CARACTERIZAREA LUI HARAP-ALB

Ion Creangă aparţine perioadei marilor clasici ai literaturii române, alături de

Caragiale, Slavici şi Eminescu. Această perioadă este foarte importantă în evoluţia
literaturii române, prin modelele literare propuse

Basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă a fost publicat în anul 1877,
în revista Convorbiri literare și, ulterior, în ziarul Timpul.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, care pornește de la modelul

basmului folcloric, folosind clișeele compoziționale specifice acestuia, dar
reactualizând temele conform unei viziuni proprii.

Acțiunea basmului implică prezența fabulosului. Protagonistul parcurge un

drum al maturizării, dobândind calități care îi permit, în final, să se căsătorească și
să devină împărat. Binele învinge întotdeauna răul, iar reperele temporale și
spațiale sunt vagi, nedeterminate. Basmului cult îi sunt specifice și trăsături
precum: dimensiune amplă, sporirea numărului de probe (triplicarea), prelungirea
conflictului, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale,
individualizarea personajelor prin portretizare, umanizarea fabulosului, ironia și
umorul.

Tema generală a basmului este binele care învinge întotdeauna răul, iar tema
specifică basmului Povestea lui Harap-Alb este maturizarea eroului, mezinul
familiei. Tema este susținută de câteva motive literare narative specifice basmului
precum superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele,
demascarea rău făcătorului, pedeapsa și căsătoria.

O secvență semnificativă pentru prezentarea statutului inițial al eroului, fiul

craiului, naivul, o constituie momentul supunerii prin vicleșug. Protagonistul nu
respectă sfatul dat de tatăl său și se lasă păcălit de omul spân, schimbându-şi ,
astfel, identitatea. Pentru fiul cel mic, rătăcirea în pădure și întâlnirea cu Spânul
reprezintă un drum către centrul propriei ființe: el cunoaște răul, dar și limitele sale
în fața acestuia.
 Un alt episod semnificativ în evoluţia eroului este reprezentat de demascarea
răufăcătorului de către fata Împăratului Roş din finalul operei. Harap-Alb, deşi se
îndrăgosteşte de fata împăratului, nu dezvăluie furtul identităţii, dovedind că este
un om de cuvânt şi o slugă loială. Decapitarea eroului reprezintă finalul inițierii
având semnificația morții inițiatice. Acesta reintră în posesia paloșului și primește
recompensă: fata împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea statutului
social confirmă maturizarea eroului.

Titlul este un oximoron și sugerează tema basmului. Harap-Alb este un

personaj eponim, iar numele acestuia reflectă condiția duală, cea de slugă și cea de
origine nobilă. Substantivul poveste trimite la specia din care face parte textul, iar
substantivul propriu Harap-Alb sugerează condiția pe care personajul o
experimentează pe parcursul drumului inițiatic, un drum al maturizării pentru a
deveni împărat.

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, un erou atipic,

deoarece nu are puteri supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă,
care învață din greșeli și progresează. De aceea, este un personaj rotund, ieșind din
stereotipia superiorității mezinului.

Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul craiului este naiv, nu
știe să distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de
aparențe. Are nevoie de experiența vieții pentru a dobândi înțelepciune. Se
deosebește de frații săi prin bunătate, deoarece o miluiește pe Sfânta Duminica cu
un ban, iar aceasta îi răsplătește bunătatea cu sfaturi care îl vor ajuta să depășească
proba la care este supus de tatăl său.

Harap-Alb trăiește un conflict interior atunci când vede că frații lui nu au

reușit să treacă probele, dezamăgindu-și tatăl. Acesta se accentuează când se
decide să îi ceară permisiunea părintelui de a-și încerca și el norocul, dar este
refuzat.

Conflictul exterior se stabilește între Harap-Alb și Spân în momentul când

are loc supunerea prin vicleșug și furtul identității. Conflictul principal este
reprezentat de lupta dintre bine și rău, ce se finalizează întotdeauna cu victoria
binelui, trăsătură specifică basmului.
 Protagonistul este construit prin procedee de caracterizare directă, de către
narator sau alte personaje și caracterizare indirectă, prin fapte, comportament,
limbaj, gânduri, relații cu alte personaje, nume.

Deși în viziunea autorului este cel mai vrednic dintre nepoți, el nu reușește
de la început să-și dovedească calitățile, descoperindu-le abia prin intermediul
probelor la care este supus. Astfel, demonstrează că este generos, salvând viața
albinelor și a furnicilor, dovedește prietenie în relația cu cele cinci personaje
himerice( Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungiă), respectă
jurământul făcut Spânului, slujindu-l cu loialitate, este responsabil și curajos,
deoarece reușește să ducă la bun sfârșit toate încercările la care este supus. . Aceste
trăsături se desprind indirect din fapte, comportament şi relaţia cu celelalte
personaje.

Cu excepția eroului, care este văzut în evoluție, de la naivitate la

înțelepciune, celelalte personaje au o trăsătură dominantă. Cele trei etape ale
drumului inițiatic corespund celor trei ipostaze prin care trece protagonistul. La
început este mezinul craiului, naivul, pe parcurs devine Harap-Alb, novicele, iar la
final devine împărat și se află în ipostaza inițiatului.

Eroul este sprijinit de ajutoare si donatori, ființe cu însușiri supranaturale

(Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a
albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăși) sau obiecte miraculoase (aripile
crăieselor, apă vie, apă moartă) și se confruntă cu personajul antagonist (Spânul),
care are și rolul de pedagog.

După ce iese din împărăția tatălui său, Harap-Alb se rătăcește în pădurea-

labirint. Încalcă sfatul dat de tată (interdicția de a vorbi cu omul spân și cu omul
roș) și își ia drept călăuză un Spân viclean. În episodul coborârii în fântână,
naratorul surprinde lipsa de experiență a tânărului, prin caracterizare directa Fiul
craiului,boboc în felul său la trebi de aieste se potrivește Spânului și se bagă în
fântână. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug.

Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să

facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure pe ascuțișul paloșului să-i
dea ascultare întru toate, până când va muri și iar va învia, condiționare
paradoxală, dar care arată și calea de eliberare. De asemenea, Spânul îi dă fiului de
crai numele de Harap-Alb.

Spânul personifică răul, dar este inițiatorul pretențios: cu cât încercările la care
îl supune pe tânăr sunt mai grele, cu atât eroul dovedește calități morale care
conturează portretul viitorului împărat, cum n-a mai stat altul pe fața pământului,
așa de iubit, de slăvit și de puternic. Astfel, Spânul devine „un rău necesar” fără de
care protagonistul nu ar fi evoluat.

Spânul îi cere să aducă sălăți din Grădina Ursului, pielea cu pietre prețioase
din Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș. Harap-Alb își demonstrează
curajul și destoinicia în trecerea primelor două probe cu ajutorul obiectelor magice
de la Sfânta Duminică. Pentru aducerea fetei Împăratului Roș este sprijinit de
adjuvanți și donatori. Ca și în cazul milosteniei față de bătrâna cerșetoare, aceste
personaje îl ajută, pentru că mai întâi el și-a dovedit generozitatea și îndemânarea
față de roiul de albine, bunătatea și curajul la întâlnirea cu nunta de furnici,
prietenia față de Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, trăsături
evidențiate prin caracterizarea indirectă.

Trecerea eroului prin încercări dificile, dar şi experienţa condiţiei umilitoare de

sclav în slujba unui stăpân sever conturează rolul moralizator al basmului. Sunt
promovate, astfel, valori fundamentale, precum înţelepciunea, bunătatea,
inteligenţa, prietenia, altruismul, calităţi pe care eroul le are sau le dobândeşte pe
parcurs. Modificarea statutului social și spiritual al eroului, prin trecerea într-un
plan superior de existență la finalul călătoriei, conferă operei un caracterul de
veritabil Bildungsroman(...) al epicii noastre aşa cum afirmă criticul G. Munteanu.

HA este un personaj de basm, construit realist, care nu are puteri

supranaturale și nu ar fi reușit să termine probele singur, fără ajutorul adjuvanților,
dar care dovedeşte în final că are calităţi necesare unui împărat.