Propaganda Manipularea

Insuflă și convinge în corectitudinea unui Este o modalitate de a obține sprijinul/

anumit punct de vedere asupra realității. acordul public pentru anumite acțiuni ale
autorităților și care, fără aceste metode, ar
fi fost respinse de societate.
Se produce deschis (diseminarea deschisă Este o acțiune tăinuită (îndreptată pentru a
a opiniilor, faptelor, argumentelor și a altor realiza voința manipulatorului).
informații pentru formarea opiniei
publice).
Rețeta propagandei: Rețeta manipulării
-Continuă (fără pauze de trezire);
-Simfonică (transmisă pe toate canalele de Tehnici de manipulare
comunicare);
-Pe termen lung; -Dezinformare prin cuvinte și imagini;
-Partizană (prezintă un singur punct de -Omisiune prin prezentarea selectivă a
vedere, niciodată două opinii aflate în informației;
competiție sau dispută); -Relatare tendențioasă prin figuri de stil,
-Afirmativă, nu și mimică, tonul vocii, onomatopee etc.
documentată(propagandistul afirmă
răspicat ceva, dar nu indică niciodată sursa
din care știe acel „ceva”).

Propaganda s-a născut în momentul în care omul a încercat să transmită

semenului său o informaţie. Este clar că orice manifestare a omului în afară a
fost destinată celuilalt. Primele articulări de cuvinte au fost destinate transmiterii
unui mesaj care nu mai putea fi construit doar din semne. Orice mesaj e destinat
să obţină de la celălalt o reacţie. Orice cuvânt ascunde în el un sâmbure de
manipulare, de propagandă. Desenele de pe pereţii peşterilor erau moduri de a
exprima viziunea asupra realităţii a oamenilor primitivi. Astfel, o anumită
viziune, cea a oamenilor cu talent, avea întâietate asupra altor viziuni, prin însuşi
faptul că era cea mai bine reprezentată. Într-o lume în care apucai să cunoşti dea lungul
vieţii câteva zeci de oameni, era primordial să deţii „armele“
transmiterii mesajelor. De la începutul istoriei oamenii au căutat garanţi sociali.
Mai întâi vânătorii cei mai iscusiţi care deveneau liderii grupului respectiv. Apoi
războinicul care ducea tribul la victorie şi lua prizonieri sau ucidea cât mai mulţi
duşmani. Importanţa lor în ochii celorlalţi se câştiga prin căi simple, liniare,
nesofisticate. De aceea, simpla importanţă oferea mesajelor lor greutatea
necesară pentru a convinge, fără a se simţi necesitatea unor argumente sau a
unor tehnici de propagandă complicate. Argumentul cel mai important în a
contrazice un astfel de garant social era să-i iei locul.
Conform Dicţionarului de sociologie, manipularea este o acţiune de a determina
un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească şi să acţioneze
într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului. Manipularea este o tehnică de
propagandă, este o componentă a ei, cealaltă fiind persuasiunea. Manipularea
este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor şi determină
formarea unor convingeri noi şi reacţii conforme cu interesele celui care a pus în
practică sistemul de propagandă. Pentru a fi eficientă, manipularea, oricât de
grosieră ar fi, trebuie să dea senzaţia telespectatorului că are deplina libertate de
gândire şi decizie. În general, aceste două condiţii sunt îndeplinite automat de
telespectatorul român.

Tehnici de propaganda

Există o multitudine de tehnici de propagandă experimentate şi îmbunătăţite de-a lungul

timpului. Ele pot fi subtile (şi au succes la oamenii cu un grad ridicat de cultură şi inteligenţă)
sau grosiere (cu succes, în special, la persoanele cu pregătire şi nivel de inteligenţă medii).
Cea mai periculoasă caracteristică a elementelor propagandei este aparenţa de inofensiv.
Folosite de multe ori în limbajul curent, aceste elemente ni se pot părea întâmplător alese şi
aleator folosite. Lipsa de atenţie care caracterizează în general comunicarea dintre oameni
permite folosirea fără probleme mari şi în mesajele care au o ţintă şi un scop precis a
elementelor de propagandă alese cu grijă. Singura diferenţă constă în impactul pe care îl are
combinarea acestor elemente de propagandă. Cu alte cuvinte, ceea ce în discuţiile normale
poate fi inofensiv, într-un mesaj (politic, de ex.) poate deveni un mijloc de influenţare
extrem de eficient.

1.Jocurile de cuvinte
1.1.Apelarea pe „nume“ - folosirea peiorativelor Peiorative = cuvinte cu sens
depreciativ, dispreţuitor Biblioteca Online Psihologia Online www.psihologiaonline.ro 141
Tehnica de apelare pe nume leagă o persoană sau o idee de un simbol negativ.
Propagandistul care foloseşte această tehnică speră că publicul va respinge acea persoană
sau idee datorită simbolului negativ, în loc să analizeze dovezile existente. Peiorativele au
fost folosite din cele mai vechi timpuri. De cele mai multe ori ele nu reprezintă ceva
depreciativ decât prin corelaţiile pe care le creează oamenii între nume şi simbolul negativ.
De altfel, nici un cuvânt nu este urât, el doar poate simboliza ceva urât pentru ascultători.
De aceea, folosirea unei sintagme poate fi declanşatoare de mândrie în rândul
simpatizanţilor şi de respingere din partea oponenţilor. „Peiorativele au jucat un rol extrem
de puternic în istoria lumii şi în propria noastră dezvoltare. Ele au ruinat reputaţii, au făcut
bărbaţi şi femei să realizeze lucruri deosebite şi i-au trimis pe alţii în închisoare şi i-au făcut
pe oameni destul de nebuni ca să intre în luptă şi să-şi ucidă semenii. Au fost şi sunt date
altor oameni, grupuri, benzi, triburi, colegii, partide politice, zone, state, părţi ale ţărilor,
naţiunilor şi raselor.“ (Institutul de Analiză a Propagandei, 1938) Iată câteva exemple de
peiorative folosite pentru „stigmatizarea“ unor anumite grupuri de persoane sau pentru
distrugerea reputaţiei unei persoane „acuzate“ de a fi membră a acelui grup.
• comunişti
• fascişti
• legionari
• fătălău
• rockeri
• ţigani

1.2.Generalităţile evidente
Credem, luptăm şi trăim în, pentru şi după cuvinte încărcate de virtute faţă
de care avem idei adânc înrădăcinate. Astfel de cuvinte sunt: civilizaţie,
creştinism, bine, cuvenit, drept, democraţie, patriotism, maternitate, paternitate,
ştiinţă, medicină, sănătate şi dragoste.
Pentru scopurile noastre în analiza propagandei, numim aceste cuvinte
„generalităţi evidente”, pentru a atrage atenţia asupra acestei caracteristici
periculoase pe care o au: Înseamnă altceva pentru fiecare om în parte; pot fi
folosite în diferite moduri.
Să fim bine înţeleşi: vina nu aparţine cuvintelor pentru că pot simboliza
ceva diferit în funcţie de ascultător şi nici vina acestuia din urmă pentru că
experienţa i-a creat anumite corelaţii între cuvinte şi simbolul lor diferite de cele
ale altui ascultător. Vina exclusivă aparţine propagandiştilor pentru jonglarea cu
aceste cuvinte şi credinţe împărtăşite de oameni nebănuitori.
Când cineva ne vorbeşte despre cinste, imediat ne gândim la propriile
noastre idei formate despre cinste, ideile pe care le-am învăţat acasă, la şcoală şi
la biserică. Prima reacţie, naturală, este să presupunem că vorbitorul foloseşte
cuvântul cu înţelesul pe care i-l dăm noi, că el este de aceeaşi părere cu noi
asupra acestui subiect important. Acest lucru ne diminuează „rezistenţa la
amăgire” şi ne face mult mai puţin suspicioşi decât ar trebui să fim când
vorbitorul începe să ne spună lucrurile pe care „un om cinstit ar trebui să le
facă“. Acelaşi lucru e valabil şi cu cuvântul „democraţie“ extrem de des folosit
în ultimii ani la noi în ţară şi, deseori, cu semnificaţii diferite, legate de persoana
celui care apela la el. De-a lungul celor 10 ani ni s-au cerut lucruri total opuse
pentru ca România să avanseze „pe calea democratică“.
Generalitatea evidentă este, pe scurt, apelarea pe nume inversată. Pe când
apelarea pe nume încearcă să ne facă să ne formăm o judecată pentru a respinge
şi condamna fără a examina dovezile, generalitatea evidentă caută să ne facă să
aprobăm şi să acceptăm fără a examina dovezile. Prin urmare, în studiul
Mecanismului Generalităţii Evidente, trebuie să ne amintim tot ce s-a spus
despre Apelarea pe Nume.
Iată care sunt întrebările pe care un telespectator atent ar trebui să şi le
pună:
- Ce înseamnă de fapt cuvântul cinste ?
- Are ideea în cauză vreo legătură legitimă cu înţelesul real al cuvântului?
- Îmi este „băgată pe gât o idee care nu-mi serveşte interesele prin apelarea cu
un nume care mie îmi place“ ?

1.3.Eufemismele
Când propagandiştii folosesc generalităţi evidente şi simboluri la apelarea pe nume, ei
încearcă să-şi mobilizeze publicul cu cuvinte vii, sugestiv emoţionale. În anumite situaţii,
totuşi, propagandistul încearcă să calmeze publicul pentru a face mai acceptabilă o realitate
neplăcută. Acest lucru este realizat prin folosirea cuvintelor politicoase, a eufemismelor.
Deoarece războiul este deosebit de neplăcut, discursurile militare sunt pline de eufemisme.
În anii ‘40, America a schimbat numele Departamentului de Război în Departamentul
Apărării. Sub Administraţia Reagan, Racheta MX a fost redenumită “Păstrătorul Păcii”. În
timpul războiului, decesele civililor sunt denumite „pierderi colaterale”, iar cuvântul
„lichidare” este folosit pentru „crimă“.

2.Conexiunile false 2.1.Transferul

Transferul este o tehnică prin care propagandistul transferă autoritatea şi
prestigiul unui lucru respectat de noi asupra a ceva ce el vrea ca noi să acceptăm.
De exemplu, majoritatea ne respectăm biserica şi naţiunea. Dacă propagandistul
reuşeşte să facă biserica sau naţiunea (Atenţie ! Ca simbol şi nu ca întreg !) să
aprobe o campanie în numele unui program, el îi transferă autoritatea,
sancţiunea şi prestigiul asupra acelui program. Astfel, putem accepta ceva pe
care altfel l-am putea respinge.
În mecanismul transferului, simbolurile sunt constant utilizate. Crucea
reprezintă biserica creştină. Steagul reprezintă naţiunea. Aceste simboluri
trezesc emoţii. La vederea lor, este trezit cu viteza luminii întregul complex de
Biblioteca Online Psihologia Online www.psihologiaonline.ro
144
sentimente pe care-l avem faţă de biserică sau naţiune. Prezenţa unui prelat
lângă un vorbitor care încearcă să ne convingă de ceva sporeşte eficacitatea
tehnicilor de propagandă folosite de acesta din urmă. Folosirea sintagmei
„poporul român“ are darul să dea legitimitate celui care pretinde că vorbeşte în
numele lui. Astfel, mecanismul transferului este folosit atât pentru cât şi
împotriva cauzelor şi ideilor.
Când un politician îşi încheie discursul cu o rugăciune sau cu un „aşa să
ne ajute D-zeu“ sau cu orice altă trimitere la elemente legate de religie şi
credinţă, el încearcă să transfere prestigiul religios ideilor pe care le susţine.
Într-un mod similar, propagandiştii pot încerca să transfere reputaţia
ştiinţei sau medicinii asupra unui anumit proiect sau grup de credinţe. În
reclamele TV, actori în halate albe de laborator ne spun că „marca X este cel
mai important calmant al durerii pentru că poate fi cumpărată fără reţetă“. În
ambele exemple, tehnica transferului funcţionează.
Aceste tehnici pot să ia o turnură mai ameninţătoare. După cum a susţinut
Alfred Lee, „chiar şi cei mai înverşunaţi rasişti anti-ştiinţă îşi vor prezenta
uneori argumentele cu termeni şi ilustraţii atent alese din lucrări ştiinţifice şi
scoase din context.” Propaganda Germaniei naziste, de exemplu, a raţionalizat
politicile rasiale apelând atât la ştiinţă cât şi la religie.
Acest lucru nu înseamnă că religia şi ştiinţa nu-şi găsesc locul în
discutarea problemelor sociale ! Ideea este că o opinie sau un program nu
trebuie acceptată sau respinsă pur şi simplu pentru că a fost legată de un simbol
ca medicina, ştiinţa, democraţia sau creştinismul.
Evident că şi în acest caz, există întrebări pe care telespectatorul şi le-ar
putea pune pentru a nu cădea victimă propagandei:
- În termenii cei mai simpli şi concreţi, care este propunerea vorbitorului?
- Care este înţelesul lucrului din care propagandistul încearcă să transfere
autoritate şi prestigiu ?
- Există o legătură legitimă între propunerea propagandistului şi lucrul, persoana
sau instituţia stimată ?
- Lăsând la o parte elementul propagandistic, care sunt meritele propunerii luate
separat ?

2.2.Mărturia

Aceasta este clasica folosire greşită a mecanismului mărturiei care ne vine în mintea
majorităţii dintre noi când auzim termenul. Ni-l amintim indulgenţi şi suntem încântaţi de
faptul că suntem mult mai sofisticaţi decât bunicii şi chiar decât părinţii noştri. La
următoarea răsuflare, începem o propoziţie: „Adevărul zice...“, „Traian Băsescu a spus...“,
„Marius Tucă a spus...“, „Preşedintele a spus...“, „Doctorul Biblioteca Online Psihologia
Online www.psihologiaonline.ro 145 mi-a zis...“. Unele din aceste mărturii pot doar să
sublinieze mai mult o idee legitimă şi exactă, o utilizare corectă a mecanismului; altele,
totuşi, pot reprezenta îmbrăcămintea de zahăr a unei distorsiuni, falsităţi, sau noţiuni greşit
înţelese, o sugestie anti-socială...” (IAP, 1938) Nu este nimic greşit în a cita o sursă calificată,
iar tehnica mărturiei poate fi folosită pentru a construi un argument corect, bine formulat.
Totuşi, ea este adesea folosită în moduri incorecte şi care pot induce în eroare. Cea mai
comună folosire a mărturiei este citarea indivizilor care nu sunt calificaţi să emită judecăţi
despre o anumită problemă. În 1992, Barbra Streisand l-a sprijinit pe Bill Clinton şi Arnold
Schwarzenegger pe George Bush. Amândoi sunt actori populari, dar nu există nici un motiv
să te gândeşti că că ştiu ce este cel mai bun pentru ţară. La fel, în cazul alegerilor din
România, l-am avut pe Rebengiuc alături de Emil Constantinescu şi pe Virgil Ogăşanu alături
de Ion Iliescu. Mihai Constantiniu l-a sprijinit pe Lis iar Doru Tufiş pe Oprescu. Mărturiile
incorecte sunt de obicei evidente şi cei mai mulţi oameni pot vedea cu uşurinţă dincolo de
această tehnică retorică. Totuşi, acest lucru probabil că s-a întâmplat când mărturia a fost
făcută de o celebritate pe care nam respectat-o. Când mărturia este oferită de o celebritate
admirată, este mult mai puţin probabil că vom fi critici. Iată şi întrebările pe care trebuie să
ni le punem când suntem puşi în faţa unei astfel de „mărturii“: • Cine sau ce este citat în
mărturie? - De ce trebuie să considerăm că această persoană (organizaţie, publicaţie) are
cunoştinţe de expert sau informaţii credibile asupra subiectului în cauză ? - Care sunt
meritele ideii în sine, fără beneficiul mărturiei ? Poate că aţi observat prezenţa tehnicii
mărturiei în paragraful anterior, care a început prin citarea IAP. În acest caz, tehnica este
justificată. Sau poate că nu?
3.1.Oamenii simpli Prin folosirea tehnicii oamenilor simpli (a sintagmei respective sau a
„oamenilor normali, de pe stradă“), vorbitorii încearcă să-şi convingă audienţa că ei şi ideile
lor sunt „ale oamenilor”. Această tehnică este folosită atât de cei care-şi fac reclamă, cât şi
de politicieni. Ultimii preşedinţi ai Americii au fost toţi milionari, dar ei au făcut eforturi mari
pentru a se prezenta ca cetăţeni normali. Bill Clinton mănâncă la McDonald’s şi citeşte
romane poliţiste de duzină. George Bush ura broccoli şi îi plăcea să pescuiască. Ronald
Reagan a fost adesea fotografiat în timp ce tăia lemne, iar Jimmy Carter se prezenta ca fiind
un umil fermier din Georgia. În România, l-am avut pe Ion Raţiu care îşi făcea campanie
electorală în 1990 îmbrăcat în straie ţărăneşti, tehnică preluată şi de Vasile Lupu.
Preşedintele Biblioteca Online Psihologia Online www.psihologiaonline.ro 146 se plimbă
prin centrul capitalei pe jos ba chiar are timp să se şi oprească la o berărie. Ion Iliescu se
deplasează cu trenul şi nu cu maşina sau elicopterul. Politicienii români vorbesc cu mare
uşurinţă despre creşterile de preţuri deşi ar fi puşi în mare dificultate dacă ar trebui să
precizeze preţul la principalele alimente. Întrebări: - Care este valoarea ideilor
propagandistului când este privit separat de personalitatea sa ? - Ce ar putea încerca să
ascundă prin abordarea sintagmei „oamenii simpli“ ? - Care sunt faptele? 3.2.Oportunismul
„Propagandistul închiriază o sală sau posturi de radio, umple un mare stadion, pune un
milion sau foarte mulţi oameni să mărşăluiască într-o paradă. El foloseşte simboluri, culori,
muzică, mişcare, toate artele dramatice. Ne face să scriem scrisori, să trimitem telegrame,
să contribuim la cauza sa. El apelează la dorinţa, comună la mulţi dintre noi, de a urma
mulţimea. Deoarece vrea ca noi să urmăm mulţimea în masă, el îşi direcţionează apelurile
către grupuri deja unite de legături comune, legături de naţionalitate, religie, rasă, sex,
vocaţie. Astfel propagandiştii care fac campanie pentru sau împotriva unui program vor
apela la noi în calitate de catolici, protestanţi sau evrei... ca fermieri sau ca profesori de
şcoală; ca femei casnice sau ca mineri. Cu ajutorul tuturor celorlalte tehnici de propagandă,
toate artificiile flatării sunt folosite pentru a stăpâni fricile şi urile, prejudecăţile şi părtinirile,
convingerile şi idealurile comune unui grup. Aceasta este emoţia pusă să ne împingă şi să ne
tragă ca membri ai unui grup în direcţia dominantă.” (IAP, 1938) Tema de bază a apelului
oportunismului este: „toată lumea face asta, aşa că şi tu trebuie s-o faci”. De vreme ce
puţini dintre noi vor să fie lăsaţi pe dinafară, această tehnică poate avea destul succes.
Prezentarea publică a rezultatelor sondajelor de audienţă sau de opinie are printre alte
roluri şi pe acela extrem de important de a arăta telespectatorilor sau oamenilor în general
care este tendinţa generală şi în ce direcţie merge majoritatea. De multe ori, în special în
cazul autoreclamei în televiziune şi a publicităţii, sunt subliniate efectele negative ale
neînscrierii în curentul majoritar. Totuşi niciodată nu este aşa presant să adopţi fără a
reflecta mai îndelung poziţia dominantă pe cât încearcă să ne facă să credem
propagandistul. Când ne confruntăm cu această tehnică, ne poate ajuta să ne punem
următoarele întrebări
: - Care este programul propagandistului?
- Care sunt dovezile pentru şi împotriva programului?
- Indiferent de faptul că ceilalţi sprijină acest program, trebuie să-l sprijin şi eu?
- Îmi serveşte sau îmi submi nează programul interesele individuale şi colective?
3.3.Frica „Străzile ţării noastre sunt tulburate. Universităţile sunt pline de studenţi rebeli
care protestează. Comuniştii încearcă să ne distrugă ţara. Rusia ne ameninţă cu puterea sa şi
Republica e în pericol. Da - pericol de afară şi dinăuntru. Avem nevoie de lege şi ordine !
Fără ele naţiunea nu poate supravieţui.” - Adolf Hitler, 1932 „Republica Socialistă România
este în pericol de moarte din cauza agenturilor străine care doresc dezmembrarea ei şi
distrugerea cuceririlor revoluţiei comuniste“- Nicolae Ceauşescu - 1989 „Legionarii încearcă
să dărâme ordinea constituţională din ţară“ – Ion Iliescu – 1990 „Forţe care urmăresc
distrugerea României acţionează pe teritoriul ei... “ – Corneliu Vadim Tudor - 1998 Când
propagandistul îşi previne publicul că va urma dezastrul dacă nu întreprind anumite acţiuni,
el foloseşte apelul la frică. Speculând fricile adânci ale ascultătorilor, practicanţii acestei
tehnici speră să redirecţioneze atenţia de la meritele unei anumite propuneri spre măsurile
ce se pot lua pentru a reduce frica. Această tehnică poate fi extrem de eficientă când este
folosită demagogi, dar este de obicei folosită în moduri mai puţin dramatice. Aveţi în vedere
următoarele: - O reclamă TV prezintă un accident auto teribil (apelul la frică) şi le aminteşte
privitorilor să cumpere o soluţie pentru dezaburirea parbrizului (comportamentul de
reducere a fricii). - O broşură a unei companii de asigurări conţine fotografii de case distruse
de inundaţii (apelul la frică), urmate de detalii despre asigurarea proprietarilor
(comportamentul de reducere a fricii). - Un om politic dezvăluie pericolul pe care îl
reprezintă alegerea contracandidatului său („întoarcerea la comunism şi păstrarea vechilor
structuri“) şi apoi dă şi soluţia pentru a nu se ajunge acolo („ noi suntem singura forţă
politică viabilă “) De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, psihologii sociali şi
specialiştii în comunicare au întreprins studii empirice pentru a afla mai mult despre
eficienţa apelului la frică. Unii au criticat conceptualizarea studiilor, iar alţii au găsit vinovate
metodele experimentale, dar concluziile generale sunt demne de luat în considerare, dacă
nu acceptate. - „Toate celelalte lucruri rămânând la fel, cu cât este mai speriată de
comunicare o persoană, cu atât este mai probabil să adopte o acţiune pozitivă de
prevenire”. (Pratkanis şi Aronson, 1991) - Apelul la frică nu va reuşi să schimbe
comportamentul dacă publicul se simte fără putere să schimbe situaţia. - Apelul la frică este
mai probabil să reuşească să schimbe comportamentul dacă conţine anumite recomandări
pentru reducerea ameninţării pe care publicul le Biblioteca Online Psihologia Online
www.psihologiaonline.ro 148 consideră eficiente. Rezumând, există 4 elemente ale unui
apel la frică reuşit: 1) o ameninţare, 2) o anumită recomandare asupra comportamentului
publicului, 3) înţelegerea de către public că recomandarea va fi eficientă în abordarea
ameninţării, şi 4) înţelegerea de către public că este capabil să se comporte în modul
recomandat. Când apelul la frică nu include toate cele 4 elemente, este probabil să eşueze.
Pratkanis şi Aronson dau exemplul mişcării anti-nucleare, care a reuşit să trezească frica
publicului de războiul nuclear, dar a oferit puţine recomandări specifice pe care oamenii le-
au perceput a fi eficiente. Prin contrast, adăposturile contra precipitaţiilor radioactive erau
enorm de populare în anii ‘50 deoarece oamenii credeau că-i vor apăra de războiul nuclear,
şi să instaleze un adăpost era ceva ce stătea în puterea lor.

Tehnici de manipulare
1. Încadraturile Încadratura (planul sau cadrul) se caracterizează prin distanţa aparentă
dintre camera de filmare (şi a telespectatorului) de subiect şi, implicit, prin Biblioteca Online
Psihologia Online www.psihologiaonline.ro 151 diferenţa dintre cantităţile de elemente
componente ale subiectului care apar în cadru (a informaţiilor despre subiect care pot fi
receptate privind la imagine). În funcţie de planul folosit la încadrarea subiectului putem
transmite telespectatorilor senzaţia receptării unor informaţii suplimentare faţă de cele
existente în imagine. Cu alte cuvinte, folosirea unei anumite încadraturi determină
transmiterea către telespectator a unui mesaj relaţional. Din motive tehnice, de
standardizare şi estetice, se folosesc în toată lumea 4 tipuri de încadraturi. Există şi filme de
artă caracterizate prin încadraturi neşablonarde, dar acestea sunt ca poeziile suprarealiste,
din care fiecare înţelege ceea ce poate sau vrea. Cele 4 încadraturi oficiale sunt: gros-planul,
prim-planul, planul mediu (şi varianta sa americană – planul american) şi planul general.

Gros-plan Este încadrare foarte de aproape a subiectului, astfel încât sunt vizibile detalii
care, în mod normal, cu vederea liberă, nu ar fi observabile. Se pot vedea ridurile şi petele
de pe pielea unei persoane, vinişoarele sângerii de pe ochi, fibrele unui material, zgârieturile
unui obiect etc. Aproape întregul ecran este ocupat de un detaliu, ceea ce îi conferă acestuia
o greutate deosebită şi, eventual, nejustificată. Gros-planul se foloseşte în special pentru a
întări sau pentru a contrazice o afirmaţie făcută de subiectul uman sau pentru a confirma
sau nu afirmaţia despre un obiect sau altă persoană. Cele mai des încadrate astfel sunt
mâinile şi ochii. Există o convingere populară (întărită în ultimii ani de psihologii mişcărilor
corpului uman – specialiştii în limbajul trupului) că ochii şi mâinile „te trădează“, cu alte
cuvinte sunt acele elemente care pot fi foarte greu controlate mental şi astfel, prin
observarea lor, se pot trage concluzii despre ceea ce gândeşte cu adevărat persoana în
cauză, dacă minte sau nu atunci când face o afirmaţie, dacă este tensionată sau calmă,
preocupată sau nu. Este absolut clar că prezentarea în gros-plan a unor ochi frumoşi, limpezi
şi mari va transmite telespectatorului senzaţia de sinceritate, de inocenţă, de credibilitate.
Astfel, o afirmaţie făcută de persoana în cauză este mult mai uşor acceptată şi considerată
veridică de către telespectator, chiar dacă, în condiţii normale, ar avea dubii. Prin contrast,
nişte ochi mici, pe jumătate închişi, cu o culoare nedefinită, cu uşoare defecte fizice sau care
se mişcă necontenit au darul, prezentaţi în grosplan să transmită senzaţia de nesiguranţă, de
neadevăr, de dorinţa de a ascunde ceva, de răutate etc. Ochii îmbătrâniţi, înconjuraţi de
riduri au darul de a da senzaţia de înţelepciune. Evident că, în acest caz este vorba de şi de
publicul telespectator. Nu vor fi folosite gros-planuri cu astfel de ochi la o emisiune
distractivă pentru tineret. Dar sunt bineveniţi la un material educativ. Nişte ochi „blegi“ nu
vor avea darul de a da tărie unei afirmaţii în timp ce unii „vii“ au toate şansele de a da
greutate unei afirmaţii banale sau stereotipe.
1.2. Prim-plan Prim-planul este încadrarea care prezintă o persoană de la torace în sus, fără
să i se vadă mâinile (palmele). Folosirea acestui cadru are drept scop sublinierea afirmaţiilor
acestei persoane, prin transmiterea ideii că motivul pentru care se află în centrul imaginii,
fiind mult mai clară şi mai mare decât restul elementelor din imagine, este importanţa ei. De
exemplu, o declaraţie luată pe stradă are mult mai mare impact dacă persoana care o dă
este filmată în prim-plan în timp ce restul trecătorilor se văd în planuri largi sau medii.
Persoana filmată în prim-plan dă senzaţia de apropiere faţă de telespectator, ca şi când ar fi
un interlocutor din viaţa de zi cu zi. Ambianţa are importanţă minimă, greutate dându-se
persoanei şi afirmaţiilor sale. În cazul ştirilor, prezentatorii versaţi vor folosi prim-planuri
atunci când citesc ştiri interesante sau importante pentru telespectator şi plan mediu atunci
când citesc despre crime şi catastrofe. Oamenii tind să asocieze chipul pe care îl văd cu
informaţiile transmise. De aceea, atunci când vorbesc, politicienii inteligenţi vor folosi
cadrele adecvate pentru a întări sau diminua importanţa unei idei, pentru a crea o asociaţie
între chipul său şi o idee sau pentru a se disocia subtil de cele spuse. Cu alte cuvinte, cu cât
este mai apropiat de mine (eu-telespectator) cu atât vorbitorul „crede“ mai mult în ceea ce
spune. La prim plan, putem vedea mişcările tipice ale capului care însoţesc anumite gânduri.
Acceptarea sau respingerea unor idei pot fi însoţie de mişcări Biblioteca Online Psihologia
Online www.psihologiaonline.ro 153 ale capului. De asemenea neîncrederea, surprinderea
sau amuzamentul pot fi desluşite din mişcările sprâncenelor şi ale buzelor.
1.3. Planul mediu Planul mediu cuprinde toată partea de deasupra taliei, inclusiv mâinile şi
palmele. Aici, un rol important încep să capete hainele (eleganţa lor sau culorile folosite) şi
gesturile făcute cu capul sau mâinile. Anumiţi cercetători au dat o mare importanţă
mesajelor transmise de modul în care cineva îşi foloseşte mâinile. Palmele deschise în sus
transmit ideea de sinceritate, în timp ce mâinile încrucişate pe piept dau senzaţia de
atitudine de apărare. O variantă a acestui cadru este planul american, folosit cu precădere
de operatorii din ţările anglofone. El cuprinde corpul unei persoane de la jumătatea
distanţei dintre genunchi şi talie în sus. În cazul în care persoana încadrată stă pe scaun, se
vede corpul de la nivelul genunchilor. În acest caz intră în joc şi poziţia genunchilor (lipiţi –
apărare, depărtaţi-siguranţă de sine). Oricum, folosirea cadrului mediu are rolul de a
transmite o senzaţie de relaxare, de linişte, de calm, de importanţă redusă a subiectului
discutat sau de diminuare a contradicţiilor. În general, talk-show-rile care doresc să
transmită senzaţia de destins folosesc metoda aşezării invitaţilor pe fotolii sau canapele
(pentru a li se putea face des încadraturi medii sau americane) în timp ce la discuţiile cu aer
de „importanţă“, de dezbateri de idei esenţiale, invitaţii stau pe scaun la masă pentru a se
folosi în special prim-planurile şi pentru a nu lăsa telespectatorii să fie „furaţi“ de alte
elemente care pot apărea în cadru. Discursurile politice se ţin la prim-plan, în timp ce
întâlnirile politice se redau la plan-mediu. Folosind cele două tipuri de încadrare (prim-plan
şi plan mediu) se poate manipula telespectatorul prin inducerea unor senzaţii care nu au
legătură cu fondul problemei discutate. Astfel, personajul „pozitiv“ va fi prezentat la
primplan iar cel „negativ“ la plan mediu. Astfel, telespectatorii vor da o importanţă crescută
personajului filmat de aproape în timp ce imaginea depărtată a celuilalt diminuând
greutatea spuselor sale. De asemenea, scăpările (momente de nervozitate şi de confuzie)
celui „pozitiv“ se transmit în cadru mediu sau chiar general, în timp ce ticurile faciale sau
rictusurile celui „negativ“ trebuie surprinse în prim-plan pentru a servi intereselor
realizatorului.

2. Trecerile Trecerea de la o imagine la alta (în timpul filmării şi nu în urma montajului) se poate
face, în principal prin două metode: transfocarea şi panoramarea. În filmările complexe se mai
folosesc macaraua şi travelingul (deplasarea camerei odată cu subiectul filmat). Ca şi în cazul
încadraturilor, şi mişcările camerei pot modifica senzaţiile avute de telespectator şi, ulterior, reacţiile
acestuia. Ca şi în cazul planurilor, alegerea mişcărilor ţine de criteriile estetice ale operatorului sau
ale regizorului dar asta nu înseamnă că ele nu au un efect asupra telespectatorului.
2.1. Transfocările Transfocările constau în mişcarea lentilelor aparatului de filmat astfel încât un
element al ansamblului filmat sau chiar întreg ansamblul să dea senzaţia că se apropie sau se
depărtează de telespectator. Un element extrem de important în acest artificiu tehnic este viteza cu
care se face. Cu cât viteza creşte, cu atât efectul este mai puternic. În principal, transfocarea este
destinată transmiterea senzaţiei de creştere a importanţei subiectului discutat. Dacă în timp ce
vorbeşte la plan mediu sau general, un personaj începe să se apropie de telespectator (graţie
transfocării) el va da aceeaşi senzaţie ca atunci când, într-o discuţie obişnuită, celălalt se apropie mai
mult de tine pentru a-ţi împărtăşi ceva extrem de important. Dacă mişcarea este inversă, senzaţia
este contrară, de diminuare a importanţei celor spuse. O transfocare rapidă înainte are efectul de
„pumn în nas“, informaţia subliniată astfel având toate şansele de a se întipări profund în mintea
telespectatorului. Invers, o transfocare brutală înapoi ar putea duce la „ruperea“ telespectatorului
de subiectul prezentat. În general transfocarea înapoi este folosită pentru a încheia un material. Nu
este recomandată folosirea excesivă a transfocărilor pentru a nu rupe ritmul prea des şi a nu obosi
telespectatorul. În cazul filmărilor de studio se folosesc transfocările lente. La ştiri, acestea sunt
folosite în special înaintea publicităţii pentru a da o senzaţie mai puternică telespectatorului că
merită să aştepte pentru Biblioteca Online Psihologia Online www.psihologiaonline.ro 155 că
materialul de după publicitate va fi cu adevărat extrem de interesant. La talkshow-rile politice nu
veţi vedea prea des transfocări pentru că discuţiile sunt, de obicei extrem de dinamice şi ideile nu
aşteaptă „apropierea sau depărtarea“ vorbitorului de telespectator.
2.2. Panoramarea Panoramarea este mişcarea obiectivului aparatului de filmat aşa cum neam
mişca noi ochii dacă am fi în locul lui: de la stânga la dreapta sau de jos în sus (sau, evident, invers).
Mişcarea are drept scop principal reliefarea relaţiilor cauzale sau de alte natură între elementele
subiectului filmat. Panoramarea permite introducerea în cadru a unor elemente noi a căror
importanţă este foarte mare dar pe care nu dorim s-o diminuăm prin lărgirea cadrului. Astfel,
trecerea se face de la un tip de plan la acelaşi tip de încadratură. De exemplu, de la prim plan se
trece tot la prim plan, pentru a da senzaţia de echivalenţă între spusele celor doi vorbitori. Toate
elementele prezentate au importanţă egală, senzaţia transmisă telespectatorului fiind cea de
„dezvăluire“ a unor noi amănunte importante.

3.Montajul Combinarea ulterioară a cadrelor filmate se numeşte montaj. Acesta poate fi

simplu, realizat prin lipirea cadrelor într-o succesiune oarecare sau complex, prin scurtarea
unor cadre, prelungirea altora, intercalarea cadrelor şi trecerile „artistice“ dintr-un cadru în
altul (prin dizolvare sau cu ajutorul efectelor computerizate). Aparatura modernă de montaj
permite şi decuparea unui element dintr-un cadru dat şi folosirea lui ca un cadru de sine
stătător. Nu ne vom ocupa aici de multiplele posibilităţi de trucare a cadrelor ci doar de
montajul obişnuit într-o televiziune. Există şi în acest caz anumite reguli care ţin de senzaţiile
estetice şi nu de intenţia celui care montează de a manipula. De exemplu nu se montează
prim-plan după prim-plan pentru a nu avea aşa-numita „săritură în cadru“. Dar există şi aici
anumite modalităţi de a transmite telespectatorului senzaţii diferite în funcţie de modul de
asamblare a imaginilor.