca regulă generală pentru evitarea unor erori prea mari, stabilirea titrului unei
soluţii se face direct cu substanţa etalon şi nu cu ajutorul altei soluţii, căreia la rândul
său i s-a stabilit titrul cu ajutorul unei substanţe etalon.
Titrul în raport cu substanţa ce se determină este numit titrul raţional, care
reprezintă numărul de grame de substanţă determinată ce corespunde unui cm 3(ml) de
soluţie de reactiv. Titrul raţional se notează prin TR/S, în care R este formula reactivului
cu care se titrează, iar S este formula substanţei care se determină.
Relaţia dintre TR/S şi TR este :
ES
g/cm 3
T = T · ER
R/S R
(2.18)
unde : ES este echivalentul-gram al substanţei S (care de determină); ER ‒ echivalentul-
gram al substanţei R (reactivului cu care se titrează); TR ‒ titrul în raport cu reactivul.

2.5. Diluarea şi amestecarea soluţiilor

Deoarece majoritatea proceselor tehnologice şi celor din analiza chimică se
realizează în soluţie este necesar să se recurgă la cele mai convenabile procedee pentru
prepararea soluţiilor de o anumită concentraţie. Dacă unei soluţii i se adaugă o cantitate
de dizolvant, concentraţia acesteia variază invers proporţional cu volumul de dizolvant
adăugat. Amestecarea mai multor soluţii de substanţe diferite conduce la micşorarea
concentraţiei tuturor substanţelor din amestec. Atunci când se amestecă două sau mai
multe soluţii ale aceleiaşi substanţe dar de concentraţii diferite, concentraţia soluţiei
obţinute va fi diferită de concentraţia fiecăreia dintre ele şi se poate afla prin regula
amestecurilor. Această regulă este formulată astfel: cantităţile de soluţii care se amestecă
sunt invers proporţionale cu valorile absolute ale diferenţelor dintre concentraţiile lor şi
concentraţia soluţiei finale obţinută după amestecare.

52
 Expresia matematică a acestei reguli se deduce făcând presupunerea că se
amestecă două soluţii A şi B pentru a obţine o soluţie C. Concentraţiile soluţiilor
iniţiale sunt a , respectiv b, iar a soluţiei rezultate c. Considerând g A şi gB, cantităţile de
soluţii A şi B, exprimate în grame (dacă concentraţiile soluţiilor sunt exprimate în
procente) sau litri (dacă concentraţiile soluţiilor sunt exprimate în molaritate sau
normalitate) şi dacă a > b , se poate scrie :
a · gA + b · gB = c · (gA + gB) (2.19)
gA · (a – c) = gB · (c – b)
de unde,
gA c−b
gB = a−c
(2.20)
care este tocmai regula amestecurilor enunţată mai sus.
Această expresie se poate reprezenta în mod simplu, prin regula dreptunghiului. În
centrul dreptunghiului se scrie concentraţia soluţiei care trebuie să se prepare, în
vârfurile din stânga se scriu concentraţiile soluţiilor iniţiale (concentraţia mai mare sus,
iar cea mai mică jos), în vârfurile din dreapta se scriu cantităţile de soluţii ce se vor
amesteca. Aceste cantităţi se obţin scăzând pe diagonală valorile mai mici din cele mai
mari.
Schema de rezolvare a unei asemenea probleme, cu ajutorul regulii dreptunghiului
este următoarea:
a (c-b) parti g A
c
b (a-c) parti g B

53