Europa contemporană: unitate, diversitate, integrare

Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 28 formează Uniunea Europeană, iar 5 sunt în
curs de aderare. Deviza U.E., Unitate în diversitate, evidenţiază unitatea politică şi
economică şi diversitatea culturală a statelor membre. Unitatea presupune aderarea tuturor
statelor la aceleaşi principii politice şi economice, alegerea unor instituţii comune de
conducere, desfiinţarea graniţelor. Diversitatea culturală se referă atât la respectarea tradiţiilor
culturale ale fiecărei ţări cât şi la respectarea celor ale tuturor comunităţilor şi etniilor din
fiecare ţară.
Ideea creării unei Europe unite a existat, într-o anumită formă, încă din antichitate
şi s-a realizat, în anumite momente, chiar din punct de vedere practic. Imperiul Roman a creat
o primă formă de unitate europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare
parte a continentului. Creştinismul a realizat o adevărată unitate culturală europeană, iar
imperiile medievale au urmărit realizarea unei unităţi politice europene. Napoleon Bonaparte
visa o Europă unită sub conducerea sa, în care să triumfe principiile libertăţii şi egalităţii şi
codul civil modern aplicat de el în Franţa, fapt pe care l-a reuşit în teritoriile ocupate.
În 1849, scriitorul francez Victor Hugo a folosit expresia Statele Unite ale Europei.
Cel mai celebru proiect este însă cel al contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi,
numit Pan-Europa, din 1923, care propunea organizarea Europei ca o adunare de state
federale. El a reuşit chiar să organizeze un congres al Uniunii Pan-europene la Viena, în
1926. Lui îi aparţine ideea reunirii cărbunelui german şi minereului de fier francez sub o
singură autoritate.
Contextul creării Uniunii Europene.
Sfârşitul ww2 a adus în discuţie în rândul oamenilor politici problema realizării unei
păci europene de durată. Cum una dintre cauzele fundamentale ale celor două conflagraţii
mondiale a fost conflictul franco-german, s-a căutat rezolvarea eficientă a acestuia. O
alianţă economică franco-germană care să aibă la bază o unificare a industriei cărbunelui şi
oţelului, resursele principale ale industriei de armament, s-a dovedit a fi soluţia cea mai bună.
O altă problemă ce trebuia rezolvată urgent era stoparea expansiunii comunismului.
Armata sovietică impusese regimul comunist în Europa de est, dar comunismul avea adepţi şi
în Europa occidentală deoarece mulţi considerau că regimurile democratice îşi dovediseră
ineficienţa până atunci. Îndepărtarea unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin
restabilirea prosperităţii economice rapide. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând
acordarea unui ajutor financiar, cunoscut sub numele de Planul Marshall (1947). U.R.S.S. a
interzis statelor comuniste să beneficieze de aceste fonduri, spunând că e o formă voalată de
expansionism politic şi economic american. Cele 16 state europene care au acceptat acest
ajutor au alcătuit, în 1948, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
pentru a gestiona eficient banii primiţi. În 1949, zece state europene au creat Consiliul
Europei, organizaţie care şi-a propus apărarea drepturilor omului şi a democraţiei în statele
membre. În timp, au aderat la acest organism toate statele europene (din 1993 este membră şi
România). Aceste două organisme, O.E.C.E. şi Consiliul Europei, au fost primele organizaţii
europene suprastatale, care, însă, au evoluat paralel cu organizaţiile care au stat, într-adevăr,
la baza Uniunii Europene de astăzi.

1
 UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană a fost creată după ww2.

În timpul unui discurs ținut la Zurich în 1946, Winston Churchill a vorbit despre
necesitatea de a forma o „familie europeană” sau „Statele Unite ale Europei” care să asigure
pacea și prosperitatea Europei.
Pentru atingerea acestui obiectiv s-a optat, în prima etapă, pentru o integrare
economică, apoi una politică.
CECO s-a realizat la iniţiativa lui Jean Monnet, care a conceput detaliile proiectului,
şi a ministrului de externe francez Robert Schuman. Schuman a propus proiectul
cancelarului german Konrad Adenauer, care l-a acceptat cu entuziasm. Alianţa lor a fost
deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt consideraţi părinţii fondatori ai U.E, la care se
adaugă şi alte personalităţi europene care au contribuit la crearea şi extinderea Uniunii.
Primii pași spre crearea Uniunii Europene au fost realizați prin semnarea acordurilor
între Franța, Germania (Republica Federală Germania), Italia și Benelux (Belgia, Olanda și
Luxemburg), prin care se exercita un control comun asupra cărbunelui și oțelului. A rămas în
istorie ca „Declarația Schuman”, după numele ministrului de externe francez care a lansat
această idee.
“Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea
unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii
europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei
de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.
Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi
Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material.”

Tratatele Uniunii Europene

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ( CECO, 1951) – Tratatul de la Paris

În 1951, șase state au semnat Tratatul de la Paris prin care au constituit Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Planul din spatele tratatului era ca resursele de
cărbune și oțel să fie puse sub comanda unui organism supranațional pentru a se asigura că
războiul în Europa „devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere
material”. Se urmărea strângerea relațiilor franco-germane astfel încât cele două state să
devină dependente unul de celălalt pentru a preveni conflictele. De asemenea, se spera că
CECO va duce la o mai mare integrare economică între statele membre.
Instituții:
- Înalta Autoritate, care va deveni Comisia Europeană - Jean Monnet, preşedinte;
- Adunarea Europeană, care va deveni Parlamentul European - Paul-Henri Spaak,
preşedinte;
- Consiliul de miniștri, care va deveni Consiliul Uniunii Europene, format din
reprezentanți ai guvernelor;
- Curtea de Justiție, precursoarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

2
 Conferinţa de la Messina (1955)

Conferinţa de la Messina a reprezentat depăşirea crizei determinate de respingerea de

către Franța a Tratatului, propus în 1950, privind Comunitatea Europeană de Apărare. Nu
doreau ca Germania să redevină o forță militară.
În 1955, Conferinţa de la Messina a liderilor europeni din statele membre CECO a
fost prezidată de Joseph Bech (Luxemburg). Conferința a condus la semnarea Tratatului de la
Roma prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană. Paul–Henri Spaak (Belgia) a
fost ales preşedinte al Comitetului Spaak însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea
pieţei comune europene. În timpul Conferinţei de la Messina, cele trei state Benelux (create
din inițiativa lui Spaak) au propus o relansare a integrării europene bazată pe o piață comună
şi integrare în sectorul transporturilor şi al energiei atomice. „Raportul Spaak” a stat la baza
conferinţei interguvernamentale din 1956 privind piaţa comună şi Euratom şi a condus la
elaborarea Tratatelor de la Roma, semnate la 25 martie 1957, prin care se instituia o
Comunitate Economică Europeană în 1958.
Paul-Henri Spaak a contribuit în mod semnificativ la elaborarea Tratatului de la
Roma. La conferinţa de la Messina, din 1955, cele şase guverne participante l-au desemnat
preşedinte al comitetului de lucru care a pregătit tratatul. Spaak a fost semnatarul tratatului
din partea Belgiei.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună (1957) –

Tratatul de la Roma

În 1957, prin Tratatul de la Roma, cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât să-şi
extindă colaborarea şi în alte domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale. Astfel a
apărut Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună. Scopurile erau, în
primul rând, să transforme comerțul, industria și producția, iar în al doilea rând, să se facă noi
pași spre o Europă unificată. C.E.E. afirma libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor. Libera circulaţie a mărfurilor presupunea desfiinţarea taxelor
vamale, libera circulaţie a persoanelor însemna desfiinţarea vizelor. Libera circulaţie a
serviciilor şi capitalurilor presupunea colaborări în domeniile servicii (turism, transporturi,
telefonie, poştă etc.) şi investiţii industriale şi bancare. Domeniile concrete în care cele 6 state
şi-au propus colaborarea au fost: politica vamală, politica monetară, transporturile,
agricultura, politica emigraţiei, vizelor şi azilului, cultura, sănătatea şi mediul. Libera
circulaţie şi politicile sociale comune s-au realizat în timp. De exemplu uniunea vamală s-a
realizat desființarea taxelor vamale în anii „60.
În anii „60 UK a aplicat de două ori ca să devină membru CEE. Aceste solicitări au
fost respinse prin veto de președintele Franței Charles de Gaulle, care avea temeri că prezența
britanicilor va slăbi Franța. Se temea și că strânsele relații anglo-americane vor duce la
creșterea influenței SUA în Europa. Problema a fost rezolvată prin plecarea lui De Gaulle.
S-a realizat o extindere a graniţelor comunităţii: în 1973 au fost primite Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia.
În 1957 se creează Euratom, care prevede cooperare in domeniul energiei nucleare.
EEC/Common Market (’58-’93) a devenit European Single Market (1993).

3
 Tratatul de fuziune – Tratatul de la Bruxelles 1965 (1967)

Obiectiv: să simplifice cadrul instituțional european.

Schimbări esențiale: crearea unei singure Comisii și a unui singur Consiliu pentru
toate cele trei Comunități Europene (CEE, Euratom, CECO). Abrogat de Tratatul de la
Amsterdam.

Sistemul Monetar European și ERM (1979)

Sistemul creat în ‟70 a pregătit terenul pentru moneda unică.

UK a trecut la Mecanismul European al Ratelor de Schimb (European Exchange
Rate Mechanism, ERM) în 1990, dar a părăsit sistemul (primul “Brexit”) în 1992, când, în
“miercurea neagră”, “a fost spartă banca Angliei” de către o fundație condusă de un om de
afaceri care a speculat o vulnerabilitate a ERM. Dobânzile au crescut spectaculos, dar în final
economia britanică, eliberată de constrângerile ERM, și-a revenit și a cunoscut o creștere
constantă până la criza economică din 2008.

Uniunea Europeană – 1992 (1993), Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a relevat diferențele majore între statele care doreau “mai
multă integrare” (Germania) și acelea care doreau o cooperare pe baze voluntare și
interguvernamentale (UK).
Tratatul a schimbat oficial numele din CEE în UE.
Obiectiv: să pregătească realizarea uniunii monetare europene și să introducă
elemente ale uniunii politice (cetățenie, politică externă comună, afaceri interne).
Schimbări esențiale: crearea Uniunii Europene și introducerea procedurii de
codecizie care îi conferă Parlamentului un rol mai important în procesul decizional. Noi
forme de cooperare între guvernele statelor din UE – de exemplu în ceea ce privește apărarea,
justiția și afacerile interne.
În 1992, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), s-a instituit cetăţenia europeană, s-a
hotărât extinderea colaborării de la nivel economic şi social la nivel politic. Astfel a apărut
Uniunea Europeană, care este considerată o construcţie ce se sprijină pe trei piloni. Pilonii
(domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:
 Comunitățile europene (cooperare economică bazată pe cele “patru libertăți”, adică
tratatele anterioare)
 Politica Externă şi de Securitate comună (PESC)
 Cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală (CPJMP).

EURO

În 1999, moneda unică, euro, a fost adoptată ca monedă oficială, dar ca o monedă
virtuală exclusiv pentru tranzacții comerciale și financiare. În 2002 a devenit monedă
oficială. Britanicii au păstrat lira sterlină.

4
 Spațiul Schengen 1995

În 1985 se semnează acordul Schengen, iar în 1990 convenția Schengen, care intră
în vigoare în 1995. Acestea au evoluat separat de creearea Uniunii Europene, dar au devenit
parte a legislației prin introducerea textului în Tratatul de la Amsterdam semnat în 1997
(în vigoare din 1999). Se creează spaţiul Schengen în interiorul căruia se elimină controalele
la frontiere. Din acest spaţiu fac parte şi state nemembre ale U.E.: Elveţia, Norvegia, Islanda,
dar Marea Britanie, care este membră U.E. a refuzat să facă parte.

Tratatul de la Nisa 2001 (2003)

Obiectiv: să reformeze instituțiile pentru ca UE să poată funcționa eficient și după

extinderea până la 25 de state membre.

Tratatul de la Lisabona 2007 (2009)

După ce francezii și olandezii au respins prin referendum Tratatul de instituire a unei

Constituții pentru Europa, a fost schițat un nou tratat. Acest tratat, semnat de șefii de stat la
Lisabona, introduce through the back door majoritatea modificărilor care erau prevăzute în
Constituție.
Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene” (TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu
„Uniune” în tot textul. Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul juridic al acesteia.
Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie.
Prin urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență
sau poate deveni membră a unor organizații internaționale. Statele membre pot semna doar
acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.
Obiectiv: să transforme UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă și mai aptă
să abordeze, la unison, probleme globale, cum ar fi schimbările climatice.
Schimbări esențiale: putere sporită conferită Parlamentului European, schimbarea
procedurii de vot în cadrul Consiliului, inițiativa cetățenească, funcția de președinte
permanent al Consiliului European, funcția de Înalt Reprezentant pentru politica externă, un
nou serviciu diplomatic al UE.
Tratatul de la Lisabona precizează ce atribuții/competențe:
- revin UE (competențe exclusive: uniunea vamală, euro, eco);
- sînt comune UE și statelor membre;
- revin statelor membre - “competențe de sprijin” - statele decid, UE doar ajută/sprijină
(sănătate, cultură, educație, turism).

Extinderea UE s-a realizat în continuare astfel: 1995, cu Austria, Finlanda, Suedia, în

2004 cu Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia, în 2007 cu România şi Bulgaria, în 2013 a aderat şi Croaţia.
De Gaulle dorea o confederație, în opoziție cu părinții fondatori care doreau o
federație cu identitate și personalitate pe plan internațional.

5
 Instituţiile Uniunii Europene

Parlamentul European (cu sediul la Strasbourg, Franţa) – puterea legislativă

Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct
de cetățenii UE, o dată la 5 ani, cu responsabilități bugetare și de control.
Este alcătuit din membri aleşi prin vot universal în fiecare ţară a uniunii. Numărul
de parlamentari din fiecare ţară este direct proporţional cu numărul locuitorilor ţării.
Atribuţiile sale sunt de a vota bugetul şi legile europene.
Consiliul European (cu sediul la Bruxelles, Belgia)
Consiliul European reunește liderii UE - șefii de stat și de guvern președintele
Consiliului European și președintele Comisiei Europene - pentru a stabili agenda politică a
Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE.
Comisia Europeană (Bruxelles) - puterea executivă
Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere
politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în
aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE. Este alcătuită din câte un
membru/comisar din fiecare ţară, numit de guvernul respectiv.
Consiliul Uniunii Europene (Bruxelles) sau Consiliul de miniştri
Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere
decizională al UE. Este alcătuit din miniştrii statelor membre, în funcţie de problema
discutată (agricultură, mediu, industrie, sănătate etc.)
Atribuţiile sale sunt de a adopta regulamente (legislație) şi de a stabili bugetul uniunii
(în colaborare cu Parlamentul European).
Curtea de Justiţie (cu sediul la Luxemburg) - puterea judecătorească
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se
asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile
juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.
Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg):
Atribuţii: urmăreşte utilizarea corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

Însemnele Uniunii Europene

Ziua Europei – În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert

Schuman care, la 9 mai 1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să
cedeze unui organism supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi
oţelului, această dată a fost aleasă pentru a marca Ziua Europei. Stabilită în 1985.
Drapelul Uniunii Europene, adoptat atât de Consiliul Europei, în 1955, cât și de
Comunitatea Economică Europeană, în 1985, simbolizează popoarele Europei. Drapelul
european simbolizează atât Uniunea Europeană, cât și, în sens mai larg, identitatea și unitatea
Europei. Drapelul prezintă un cerc format din 12 stele aurii pe fond albastru. Stelele
simbolizează idealurile de unitate, solidaritate și armonie între popoarele Europei. Numărul
stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre, cercul fiind un simbol al unității.
Imnul european - În 1972, Consiliul Europei a transformat „Oda bucuriei” în
propriul său imn. În 1985, liderii europeni l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene.

6
 România și Uniunea Europeană

Etapele aderării României la Uniunea Europeană

 1995: România depune cerere de aderare la U.E.

 2000 – 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.
 2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.
 2007: România devine membră a U.E.

După prăbușirea comunismului, România a fost prima țară care a stabilit relații
oficiale cu Comunitatea Europeană (martie 1990). Acorduri bilaterale comerciale fuseseră
semnate încă din anii „60, pe vremea deschiderii regimului Ceaușescu spre occident. Aceste
acorduri au fsot suspendate după 1980 pe motivul încălcării drepturilor omului în România.
România a semnat Acordul de asociere în 1993 (intrat în vigoare în 1995). În 1995
România formulează cererea oficială de aderare. Există o distincție între procesul de aderare,
la care participă toate statele candidate, și negocierile de aderare. Negocierile de aderare se
deschid pentru România odată cu așa-zisul grup de la Helsinki, iar lansarea propriu-zisă a
negocierilor are loc în 2000. În Raportul de țară pentru 2002 se menționează anul 2007 ca an
al aderării. Se instituie o clauză de salvgardare, adică dacă România nu îndeplinește condițiile
de aderare, aceasta se amână cu un an. În 2005 România semnează Tratatul de aderare,
urmând ca aderarea propriu-zisă să aibă loc la 1 ianuarie 2007.
Există și avantaje ale integrării pentru România. Din punct de vedere economic, UE
este cea mai mare piață unică din lume. În timp, România poate înregistra creșterea nivelului
de trai.
Uniunea Europeană reprezintă un proiect social de proporții, pentru care păstrarea
diversității (culturale, rasiale, etnice, religioase etc) și a identității naționale și regionale
reprezintă principii fondatoare. Identitatea europeană este concepută ca o umbrelă protectoare
pentru identitățile naționale.