Crearea Laboratorului Schengen

Spațiul Schengen este o zonă de circulație liberă în Europa, conformă cu Acordul de la

Schengen. Statele membre ale acestui spațiu au eliminat sau vor elimina controalele pentru
persoane la frontierele dintre ele, astfel încât este posibilă trecerea frontierei între oricare două
asemenea state fără prezentare de acte de identitate și fără opriri pentru control.
Acordul de liberă circulație a fost semnat la 14 iunie 1985 în mica localitate
luxemburgheză, Schengen, situat în punctul în care frontiera acestei țări se întâlnește cu cele
ale Franței și Germaniei. Deși a început ca o inițiativă interguvernamentală, în prezent
cooperarea Schengen este încorporată în legislația și în normele UE. Primele state care l-au
implementat au fost Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania și Țările de
Jos, care și-au deschis între ele granițele la 26 martie 1995. Până în prezent, 30 de state au
aderat la Acordul Schengen, dintre care 27 l-au și implementat. Într-un moment istoric, la 21
decembrie 2007, nouă state, majoritatea din centrul și estul Europei, și-au deschis granițele,
astfel încât pentru prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier.
Initiativa si istoria spatiului Schengen
Cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne la nivelul statelor membre UE a
început încă din 1975 prin apariţia unui cadru juridic care se referea la imigraţie, la dreptul de
azil, la cooperarea poliţiei şi sistemului judiciar.
În 1984, în contextul discuţiilor pe tema libertăţii de mişcare, fostul cancelar german
Helmut Kohl împreună cu preşedintele de atunci al Franţei, François Mitterand, au luat
decizia de a elimina controalele la frontiera dintre Germania şi Franţa. La originea spaţiului
Schengen s-a aflat o simplă discuţie, care a avut loc la Strasbourg, în marja unei reuniuni la
nivel înalt a UE, în anul 1984. Cei doi au abordat posibilitatea desfiinţării controlului la
graniţa dintre Kehl şi Strasbourg, iar la scurt timp, în acelaşi an, cei doi semnau deja, la
Goldene Bremm, punct de trecere a frontierei franco-germane aflat în apropiere de
Saarbrücken, pentru care s-au dat lupte grele în timpul Războiului franco-german din 1870-
1871, un acord pentru eliminarea controalelor la frontiera dintre cele două ţări.
A urmat semnarea Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen, în data de 19
iunie 1990. În momentul intrării în vigoare (în anul 1995), Convenţia Schengen a eliminat
controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi a creat o singură frontieră externă,
unde se desfăşoară controalele de intrare în spaţiul Schengen conform unui set unic de reguli.
La 2 octombrie 1997, acquis-ul Schengen a fost ataşat ca Protocol Tratatului de la
Amsterdam, devenind Titlul IV „Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie
a persoanelor”.
Astăzi, 25 de ţări fac parte din Spaţiul Schengen, inclusiv ţări din afara UE. Acordul
semnat de cinci secretari de stat a oferit cetăţenilor o liberate de mişcare fără precedent. În
1985 am început să vorbim despre libera circulaţie a persoanelor şi am început să construim o
Europă a cetăţenilor.
Politica in domeniul imigratiei
Competențe
Imigrația legală: UE are competența de a stabili condițiile de intrare și de ședere
pentru resortisanții țărilor terțe care intră și își stabilesc reședința în mod legal pe teritoriul
unui stat membru, inclusiv în scopul reîntregirii familiei. Statele membre își păstrează dreptul
de a stabili numărul persoanelor provenind din țări terțe, admise pe teritoriul lor pentru a căuta
un loc de muncă.
Integrarea: UE poate oferi stimulente și poate veni în sprijinul acțiunilor întreprinse de
statele membre pentru a promova integrarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de
ședere legală. Cu toate acestea, nu există dispoziții privind armonizarea legislațiilor și
reglementărilor naționale.
Combaterea imigrației clandestine: este de datoria Uniunii Europene să prevină și să
reducă imigrația clandestină, în special printr-o politică eficace de returnare, respectând
drepturile fundamentale.
Acordurile de readmisie: Uniunea Europeană are competența de a încheia acorduri cu
țări terțe privind readmisia în țara de origine sau de proveniență a resortisanților țărilor terțe
care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condițiile de intrare, de prezență sau de ședere pe
teritoriul unuia dintre statele membre.
Obiective
Definirea unei abordări echilibrate a imigrației: UE urmărește să introducă o abordare
echilibrată pentru a trata imigrația legală și a combate imigrația clandestină. Gestionarea
corespunzătoare a fluxurilor migratorii implică garantarea unui tratament corect al
resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, intensificarea
măsurilor de combatere a imigrației clandestine și promovarea unei cooperări mai strânse cu
țările terțe în toate domeniile. UE urmărește să stabilească un nivel uniform de drepturi și
obligații pentru imigranții legali, comparabil cu cel al cetățenilor UE.
Principiul solidarității: în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, politicile din
domeniul imigrației ar trebui să fie guvernate de principiul solidarității și al distribuirii
echitabile a răspunderii, inclusiv a implicațiilor financiare ale acesteia, între statele membre
(articolul 80 din TFUE).
Realizări
A. Evoluții instituționale care decurg din Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în decembrie 2009 , a introdus votul cu
majoritate calificată în domeniul imigrației legale, precum și un nou temei juridic pentru
măsurilor de integrare. În prezent, procedura legislativă ordinară se aplică atât politicilor în
domeniul imigrației clandestine, cât și celor din domeniul imigrației legale, acordând
Parlamentului statut de colegislator în acest domeniu, în condiții de egalitate cu Consiliul.
Trebuie remarcat că, în cazul unui aflux brusc de resortisanți din țări terțe, măsurile provizorii
sunt adoptate doar de Consiliu, însă după consultarea Parlamentului [articolul 78 alineatul (3)
din TFUE].
Tratatul de la Lisabona a precizat și faptul că Uniunea partajează competențele în acest
domeniu cu statele membre, în special în ceea ce privește numărul imigranților cărora li se
acordă dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru în căutarea unui loc de muncă
[articolul 79 alineatul (5) din TFUE]. În fine, Curtea de Justiție deține în prezent jurisdicția
deplină în domeniul imigrației și al azilului.
B. Evoluții politice recente
1. „Abordarea globală în materie de migrație și mobilitate”
2. Orientările strategice din iunie 2014
3. Agenda europeană privind migrația
C. Evoluții legislative recente
Începând din 2008, au fost adoptate o serie de directive importante referitoare la imigrație,
mai multe dintre ele fiind deja revizuite.
1. Imigrația legală
2. Integrarea
3. Imigrația clandestină
Rolul Parlamentului European
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul s-a implicat în mod
activ, în calitatea sa de colegiuitor cu drepturi depline, în adoptarea unei noi legislații privind
atât imigrația clandestină, cât și cea legală.
Gestionarea frontierelor externe
Politica UE
Politica UE de gestionare a frontierelor a fost nevoită să se adapteze la evoluții
importante, cum ar fi sosirea unui număr fără precedent de refugiați și migranți în situație
neregulamentară și, de la mijlocul anului 2015, au ieșit la iveală mai multe deficiențe în
politicile UE privind frontierele externe și migrația. Provocările legate de creșterea fluxurilor
de migrație mixtă în UE și de preocupările crescute în materie de securitate au declanșat o
nouă perioadă de activitate în domeniul protejării frontierelor externe ale UE, care are, de
asemenea, efecte asupra frontierelor sale interne.
Obiective
Un spațiu unic fără controale la frontierele interne – spațiul Schengen – implică și o
politică comună în materie de gestionare a frontierelor externe. Articolul 3 alineatul (2) din
TUE prevede „măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe”. Prin urmare, Uniunea
își propune să stabilească standarde comune cu privire la controalele la frontierele sale externe
și să pună treptat în practică un sistem integrat pentru gestionarea acestor frontiere.
Realizari
Primul pas către o politică comună de gestionare a frontierelor externe a fost făcut la
14 iunie 1985, când cinci dintre cele zece state membre, la vremea respectivă, ale Comunității
Economice Europene, au semnat un tratat internațional, așa-numitul Acord Schengen, lângă
orașul de frontieră din Luxemburg, Schengen, acord care a fost completat cinci ani mai târziu
cu Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen. Spațiul Schengen, zona fără
frontiere creată de acquis-ul Schengen (denumirea colectivă a acordurilor și normelor),
cuprinde în prezent 26 de țări europene.

Bibliografie:
Informatiile au fost preluate de pe:
https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/e-
library/docs/schengen_brochure/schengen_brochure_dr3111126_ro.pdf

https://multimedia.europarl.europa.eu/ro/history-schengen-agreement_V001-0009_ev

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_Schengen