Istoria Italiei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Istoria Italiei

După perioada de timp

Popoarele antice / Preistoria
(Terramare · Villanova · Etruscii)
Civilizația etruscă
Magna Graecia
Roma antică
(Regatul · Republica · Imperiul)
Antichitatea târzie și Evul Mediu
Renașterea italiană
Războaiele italienești
Ocupația străină
Reîntregirea
Monarhia și regimul Mussolini
Istoria Republicii italiană

După subiect

Istoria militară
Istoria culturală
Istoria economică
Istoria socială

Istoria Italiei se referă la istoria regiunii geografice corespunzătoare Peninsulei Italice, regiune

locuită de-a lungul timpului de diverse popoare, atât de diversificate din punct de vedere cultural și
care au cunoscut diverse regimuri politice.
Deși noua națiune italiană a apărut abia în 1861, zona geografică a Italiei de astăzi a avut o istorie
bogată și îndelungată. În perioada pre-romană, pe aici s-au perindat grecii și etruscii. Dupa
evoluția și căderea Imperiului Roman, Italia se fărâmițează în mai multe republici, orașe-stat,
regate, toate expuse invaziilor musulmane, normandice, germane, franceze, spaniole și austriece.
Italia a fost unită abia în 1861 devenind Regatul Italiei. În 1946 devine republică constituțională.
 Cuprins

 1Perioada pre-romană
 2Republica Romană
 3Imperiul
 4Iulius Cezar
 5Augustus
 6Căderea Romei
 7Evul mediu
o 7.1Epoca întunecată (secolele V-X)
o 7.2Evul Mediu mijlociu
 8Renașterea
 9Perioada premergătoare epocii moderne
 10Risorgimento și Regatul Italiei
 11Statul liberal
 12Primul Război Mondial
 13Mussolini și fascismul
 14Al Doilea Război Mondial
 15Republica constituțională
 16Cronologie
 17Note
 18Bibliografie
 19Vezi și
 20Legături externe

Perioada pre-romană[modificare | modificare sursă]

Săpăturile efectuate pe teritoriul Italiei și al Sicilei au scos la lumină dovezi ale existenței umane în
aceste regiuni încă din paleolitic[1], perioadă ce a debutat acum 2.500.000 de ani și s-a încheiat
acum 200.000 de ani. Stau mărturie vestigiile arheologice descoperite în situri ca: Monte Poggiolo
(în apropierea orașului Forlì) și Grotta dell'Addaura (lângă Palermo). Putem menționa obiecte de
artă confecționate acum 800.000 de ani și diverse desene rupestre.
În neolitic, micile comunități de vânători și culegători devin sedentari și se stabilesc în așezări
agricole. Se cresc animale și devine tot mai evidentă apariția ceramicii. Celebre sunt așezările din
regiunea Valle Camonica (nordul Italiei). Aici au locuit populații de origine incertă, care au lăsat în
urmă desene rupestre și incizii în piatră (petroglife). Pentru numărul mare de vestigii descoperite
(peste 350.000 de petroglife), Valle Camonica este un adevărat centru al artei preistorice europene
(civilizația Camunni).
În perioada următoare, Peninsula Italică a fost vizitată de diverse populații: micenienii (din
Grecia), fenicienii (din Libanul, Siria și Israelul de astăzi) care au venit din spațiul mediteranean.
Ulterior, latinii vin dinspre nord. Grecii au dominat în special litoralul adriatic și Sicilia. În jurul lui
800 î.Hr., în centrul peninsulei se dezvoltă civilizația etruscă și atinge apogeul între 650 și 450 î.Hr.
Etruscii erau foarte avansați, și-au dezvoltat propriul alfabet, iar regii lor au ajuns să domine chiar
și Roma.

Republica Romană[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Republica Romană.
Conform legendei, Roma a fost înființată în 753 î.Hr. de către Romulus, care l-a învins pe fratele
sau Remus. În mitologie vedem cum Rhea Silvia și zeul Marte au doi fii, Romulus și Remus, care
au fost alăptați de o lupoaică și crescuți de un cioban. Romulus a fost considerat strămoșul regilor
care s-au succedat la conducerea Regatului Roman.
În 509 î.Hr., este alungat regele etrusc Tarquin și romanii se organizează într-o republică. În
perioada 494 î.Hr. - 287 î.Hr. are loc un conflict de clasa între plebei (clasa inferioară) și
aristocrația patricienilor (clasa dominantă). În 450 î.Hr. se întocmește un cod juridic, Legea celor
Douăsprezece Table, imprimată în bronz și expusă public în Forum.
Roma intră în conflict militar cu orașele latine învecinate și are loc Războiul Ligii Latine. După
victoria Romei, în 496 î.Hr., se încheie alianța cu aceste cetăți latine. Începând cu secolul al IV-lea,
Roma poartă războaie cu diverse alte grupuri etnice. Învinge cetatea etruscă Beii, apoi pe gali.
Triburile latine se revoltă în cadrul războaielor samnite și din nou Roma iese învingătoare. De
asemenea, marea cetate latină preia controlul asupra cetăților grecești în jurul anului 200 î.Hr..
Prin 260 î.Hr., romanii controlau deja aproape întreaga peninsulă, iar tratatele generoase încheiate
cu părțile învinse i-au adus prosperitate și alianțe militare. Administrarea și guvernarea erau
asigurate de magistrați, aleși de către adunările populare. Consulii, cei mai importanți magistrați
erau aleși în fruntea statului. Totuși, adevărata putere politică se află în mâinile senatului, o
oligarhie care guverna Roma. Aceștia dețineau funcția pe viață. O dată cu continuarea cuceririlor
militare, urmează o epocă de expansiune economică și de puternice schimbări sociale. A fost
construite clădiri, drumuri publice, apeducte. S-au micșorat taxele. Clasa mijlocie s-a dezvoltat. Au
fost imprimate monede. Crește ponderea muncii bazate pe sclavi. Roma se află în plin avânt.

Imperiul[modificare | modificare sursă]
Războaiele Punice, cunoscute și ca Războaiele Feniciene, au fost cele trei bătălii dintre Roma
și Cartagina, cetate situată în nordul Africii. Primul a izbucnit în 246 î.Hr. în Sicilia, când Cartagina
lupta să se protejeze împotriva expansiunii romane. Lupta decisivă a fost bătălia navală din 241
î.Hr. câștigată de romani care au preluat controlul nu numai asupra Siciliei, dar și a Sardiniei.
Cartagina își revine și invadeaza Spania. Generalul cartaginez Hannibal pătrunde în Italia cu trupe
și elefanți, iar pierderile de partea Romei sunt semnificative. Roma contraatacă și, în 204 î.Hr.,
generalul roman Scipio Africanul invadează nordul Africii obținând o victorie la Zama. Cartagina
este supusă unor severe condiții de pace. Al treilea și ultimul Război Punic debutează în 149 î.Hr..
Din nou romanii obțin victoria iar Cartagina este complet distrusă în 146 î.Hr.. După încă trei
ani, Macedonia devine provincie. Spania este subjugată, iar romanii preiau controlul asupra
nordului Africii și Siriei. Dobândește și Galia în 118 î.Hr. și Egiptul în 31 î.Hr.. Asistăm la cea mai
mare extindere a unui imperiu din istoria lumii.
Clasa mijlocie (în special negustorii și bancherii) continuă să se extindă. Schimbările economice,
sociale și culturale au fost rapide. Tensiunile care apar între forțele reformatoare și cele
conservatoare generează un război civil. În 133 î.Hr., Tiberius Gracchus este ales ca tribun și duce
o politică de promovare a reformei. În același an însă, atacat în timpul unei revolte, este asasinat.
Zece ani mai târziu, lupta este preluată de fratele său, Gaius Gracchus, dar și acesta, în 121 î.Hr.,
este ucis împreună cu 3.000 de susținători. Se declanșează revolte ale sclavilor. În 72 î.Hr., armata
romană reușește sa înfrângă cea mai mare astfel de răscoală, condusă de Spartacus. Acesta este
ucis alături de cei 6.000 de răsculați.
Războaiele sociale care au avut loc între 91 î.Hr. și 88 î.Hr. au fost datorate refuzului Romei de a
împărți puterea și drepturile politice cu aliații săi din peninsulă. Doar cetățenia era acordată tuturor
locuitorilor din zona sudică râului Po.
Iulius Cezar[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Iulius Cezar.
Mai mulți generali au început să-și formeze armate private, dintre care cei mai celebri au
fost Marius, Sulla și Pompei. De asemenea, și Iulius Cezar și-a inființat o trupă militară proprie.
Marius devine consul dar moare în 86 î.Hr. din cauze naturale. Sulla luptă și dobândește controlul
asupra Romei sub forma unei dictaturi. Astfel reușește să reinstaureze Republica după care se
retrage. Urmează lupta pentru putere a lui Pompei. Acesta, împreună cu Cezar și Crasssus, în 60
î.Hr., își unesc forțele într-un fel de parteneriat, cunoscut sub numele de Primul triumvirat. Această
alianță începe să decadă când Crassus moare în 53 î.Hr., iar Pompei a fost învestit cu puteri
extraordinare de către Senat. În 49 î.Hr., Cezar, nemulțumit, pornește cu trupele sale trecând
râul Rubicon din Galia către Roma și îl invinge pe Pompei. Cezar profită de victorie și continuă
anexarea de noi teritorii în favoarea Romei. În 46 î.Hr., senatul îl proclamă dictator pentru zece ani.
Doi ani mai târziu, este numit dictator pe viață.
Ambiția lui Cezar de a da o noua formă Romei l-a făcut să fie temut de către aristocrația
senatoriala care a uneltit o conspirație împotriva sa. Pe la idele lui martie (15 martie) 44 î.Hr., un
grup de conspiratori conduși de Cassias și Brutus, îl asasinează pe Cezar prin înjunghiere. Dar în
loc să se reinstaureze republica, urmează 13 ani de război civil.

Augustus[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cezar August.
Marcus Antonius, prietenul și camaradul de oaste al lui Cezar, pretinde a fi succesorul acestuia.
Totuși, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, Octavian, care pe atunci avea 18 ani, respinge această
pretenție și adună 3.000 de ostași din trupele lui Cezar. Cicero, fost consul și unul dintre cei mai
celebri oratori ai Romei, se opune lui Antoniu. După pierderea uneia din bătălii în cadrul războiului
civil, Antoniu părăsește Italia. În 43 î.Hr., Octavian, Antoniu și Lepidus, unul dintre comandanții lui
Cezar, au format al treilea triumvirat și au incheiat un tratat pe cinci ani, ce aducea stabilitate în
viața politică romană. Trei sute de potențiali oponenți, printre care și Cicero, au fost asasinați.
Asasinii lui Cezar au fost urmăriti, iar Cassias și Brutus s-au sinucis în 42 î.Hr. în bătălia de la
Phillipi.
Antonius călătorește în Egipt unde o cunoaște pe Cleopatra, regina Egiptului. Cleopatra fusese
amanta lui Cezar și îl insoțise chiar la Roma. Au început să apară tensiuni între Antoniu și
Octavian. În 36 î.Hr., Antoniu se căsătorește cu Cleopatra, deși acesta era deja căsătorit cu sora
lui Octavian. În 32 î.Hr., Octavian pune capăt triumviratului și, în fața senatului aduce plângeri
împotriva lui Antoniu și acesta este îndepărtat de la putere de către senat. Octavian declară război
împotriva Cleopatrei și iese învingător în 31 î.Hr. în bătălia de la Actium, pe Marea Adriatică.
Antoniu și Cleopatra fug în Egipt, dar în anul următor, când Octavian invadează Egiptul făcându-l
provincie romană, amândoi se sinucid.
Octavian, sau Augustus cum era cunoscut, și-a consolidat puterea și a pus capăt războiului civil. A
condus timp de 44 de ani și a reconstruit din temelii Imperiul, menținându-i însă formal, caracterul
republican. A avut o mână forte și a reformat admnistrația, în timp ce și-a extins alianțele. A
construit și a reparat temple, teatre, drumuri, apeducte, sisteme de drenaj și în general a
modernizat cetatea. Chiar el spunea că "a găsit o Romă din cărămizi și a lăsat-o un oraș de
marmură". A creat o armată profesională. Domnia sa a fost o lungă perioadă de pace, cunoscută
ca Pax Romana. A murit în 14 d.Hr., la 76 de ani. A fost succedat de fiul său adoptiv, Tiberius. La
moartea acestuia, în 37 d.Hr., vine la conducere Caligula, care la rându-i a fost asasinat în anul 41.
A urmat Claudius la a cărui moarte, în 54, a fost succedat de Nero. În timpul domniei acestuia, în
anul 31, Roma a ars. La 30 de ani, Nero s-a sinucis.
Câțiva din împărații care au
urmat: Vespasian, Titus, Domițian, Nerva, Traian, Hadrian, Pius, Marcus, Aurelius și Commodus.
Construcția Colosseumului a fost finalizată în anul 80. În stilul de construcție s-au înregistrat
progrese și anume: folosirea betonului turnat și a arcadelor. A avut loc mai multe războaie
cu Parția.

Căderea Romei[modificare | modificare sursă]

Commodus a fost ucis în 192. Urmează perioada de decădere a Imperiului de Apus. Cealaltă
jumătate, de Răsărit, cu capitala la Constantinopole, și-a menținut puterea până în secolul al XV-
lea, la năvălirea turcilor otomani. În secolul al III-lea Roma a fost slăbită de două fronturi de luptă
simultane: războaiele împotriva Imperiului Persan, pe de o parte și invaziile triburilor germanice, pe
de altă parte.
Doi mari împărați au reușit să mențină ordinea și să restaureze Imperiul. Dioclețian, care a preluat
puterea în 284, a reorganizat și dezvoltat armata și a inițiat reforme fiscale și monetare. Imperiul
fusese divizat în cel de Răsărit și cel de Apus încă din 286. În 305, Dioclețian se retrage, locul său
fiind preluat, în anul următor, de către Constantin cel Mare. În 312, acesta inițiază o politică de
toleranță religioasă, iar în 313 legalizează creștinismul. Deși Constantin reunește imperiul, în 330,
el mută capitala acestuia în partea de est și anume în Constantinopol (actualul Istanbul).
Urmează o perioadă în care Italia își pierde din importanță în cadrul imperiului și devine o simplă
provincie, fiind practic abandonată de împărații care au urmat, ajungând să fie condusă de o
succesiune de conducători de triburi germanice.
Imperiul se scindează încă o dată în 394.
În 410, vizigoții invadează Roma punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei Italice.
În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică a fost completă. Roma și Italia
ajung sub stăpânire germanică.

Evul mediu[modificare | modificare sursă]

În perioada ce a urmat prăbușirii Romei, au avut loc o serie de fărâmițări și invazii străine.
Peninsula pe care astăzi o numim Italia nu va mai deveni o unitate economică și politică până
în 1861.Până în secolul al XIX-lea, istoria Italiei va trece prin momente dificile.În locul puterii
centralizate, avem de-a face cu o putere a cetăților. Culturile catolică, bizantină și musulmană au
interferat. Papa, deși avea sediul la Roma, a dezvoltat o puternică rețea de influență care acoperea
întreaga peninsulă.
Epoca întunecată (secolele V-X)[modificare | modificare sursă]
Chlothar al II-lea, regele francilor, luptându-se cu longobarzii

În 535, Iustinian reunește Imperiul Roman, sub conducerea sa intrând aproape întreaga

Peninsula[2] El moare însă în 565, iar doi ani mai târziu longobarzii invadează nordul și Peninsula,
viitoarea Italie revine la starea de fărâmițare. Longobarzii s-au stabilit in provincia Lombardia din
Nord. Mai multe principate longobarde au apărut și în Sud, dar acestea au căzut în mâinile
dinastiei normande în secolul al XI-lea. Francii au luptat, alături de papă, împotriva longobarzilor,
până când Carol cel Mare a cucerit regatul longobard în 774 (marșul asupra Paviei) și s-a
încoronat ca împărat.

Coroana de fier longobardă

Conducători din diferite familii au incercat sa uzurpe tronul italian dupa dispariția Carolingienilor, în
timp ce multe principate și orașe-stat au încercat să-și câștige autonomia. În anul 951, Otto I cel
Mare a invadat Italia și și-a întărit pretențiile la suzeranitate asupra tuturor regilor și principilor
germani din Italia, încoronându-se ca rege al Italiei și împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Sicilia a făcut parte din Imperiul Bizantin până în 827, când a fost cucerită de arabii musulmani,
după ce aceștia au asediat Messina și Palermo. Sicilia a rămas sub stăpânire arabă până
în secolul al XI-lea, când a fost cucerită de normanzi. Ca și francii, lombarzii și goții, nici arabii nu
au reușit să unifice Italia.
Italia în anul 1000

Evul Mediu mijlociu[modificare | modificare sursă]

În 1025, franco-normanzii invadează Sicilia, iar în 1091 obțin controlul asupra peninsulei în fața
germanilor și reușesc să-i alunge pe arabi din Sicilia, deși în 1282 prin celebra răscoală Vesperi
Siciliani, sicilienii îi alungă pe franci.
Totuși, anumite zone, ca Napoli, își păstrează autonomia. De asemenea, prin 1150, multe din
orașele din nord și centru, printre care Milano, Genova, Pisa, Florența, Veneția și Roma, s-au
organizat ca niște comunități separate. În 1152, Sfântul Imperiu Romano-German (care de fapt nu
era nici roman, nici sfânt, nici imperiu) redobândește control asupra nordului Italiei. În scop
defensiv, cele mai multe din comunitățile nordice au format o coaliție, cunoscută
ca Liga Lombardă, alianță prin care își mențin autonomia. Totuși influența germanică va continua
timp de 30 de ani, perioadă marcată de războaie neîntrerupte între împărații germani și papalitate.

Renașterea[modificare | modificare sursă]
Renașterea (care a debutat în Italia, mai ales în Florența) este marcată de o revoluție
în artă, arhitectură, știință, filozofie, societate. Trebuie semnalată contribuția meritorie a
poetului Dante Alighieri în formarea unei limbi italiene unitare, literare, prin celebra sa capodoperă
"Divina Comedie", scrisă în 1320. Influența germană asupra orașelor din centrul și nordul Italiei
devine tot mai scăzută, astfel că acestea devin complet autonome. Singura influență era cea
papală. Una dintre cele mai celebre familii a fost de Medici, care i-a redat Florenței strălucire,
grandoare, dar și prosperitate, toate acestea manifestate într-un sistem bancar puternic (cu
influențe internaționale), comerț, cultură renascentistă. Cel mai celebru exponent al acestei familii a
fost Lorenzo Magnificul, care a condus Florența în perioada 1469 - 1492. Un alt nume celebru al
acestei perioade a fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), care prin scrierea "Principele", este
cunoscut ca părintele politologiei. Două alte nume faimoase au fost Michelangelo Buonarotti (1475
- 1564) și Leonardo da Vinci (1452 - 1519). Fillipo Brunelleschi a proiectat și construit
renumitul Dom din Florența.
În secolul al XIII-lea, Italia este lovită de o epidemie devastatoare care a produs multe victime,
"Moartea neagră", flagel care lovește o mare parte a Europei.
Orașele-stat renascentiste se aflau într-o competiție acerbă, care adesea cauza conflicte militare.
Cele dominante erau: Milano, Veneția, Florența, Statul Papal și Regatul Neapolelui.
Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit căzuse în 1453 sub influența Imperiului
Otoman care de asemenea învinsese și Veneția. În 1454, aceste cinci orașe-stat dominante
reușesc să obțina stabilitatea politică printr-un acord încheiat, în urma căruia își mențineau fiecare
sfere de influență separate. Teama în fața Imperiului Otoman le obligă să colaboreze.
Invazia franceză din 1494 pune capăt regimului Medici. Tocmai în acea perioadă,
predicatorul Girolamo Savonarola întreprinde o campanie împotriva unei pretinse decadențe a
Florenței.
Francezii pornesc războaiele împotriva Imperiului Habsburgic care
stăpânea Austria, Spania, Olanda, o parte a Germaniei și o parte a Italiei. Orașele-stat își pierd
independența. În cele din urmă, francezii se retrag, lăsând totuși cale liberă altor ocupații străine și
a unei situații politice incerte pentru Italia timp de încă două secole.

Perioada premergătoare epocii moderne[modificare | modificare sursă]

Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Spania preia controlul
asupra Siciliei, Sardiniei și Lombardiei. Totuși la Florența, familia di Medici revine la putere. De
asemenea, Veneția, Genova și Lucca rămăsesera republici.
Influența spaniolă asupra întregii peninsule generează Contrareforma catolică, cu represalii în
întreaga Italie a secolului al XVI-lea. Astfel, în 1633, Galileo Galilei a fost condamnat la închisoare
pe viață pentru curajul de a fi susținut că Pământul se rotește în jurul Soarelui.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, austriecii încep să-i alunge pe francezi, dar Franța îi
invadează din nou în 1792, la scurt timp dupa una dintre cele mai faimoase revoluții din
istorie, Revoluția Franceză din 1789. Noul guvern francez revoluționar încearcă să extindă
frontierele franceze pentru a se apăra de eventualul contraatac al forțelor monarhiste anti-
republicane.
În 1796, un tânar general francez, pe nume Napoleon Bonaparte, trece Alpii și se îndreaptă către
nordul Italiei, obținând o serie de victorii și mai ales un tratat cu Austria în 1797. Napoleon inițiază
reforme organizatorice în cadrul peninsulei, impunând un regim puternic centralizat, ajungând chiar
până la exilul papei. După înfrângerea lui Napoleon, Metternich, ministrul de externe al Austriei
habsburgice, reorganizează Europa, reinstalând monarhia, preluând controlul asupra Italiei și
restaurând puterea papală. Numeroase revolte au izbucnit în Italia în anii 1820' și 1830' împotriva
stăpânirii austriece, dar au fost înăbușite de trupele habsburgice.

Risorgimento și Regatul Italiei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Risorgimento.
Articol principal: Regatul Italiei (1861-1946).
Vittorio Emanuele II
Camillo Benso Conte di Cavour

Fiat

Crispi
Depretis

Problema unificării Italiei a intrat în atenția opiniei publice de la 1848. La Milano se declanșează o
revoltă în nord care se transformă într-o revoluție și se extinde în Toscana, Parma, Modena,
Statele Pontificale și în regatul Piemontului. Regatul Piemontului era cel mai dezvoltat stat italian,
iar Lombardia aflată sub control habsburgic era cea mai dezvoltată economic. În urma agitațiilor
revoluționare din martie 1848, regele Piemontului a fost nevoit să acorde un statut, o constituție.
Între 1848-1849 , Piemontul a încercat o tentativă de unificare a italiei prin propriile forțe,
declanșând un război împotriva habsburgilor. Războiul s-a încheiat prin înfrângerea forțelor
italiene, iar regele Carol Albert a abdicat. Habsburgii trebuiau să fie alungați din Italia, dar italienii
nu puteau face asta singuri. Unificarea trebuia să fie realizată cu ajutorul unei mari puteri
europene.
Astfel, Camillo Benso, Conte de Cavour, politician italian abil și determinat, a reușit să obțină
alianța cu Franța.
În 1859, aliații franco-piemontezi au obținut o victorie împotriva habsburgilor și astfel s-a realizat
unificarea italiană. Patrioții italieni au organizat referendumuri privind unirea cu Piemontul.
Giuseppe Garibaldi, fost marinar, bandit exilat în America de Sud și militar de profesie, a organizat
o expediție în sudul Italiei alături de o grupare de voluntari-Cămășile Roșii pentru a realiza unirea
cu restul Italiei. Expediția militară a debarcat în Sicilia și a avut un succes uriaș. S-au îndreptat apoi
spre Messina și Napoli unde i-a gonit pe Bourboni. Veneția și teritoriul din jurul acesteia, alături de
Trieste și Trento vor rămâne în continuare în afara proaspătului stat.
În 1861, Regatul Italiei avea capitala la Torino. Avea să se mute ulterior la Florența. Între timp,
Veneția a fost obținută, iar Roma a fost capturată, devenind capitala statului. Constituția oficială a
statului italian devine cea lansată în 1848 în Piemont. Această îi conferă regelui Victor Emanuel o
poziție importantă în stat. Acesta putea să numească și să revoce miniștrii, să semneze tratatele
de pace și comerț, să convoace și să dizolve parlamentul. Guvernul, alături de rege, deținea
puterea executivă.
Parlamentul era bicameral: Camera Deputaților și Senatul (membrii acestuia erau numiți de rege).
Regimul noului stat era destul de autoritar. Contele de Cavour și adepții săi au încercat să
guverneze cu sprijinul Parlamentului pentru a-și crea o majoritate parlamentară pentru a nu
permite regelui să conducă în mod autoritar. Statul italian avea să fie centralizat sau să aibă o
structura federală. Contele de Cavour a militat pentru descentralizare și dorea crearea unor regiuni
cu atribuții puternice. A întâmpinat însă opoziție și din partea regelui. Reacția a fost puternică
împotriva centralizării căci unirea se dovedea a fi mai degrabă o "piemontizare" a statelor italiene.
Administrațiile locale au fost înlăturate și au fost numiți funcționari doar din Piemont.
În anii 1860 a început o mișcare ce a luat formă unui război de gherilă, un război civil între "cele
două Sicilii". Armata italiană a fost mobilizată, alcătuită din zeci de mii de oameni, implicați în forma
de protest împotriva modului cum s-a format Italia. Mișcarea a fost înfrântă cu prețul pierderilor de
vieți omenești și execuții.
În martie 1861, după ce Camillo Benso, Contele de Cavour a devenit prim-ministrul Italiei, puterea
politică era deținută de adepții contelui de Cavour, o "dreapta istorică" ce a guvernat până în 1876.
Camillo Benso moare bolnav după numai trei luni de mandat. Cei mai mulți din Piemont erau
adepții unei guvernări stricte economic pentru realizarea unui echilibru economic și bugetar. Italia
se îndatorase extrem de mult pentru a realiza unirea. Lichidarea datoriilor s-a făcut cu riscuri și
costuri politice: au fost mărite taxe, impozite, măsuri considerate nepopulare.
Adversarii acestei politici erau liberalii de stânga, organizați în grupări, conduși de Agostino
Depretis. Erau suspectați a fi republicani. În 1875, Depretis a ținut un discurs pragmatic despre ce
dorea stânga italiană: politică anticlericală, limitarea influenței bisericii în stat, lărgirea dreptului de
vot, crearea unui sistem de vot eficient, abolirea taxelor ce asigurau o echilibrare a bugetului. Prin
acest discurs, stânga italiană își proclamă fidelitatea față de monarhie.
Ultimul premier liberal italian de dreapta a fost Marco Minghetti (1863-1864, 1873-1876) care
asigura echilibrul bugetului. Regele l-a adus la putere pe Depretis , Minghetti și miniștrii săi
devenind victimele politicii nepopulare. Agostino Depretis va avea trei mandate de premier (1876-
1878, 1878-1879, 1881-1887) până la moartea sa. Urmǎrea politică anticlericală și reducea
influența clericală în învățământ.
După ce pe 20 septembrie 1870, italienii au capturat Roma, Papa s-a declarat prizonier în Vatican.
Statele italiene deveneau actori de drept internațional, iar statul italian a propus un pachet de legi-
Legea Garanțiilor, votată în mai 1871, prin care era recunoscută extrastatalitatea Papei. Statul
italian se angajase să-i plătească o suma de bani și să nu se amestece în problemele statului
papal. Papa a respins legea această și practic, nu avea un statut legalizat, fiind tolerat timp de 60
de ani până când va fi creat oficial Statul Papal. Statul Papal era recunoscut fiind multe state
europene care își aveau ambasadele în acesta.
Deși politică oficială a Piemontului și a Italiei a fost anticlericală, forță clericală nu era neglijată. S-a
adoptat Legea Copino în 1877 a învățământului prin care devenea public, obligatoriu și laic. Însă
Italia nu-și permitea să construiască școli, să instruiască personal în timp util. Nu se făcea religie în
școlile publice.
Depretis a lărgit dreptul de vot care fusese cenzitar, astfel de la 500 000 de alegători, în 1882 erau
2 milioane de alegători. Papa consideră că realizarea unificării s-a întocmit în defacoarea bisericii.
A adoptat o poziție ostilă în față statului italian, responsabilii politici italieni fiind excomunicați,
printre care și regele.
În 1868 s-a decis la nivelul Sfantului Scaun ca italienii catolici să nu participe la viață politică.
Situația s-a menținut până în 1900. Nu s-a putut forma un partid conservator.
Economic, Italia a înfruntat mari dificultăți. Politică economică a guvernelor e dreapta care realizau
un echilibru bugetar nu s-a menținut multă vreme. Italia cunoscuse un nou deficit bugetar. Italia
aniilor 1870-1880 era un stat agrarian-industrial. Dorea să devină o mare putere, dar nu avea
industrie și era dependentă de importul de materii prime. Se obțineau mari venituri doar din
agricultură, dezvoltată inegal pe teritoriul Italiei. În nord agricultura era mult mai performantă și
avea randamente crescute. În centru, agricultura era arhaică, cu rezultate insuficiente pentru o
populație în creștere. În sud, în Sicilia mai ales, domina marea proprietate și atotputernica clasǎ
feudală siciliană, muncitorii agricoli fiind exploatați.
Italienii erau nevoiți să se bazeze pe puterea hidroelectricǎ. În Câmpia Padului sunt astfel
construite primele hidrocentrale. A fost printre primele state din lume care a încercat să producă
electricitate pe calea ferată.
Populația a crescut semnificativ, dar mulți tineri emigrau. În Europa s-au constituit multe comunități
italiene: în Franța, Elveția. Cei mai mulți plecau în SUA, Argentina și Brazilia. Fenomenul emigrației
era extrem de disputat. Doar 25-30% plecau temporar. Dar cel puțin se obțineau profituri bancare.
Banii trimiși de emigranți rudelor rămase în țară erau semnficativi. Ulterior, au fost introduse servicii
de asigurări. În anii 1880 au fost create investiții în imobiliare, băncile fiind dezvoltate. Multe între
ele însă au falimentat.
În 1893 a fost creată Banca Națională a Italiei care primea monopolul de emisie. După doi ani a
primit dreptul de control al trezoreriei statului. Principalul partener al Italiei era Franța. Francezii
furnizau mărfuri industriale, capital, însă la un moment dat, unele state adoptā o strategie
economică protecționistă. În 1887, în Italia este adoptat un cod vamal prin care se emitea
protecționismul, ceea ce a dus la un război vamal cu Franța timp de 10 ani, schimburile comerciale
prăbușindu-se și o mare parte din capitalul francez din Italia fiind retras.
În 1882, Italia era aliată cu Puterile Centrale, în tabăra inamică a Franței. Pe fondul retragerii
Franței intră capitalul german în joc.
În 1887, Francesco Crispi a devenit premier. Ca cel mai apropiat colaborator al lui Garibalid, a
luptat alături de el în 1848 și în expedițiile din anii 1860, cucerind Regatul Neapolelui și fuzionandu-
l cu Piemontul. Garibalid era reprezentantul curentului republican, al cărui fondator în Italia era
Giuseppe Mazzini. Mazzini dorea eliberarea Italiei și unificarea acesteia, dar și instaurarea unui
regim republican. Crispi era și el republican, însă în 1861 s-a dat de partea monarhiștilor. Venirea
lui Depretis la putere a fost posibilă după ce a făcut o declarație formală în care recunoștea
monarhia. Crispi, originar din Sicilia, a condus cu întreruperi până în 1896. Metodele sale de
guvernare erau autoritare, reușind să-și creeze sprijin în Parlament prin metode neortodoxe și
căutând să aibă presă de partea sa. Avea o atitudine anticlericalǎ, acesta fiind membru
francmason. Marele Orient al Italiei juca un rol important în promovarea unor personalități în viața
politică și în reglementarea în culise a vieții politice italiene. Atitudnea față de Sfântul Scaun era
critică și au avut loc manifestații violente ale adversarilor prezenței papei la Roma.
Din 1879, Papa Leon al XIII-lea a intrat în funcție și dorea să rămână la Roma. Era un spirit flexibil,
dispus la compromisuri, având o vocație utilă în relațiile cu Franța și Germania, convingându-l pe
însuși Bismark să diminueze politică anticlericală.
În 1889, s-a adoptat un Cod Penal în care erau prevăzute pedepse împotriva clerului care încurcă
viața politică. Preoții erau sancționați dacă îi sfătuiau pe italieni să nu participe la viață politică.
Ziua națională a Italiei era 20 septembrie. Pentru papalitate însemna pierderea Statului Papal.
Relațiile Italiei cu Germania s-au intensificat financiar și economic în timp ce relațiile cu Austro-
Ungaria erau tensionante din cauza teritoriilor italiene aflate sub stăpânirea austroungara, ca
Trieste.
Crispi, fiind francofob, relațiile franco-italiene s-au deteriorat. Economia italiană și sistemul de credit
au trecut printr-o perioada de criză. Banca Italiei a emis o moneda, lucrurile reintrând la normal,
dar abia după ce Crispi nu se mai află la putere, înlocuit timp de un an de către Giovanni Giolitti,
implicat în scandaluri financiare. Relațiile dintre clasa politică și clasa antreprenorială erau toxice.
Principala forță politică italiană era reprezentată de liberali. În Parlamentul italian era un număr
restrâns de republicani. Socialiștii erau în ascensiune pe măsură ce Italia se industrializa. Treptat
apar organizații marxiste în anii 1880 în nord. În 1881 este lansată o revistǎ care răspândea și
promova ideile marxiste, fiind câțiva intelectuali italieni atrași de socialism, ca Edmondo de Amicis,
autorul "Cuore". Socialismul italian se baza mai mult pe țărani decât pe proletariatul care nu era
foarte dezvoltat și de aceea era foarte preocupat de problemele rurale. Apar organizații în Sicilia,
Palermo, mai ales în mediul rural, și sunt organizate fascii de lupta pentru a lupta împotriva marilor
proprietari. Conducătorul mișcării fasciilor din Sicilia era Giuseppe Giuffrida.
Se manifestă însă și gruparea anarhistă bakuninǎ care asasinase mulți lideri politici și militari (în
1900 însuși regele Umberto I căzuse victima) pentru a crea o dezorganizare a statului burghez.
Anarhiștii doreau o federație de localități independente și militau pentru independența individuală.
Anarhismul se manifestă puternic fiindcă Bakunin se mutase în Elveția de unde conducea
mișcarea anarhistă. Cercetătorul Cesare Lombroso este unul dintre fondatorii criminologiei.
În 1892 a fost organizat un Congres la Genova unde a fost creat Partidul Socialist Italian care va
introduce votul universal și având personalități că Filippo Turati și Antonio Labriola. În 1893, sutele
de organizații socialiste vor desfășura un Congres la Palermo.
După revenirea lui Crispi la guvernare, sunt luate măsuri împotriva acestor grupări care atingeau
50 000 de membri. Fasciile au fost interzise, Giuffrida a fost arestat.
Catolicii au creat numeroase societăți, organizații catolice în domeniul instrucțiunii publice și
așezări culturale, instituții caritabile, instituții economice de tip bănci rurale, biblioteci catolice,
societăți care promovau presă catolică, aflate sub influență clerului local de preoți și pe plan
regional de episcopi. Atât Papa Leon al XIII-lea cât și Papa Pius al X-lea s-au opus creării unui
partid al catolicilor.
În 1875, după Opera Congresului, își fac prezența teoriticienii care căutau soluti pentru a-i
convinge pe catolici să ia parte la viață politică, ca Giuseppe Toniolo care milita pentru democrația
creștină. A elaborat o doctrina economică prin care să caute o cale de mijloc între capitalismul
sălbatic și socialism. A fost unul dintre primii teoriticieni ai economiei sociale de piață.
În ciuda agitațiilor politice, Crispi dorea să facă din Italia o mare putere. S-a orientat spre Africa,
mai ales spre zona Cornului Africii unde erau așezări durabile de la care se putea pune bazele
unui imperiu colonial. În anii 1880 a fost creată Somalia, iar apoi, italienii s-au orientat spre Etiopia.
Astfel, în 1895 a fost declanșat războiul italo-etiopian. În Bătălia de la Adua, italienii au fost înfrânți
de etiopieni. La Addis-Adaba a fost semnat tratatul de pace prin care Italia era forțată să
recunoască independența Etiopiei. Crispi își asumă răspunderea și demisionează, retrăgându-se
din viață politică din 1896.
Instabilitatea guvernamentală predominea. Premierii nu rămâneau destul de mult timp la putere.
Aveau loc proteste sociale masive. La Milano a avut loc o insurecție în "Săptămâna Roșie". În 1900
este asasinat regele Umberto I, urmat de Vitor Emanuel al III-lea care avea să-l sprijine pe
Mussolini.
Era însă o perioada de creștere economică după finalul Marii Depresiuni din 1870. Din anii 1890
începe o perioada de înflorire ecomomica-Primul Miracol Italian. Italia părea să pășească în era
industrială. Apar ramuri caracteristice Revoluției Industriale: industria automobilului, industria
chimică, construirea hidrocentralelor, Italia devenind înainte de Primul Război Mondial al patrulea
producător de energie electrică. Dacă în 1883 producea 1.000.000 kW/h, în 1914 producea 2.5
miliarde kW/h. Avea o producție agro-alimentară crescută, profitând de criză viticulturii franceze.
În 1899, un grup de întreprinzători nobili și militari italieni au creat o societate pentru fabricarea
automobilelor la Torino-astăzi FIAT, condusă de Giovanni Anieri. În 1906 a fost lansată
întreprinderea care producea modelul Lancia. În 1908 a fost preluată o întreprindere muribinda și
transformată într-una de succes-ALFA, care din 1918 devenise ALFA Romeo.
Giovanni Batista Pirelli a profilat pe fabricarea de cabluri electrice și producerea anvelopelor.
Camillo Olivetti a fabricat instrumente de control și instrumente de scris. Capitalul străin bancar era
înlocuit de cel italian, semn că sistemul bancar italian se dezvoltase. Au fost create noi instituții de
credit cu capital italian. Dar dezechilibrul economic încă se menținea între nord și sud.
Francesco Nitti, om politic și economic, a scris lucrarea "Capitalismul Italiei" în care explică
decalajul. Italia de la începutul secolului XX a fost dominată de figura politică a lui Giovanni Giolitti,
premier în mai multe rânduri (1892-1893, 1903-1905, 1906-1909, 1911-1914), un liberal provenit
din gruparea de centru-stânga care încerca să introducă reforme sociale și economice, dar ghidat
de continuă preocupare pentru a-și asigura majoritatea în parlament. Rolul parlamentului a fost
întărit pentru că guvernul să-și caute sprijin pe majoritatea parlamentară. În 1911 a fost introdus
votul universal masculin. A fost introdus un sistem de asigurări sociale. În 1909, socialiștii se
scindează în reformiști care doreau vot universal pentru femei, descentralizare politică, desființarea
armatelor permanente, formarea unei armate naționale, sistemele de asigurări, reforme fiscale că
impozitul progresiv; și revoluționarii care susțineau introducerea socialismului.
În funcție de echilibrul de forțe, ziarul Avanti era controlat când de reformiști, când de revoluționari.
În 1910 este creată o confederație de sindicate-Confederația Italiană Generală a Muncii care era
într-o relație foarte strânsă cu Partidul Socialist.
Partidul Socialist controla această confederație, dar există și o minoritate de sindicaliști care militau
pentru anarhism, constituind un trend în istoria sindicalismului european: anarho-sindicalism, o
structura care presupune preluarea puterii de la burghezie cu forță. Revoluția se face prin
intermediul acestor organizații sindicale, conform anarhiștilor. Socialiștii considerau însă că
revoluția se produce doar sub conducerea partidului politic. De asemenea, în cadrul acestui partid
socialist se creează, spre declanșarea Primului Război Mondial, o grupare a intervenționiștilor. O
dată cam la trei ani se desfășurau Congrese al socialiștilor, în care s-a puus de multe ori problema
războiului.
Internațională a II-a, datorită răspunsurilor divergente și confuze, în aceste congrese nu s-a putut
ajunge la un consens. Deși în principiu sunt pacifiști. Ca o măsură împotriva războiului luau în
calcul declanșarea unei greve generale, care să ducă la înghețarea oricărei activități economice.
S-a tins spre o asemenea greva, dar până în 1914 toate încercările au eșuat. Oricum, marea
majoritate a partidelor socialiste și social-democrate, chiar dacă nu știu metode de a lupta
împotriva războiului, sunt pacifiste. Sunt însă mișcări minoritare care doresc izbucnirea unui război
pentru a rezolva problemele externe ale Italiei. Unul dintre liderii intervenționiști era Benito
Musollini.
Catolicii italieni erau organizați în Opera Congresului, până când, la 1905, este desființată, iar Pius
al X-lea înființează Operațiunea Catolică, ce stabilea cum ar trebui catolicii din toată lumea să se
organizeze din punct de vedere social și spiritual . Principala preocupare era ca toate aceste
activități să se desfășoare sub conducerea clerului. Rămânea problema participării politice. Pius al
X-lea era confruntat cu mai multe crize în Biserica sa. Se confruntă cu situația din Franța, unde
statul se separă de Biserica. Se și rupeau relațiile între Franța și Sfântul Scaun.
Criza Modernistă a pus problema aplicării în textele sfinte (în textul Evangheliilor, în textul scrierilor
Bisericii) a metodelor de critică istorică, științifică, filologică pe care le foloseau de mai mult timp
teologii protestanți din Germania în studierea textelor sacre pentru a combate o parte din
adevărurile Bisericii. În Bisericile Protestante nu există norme dogmatice, ele schimbându-se în
funcție de caracteristicile epocii. Aceste lucruri contravin Bisericii și dogmelor Bisericii Catolice.
Sunt câțiva clerici catolici care au fost convinși de adevărurile protestante. Astfel Biserica Catolică
se confruntă cu această Criză Modernistă, de critică a Cărților Sfinte . Totuși, datorită progresului
Partidului Socialist, în Italia este suspendat boicotul vieții politice, catolicii votând împotriva
anticlericalilor. Acest proces de abandonare a interzicerii catolicilor de a participa la viață politică
cunoaște deznodământul în 1913, când liberalii lui Giolitti, tocmai pentru a-și asigura voturi
împotriva socialiștilor, începeau negocieri cu liderii catolicilor italieni (cu acordul Papalității) și se
încheiase un acord electoral.
În principiu catolicii vor să participe la vot în toate circumscripțiile electorale și, fie în anumite locuri
au candidaturi proprii, fie îi sprijna pe liberalii care duc o politică favorabilă Bisericii. Alegerile sunt
câștigate. Este constituit și un grup parlamentar catolic, dar la un moment dat presă a aflat că
liberalii nu trebuie să fie în acord cu catolicii. Și, din cauza scandalului din presă, Giolitti a fost
nevoit să-și prezinte demisia.
Europa se află între timp în zorii marelui război.

Statul liberal[modificare | modificare sursă]

În 1876, guvernarea de dreapta impune noi alegeri pe care le pierde în favoarea stângii. Reformele
sociale și economice se află în plin avânt. Partidul Socialist Italian s-a constituit în 1892, dar a fost
dizolvat de premierul Crispi, care se temea de marxism și anarhism. În ceea ce privește politica
externă, în 1882, Italia aderă la Tripla Alianță alături de Germania și de Austria (deși aceasta din
urmă îi fusese inamic). Aceasta era perioada formării sferelor mondiale de influență, iar Italia,
dorind sa fie o super-putere, încearcă să anexeze Etiopia, dar aceasta se apără cu eroism
producând Italiei o pierdere de 5.000 de militari, o adevărata umilire națională. Astfel Crispi renunță
la idealurile expansioniste.
În 1900, un anarhist italian din New York îl asasinează pe regele Umberto. Vittorio Emanuelle III,
fiul său, moștenește tronul.
Premierul Giolitti adoptă un program de reforme cu caracter progresist. Industria italiană se
dezvoltă într-un ritm rapid. Principalele orașe industriale sunt: Milano, Torino și Genova.
Apare FIAT. Se creează Banca Italiei. Standardul de viață din nordul Italiei se apropie de cel
european, dar contrastul față de zona sudică se amplifică. Sunt legiferate condițiile de muncă.
Mișcarea extremistă naționalistă de extremă dreaptă este contrabalansată de socialism, astfel că
pe scena politică se menține stabilitatea (e drept că nu pentru mult timp). Artele și știința
progresează.
Biserica Romano-Catolică continuă să fie dominantă. Conștiința identității naționale nu este încă
formată definitiv.
În septembrie 1911, guvernarea Giollitti declară război împotriva Imperiului Otoman, confruntare
militară ce se va dovedi costisitoare. Italia invadează și anexează Libia. Prin intermediul ziarului
"Avanti", Partidul Socialist atacă guvernarea. Tânărul ei editor nu era altul decât socialistul Benito
Mussolini (1883 - 1945).
Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Primul Război Mondial.
Marea Britanie, Franța și Rusia formează Tripla Ințelegere (Antanta) ca o contrapondere la Tripla
Alianță a Germaniei, Austriei și Italiei. A existat o mare doză de indecizie din partea Italiei în ceea
ce privește intrarea în război și de care parte. Naționaliștii italieni vedeau în Austria un inamic. În
iulie 1914, asasinarea arhiducelui Ferdinand provoacă Austria să declare război Serbiei. Italia
continuă să rămână neutră.
Deși Partidul Socialist Italian își menține poziția tradițională de neutralitate, Benito Mussolini, unul
din membrii săi proeminenți, se opune acestui punct de vedere. La scurt timp, Mussolini este demis
din partid, dar își lansează propriul ziar și pledează pentru intervenția de partea Marii Britanii,
Franța și Rusia. Italia intră în război alături de aceste țări, având ca promisiune anumite teritorii, dar
era nepregatită din punct de vedere industrial și militar și având ca susținere numai o mică parte a
populației. Încă nu își revenise în urma campaniei dezastruoase din Libia. În mai 1915, Italia
invadeză Austria și pierde 200.000 de soldați. Un an mai târziu, Austria lansează ofensiva
împotriva Italiei și are loc dezastrul de la Caporetto (octombrie 1917), o retragere panicată a peste
700.000 de soldați italieni. În cele din urmă, Italia își recuperează teritoriile pierdute, iar Imperiul
Austro-Ungar se prăbușește.

Mussolini și fascismul[modificare | modificare sursă]

În Italia, Primul Război Mondial a adus moartea a peste jumătate de milion de militari, o economie
devastată și un puternic sentiment de frustrare datorită neîndeplinirii promisiunii privind teritoriile ce
ar fi fost câștigate ca recompensă pentru participare la război. Primul-ministru Orlando participă
la Conferința de Pace de la Paris din 1919 cu speranța că i se va indeplini aceasta promisiune.
Statele Unite, Marea Britanie resping poziția Italiei, a cărei delegație părăseste conferința.
În situația în care se afla Italia, cu economia și politica instabilă și societatea marcată de violență,
socialiștii italieni se îndreaptă către modelul revoluționar sovietic și ne referim aici la
perioada anilor roșii, 1919 - 1920. Între timp, de cealaltă parte a scenei politice, apare o mișcare
militantă, care utiliza intimdarea și violența, îndreptate mai ales împotriva socialiștilor. Acestia
sunt fasciștii care au câștigat suporteri profitând de insecuritatea clasei mijlocii și de teama
industriașilor de eventualitatea unei revolutii bolșevice în Italia. Mussolini ajunge în fruntea acestei
mișcări, care era dotată cu trupe paramilitare, Cămășile negre. Premierul Giolitti, venit la putere din
nou, pentru a menține ordinea și stabilitatea politică, este nevoit să penduleze între cele două
extreme, fasciștii și socialiștii. Fascistul Mussolini este ales de Camera Deputaților. În ceea ce
privește stânga, Partidul Comunist Italian, se separă de Partidul Socialist, astfel că Italia are acum
două partide la extrema stânga. Partidul Fascist al lui Mussolini promovează o politică favorabilă
mediului de afaceri, de diminuare a taxelor și a rolului guvernului. Când socialiștii fac apel la grevă,
situație care ar genera haos, Mussolini promite ordine. În octombrie 1922, liderii fasciști concep o
lovitură de stat denumită Marșul spre Roma(Marcia su Roma). Regele Vittorio Emanuele III refuză
să declare legea marțială și în schimb îi acorda lui Mussolini conducerea guvernului. La 39 de ani,
Benito Mussolini este cel mai tânăr prim-ministru al Italiei.
Marșul spre Roma marchează sfârșitul statului liberal italian și începutul guvernării fasciste.
Mussolini anihilează constituționalitatea guvernului și își consolidează puterea încurajând
violența Cămășilor negre. Interzice întrunirile, grevele, manifestările și grupările anti-fasciste. Îi
înlătura pe socialiști de la putere. Astfel Mussolini impune un regim dictatorial. Numit Il Duce,
instituie controlul asupra regalității și desființează guvernările locale. În 1935, sub aceasta
dictatură, Italia atacă și anexează Etiopia. Pentru a șterge umilirea suferita cu ani în urmă (când
statul african nu a putut fi cucerit), Italia se declară imperiu.
În 1929, Mussolini încheie o înțelegere cu Vaticanul (Acordul Lateran). Bisericii Romano-Catolice i
se garantează autonomia Vaticanului Pentru prima dată putem vorbi de o normalizare a relațiilor
dintre Italia și Statul Papal, bineînțeles în scopul satisfacerii unui interes comun: menținerea puterii.

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Al Doilea Război Mondial.

Imperiul italian în 1940

În 1933, Hitler ajunge la putere în Germania. Italia, îngrijorata de ambițiile naziștilor, se îndreaptă

către Franța și Marea Britanie. Totuși, după invazia din Etiopia din 1935, Liga Națiunilor impune
sancțiuni împotriva Italiei. Ca răspuns, Mussolini întrerupe relațiile cu Marea Britanie și Franța și se
alătură Germaniei. După războiul împotriva Etiopiei, Mussolini își manifestă susținerea pentru
forțele rebele pro-fasciste ale lui Francisco Franco în cadrul Războiului Civil Spaniol împotriva
guvernării republicane. În 1939, Franco e victorios.
Continuând politica de dreapta, Italia se retrage din Liga Națiunilor, separându-se de democrațiile
vest-europene. În 1938, Hitler anexează Austria și o parte a Cehoslovaciei. În anul următor, Italia
ocupă Albania și devine aliat formal al Germaniei. Germania invadează Polonia și forțează Marea
Britanie și Franța să-i declare război. Al Doilea Război Mondial începe. Germania
invadează Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemburg și patrunde adânc în teritoriul
Franței. Pe 10 iunie, Italia declară război Franței și Marii Britanii în încercarea de a prelua controlul
asupra Canalului Suez, dar britanicii resping trupele italiene. La 28 octombrie 1940, Mussolini
ordonă invadarea Greciei, dar grecii reușesc cu succes să respingă trupele invadatoare. Hitler
încearcă să ajute trupele italiene, dar armata sa suferă mari pierderi pe frontul din Albania. Ajutat
de Mussolini, Hitler invadează Rusia cu peste 200.000 de soldați.
Evenimentele se precipită. Japonia atacă Pearl Harbour. Mussolini declară război Statelor Unite.
Pe 10 iulie 1943, trupele aliate atacă Sicilia. Puterea lui Mussolini începe să decadă. Aliații
bombardează Napoli și Roma. Marele Consiliu Fascist, alături de ginerele lui Mussolini, Galeazzo
Ciano, votează îndepărtarea de la putere a dictatorului. Mussolini este arestat. Hitler, indignat, se
pregătește să atace Italia. Pe 8 septembrie, guvernul italian declară încheierea armistițiului cu
aliații, iar regele, de teama iminentulu atac german, se refugiază. La 12 septembrie, trupele de
comando hitleriste reușesc să-l elibereze pe Mussolini iar, în nordul italiei, acesta înființează
republica Saló. Fasciștii trec la executarea oponenților, printre aceștia fiind și Ciano. În
septembrie 1943, forțele aliate debarchează la sud de Roma iar, în octombrie, preiau controlul
orașului Napoli. În iunie anul următor, Roma este complet eliberată. Regele Vittorio Emanuele
abdică în favoarea fiului său, Umberto. Pe 27 aprilie, Mussolini și amanta sa, Claretta Petacci, sunt
executați, iar cadavrele lor sunt expuse la Milano. În mai 1945, ultimele trupe germane din Italia se
predau.
Republica constituțională[modificare | modificare sursă]
Luptătorii partizani italieni și-au adus un aport decisiv în eliberarea Italiei. Deși au contribuit
majoritatea partidelor, stânga (socialiștii și comuniștii italieni) au dominat mișcarea partizană din
nord, cunoscută ca Vântul din Nord, însă influența economică americană, ocupația militară aliată a
Italiei și puternica Biserică Catolică au zădărnicit ascensiunea mișcării de stânga. Americanii se
temeau că Partidul Comunist Italian ar avea legături cu Moscova. Scena politică din Italia devine
polarizată, având la stânga comuniștii, iar la dreapta catolicii, o adevărata replică internă a
tensiunilor generate de Războiul Rece. La 2 iunie 1946, italienii au votat în favoarea republicii,
respingând monarhia instaurata în 1861. De asemenea, a mai fost ales un parlament bicameral
(Camera Deputaților și Senat), care îngrădea puterea prezidențială, iar guvernarea locală,
regională era repartizată în cele 20 de state italiene. S-a creat un sistem juridic independent. Într-
un astfel de sistem politic multipartinic, premierul este ales prin negociere între partide. Primele
alegeri republicane au avut loc în aprilie 1948. Creștinii Democrați, susținuți de Vatican și de
Statele Unite, obțin o victorie confortabilă, formând forța politică majoritară de guvernare până
aproape de zilele noastre. Partidul Socialist și Partidul Comunist, deși au o pondere mai mică din
sufragii, formeaza opoziția. Perioada de refacere a Italiei, 1950 - 1958, a fost marcată de asa-
numitul miracol economic, mai ales că Italia a beneficiat de ajutorul financiar acordat de americani
în perioada Războiului Rece. În 1963, a fost formată o coaliție între Partidul Socialist și Partidul
Creștin Democrat, având drept rezultat un guvern condus de socialistul Aldo Moro. În toamna
lui 1969 (Toamna Fierbinte) s-au declanșat o serie de greve și actiuni de protest în nordul
peninsulei. A urmat perioada denumită Anii de plumb, marcată de acțiuni teroriste conduse atât de
extrema dreaptă, cat și de cea stânga (Brigăzile Roșii), care au durat până în anii 1970'. În 1973,
Partidul Comunist se angajează într-un amplu proces democratic, acceptând politica NATO și
îndepărtându-se de Moscova. Perioada anilor 70' este caracterizată prin răpiri și execuții la care
cad vitime persoane politice, toate acestea culminând cu asasinarea lui Aldo Moro în 1978. Anii 80'
restabilesc ordinea și calmul în viața politică, totuși inflația depășește 21%. Urmează o perioadă de
creștere economică, în care la conducerea guvernului s-a aflat socialistul Craxi (1983 - 1987). Italia
devine a cincea putere economică mondială, depășind în unele privințe Marea Britanie.
La începutul anilor 90' are loc dezagregarea Uniunii Sovietice și stingerea Războiului Rece.
Partidul Comunist Italian a devenit mai moderat și devine cunoscut ca Partidul Democrat de
Stânga. Partidul Creștin Democrat, aflat în partea opusă, pierde o parte din susținere. Apare un
nou partid, Liga Nordului, care condamnă corupția și face apel la nordul Italiei pentu a se separa
de sud în scopul formării unui nou stat, Padania. Deși socialistul Giuliano Amato este ales premier
în 1992, în anul următor Partidul Socialist practic dispare de pe scena politică.
Urmează o perioadă în care viața politică este marcată de acte de corupție, de luare de mită și
numeroase scandaluri, dintre care cel mai cunoscut este Tangentopoli. Sunt implicați numeroși
membri ai parlamentului. În 1994, Craxi se refugiază în Tunisia pentru a scăpa de arestare.
Referendumurile din 1991 și 1993 aduc sistemul proporțional ca bază a reprezentării parlamentare,
iar în cadrul guvernărilor locale este instituit principiul câștigatorul ia totul. În ceea ce privește
politica externă, Italia se aliniază alături de Statele Unite, fiind membru NATO încă din 1949.
În 1998, este admisă și în Uniunea Monetară Europeană.
Dupa dispariția Partidului Comunist și a celui Creștin Democrat, apar două noi coaliții: Centru-
Stânga și Centru-Dreapta. În martie 2001, primul-ministru Amato dizolvă Parlamentul. Alegerile
care urmează pun față în față fostul primar al Romei, Francesco Rutelli, și fostul premier, Silvio
Berlusconi din partea partidului "Forza Italia". Acesta din urmă, pe 15 mai 2001, iese învingător,
convingând alegătorii prin concepțiile sale puternic pro-americane.
Italia urmează în continuare drumul prosperității economice îndreptându-se către o
cultură seculară și comercială, care o înlocuiește pe cea catolică, cu caracter agricol. Acordând o
atenție deosebită familiei, Italia are cea mai scazută rată a natalității în cadrul lumii industrializate.
Totuși, corupția și crima organizată constituie o problemă stringentă. Evaziunea fiscală și economia
subterană continuă să fie un flagel al economiei. Influența bisericii, a familiei și a autorităților locale
rămân predominante în sud, dar Problema Sudului persistă. Femeile s-au adaptat la piața muncii
iar, prin 1980, formeaza o treime din forța de muncă. În ceea ce privește sporturile favorite, fotbalul
depășește ciclismul ca preferințe. Cultura americană are un puternis impact asupra celei italiene.
La o jumătate de secol după unificare, aproximativ 13 milioane de italieni au emigrat mai ales în
America de Nord, astfel ca în SUA sunt aproape la fel de mulți sicilieni ca în țara de origine. După
cel de-al Doilea Război Mondial, urmează un nou val de emigrație, având acum ca
obiectiv: Elveția, Franța și Germania. Cei mai mulți localnici din sud s-au mutat către orașele
nordice puternic industrializate. Familia rămâne elementul dominant al vieții sociale, iar rata
divorțului este una dintre cele mai scăzute, mai ales că acesta a fost legalizat abia în 1970.
Egalitatea dinntre sexe a fost legiferată în 1975, iar întreruperea de sarcină în 1978. Biserica
Catolică își joacă în continuare rolul tradițional, deținând încă o mare putere economică și
socială. Mafia încă mai constituie o problemă în sudul Italiei. Deși s-au organizat puternice acțiuni
judiciare împotriva mafiei, asasinarea, în 1992, a doi judecători, demonstrează că mafia rămâne
totuși o putere redutabilă.
Italia este o lume complexă. A devenit o putere economică și un aliat apropiat al SUA. Deși deține
o industrie avansată, din punct de vedere cultural, tradiția este cea care îi redă inconfundabilul
specific național.

Cronologie[modificare | modificare sursă]
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Early Italy
2. ^ WorldAtlas.com

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Charles L. Killinger, The History of Italy , 2002
 J. M. Roberts, History of the World (1976);
 Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers (1985);
 Karl Christ, The Romans (1984);
 Chester G. Starr, The Roman Empire (1982);
 John A. Garraty and Peter Gay, Columbia History of the World (1972);
 George Holmes, The Oxford History of Italy (1997);
 Steven Runciman, The Sicilian Vespers (1958);
 Donald Sassoon, Contemporary Italy (1986);
 Christopher Duggan, Concise History of Italy (1994)
 R.J.B. Bosworth, Mussolini (2002).

Vezi și[modificare | modificare sursă]

  Listă a premierilor Italiei
 Constituția Republicii Italiene
 Drept roman
 Cronologia istoriei Italiei

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 en  A complete Guide to Italy
 en  History of Italy: Primary Documents
 en  A Memory for the future - constructing the modern history of Italy
(from INSMLI, The National Institute for the History of the Liberation
Movement in Italy, Milano
 en  Italy Revisited (historical photo archives)
 en  Istoria Italiei la Humanities Web
 en  Istoria Italiei la HowStuffWorks.com
 en  LifeInItaly.com
 fr  Le site de l'histoire
 en  Today in Italy History

[arată]
v • d • m
Italia — Italieni — Limba italiană
[arată]
v • d • m
Istoria Europei după țară
Categorie: 
 Istoria Italiei
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
  Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 English
 Español
 हिन्दी
 Íslenska
 Русский
 Українська
 中文
Încă 48
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 ianuarie 2021, ora 10:36.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici
 Declarație cookie