„Petru Rareş, domnitor al Moldovei”

Petru al IV-lea Rareş (n. 1483 - d. 1546) a fost domnitor al Moldovei de două ori: 20
ianuarie 1527 - 18 septembrie 1538 şi 19 februarie 1541 - 3 septembrie 1546.
A fost cel mai vrednic dintre urmaşii lui Ştefan cel Mare şi unul dintre cei mai însemnaţi
domnitori români, păstrând multe din calităţile tatălui său: ambiţia, îndrăzneala, vitejia, grija pentru
Biserică, gustul artistic.
Viaţa lui Petru Rareş înainte de domnie este destul de puţin cunoscută. Ion Neculce
consemnează în „O samă de cuvinte” că acesta ar fi fost negustor de peşte, ocupându-se de
administrarea bălţilor de peşte din zona Galaţiului, pe care le stăpânea ca urmare a căsătoriei sale cu
Maria, fiica boierilor Cernat.
Principalele realizări datează din prima sa domnie (1527-1538) când s-a preocupat de
înflorirea economică a ţării sprijinind ramurile cu tradiţie: meşteşugurile, agricultura, mineritul,
comerţul.
Asigurând continuitatea organizării politice a statului de pe vremea lui Ştefan cel Mare,
Petru Rareş a încercat să se opună dominaţiei otomane, dovedindu-şi în luptă calităţile de mare
conducător de oşti.
Petru Rareş a fost şi un ctitor de seamă, continuând tradiţia moştenită de la Ştefan cel Mare,
principala biserică construită fiind Pobrata, isprăvită în octombrie 1530. A mai ridicat Biserica
Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), a refăcut ctitoria lui Alexandru cel Bun de la Bistriţa,
Mănăstirea Moldoviţa (1537) şi biserica episcopiei din Roman (1542), a construit mănăstirea Râşca,
bisericile Sf. Dumitru din Suceava şi Sf. Dumitru din Hârlău. A făcut importante danii mănăstirilor
de la Muntele Athos.
A fost înmormântat la ctitoria sa, în biserica Mănăstirii Pobrata (Probota).
Grigore Ureche consemnează despre el: „cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă cel Bun, că
întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea,
ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotii, judecată pre dreptate făcea”.