Sunteți pe pagina 1din 208

Cursul nr.

1
I TRODUCERE

I. B. U. este o disciplină istorică şi teologică. Cei trei termeni care alcătuiesc


numele disciplinei noastre au următoarele înţelesuri.
Termenul „istorie” provine de la verbul grecesc istoreo (ιστορεϖ) =a
relata evenimente ce s-au petrecut în trecut. Obiectul ar fi prezentarea
evenimentelor ce se leagă de trecutul Bisericii creştine.
Cuvântul „biserică” are două înţelesuri: 1. locaş de cult, clădire (arhitectură);
2. - totalitatea oamenillor care mărturisesc acelaşi adevăr de credinţă şi săvârşesc
aceleaşi acte de cult. Pe noi ne interesează al doilea înţeles. Obiectul principal este
omul ca fiinţă socială capabilă de a fi şi fiinţă religioasă.
Termenul „universală” este folosit pentru a arăta că studiază felul în care
Biserica a apărut şi s-a dezvoltat peste întreg pământul.
Introducerea în studiul disciplinei noastre este de două feluri:
1. formală sau tehnică – se ocupă cu prezentarea obiectivelor, se formulează o
definiţie, se prezintă metodele de cercetare, se face o periodizare a anilor în care
Biserica s-a dezvoltat şi ni se arată care sunt disciplinele auxiliare şi bibliografia
generală.
2. materială sau de conţinut, prilej cu care se va vorbi despre situaţia lumii greco-
romane, a iudaismului şi a relaţiei lor cu Mântuitorul. Perioada aceasta ar putea fi
numită şi preistoria creştinismului, iar prezentarea evenimetelor ne va ajuta la
înţelegerea felului în care a apărut Biserica.
În acest context, introducerea materială a I. B. U. poate fi privită sub două
aspecte: intern – se referă la naşterea, creşterea şi dezvoltarea Bisericii şi extern – se
referă la relaţiile Bisericii cu statul, societatea şi celelalte religii ale lumii antice.

1. Partea introductiv formală

Definiţia. I. B. U. este disciplina istorico-teologică care cercetează critic şi


expune sistematic felul în care Biserica a apărut şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului.
Disciplina noastră urmează să privească viaţa Bisericii în dezvoltarea ei internă şi
externă.
Denumirea disciplinei nu a fost aceeaşi; la început s-a numit Istorie
Bisericească, Istoria Bisericii, Istoria creştinismului, Istoria Generală a Bisericii şi s-a
ajuns la Istoria Bisericească Universală, deoarece cercetează Biserica de pretutindeni,
chiar dacă de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au desprins alte discipline pe naţiuni
şi dominaţiuni creştine. Acestea din urmă (sectele) nu fac obiectul cercetării noastre.
Scopul este cunoaşterea şi înţelegerea dezvoltării Bisericii în toate laturile ei,
de la început până azi, în întreaga lume; studi în d-o putem afla felul în care s-a
dezvoltat creştinismul de la începutul lui, iar ca scop final avem cunoaşterea şi
înţelegerea creştinismului actual, în organizaţiile lui cele mai reprezentative.
Din toate acestea rezultă şi importanţa I. B. U., în sensul ca ea este o
disciplină de bază, de largă cultură generală şi de nelipsit din răndul studiilor
teologice.
1
Creştinismul este o religie istorică şi este legat de anumite evenimente istorice,
iar pentru a corespunde scopului şi pentru a fi cunoscute faptele aşa cum s-au
petrecut, I. B. U. trebuie să folosească metoda de cercetare modernă a istorigrafiei,
care se bazează pe cinci principii sau etape istorice:
1. cercetarea izvoarelor;
2. verificarea izvoarelor;
3. analizarea critică a documentelor;
4. cercetarea evenimentelor istorice din punct de vedere evolutiv;
5. expunerea sistematică.
Acest lucru pretinde o bună cunoaştere a izvoarelor, justa lor inţelegere şi
interpretare, şi expunerea evenimentelor în mod nepărtinitor; deci I. B. U. trebuie să
fie documentată, critică, pragmatică, genetică şi obiectivă.
I. B. U. este şi o disciplină teologică şi nu numai umană, deoarece porneşte de
la persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, care a fost om adevărat şi Dumnezeu
adevărat, iar evenimentele se raportează la persoana Lui. Deaoarece Biserica este un
aşezământ divino-uman, prezentarea evenimentelor se va face nu numai ţinând cont
de factorii umani ci şi de cei religioşi.
Despre Biserică se poate vorbi doar de aproximativ 2000 de ani. Pentru a
putea prezenta evenimentele corect, istoricii au făcut o periodizare a acestora (care
ajută doar la studiu şi la o mai bună sistematizare a materialului).
Cei două mii de ani ai creştinismului pot fi grupaţi în şase etape:
1. De la naşterea Mântuitorului până la începutul veacului IV (după unii
istorici până în anul 313 -edictul de la Milano, după alţii până în 325). În această
perioadă Biserica şi-a dobândit identitatea în sânul lumii păgâne şi evreieşti, dar a
avut de suferit persecuţii atât din partea păgânilor cât şi a evreilor; ea şi-a formulat
cultul, (serviciile religioase) iar în urma persecuţiilor a renăscut din propria ei cenuşă.
Aceasta poate fi numită şi perioada începuturilor.
2. între anii 325 – 787 (după unii până în anul 843). Este timpul desfăşurării
sinaodelor ecumenice, periaodă în care s-a formulat oficial dogma Bisericii în timpul
luptei împotriva ereticilor. În acest răstimp s-a produs prima ruptură în sânul Bisericii
când, după sinodul IV ecumenic, unii s-au desprins formând Bisericile monofizite şi
nestoriene sau necalcedoniene.
3. Din secolul IX până în prima jumătate a secolului al XI-lea sau de la
sinoadele ecumenice până la marea schismă din 1054. Această perioadă a fost
marcată de spectaculoase încreştinări realizate atât de clreicii răsăriteni cât şi de cei
apuseni. În Răsărit au fost încreştinaţi ungurii, ruşii, bulgarii şi moravii, iar în Apus
popoarele scandinave, germanii şi franci. Biserica Romei trce printr-o perioadă de
criză marcată de pontificatele unor papi cu mai puţină tragere de inimă faţă de cele
bisericeşti -perioadă numită şi „secolul obscur”, pentru ca în această perioadă s-au
aflat pe scaunl Romei mai mult de 36 de papi.
4. De la Marea Schismă până la începutul secolului al XVI-lea, (1517 când a
avut loc revolta lu Martin Luther impotriva Bisericii romano-catolice), perioadă
marcată de numeroase evenimente: în Apus continuă misiunile de încreştinare în
timp ce pe linie bisericească s-au înregistrat alte perioade de criză: disputele pentru
scaunul papal şi pentru investitură, mutarea scaunului papal la Avignon, Schisma
2
papală şi disputele conciliariste. Relaţiile dintre Răsărit şi Apus au fost şi mai
tensionate datorită cruciadelor organizate de apuseni în Răsăritul creştin. S-a încercat
refacerea unităţii Bisericii în cadrul unor sinoade: Lyon- 1274 şi Ferara- Florenţa-
1438- 1439; în Răsărit, expansiunea turcească a provocat numeroase neajunsuri
Bisericii Ortodoxe, ea culminând cu asedierea şi cucerirea Constantinopolului
(1453).
5. a doua jumătate a secolului al XVI până la sfârşitul secolului al XVII Î-lea,
(revoluţia franceză -1789, revolta antiotomană din 1821 sau Revoluţia din 1848).
Este perioada de dezvoltere a protestantismului. În acest timp, clerul catolic şi
protestant şi-au înteţit atacurile reciproce şi se cunosc câteva uniri ale unor grupuri de
ortodocşi cu Biserica Romei. Protestantismul şi-a formulat învăţătura de credinţă dar
s-a şi divizat în funcţie de sistemul filosofic acceptat de grupuri de teologii
protestanţi.
6. De la sfârşitul secolului XVIII până în zilele noastre, numită şi epoca
mondernă a divizării creştine. Această perioadă este marcată de apariţia sectelor, iar
ca aspect pozitiv semnalăn dobândirea autonomiei şi autocefaliei de către toate
Bisericile ortodoxe naţionale, formularea precisă a relaţiilor cu statul şi cu celelalte
denominaţiuni creştine.

Bibliografie: B. Berceanu, I. Panaitesdu-Prezentarea lucrărilor şti în ţofice


metodologice-Bucureşti, 1968; A. Avramescu şi V. Cândea Întroducere în
documentarea ştiînţifică-Bucureşti, 1960; N. Georgescu-Tistu Scris şi carte. Istorie-
tehnică-semnificaţie-Bucureşti, 1948; Pr. Prof. M. Şesan Periodizarea în Istoria
bisericească universală în Altarul Banatului III (Caransebeş, 1946) nr. 1-6, p. 391-
411; Prof. T. M. Popescu Îndrumări metodice de lucru pentru studenţii în teologie în
S. T. VII Î, 1956, nr. 7-8, p. 498-530; Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu. Pr. Prof. Milan
Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae –Istoria Bisericească Universală-manual pentru
Institutele Teologice-vol. I Ediţia a II-a, Ed. I. B. M. O. Bucureşti, 1975, p. 5-9.

Cursul nr.2
IZVOARELE I. B. U.

Fiind o discipină istorică prin excelenţă, I. B. U. se bazează pe o sumă de


izvoare istorice. Prin izvoare înţelegem totalitatea documentelor care contribuie cu
informaţii la prezentarea unui eveniment petrecut în trecut pentru cunoaşterea
faptelor care au dus la evenimentul respectiv. După forma sau caracterul lor,
izvoarele se pot împărţiin:
-originale- (care pot fi directe sau indirecte)
-derivate- (indirecte sau mediate)
-oficiale şi particulare
-scrise, orale şi monumentale
-rămăşiţe şi tradiţii.
Întrucât I. B. U. este şi disciplină religioasă, poate avea: izvoare divine (Sf.
Scriptură) şi izvoare omeneşti (celelalte tipuri de izvoare).

3
Pentru reala cunoaştere a evenimentelor şi pentru prezentarea lor cât mai fidel,
este necesară cunoaşterea şi folosirea tuturor izvoarelor care prezintă un eveniment
anume. Trebuie, totuşi, avut în vedere ca nu toate izvoarele sunt autentice. Folosirea
unor izvoare false duce la prezentarea deformată a adevărului istoric. De selectarea şi
valorificarea izvoarelor se ocupă specialiştii în domeniu. Adevărul istoric nu se poate
cunoaşte fără studiul izvoarelor autentice.
Izvoarele disciplinei noastre sunt adunate azi în mai multe grupe sau colecţii:

1. COLECŢII PRI CIPALE


-J. P. Migne-Patrologiae cursus completus- (împărţită în două: Patrologia
Graeca - 161 vol. apărute la Paris între 1857-1886 şi Patrologia Latina-221 vol. -
Paris, 1844-1854)
-Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum-sau Corpul Vienez-editat de
Academia de Şti în ţe din Viena începând cu 1897 (peste 70 de volume).
-Corpus Scriptorum Orientalium-editat sub îndrumarea uniu grup de profesori
francezi la Paris, începând cu 1903, până azi apărând peste 100 de vol.
-Corpus Berolinense-sau Corpul berlinez, editat de Academia de Ştiinţe din
Berlin începând cu 1897-peste 50 de vol.
-Patrologia Orientalis-Paris, începând cu 1908, 28 vol.
-Patrologia Syriaca-paris, 1894-1928, 3 vol.
-Florilegium Patristicum-Bonn, începând cu 1904, peste 45 vol.
-în revista Sources Chretiennes-din care s-au publicat începând cu 1942 peste
200 de vol. găsim de asemenea publicate numeroase documente privitoare la
I. B. U.
2 ACTE SI ODALE
Documentele redactate la sinoadele ecumenice şi particulare, care au avut loc
în primul mileniu al erei noastre, s-au publicat de către:
-J. D. Mansi-Sacrorum Conciliorum .ova et Amplissima Collectio-Florenţa-
Veneţia, 1759-1798; colecţia a fost continuată sub acelaşi titlu de către L.
Petit, J. B. Martin şi Arnhem, 59 vol.
-Ed. Schwartz-Acta Conciliorum Oecumenicorum-Strasburg, Paris, Leipzig-din
1914, 13 vol.
-E. J. Jonkers-Acta et Symbola conciliorum-Leiden, 1954
-Ch. J. Heffele-Dom H. Leclercq-Histoire des Conciles-studii şi texte, 10 vol.,
Paris, 1907-1908
3 ACTE MARTIRICE. VIEŢI DE SFI ŢI
-Acta sanctorum-publicată de Bollandişti, Anvers, 1643, retipărite până în 1911
în 64 vol.
-Martyriologium Romanum-Vatican-1914, Bonn-1922
-Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae-editate de Delehaye, Bruxelles,
1902
-Bibliotheca hagiographica latina-2 vol. Bruxelles, 1949
-Bibliotheca hagiographica graeca-3 vol. Bruxelles, 1957
-Dom H. Leclercq-Les Martyrs-11 vol., Paris, 1902-1911
-Bibliotheca hagiographica orintalis-editată de Bollandişti, Bruxelles, 1909
4
-în limba română, în colecţia Părnţi şi scriitori bisericeşti-vol. 11 “Actele
Martirilor” Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 1986
4 E CHIRIDIOA E (colecţii de canoane)
-H. Dezinger şi C. Bonwart-Enchiridion Symbolorum, definitionum,
declarationum de rebus fidei et morum-retipărite până azi în peste 35 de ediţii
-C. Kirsch, L. Ueding-Enchiridion fontilum historiae ecclesiasticae antquae-
-M. J. Rouet de Journel-Enchiridion patristicum-Frieburg, 1947
- -“- -Enchiridion asceticum-Frieburg, 1947
-F. Cavallera-Thesaurus doctrinae catholicae…-Paris, 1937
-H. Hurter-.omenclator literaris Theologiac catholicae…-5 vol. În nsbruck,
1907-1926
-în limba română vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca-“Canoanele Bisericii
Ortodoxe”- note şi comentarii, Sibiu, 1991.
5 IZVOARE PE TRU PATRIARHIA DE Constantinopol
-Actes officiels et particuliers et autres documentesrelatifs a l’histoire du
Patriarchat Oecumenique-editate de Mitropolitul Ghenadie Arabagioglu, C-
pol, 1935
-Patriarchatus Constantinopolitani acta selecta- editate de J. Oudot, Vatican, 1941
-Les Regestes des actes de Patriarcat de Constantinopole-ed. De V. Grumel şi
V. Larent, Istambul, 1932-1971
-Corpus .otitiarum episcopatuum Ecclesiae Orientalis Graecae- ed. De E.
Gerland şi V. Laurent, 1931-1947
-Corpus Scriptorum historiae byzantine-ed. De Imm. Bekker, Bonn, 1829-1897,
49 vol.
6 ACTE PAPALE. VIEŢI DE PAPI.
A. Acte papale
-Acta Apostolicae sedis Commentarium officiale-Roma, începând cu 1909
-Acta Romanorum Pontificum. Fontes-13 vol. (vol 13 în 2 părţi), Roma 1943-
1971
-Bullarium Romanum-din 1857
-Regestes pontificatum Romanum…-4 vol.
-Collectio Avellana-Praga, Leipzig, 1895-1898
B. Vieţi de papi
-Liber Pontificalis-ed. De L. Duchesnes, Paris 1886-1892, Sienna 1935
-P. Gams-Series Episcoporum Ecclesiae Catholicae-Regensburg, din 1873
C Concordate
-A. Theiner-Codex Diplomaticus Domini Temporalis S. Sedis- 3 vol., Roma 1861
-A. Mercatti-Recolta di Concordati- (1080-1914) -Roma, 1914
-în limba română-R. Cândea-Concordate. Un capitol de istorie politică- Bucureşti,
1921;
Vintilă Horea –“Dicţionarul papilor” Ed. Saeculum Lo., Bucureşti, 1999
7. LEGI ŞI CA OA E
A. Legi
-Codex Theodosianus-ed. De T. Mommsen şi P. Meier, Berlin, 1905
-Corpus juris civilis-ed. a 16-a, vol. I-Institutiones et Digestes-Berlin, 1954, vol.

5
II-Codex Justinianus-Berlin, 1954
B. Canoane
-Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca-Canoanele Bisericii Ortodoxe-Sibiu, 1991
8. LITURGHII
-J. A. Assemani-Codex Liturgicus Ecclesiae Universalis-13 vol. Roma 1749-1766
-F. E. Brightman-Eastern Liturgies-Oxford, 1896
-L. M. Hanssens-Institutiones Liturgicae de ritibus Orientalibus- vol. 2 şi 3,
Roma, 1930
-în limba română:-P. Vintilescu-Liturghiile bizantine privite istoric în structura
şi rînduiala lor-Bucureşti, 1943
-V. Mitrofanovici-Liturgica Bisericii Ortodoxe-1929
-Ene Branişte-Liturgica Generală-Bucureşti, 1980
9. I SCRIPŢII
-Corpus inscriptionum Graecorum-ed. De A. Bröckh, Berlin1828-1877
-Corpus inscriptionum Latinorum-24 vol., ed. De Th. Mommsen, Berlin1863-
1930
-Inscriptiones Latinae Christianae veteres-3 vol., ed. De E. Diehl, Berlin1925-1931
-Inscriptiones christianae Urbis Romanae-ed. De J. B. De Rossi, 5 vol. apărute
până în 1971

Cursul nr. 3
BIBLIOGRAFIA GE ERALĂ

Bibliografia sau literatura de specialitate însumează toate scrierile (cărţi,


studii şi articole) care au fost publicate în decursul vremii, şi care tratează subiecte
legate de I. B. U. Primele scrieri referitoare la Biserica creştină sunt cele ale
Noului Testament apoi, scrierile Părinţilor Apostolici, ale apologeţilor creştini şi
se continuă până astăzi sub diferite forme.
Toate aceste scrieri pot fi grupate pe diferite criterii.
ISTORICI BISERICEŞTI
A. Greci
-HEGESIP (†180) -“Memorii”
-IULIU AFRICANUL († 240-250) -“Cronografii”-5 cărţi-prezntă evenimente de
la Facerea lumii până în anul 217 (221)
-EPIFANIE de Salamina (Cipru) († 403) -“Panarion” (Cutiuţa cu medicamente)
sau “Contra tuturor ereziilor” –lucrare îndreptată împotriva a 80 de erezii
-EUSEBIU de Cezareea Palestinei († 340) -cel mai mare istoric bisericesc al
Bisericii primare de la care ne-au rămas mai multe lucrări: “Istoria bisericească”-
10 cărţi-în care prezintă evenimentele de la Iisus Hristos până la anul 324; “O
cronică a lumii”-prezintă evenimentele petrecute de la Avraam (2016 î. Hr. ) până
în anul 302 d. Hr.;”Viaţa Fericitului Constantin ”-5 cărţi-scisă în anul 337; Despre
martirii din Peloponez”-prezintă persecuţiile de pe vremea lui Diocleţian petrecute
între anii 303-311.

6
-Istoricii greci: SOCRATE, SOZOMEN şi TEODORET (avocaţi din
Constantinopol) continuă Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea,
prezentând evenimente petrecute între 305-439
-Pe istoricii amintiţi mai sus i-a rezumat ,in530, TEODOR LECTORUL,in
lucrarea “Istoria tripartită”. Tot el a alcătuit o “Istorie originală”-prezentând
evenimente petrecute între anii 439-527.
-EVAGRIE SCOLASTICUL († 800), i-a continuat şi el pe cei trei, cu o “Istorie
bisericească”-evenimente între 431-594.
-FILIP de Side (sec. V) - “Istorie creştină”in 36 de cărţi.
-FILOSTORGIN (sec. V) -“Istorie bisericească”-6 cărţi-evenimente între 318-
425.
-GELASIE de Cizic (sec. V) -“Istoria bisericii”-3 cărţi;
-ZAHARIA RETORUL sau de Gaza (†553) -“Istoria bisericească”-12 cărţi,
pentru anii 450-491
-IOAN MALALAS (†577) -“Istorie universală”-17 cărţi, perioada, Facerea
lumii-574 d. Hr.
-PALADIU SCOLASTICUL-“Istoria lausiacă”-prezintă o istorie a
monahismului creştin.
-GHEORGHE MONOMAHUL (sec. lX) -Cronograf-de la Facerea lumii-843
d.Hr.
-TEOFAN MĂRTURISITORUL († 818) -Cronograf- între 284-818 d.Hr.
Dintre istoricii bizantinIII amintim pe:
-NICHIFOR CALIST XANTOPULOS († 1341) -Istorie bisericească-în 18 cărţi-
prezintă evenimentele de la naşterea Mântuitorului-610
-NICHIFOR GREGORAS († 1360) -Istorie bizantină- evenimente dintre anii
1204-1359
B. Latini
Între scriitorii latini care au atins subiecte legate de disciplina noastră îi
amintim pe:
-LACTANŢIU (sec. IV) –Despre moartea persecutorilor
-GRIGORIE DE TOURS (sec. VI) -Istoria francilor-10 cărţi
-ISIDOR DE SEVILLA (sec. VII) -Cronica universală-de la facerea lumii până
în anul 615 d. Hr.
_””_ -Istoria vizigoţilor, vandalilor şi suevilor

Numeroase lucrări ale istoricior greci au fost traduse şi continuate de


diferiţi autori latini. Între eIII amintim pe Fericitul Ieronim († 420), Rufin(† 410)
etc.
Cronicarii Evului mediu au scris mai mult despre evenimentele petrecute în
timpul lor. fiind aserviţi demnitarilor vremii, de multe ori ei sunt subiectivi în
prezentarea evenimentelor istorice. Dintre ei, cei mai cunoscuţi sunt: BEDA
VENERABILUL-care a scris o istorie bisericească a angliilor; episcopul german
HAYMO (sec. IX), ANASTASIE BIBLIOTECARUL (sec. IX) etc.

7
În perioada imediat următoare Reformei protestante (sec. XVI), polemicile
dintre catolici şi protestanţi au făcut ca interesul pentru istoria Bisericii să fie
crescănd.
Protestanţii Laurenţiu VAILA şi Nicolae de CUSA au adus serioase acuze
primatului papal, demonstrând ca cele două lucrări, pe care această dogmă
catolică se bazează (Donatio Constantini şi Decretele pseudoisidoriene), sunt
nişte falsuri. Tot între protestanţiil amintim pe Mathias FLACIUS-ILIRICUS a
alcătuit o lucrare -tipărită între 1559-1574-intitulată Centurile de la Magdeburg în
care prezintă istoria promelor 13 secole creştine. Lui I-a răspuns catolicul Caesar
BARONIUS prin lucrarea Anales Ecclesiastici 12 vol. Roma, 1588-1607.
Din 1776 Istoria Bisericească a devenit disciplină de studiu la Univesitatea
din Halle. De atunciincoace au apărut numeroase lucrări scrise de profesori erudiţi
sau de istorici consacraţi în întreaga lume creştină. Cei mai riguroşi au fost
istoricii germani. Dintre ei amintim:
1. Protestananţi
-în secolele XVII Î-XIX-G. Arnold, J. I. Mosheim, Christian Baur, Karl
Hase, W. Möller etc.
-în secolul XX-Adolf von Harnack, Gustav Krüger, Heidrich Böhmer, Karl
Müller, Hans Lietsmann, Johanes Walter etc.
2. Romano catolici:
-în secolul al XIX-lea-J. Altzog, Adam Möhler, C. J. Hefele, J.
Hergentroether, J. Döllinger etc.
-în secolul XX-Albert Ehrardht, Karl Bihlmayer, Andreas Veit etc.
Dintre istoricii francezi amintim:
1 Romano-catolici:
-Noël (Natalis) Alexandre, Sebastian Lenainde Tillemont, Fleury etc.
Sub îndrumarea unui grup de teologi dintre care îi amintim pe L. Duchesne, H.
Leclercq, Emille Aman, P. Batifol, J. Lebreton, G. Bardy, etc. s-a publicat o
lucrare (care încă mai apare sub îndrumarea altor teologi) intitulată “Histoire de
l’Eglise depuis les origines jusqu’a nos jours”
2. Protestanţi:
-Ethienne Chastel, Eugène de Faye, J. Viénot, Paul Fargues etc.
Dintre istoricii Bisericii Ortodoxe amintim următorii autori:
A. La greci:
-Dositei al Ierusalimului (+1707) cu lucrarea “Despre patriarhii Ierusalimului”
tipărită de Mitr. Antim Ivireanul la Bucureşti, 1715.
-Meletie al Atenei (+1718) - Istoria Bisericească-3 volume, tradusă şi tipărită la
Iaşi între anii 1841-1843 de către mitr. Veniamin Costachi.
În secolul XX:
-Ghenadie (Arabagioglu ) - Mitr. De Heliopolis- Istoria Patriarhiei Ecumenice-
Atena, 1953
-N. Moschopoulos – La Terre Sainte. Essai sur l’histoire politique et
diplomatique des Lieux Saints de la chretientés (Ţara Sfântă. Eseu despre istoria
politică şi diplomatică a locurilor Sfinte ale creştinilor) Atena, 1957

8
-Hr. Papadopoulos (Arhiep. Atenei) – Istoria Bisericii Alexandriei- Alexandria,
1935
- -“”- - Istoria Bisericii Ierusalimului-Ierusalim şi Alexandria, 1910
-Gr. Papamihail şi G. Triandafilakis – Istoria Bisericii Antiohiei- Alexandria,
1951
-B. Th. Stavridis – Histoire du Ppatriachat Oecuménique de Constantinopole –in
revista “Istina”, Paris, 1970, pag. 171-273
B. La ruşi:
-Mitr. Filaret al Gernigovului – Istoria Bisericii ruse –5 vol., Gernigov, 1852;
-Nicolai Glubokovski – Istoria Bbisricii ortodoxe ruse – Varşovia, 1928;
- -“”- - Ortodoxia în fi în ţa ei – St. Petersburg, 1914;
-E. E. Golubinski – Istoria Bisericii Ruse – 2 vol. Moscova, 1914 şi 1917
-M. Zernov – Eastern Christendom – (Creştinismul rărsăritean) – Londra, 1961;
- -””- - The Church of the Eastern Christians – (Biserica creştinilor răsăriteni),
Londra, 1946;
- -“”- - The Russians and their Church- (Ruşii şi Biserica lor), Londra, 1945.
C. La români:
-Eusebiu Popovici – Manual de istorie bisericească generală, 1882, 2 vol, în
limba germană, lucrare tradusă şi tipărită în 1925- 1926, cu titlul „Istoria
bisericească universală şi statistica bisericească”;
-Ioan Mihălcescu – I. B. U. –manual pentru Seminariile teologice, tipărit în 1932;
-Teodor M. Popescu, Teodor Bodogae, George Stănescu - I. B. U., 2 volume, tip.
la Bucureşti 1956-1957;
-Teodor Popescu – numeroase studii cu subiecte de I. B. U. în revistele centrale
bisericeşti;
-Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa, Al. Filipaşcu – Istoria Bisericii Române –
manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1957.
-I. G. Coman – Manual de Patrologie, Buc. 1956, retipărit 1980-82;
-Mircea Păcurariu – Istoria Bisericii Ortodoxe Române – 3 volume, vol. 1, la
Bucureşti 1980, vol. 2, 3, 1983; + un manual ptentru Seminariile. Teologice.

AUTORI ROMÂNI DE STUDII ŞI ARTICOLE


Profesorii de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Sibiu, care au tipărit
nmeroase articole în reviste: pr. prof. Milan Şesan, Ştefan Alexe, Aurel Jini,
Mircea Păcurariu, a se vedea o lucrare din 1992, Bucureşti – „Preocupări de
studii de teologie istorică şi patristică”; Ioan Rămureanu „Preocupări de studii
de teologie istorică şi patristică” în R. T. an XX: 1996 pag. 364; „Contribuţia
istoricilor la cunoaşterea dezvoltării istorice” în Ox, XXII Î, 1971, nr. 1, p. 11-
26. Milan Sesan „Probleme de Istorie Bisericească” în BOR, 1971 nr. 3-4, p.
382-394.

9
Cursul nr. 4
ŞTII ŢELE AUXILIARE

Ca disciplină religioasă (şi istorică în acelaşi timp), I. B. U. are suport în


toate disciplinele teologice dintre care cele mai apropiate sunt: Studiul Noului
Testament, Patrologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Dogmatica şi
Simbolica etc. Sprijinul între aceste discipline şi I. B. U. este reciproc.
În afară de disciplinele teologice, I. B. U. este în strânsă legătură şi cu
discipline ne-teologice care pot fi socotite ca discipline auxiliare. Între acestea
amintim:
-Filologia - se ocupă cu studiul limbii documentelor
-Paleografia-citirea scrierilor vechi,
-Epigrafia-citirea inscripţiilor,
-.umismatica-cunoaşterea monedelor şi a medaliilor vechi,
-Heraldica-cunoaşterea stemelor
-Diplomatica-tehnica şi citirea documentelor
-Sfragistica-cunoaşterea sigiliilor,
-Arheologia,-descoperirea şi analizarea relicvelor istorice,
-Istoria artei-evoluţia artei în general şi acelei creştine în special,
-Geografia istorică-identificarea vechilor aşezări şi evoluţia denumirilor lor în
timp.
Cea mai întrebuiţată disciplină auxiliară este Cronologia. Aceasta se ocupă
cu studiul şi împărţirea timpului la diferite popoare. Evenimentele studiate în
cadrul disciplinei noastre s-au petrecut în timp. Corecta lor datare duce la corecta
înţelegere a situaţiei în care Biserica se află azi, întrucăt alături de datarea
evenimentelor se va prezenta şi mediul, atmosfera, viaţa şi ideile epocii
respective.
Pentru o mai bună înţelegere şi datare a evenimentelor istorice, timpul a
fost împărţit în ere. Cele mai cunoscute dintre ele sunt: era romană sau “de la
zidirea Romei” (Ab Urbe Condita-prescurtat a. U. c. ) -numără anii incepând cu
753 î. Hr. (aşezând greşit dată naşterii lui Hristos în acest an); era greacă sau “a
olimpiadelor”-începe la 778 î. Hr. (olimpiadele se defăşoară o dată la 4 ani deci;
anul I al celei de-a 196-a olimpiadă este anul 1 d. Hr. ); era consulară (socotea
anii după consulii mai importanţi sau după conducătorii lumeşti); era martirilor
(începe la 29 august 284); era spaniolă (începe cu anul 38 î. Hr. ); era
selgiucizilor (începe din 311/312 î. Hr. ); era lui Avraam (din 2017 î. Hr. ); era
mahomedană (din 16 iulie 622 d. Hr. În uz la turci până în 1927 care împărţeau
anul de 354 zile în 12 luni egale astfel anul 1927 era la ei anul 1346).
Cea mai importantă era, în uz până la începutul secolului XX, a fost era de
la facerea lumii. Această eră a fost calculată (după datele oferite de Sf. Scriptură)
diferit de popoarele ce o întrebuinţau. Astfel la evreiincepea în 3761 î. Hr.;
inApus din 3943 î. Hr.; în Orient din 5492 î. Hr.; la Alexandria din 5508 î. Hr.; la
Constantinopol din 5509 î. Hr. (unde începutul anului era aşezat la 1 septembrie).
Azi este în uz numărarea anilor de la naşterea lui Hristos. Această eră se
numeşte era de la Hristos sau era noastră. Începutul erei noastre a fost calculat de
10
către călugărul Dionisie Exuguus († 540), prin 525-526, de aceea se mai numeşte
şi era dionisiacă. El socotea ca Mântuotorul Iisus Hristos s-a născut la 25
decembrie 753 de la zidirea Romei (a.U.c.). Acest calcul este greşit cu 4 sau 5 ani
pentru că, din cele istorisite în Sf. Scriptură, Iisus s-a născut pe vremea regelui
Irod cel Mare, în timp ce proconsul al Siriei era Quirinius, iar la Roma domnea
cezarul August. Se ştie că, Irod a murit în anul 750 a. U. c., deci, Iisus s-a născut
cu un an sau doi inainte de acest an. Cu toate acestea anul 753 a. u. c. a rămas pe
mai departe an de referinţă în stabilirea evenimentelor istorice.
O eră se desfăşoară pe parcursul a mai multor sute de ani calendaristici.
Calculul anilori nera creştină se face după “calendarul iulian” (numit aşa întrucât a
fost întocmit de către matematicianul Sosigene pe vremea împăratului Iulius
Caesar). Începutul anului calendaristic a variat în era creştină: 1 ianuarie, 1 martie,
25 martie sau 1 septembrie (dată la care, în Răsărit incepea anul bisericesc). Data
de 1 ianuarie s-a generalizat aproape în întreaga lume în secolul al XVI-lea.
Întrucât anul civil (real) a fost mai mare decât anul solar (iulian) cu 11 minute şi 45
de secunde, în anul 1582, papa Grigorie al XII Î-lea a făcut o îndreptare a
calendarului în Apus. De atunci calendarul îndreptat se numeşte gregorian sau “stil
nou” şi a fost adoptat în Apus în secolul al XVII Î-lea. În 1922 s-a dovedit ca
diferenţa între anul calendaristic şi anul astronomic este de 13 zile, s-au adăugat şi
acestea şi a rezultat calendarul în forma lui actuală. S-a stabilit ca tot la 4 ani să se
mai adauge o zi la luna februarie.
Aproape toate Bisericile Ortodoxe au adoptat calendarul îndreptat în urma
sinodului de la Constantinopol din 1923, aşezându-şi sărbătorile cu dată fixă în
consecinţă. Unele fracţiuni ortodoxe refuză să accepte îndreptarea calendarului şi
(cu excepţia Învierii Domnului) toate sărbătorile le ţin cu 13 zile calendaristice
mai târziu decât cei care au îndreptat calendarul (aceştia se numesc stilişti).
Un aport deosebit la înţelegerea adevărului istoric bisericesc îl mai aduc şi
alte discipline istorice cum ar fi: Bizantinologia (se ocupă cu istoria imperiului
bizantinîn perioada 330-1453. În interiorul graniţelor acestui imperiu s-a aflat o
mare parte a Bisericii Ortodoxe), Slavistica (studiază evoluţia popoarelor slave
care s-au aşezat în Peninsula Balcanică, popoare care, cu excepţia croaţilor,
cehilor, slovacilor şi polonezilor, sunt şi astăzi ortodoxe) şi Orientalistica
(disciplină care studiază evoluţia popoarelor din Orientul apropiat şi mijlociu,
cum ar fi: sirienii, arabii, turcii, armenii, mesopotamienii, perşii, etiopienii,
indienii etc., cu care creştinii au luat contact în decursul vremii).

Cursul nr. 5

STAREA LUMII GRECO-ROMA E LA VE IREA


MÂ TUITORULUI

Lumea greco-romană la vremea întrupării Mântuitorului era reprezentată de


Imperiul Roman ce îngloba toate regiunile care se mărgineau cu Marea
Mediterană. În Europa se întindea peste Spania, Galia, Italia, Panonia, Iliricum,

11
Macedonia şi Tracia, până la Dunăre. În Asia Mică peste Bitinia, Capadochia,
Siria, Palestina, până la Eufrat învecinându-se cu Imperiul Persan. În Nordul
Africii se întindea peste Egipt şi Lidia, până la deşertul Sahara.
Oraşe mai importante în: Italia – Roma, Africa – Alexandria, Asia – Efesul,
Europa – Atena.
La vremea respectivă Imperiul era condus de un împărat ajutat de Senat şi
era împărţit în trei tipuri de provincii; imperiale, conduse de un delegat de-al
împăratului, senatoriale, conduse de un proconsul numit de Senat şi provinciile cu
caracter naţional care erau conduse de un procurator ce era supus proconsulului.
Fiecare ţară era o provincie cu caracter naţional şi era condusă de un procurator.
Palestina avea un statut aparte: Cesarul Augustus (31 î. Hr. -14 d. Hr. ) a permis
evreilor să-şi aleagă regele lor; cu sprijinroman a fost ales Irod cel Mare sau
Idumeul (†750 a.U.c.) dar ţara făcea parte din proconsulatul Siriei condus atunci
de Quirinius.
În Imperiul roman oraşele erau legate între ele prin căi de comunicaţie atât
pe uscat cât şi pe apă:
-pe uscat: Via Apia-în Italia, Via Ignatia –Europa, Calea regală- Asia Mică;
-pe mare: se păstra legătura prin corăbiile care traversau Marea Mediterană.
Imperiul era alcătuit din mai multe popoare, dar toţi erau romani, chiar
dacă naţionalitatea lor era diferită.
Limba oficială vorbită era limba greacă elenistică, cea identică cu a cărţilor
Noului Testament. Acesta a fost factorul principal care a aigurat unitatea
Imperiului roman. Unitatea limbii a ajutat propovăduirea Evangheliei.

STAREA RELIGIOASĂ ÎN IMPERIUL ROMAN

Cu excepţia iudeilor, care erau monoteişti, celelalte popoare care alcătuiau


imperiul roman erau idolatre şi fiecare popor avea religia lui. Statul roman, care
se întindea peste multe popoare, tolera toate religiile popoarelor subjugate.
Amestecul de culte şi de popoare a făcut ca în Imperiu să apară un „sincretism
religios” (amestec de religii) sau teocrasie. S-a crezut chiar ca se va putea realiza
o religie universală dar acest lucru nu s-a putut cu toate ca toate cultele politeiste
au fost puse în situaţia de a accepta idei monoteiste. În acest context a apărut o
formă nouă de cult prin care s-a încercat consolidarea unităţii religioase numită
„cultul împăratului”. Împăraţii romani, începând cu Caligula (37-41), s-au
autoproclamat zei incinstea lor ridicându-se chiar temple. Acest cult era de
originine orientală.

STAREA MORALĂ

Aceasta era în strânsă legătură cu cea religioasă, religia pâgână nu învăţa şi


nu promova morala, ba de multe ori zeităţile erau modele de imoralitate. Desfrâul
ajunsese act de cult, munca era dispreţuită iar divorţurile erau în continuă creştere.
Familia era slab întemeiată, femeile, copIII şi bătrânii erau aproape lipsiţi de
drepturi.
12
STAREA SOCIALĂ

-Bogaţii- constituiau clasa privilegiată, duceau un trai luxos, aveau domenii


întinse şi numeroşi sclavi.
-Ostaşii- aveau numeroase privilegii.
-Meşteşugarii, negustorii şi ţăranii liberi- o duceau greu.
-Marea masă (alcătuită din sclavi şi ţărani) trăia în lipsuri.
-Filosofia vremii încuraja tot felul de păcate: epicureismul avea ca principiu moral
promovarea plăcerii şi indeferntismul religios; scepticismul promova alte idei tot
atât de imorale; stoicismul admitea ca răul este un bun necesar, încercând astfel să
justifice viciile şi sinuciderile. Începând cu veacul al III-lea, neoplatonismul, a
încercat să promoveze şi câteva idei morale interpretând miturile păgâne în mod
alegoric. Dacă religia era sincretistă, filosofia ajunsese să fie eclectică în sensul ca
încerca să culeagă idei din mai multe sisteme.
Toate ceste neajunsuri precum şi insuficienţa religios-morală au contribuit
la răspândirea rapidă a creştinismului în întreg imperiul roman.

SITUAŢIA EVREILOR

Evreii s-au aşezat pe teritoriul din preajma Iordanului, după ieşirea din
Egipt, pe vremea lui Josua Navi, prin anul 1400 î. Hr. şi au împărţit teritoriul
cucerit după criteriul seminţiilor. Vreme de mai bine de trei secole cele 12
seminţii au fost conduse de „Judecători”; prin 1050 î. Hr. s-a instituit monarhia –
primul rege ales fiind Saul, urmat de David şi Solomon. După moartea lui
Solomon (933 î. Hr. ), tronul l-a moştenit fiul său Roboam care s-a purtat rău cu
poporul şi a fost renegat de 9 seminţii şi jumătate care l-au ales ca rege pe un
general al lui Solomon cu numele de Ieroboam, astfel regatul se divide în: regatul
de Sud sau Iudeea cu capitala la Ierusalim condus de Roboam- 2 seminţii şi
jumătate şi regatul de Nord sau Israel având capitala în Samaria- 9 seminţii şi
jumătate.
În 722 î. Hr., regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, soartă pe care a
împărtăşit-o şi regatul de Sud prin 586 când au căzut sub babilonieni. Toţi evreii
au fost eliberaţi prin edictul regelui persan Cyrus în 536 î. Hr.
Din punct de vedere religios, evreii erau monoteişti. De la aşezarea lor în
Canaan şi până pe vremea lui Solomon şi-au satisfăcut nevoile religioase la Cortul
Sfânt. Planul regelui David de a zidi un templu a fost pus în aplicare de către fiul
său Solomon care a zidit un locaş de cult stabil pe muntele Sion de lângă
Ierusalim. În localităţile mai mari existau sinagogi, templul din Ierusalim fiind
centrul spiritual al iudaismului.
În anul 586 î. Hr. templul a fost dărâmat, iar după întoarcerea din robie a
fost rezidit mai mare, dar mai sărăcăcios, de prinţul Zorobabel şi de preoţii Ezdra
şi Neemia.
Unitatea politică-statală nu s-a putut realiza, după întoarcerea din robie,
deoarece au existat lupte religioase între Nord şi Sud.
13
În secolul al IV-lea î. Hr., Palestina a intrat în coponenţa imperiului lui
Alexandru Macedon. După moartea lui ţara a devenit scena de luptă între
ptolomei şi selgiucizi până când ţara a fost cucerită de sirieni. Sirienii (selgiucizi)
s-au purtat urât cu evreii, mai ales pe vremea lui Antioh IV Epifanes. În secolul al
II-lea î. Hr.,in urma revoltei fraţilor Macabei, se reinstaurează regalitatea sub Ioan
Hircan pe vremea căruia s-a pus bazele forului de judecată religios numit
„Sinedriu”- (70-72 membrii sub conducerea arhiereului în funcţie). Urmaşii lui au
început să se certe pentru ocuparea tronului şi au cerut ajutorul vecinilor; astfel, în
anul 66 î. Hr., romanii vin în Palestina şi o ocupă. Evreii turbulenţi organizează o
revolta împotriva lor, dar în anul 63 î. Hr. evreii sunt nevoiţi să accepte stăpânirea
romană. În anul 27 î. Hr. Cezarul Augustus (31 î-Hr-14d. Hr. ) le permite alegerea
unui rege, a lui Irod cel Mare († 4 d. Hr. ) numit şi „regele constructor”. Pe
vremea lui cetatea Ierusalimului a fost întărită cu zid şi a căutat să-i îmbuneze pe
evrei, înfrumuseţându-le templul, pereţii fiind placaţi cu mrmură, iar în acoperiş
au fost bătute cuie de aur. A construit poduri, cetăţi, forturiintre care cele mai
însemnate ar fi orşul Cesareea Palestinei (care a devenit capitala politică a
Palestinei) şi cetatea Masada. Pe vremea acestui rege s-a născut Mântuitorul Iisus
Hristos, în Betleemul Iudeii (la 4 km distanţă de Ierusalim).
Pentru o mai bună guvernare Palestina era împărţită în mai multe provincii:
Iudeea, Samaria, Galileea, Decapolis, Trahonitida etc.
Între localităţile mai importante amintim:
În Iudeea- Ierusalim, Betleem, Ierihon.
În Samaria- Samaria.
În Galileea- Nazaret.
După moartea lui Irod regatul a fost împărţit între fIII lui: Arhelan, Irod-
Antipa şi Filip. Arhelau dobândeşte titlul de etnarh (stăpân peste jumătate din
regat iar fraţii lui primesc doar câte un sfert din regat fiecare dobândind titlul de
tetrarh), domneşte 4 ani dar este înlăturat şi ucis de romani. Unitatea regatului
evreu a mai fost realizată doar o singură dată, pe vremea lui Irod-Agripa II (41-
44). După moartea lui romanii nu au mai permis alegerea altui rege. Evreii încep
răscoala împotriva romanilor în anul 66 d. Hr. pe vremea împăratului Nero (54-
68). Noul împărat, Vaspasian (69-79), îl trimite pe generalul Tit (fiul său) cu trupe
care cotropesc şi distrug Ierusalimul în anul 70.

Locaşurile de cult, tagmele religioase şi partidele politice.

Locaşurile de cult
Centrul vietii religioase evreieşti era templul din Ierusalim, rezidit de
Zorobabel şi renovat de regele Irod cel Mare. Templul a fost dărâmat în anul 70
de către Tit. După dărâmarea templului, sinagogile au rămas cele mai însemnate
locaşuri de cult pentru evrei. Prin cuvântul sinagogă se înţelege locaşul dintr-o
localitate, unde evreii se adunau să studieze Legea lui Moise, să se roage şi să
cânte. Aici nu se aduceau jertfe; era o sală mai mare cu o catedră în mijloc, de
unde rabinii explicau Legea. Pentru păstrarea Legii exista acel for de judecată
alcătuit din 70 de bătrâni, sub conducerea arhiereului; acest sinedriu avea poliţia
14
să şi puterea de a închide, de a judeca şi chiar de a condamna la moarte. Rabinii,
alături de preoţi, interpretau „Legea lui Moise” ca jurişti, teologi şi moralişti.
Evreii din diaspora erau de asemnea grupaţi în jurul sinagogii şi ţineau
legătura cu evreii din Palestina (o dată pe an trebuiau să facă pelerinaj la templu
pentru a-şi plăti dările). Deşi departe de Ierusalim, ei trăiau uniţi în adunări de cult
şi erau strâns legaţi de tradiţie; cu timpul ei au suferit influenţe ale mediului în
care trăiau. Evreii din Egipt şi-au construit şi ei un templu pe insula Elefentină.
Prozeliţii constituiau o categorie aparte – cei care fie ca simpatizau, fie ca
treceau la mozaism dintre păgâni. Aceştia se împart în două grupe: prozeliţii
dreptăţii- care se tăiau împrejur şi respectau toate prescripţiile legii iudaice şi
prozeliţii porţii- sau „temătorii de Dumnezeu”, care nu erau obligaţi să se taie
împrejur ci erau doar ascultători ai Legii. Mulţi dintre aceştia au îmbrăţişat
învăţătura Mântuitorului, după ce Apostolii au ieşti la propovăduire.

Tagmele religioase
Pe vremea Mântuitorului, tagmele reigioase şi partidele politice din
Palestina au jucat un rol aparte în istoria poporului evreu.
1. Fariseii – se distingeau ca păzitori riguroşi ai purificărilor rituale, dar şi a plăţii
în zeciuială a datoriilor către preoţi şi templu. Respectau cu sfinţenie prescripţiile
legate de Sabat. Ei au apărut pe vremea regelui Ioan Hircan. Pe vremea
Mântuitorului nu prea erau respectaţi de popor datorită formalismului religios în
care au căzut fapt ce L-a determinat pe Iisus Hristos să-i numească: „pui de
vipere”, „pui de năpârci”, „morminte văruite” etc. În ascuns luptau pentru
eliberarea evreilor.
2. Saducheii – preoţii bogaţi de la templu, care explicau legea; dintre aceştia se
alegea sinedriul. Datorită averilor fabuloase pe care nu voiau să le piardă, au
devenit servili administraţiei romane. Şi aceştia erau urâţi de popor.
3. Esenienii – tagmă monastică; asociaţie religioasă ai cărei membri trăiau în
comun, practicau curăţirile rituale, nu acceptau sacrificiile de animale, evitau
minciuna şi furtul, cereau o abstinenţă totală, respectau sabatul, se îndeletniceau
cu transcrierea Legii şi a comentariilor ei. Fiecare avea o sarcină precisă.

Tagmele politice
1. Zeloţi sau sicari – au apărut ca partid politic în urma unei revolte împotriva
recensământului realizat de Quirinius. Gruparea lor secretă a continut să activeze,
îl admiteau pe Dumnezeu ca singurul Stăpân şi foloseau toate mijloacele pentru a
scăpa ţara de asupritori. Numele de sicari derivă fie de la cuţitul mic, încovoiat,
cu care făceau multe victime printre romani fie de la frunza de palmier pe care o
aveau ca emblemă. Revolta din anul 66 a fost iniţiată de ei.
2. Irodianii – erau partizanii lui Irod cel Mare. Prin intermediul lor, regele şi-a
strâns impozitele pentru Imperiul Roman. Cu timpul, irodianii s-au asociat cu
fariseii, iar în preajma patimilor Mântuitorului, împreună cu fariseii şi saducheii,
I-au adus acuze mincinoase.
3. Samarinenii – nume dat de provincia în care locuiau, provincie care a făcut
parte din regatul de Nord. fiind o zonă muntoasă, atunci când asirienii au cucerit
15
regatul de Nord şi când populaţia a fost dizlocată, o parte a locuitorilor a reuşit să
scape de deportare, ascunzându-se în munţi; din lipsă de hrană au coborât şi s-au
amestecat cu populaţia păgână adusă de asirieni, dar din această cauză au fost
socotiţi de evreii din regatul de Sud „spurcaţi” şi n-au fost lăsaţi să participe la
reconstruirea templului din Ierusalim pe vremea prinţului Zorobabel. De aceea şi-
au făcut un templu pe muntele Garizim din provincia Samaria. Datorită acestor
aspecte, între ei au avut loc altercaţii, iar pe vremea lui Iisus se ocoleau reciproc.
Mai târziu, uni dintre s-au apropiat de creştinism pe care l-au deformat. S-ar putea
spune ca dintre ei au apărut primii eretici: Simon Magul, Dositei şi Menandru.

Evreii din diaspora.


Datorită numeroaselor captivităţi şi deportări evreii au ajuns să se
stabilească şi în alte oraşe ale lumii antice cum ar fi: Babilon, Alexandria, Roma,
Antiohia, Corint, Damasc etc. Uni impăraţi şi regi i-au favorizat alţii i-au
persecutat. Evreii din Egipt îşi avea templul lor peinsula Elefentină.
Evreii de pretutindeni au încerca să-i atragă pe păgâni la mozaism. Aşa a
apărut o nouă categorie cea a prozeliţilor. Aceştia erau de două feluri: prozeliţii
dreptăţii care acceptau toate practicile evreieşti şi prozeliţii porţii sau temătorii de
Dumnezeu cărora li se cerea să respecte doar legile lui Moise. Datorită
amestecului cu alte popoare păgâne, evreii din diaspora au devenit mai puţin
fanatici (în cele religioase) ca cei din Palestina.
Bibliografie
-D. Tudor-Figuri de împăraţi romani-Bucureşti, 1974; N. A. Maşkin-Principiul
lui Augustus-trad. De S. Samarian, Bucureşti, 1954; M. Maurre-Le monde à
naissance du Christ Paris, 1962; M. Simon-Le judaismeet le christianisme
antique d’Antiochus Epiphanes a Constantine, Paris, 1968; C. Daniel-Esenienii şi
Biserica primară-în S. T. anul XXVI, nr 9-10/1974, p. 707-716.

Cursul nr.6
Mântuitorul Iisus Hristos

Cea mai însemnată personalitate a istoriei este şi rămâne Iisus Hristos.


Viaţa şi activitatea Lui sunt cercetate şi astăzi deoarece prezenţa Lui în mijlocul
omenirii a schimbat istoria ei. Înainte de a vorbi despre El se cuvine să przentăm
în câteva cuvinte o altă personalitate istorico-religioasă, contemporană cu Iisus,
numit în termeni teologici înaintemergătorul Domnului. Este vorba de Ioan
Botezătorul.
Acesta s-a născut cu aproximativ 6 luni mai repede ca Iisus şi a fost fiul
preotului Zaharia şi a Elisabetei. Naşterea să supranaturală a fost un eveniment ce
a prevestit venirea lui Mesia Hristos. Din cele 4 Evanghelii reiese ca Ioan a fost
un ascet foarte respectat, predica lui fiînd ascultată nu numai de oamenii de rând
ci şi de personalităţile politice şi religioase ale acelei vremi. În jurul său s-au
adunat numeroşi ucenici care mai târziu Îl vor urma pe Iisus.
Cel mai însemnat moment al activităţii sale a fost acela când L-a botezat în
apele Iordanului pe Cel care a venit în lume ca să aducă mântuirea. Ioan a fost
16
ultimul mare profet al Vechiului Testament şi primul martor al dumnezeirii lui
Iisus Hristos.
Datorită predicii sale, a fost arestat din porunca tetrarhului Irod Antipa şi
decapitat în închisoarea cetăţii Macherus. Deşi Ioan nu a avut intenţia de a
organiza o comunitate religioasă aparte, totuşi a reuşit să adune în jurul său
numeroşi discipoli. Chiar şi după moartea lui, aceştia au continuat să se menţină
fiînd numiţi uneori „creştinii lui Ioan”. Dintre apostolii Domnului, Andrei, Filip şi
Ioan a lui Zevedeu au fost ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Despre el vorbesc nu
numai Sfintele Evanghelii ci şi istoricii Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice-XVII Î, 5)
şi Eusebiu de Cesareea (Istoria bisericească-I, II, 5)

VIAŢA MÂ TUITORULUI

Despre viaţa şi activitatea Mântuitorului s-a scris foarte mult (mai ales în
evul mediu). O mare parte a cestor lucrări sunt tributare literaturii apocrife care a
circulat în primele veacuri creştine. Sfânta Scrptură rămâne, totuşi, singurul izvor
autentic în baza căruia se poate reconstitui (în mare) viaţa şi activitatea Lui.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost evenimentul major din istoria
omenirii. Acest eveniment a avut loc în Betleemul Iudeii pe vremea când cezar la
Roma era Octavian August (31 î. Hr. -14 d. Hr. ), proconsul al Siriei era Quirinius
(care a organizat la porunca cezarului „primul recensământ”-Lc. 2, 2) iar rege al
evreilor era Irod Idumeul († 750 a. U. c. )
Cele mai importante evenimente din viaţa Lui sunt cele legate de minunile
săvârşite (asupra naturii înconjurătoare şi oamenilor -mai ales învierile din morţi),
intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani,
prinderea, judecarea şi răstignirea pe dealul Golgotei, Învierea din morţi şi, după
40 de zile -timp în care s-a arătat mai multor persoane şi i-a îndrumat pe Apostoli,
Înălţarea la cer. Evenimentele au avut loc în vremea împăratului Tiberiu (14-41 d. Hr).
Învăţătura
-este un mesaj religios-moral, ideea centrală a învăţăturii fiind împărăţia cerurilor,
înţeleasă ca o nouă ordine în lume. Cu toate că se adresa iudeilor, învăţătura Lui
era pentru întreaga lume. Pornind de la învăţăturile consemnate în V. T., Iisus
Hristos a arătat ca a venit să plinească „legea”. În raport cu Dumnezeu Tatăl, Iisus
Hristos s-a aflat într-o relaţie unică, de filiaţie directă, adică Iisus Hristos este Fiul
lui Dumnezeu Cel întrupat, în acelaşi timp fiind şi om adevărat. Evanghelia a adus
un mare progres întregii lumi; prin învăţătura să s-a înlăturat politeismul şi
idolatria.

„Evanghelia Mântuitorului”

Evanghelia a adus un progres tot atât de mare. Reglementând relaţiile dintre


oameni prin iubire. Iisus Hristos a propovăduit bunătatea şi curăţia morală.
Prin exemplul Său a arătat ca prin credinţă totul este posibil, dar mulţi nu l-
au înţeles, drept urmare l-au ucis pe cruce, răstignirea fiind o pedeapsă pentru
sclavi.
17
Ştiri despre viaţa Mântuitorului avem din :
-surse creştine: N. T. şi cărţi apocrife (Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iacob
cel Tânăr, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia copilăriei lui
Iisus);
-surse necreştine: acestea sunt mai puţine şi sunt împărţite în trei grupe:
1. mărturii păgâne:
Epistola sirianului „Mara către fiul său Serapion” – despre înţeleptul rege al
iudeilor (este neautentică, autor anonim, consemnată de Eusebiu al Cezareei în
Istoria bisericească la sfârşitul cărţii I-a).
„Scrisoarea a regelui Abgar al V-lea al Edesei către Iisus Hristos”,
(scrisoarea nu există; Eusebiu de Cesareea consemnează „Răspunsul lui Iisus
Hristos” către Abgar din care deducem că i-a cerut să meargă la Edesa pentru a-i
vindeca fiica bolnavă. În sacisoarea de răspuns se arată ca El nu poate să meargă
personal, dar că va trimite un ucenic (neautentică – (Iisus n-a scris nimic).
2. mărturii ale iudeilor:
-istoricul „Iorif Flaviu” a fost evreu de origine şi a fost cronicar al
împăratului Traian. În lucrarea „Războaiele iudaice” vorbeşte despre Iisus Hristos
ca învăţător al adevărului şi făcător de minuni;
-rabinul „Eliezer ben Hyrcan” ne spune ca a cunoscut un mucenic de-a lui
Iisus Nazarineanul.
În general evreii s-au ferit să vorbească de Iisus Hristos ca Mesia deoarece
în mentalitatea lor Mesia n-a sosit, iar din a două jumătate a secolului II au
început să colporteze ştiri calomnioase la adresa lui Iisus Hristos.
3. mărturii ale istoricilor romani
-raportul proconsulului Bitiniei „Pliniu cel Tânăr” care-l înformează pe
împăratul Traian (98-117) că Iisus Hristos este adorat ca Dumnezeu de mulţi
oameni din provincia Bitinia→prigonirea creştinilor;
-istoricul „Tacitus” (+120) vorbeşte despre suferinţele creştinilor în timpul
persecuţiei lui Nero;
-istoricul „Suetonius” (+141) prezintă expulzarea iudeilor din Roma de pe
vremea împăratului Claudiu (41-54) care se „agitau” din cauza lui Hristos.
În general sursele necreştine sunt puţine deoarece atât iudeii cât şi păgânii
vedeau în creştinism o sectă periculoasă care trebuia dispreţuită

Bibliografie
Milan Sesan, -„Cronologia vieţii Mântuitorului”in„Altarul. Banatului”
4/1947, pag. 4→ Pr. Prof. Petru Rezuş -„Istoricitatea Mântuitorului”inST; 3, 4/
1957 pag 171; I. Mihălcescu „Istoricul cercetărilor despre viaţa lui Hristos” BOR
1/1922 pag. 49; Pr. I. Rămureanu -„Mărturii profane despre Sf. Apostol Pavel şi
Mântuitorul Iisus Hristos”inBOR 11-12/1941 pag. 656) Pr. Prof. Grigorie T.
Marcu „Procesul Mântuitorului”.

18
Cursul nr.7
Î TEMEIEREA BISERICII CREŞTI E

La înălţarea Mântuitorului la cer, în afară de Sinţii Apostoli, exista în


Ierusalim o comunitate de aprox. 120 de persoane (F. A. 1, 15) şi alta în Galileea
„ca la 500 de fraţi” (I Cor. 15. 6), aşteptând pogorârea Mângâietorului. Cu toate
acestea nu putem vorbi despre întemeierea Bisericii decât după pogorârea Sf.
Duh.
În acest răstimp Apostolii au stat în Ierusalim şi au completat colegiul
apostolic prin alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (F. A. 1).
La originea Bisericii creştine văzute stă acest fapt supranatural al Pogorârii
Duhului Sfânt. În chip nevăzut, Mântuitorul a întemeiat Biserica prin jertfa de pe
cruce căci a recapitulat în Sine pe toţi oamenii prin umanitatea Sa. Prin pogorârea
Sf. Duh s-a întemeiat Biserica văzută.
Evenimentul ne este istorisit în Faptele Apostolilor cap. 2. Efectele au fost
imediate; grăind în limbile mulţimii adunate la Ierusalim. Apostolii au botezat, în
prima zi „ca la 3000 de suflete, afară de femei şi copii” iar a două zi „ca la 2000
de suflete”; astfel prima comunitate creştină s-a întemeiat în Ierusalim.
Membrii comunităţii creştine stăruiau în învăţătura Apostolilor, în
comuniune şi frângerea pâinii F.A. 2, 42. După acestea urma „agapa” adică „masa
iubirii” (termenul derivă de la verbul αγαπαώ=a-ţi iubi dezinteresat semenul).
Crescând nrumărul creştinilor, Apostolii nu au reuşit să facă faţă tuturor
cerinţelor legate de propoveduire, cult şi administraţie şi astfel, au socotit de
cuviînţă să aleagă şapte bărbaţi care să ajute la servirea mesei (agapei), F. A. 5, 6.
O dată cu judecata arhidiaconului Ştefan se consemnează primul conflict
dintre iudei şi creştini; Ştefan a fost primul creştin martirizat. Întâia comunitate
creştină s-a împrăştiat în provincie, ducând cu ea şi mesjul Evangheliei, reuşind
convertirea multora. Apostolii rămân în Ierusalim împreună cu diaconii,
continuând să propovăduiască. Ei reuşesc să convertească nu numai iudei (Simon
Magai F.A., 8) ci şi păgâni (F.A. 8 -diaconul Filip, care a reuşit să-l determine pe
famenul reginei Candachia a Etiopiei să ceară botezul).
Sf. Ap. Petru botează casa sutaşului Corneliu în Cezareea Palestinei,
capitala politică a Palestinei. Cu aceste cazuri, putem spune că, a început şi
activitatea lor printre neamuri.
Activitatea Apostolilor printre neamuri
Un alt mare oraş cu o comunitate creştină puternică a fost Antiohia Siriei -
reşedinţă imperială. Propaganda creştină a avut succes atât între iudei cât şi între
păgâni; aici a acţionat Sf. Apostol Pavel, iar ucenicii au fost numiţi pentru prima
oară „creştini”, F. A. 11, 26.
Altă comunitate creştină s-a format în Damasc. La Ierusalim, nepotul lui
Irod cel Mare, Irod Agripa II (41-44), datorită insistenţei evreilor, a început o
prigoană împotriva creştinilor şi a Apostolilor în timpul căreia a suferit moarte
martirică Iacob al lui Zebedeu (44). În timpul ei Apostolii au fost prinşi şi
întemniţaţi dar au scapat în chip miraculos şi, după ce s-au adunat în casa Mariei
din Ierusalim, s-au hotârât să propoveduiască în luma păgână.. Eusebiu de
19
Cezareea spune ca Origen (+256) a aflat din Tradiţie că Apostolii au tras la sorţi
care unde să meargă. Nu toţi au părăsit Ierusalimul; acest lucru îl constatăm câţiva
ani mai târziu când a avut loc la Ierusalim sinodul Apostolic (49-50), la care au
participat aproape toţi Apostol F. A. 15.
Eusebiu de Cezareea, în Istoria Bisericească, cartea a II-a, ne spune ca la
vremea respectivă, conducător al comunităţii creştine din Ierusalim a fost Iacob
cel Mic zis „Fratele Domnului”.

ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA PĂGÂNĂ

După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu şi după plecarea Sf. Apostol Petru
„în alt loc” (F. A. 12, 7), urma Apostolilor în cartea F. A. se pierde, Sf. Apostol
Pavel rămânând singura personalitate pe care ne-o prezintă această carte.
Conform mărturiei lui Origen, Eusebiu de Cezareea stabileşte cu preczie aria de
activitate a Apostolilor.
Sf. Apostol Petru
Avem date în SF. Scriptură pentru a-i putea constitui o schiţă biografică. S-
a născut cu un an sau doi înaintea Mântuitorului, în Betsaida (pe malul lacului
Ghenizaret); tatăl săa s-a numit Iona; numele iudeu a fost Simon iar Iisus i-a dat
numele de „Chifa” = piatră (de la termenul κηφάς care în aramaică însemna
„piatră”).Petru s-a îndeletnicit cu pescuitul, tatăl său având mai multe corăbii şi
mai mulţi copii, Andrei este cel mai cunoscut dintre ei şi întâiul chemat la
apostolat.
Petru a fost căsătorit. (Mântuitorul i-a vindecat soacra –Mt. 8, 14).
După chemarea la apostolat Petru a participat la cele mai însemnate
evenimente din viaţa Mântuitorului: la toate minunile mai importante, la
schimbarea la faţă, la Cina cea de taină, la prinderea lui Iisus (Malhus), fiind unul
dintre apostolii care a constatat învierea din morţi; era o fire impulsivă (în grădina
Ghetsimani a tăiat urechea tânărului Malhus), uneoriindoielnică (lepădările).
După înălţarea Mântuitorului la cer a fost de faţă la pogorârea Sfântului
Duh şi în urma predicii sale s-au convertit primii iudei la creţtinism botezîndu-se.
*Fapte cap. 2 - conspect.
Până în cap. 12 cartea F. A. prezintă activitatea acestui Apostol (de
conspectat –minuni şi convertiri-Simon Magul, Eneas, Corneliu sutaşul).
După anul 44 când Petru a plecat „în alt loc” Tradiţia ne spune ca ar fi
propeduit în: provinciile -Pont, Galatia, Capadochia, Asia proconsulară, Bitinia,
Macedonia, în special în oraşele-Antiohia Siriei, Corint şi Roma
În timpul persecuţiilor lui Nero, Petru s-a aflat la Roma unde a fost prins şi
închis, dar a scăpat miraculos. Este închis a două oară, judecat şi condamnat la
moarte prin răstignire. El a cerut să fie răstignit cu capul în jos pentru că nu s-a
socotit vrednic să moară ca Iisus Hristos. Sentinţa a fost executată la 29 iunie 67
între două borne ale Circului (Collosseum-ului) din Roma care tocmai se
construia.
Biserica Romano Catolică interpretând forţat textul de la Mt. 16, 18-
susţine dogma primatului papal.
20
Petru a fost cel care, la o întrebare a Mântuitorului adresată Apostolilor, a
răspuns arătând care este părerea lor despre Iisus. Pornind de la acest dialog se
afirmă ca Petru a fost liderul Apostolilor. Apoi, pentru faptul ca a fost prins şi
omorât la Roma, se spune ca a fost primul episcop al Romei, iar datorită acestui
fapt urmaşii lui Petru trebuie să fie socotiţi mai marii episcopilor.
Adevărul este ca nici Mântuitorul şi nici Apostslii nu l-au investit în această
funcţie; el era cel mai în vârstă dintre Apostoli şi ceilalţi i-au acordat o întâietate
de vârstă. Ceea ce Petru a afirmat nu a fost o părere personală ci a fost părerea
tuturor apostolilor; cu siguranţă că fiecare dintre ceilalţi Apostoli ar fi răspuns la
fel.
Mântuitorul l-a mustrat ca pe nici un alt Apostol şi nu l-a socotit niciodată
un corifeu al Apostolilor. Faptul ca a fost prins la Roma nu înseamnă ca ar fi fost
episcop; numirea de „Apostol” are un sens dinamic (=trimis), sau reflectă o
activitate dinamică, iar termenul „ episcop” arată ca persoana respectivă
desfăşoară o activitate statică în cardul unei comunităţi.
Petru şi-a îndeplinit misiunea mai întâi prin alte părţi cum ar fi Pont,
Capadochia sau alte locuri (ex. antiohienii îl socotesc a fi primul episcop al
acestui scaun), ba mai mult, la Roma Sf. Apostol Pavel a ajuns mai devreme decât
Petru, în anul 61, pe când Sf. Apostol Petru a ajuns abia prin anul 63; aşadar
aceasră învăţătură nu are temei.

ACTIVITATEA CELORLALŢI APOSTOLI


Aşa cum ne informează Eusebiu de Cezareea, Sfinţii Apostoli s-au
împrăştiat prin lume după ce s-a tras la sorţi. Astfel:
Toma a ajuns să predice în India şi Persia unde a suferit moarte martirică.
Şi astăzi există în provincia Malabar o comunitate creştină numită a tomiţilor.
Bartolomeu a propovăduit în lndia, Arabia Sudică, şi chiar în Armenia.
Matei a propovăduit printre iudeii din Palestina, apoi în Etiopia unde a
suferit moarte martirică fiîndu-i tăiat trupul în două cu fierăstrăul.
Ioan, fiul lui Zevedeu a propovăduit în Asia Mică în apropiere de Efes. De
la Ioan avem o Evanghelie, trei epistole şi Apocalipsa. Este singurul care a murit
de moarte naturală între anii 96-100.
Iacob, fratele lui Ioan, a rămas în Palestina şi astfel el a devenit primul
apostol martirizat. A murit în anul 44 în timpul prigoanei regelui Irod Agripa.
Iuda Tadeul se crede ca a predicat în Palestina şi ne-a lăsat o epistolă.
Filip a propovădut în Tracia şi a ajuns chiar prin Sciţia, a murit în Frigia la
Ierapole. Noile cercetări dovedesc faptul că ar fi ajuns chiar în Dacia.
Simon Zelotul a ajuns prin Persia şi Egipt.
Iacov a lui Alfeu -despre el nu avem ştiri.
Matia, cel ales în locul lui Iuda, a propovăduit în Etiopia.
Andrei, fratele lui Petru, a desfăşurat cea mai importantă activitate (din
punctul nostru de vedere). Eusebiu de Cezareea ne spune depre el că a
propovăduit în Sciţia, pe malul Mării Negre, în cetăţile greceşti de aici. Se ştie că
greci proveniţi de peinsula Milet s-au aşezat în Dobrogea de astăzi, în cetăţile de
aici Tomis, Calatis, Istria, Axiopolis, etc. încă din sec. VIi î. Hr. El a ajuns în
21
Bizanţ, trecând prin Bulgaria, unde l-a aşezat ca episcop pe Stachis, apoi a plecat
spre Ahaia -Grecia şi a ajuns în Patras unde a fost răstignit pe o cruce în formă de
„x”.
O activitate aparte au avut cei 70 (72) de ucenici trimişi câte doi de către
Mântuitorul (cf. Lc. 10); dintre aceştia cei mai importanţi au fost: Barnaba şi Ioan
Marcu –scrie şi o Evanghelie. Apoi, ucenicii direcţi ai Apostolilor au fost: Ioan
Marcu, (ucenic al apostolului Petru), Luca, Timotei, Sila şi Tit care au fost
ucenicii Sf. Apostol Pavel.
După cum se poate bine observa Apostolii împreună cu ucenicii lor au
propovăduit Evanghelia nu numai în Imperiu ci şi în afara graniţelor lui.

Cursul nr.8

Viaţa şi activitatea Sf. Ap. Pavel

Sfântului Apostol Pavel îi cunoaştem cel mai bine activitatea misionară.


El nu a făcut parte dintre cei 12 Apostoli dar a întreprins o bogată activtate
misionară fiind supranumit „Apostolul neamurilor”.
Date biografice: S-a născut cam în acelaşi an cu Mântuitorul, inTars,
capitala provinciei Cilicia. Părinţii erau meşteşugari şi aveau un atelier de ţesut
stofe din păr de animale din care apoi se făceau corturi, pături, veşminte etc.
Întreaga familie avea dreptul de a circula liber prin imperiu şi au primit cetăţenia
romană. El a fost numit Saul (cel dorit) şi a avut o soră mai mare – Maria ce era
căsătorită şi locuia în Ierusalim. Saul a învăţat carte în Tars, oraş al confluenţelor
culturilor greacă şi latină. Îndrăgind cele religioase s-a hotărât să se facă rabin; a
învăţat carte în Ierusalim sub îndrumarea lui Gamaleil, Faptele Apostolilor arată
ca acest profesor a luat apărarea ucenicilor Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos,
după ce şi-a început activitatea publică, a poposit de multe ori în casa Mariei sora
lui Saul, chiar şi Cina de Taină a ţinut-o în casa ei. Maria a avut ca fiu pe Ioan
Marcu viitorul evanghelist. Saul nu L-a cunoscut personal pe Mântuitorul
deoarece se afla în Tars când Mântuitorul şi-a început activitatea publică, şi
funcţiona ca rabin pe lângă Sinagoga din Tars. El revine în Ierusalim auzind de
„zarva” ce s-a făcut după pogorârea Sfântului Duh. Dând dovadă de mult zel a
căutat să distrugă Biserica. El mărturiseşte ca „sufla cu ameninţare aupra
ucenicilor Domnului”. A participat la supliciul diaconului Ştefan. Cartea Faptele
Apostolilor ne spune că cei ce au aruncat cu pietre în Ştefan şi-au pus hainele la
picioarele unui tână pe nume Saul. De aici viaţa lui este mai bine cunoscută
întrucât ucenicul său Luca a consemnat în F. A. cele mai importante evenimente
petrecute în viaţa lui:
1. Convertirea. Dând dovadă de mult zel, după ce comunitatea creştină din
Ierusalim s-a împrăştiat, Saul a auzit că există o altă comunitate mai puternică în
Damasc şi a cerut încuviînţarea Sinedriului spre a merge în Damasc şi a distruge
acea comunitate. Sinedriul, pe lângă scrisorile de împuternicire, îi asigură şi paza
printr-un corp de oaste. Aproape de Damasc, ziua în amiaza mare, i se arată
Mântuitorul şi în urma dialogului cu El Saul rămâne orb. Ajuns în Damasc este
22
dus în faţa preotului Anania şi primeşte botezul creştin convertindu-se. De aici
înainte putem vorbi de un apostol al Domnului.
În Damasc însoţitorii săi şi evreii vor să-l prindă pentru ca s-a lepădat de
legea mozaică, au vrut să-l omoare. Creştini din cetate prinzând de veste l-au
slobozit cu o frânghie noaptea într-un coş peste zidurile cetăţii / anul 36 d. Hr..
Din Damasc el fuge în Arobia unde stă 3 ani şi apoi se întoarce la Tars dar şi aici
este urmărit de evrei, fapt pentru care se refugiază în Antiohia Siriei, unde a fost
primit cu bucurie; şi-a câştigat existenţa împletind coşuri. Este cercetat de
Barnaba care se hotărăşte să-l prezinte colegiului Apostolilor. În acest scop el
vine la Ierusalim prin anul 44, este prezentat Apostolilor, dar cum în acelaşi an a
fost martirizat Iacob al lui Zevedeu, ucenicii au hotărât să se împrăştie.
Dacă Apostolii au hotărât să răspândească Evanghelia în afara graniţelor
Palestinei, în rândul comunităţilor evreieşti, Saul a dorit să facă acelaşi lucru
printre păgâni (călătoriile misionare).
În ceea ce priveşte statura sa, din Sfânta Scriptură rezultă ca, nu era prea
înlt şi nici prea chipeş şi că suferea de o boală de care se plângea uneori. Această
boală a fost malaria, foarte des întâlnită în Asia Mică şi care era provocată de
ţânţarul Anofel.

Călătoria I-a misionară


S-a desfăşurat între anii 45-48. Saul împreună cu Barnaba se duc din
Ierusalim în Antiohia Siriei unde se pregătesc pentru călătorie. Ioan Marcu li se
alătură. Apoi, în anul 45 pornesc spre portul Seleucia. De aici, cu o corabie ajung
peinsula Cipru, în portul Salamina. Străbat insula Cipru pe jos, reuşind să atragă
atenţia. În capitala insulei, Pafos, este convertit guvernatorul Sergius Paulus. În
cinstea acestui succes major, Saul îşi schimbă numele în Pavel (abea de acum
putem vorbi despre Sf. Ap. Pavel). Din Cipru, cu o corabie, se îndreaptă spre
nord, înspre Asia Mică, ajung în Perga, capitala provinciei Pamfilia; aici, cei trei
sunt bătuţi. Ioan Marcu se ceartă cu Pavel şi se întoarce acasă. Pavel şi Barnaba
continuă călătoria spre nord, ajungând în Pisidia, ei oprindu-se în capitală –
Antiohia Pisidiei. Tot pe jos, o iau înspre sud-est şi trec prin localităţile Iconiu,
Listra şi Derbe. Din Derbe fac cale întoarsă prin aceleaşi localităţi, adică Listra,
Iconiu, Antiohia Pisidiei, nu se opresc în Perga ci ajung direct în portul Atalia, de
unde, cu o corabie, merg până în Cezareea Palestinei şi ajung la Ierusalim,
aducând cu ei colecta pe care o dau creştinilor din Ierusalim, întrucât ţara fusese
bântuită de secetă. FA cap. 13-15 (de conspectat).

Sinodul Apostolic din Ierusalim


Din Ierusalim, Pavel merge din nou în Antiohia Siriei, unde găseşte
comunitatea creştină scindată. Un grup de creştini din Iudeea au ajuns în Antiohia,
unde au produs tulburare, afirmând ca adevăraţii creştini trebuie să păstreze şi
prescripţiile legii iudaice – tăierea împrejur. În Antiohia comunitatea era formată
mai ales din creştini proveniţi dintre păgâni.
Prin anii 49/50, Pavel revine la Ierusalim, unde îi intâlneşte din nou pe
Apostoli. Comunitatea din Ierusalim era condusă de Iacob cel mic. Apostolii
23
adunaţi în Ierusalim discută problemele referitoare la respectarea legii mozaice în
creştinism, Apostolul Petru era pentru respectarea prescripţiilor mozaice, iar Pavel
era împotrivă. Până la urmă, toţi au fost de acord că nu trebuie să li se impună
celor proveniţi dintre păgâni prescripţiile legii, dar trebuie să se ferească de
vechile obiceiuri – de a aduce jertfă zeilor şi de a nu consuma din cele pentru
jertfă (vezi F. A. cap. 15-de conspectat).

Călătoria a II-a misionară (51-54)


Întors în Antiohia Siriei, Pavel hotărăşte să mai întreprindă o călătorie tot în
Asia Mică. Îl ia pe Sila (Silvanus), deoarece Barnaba s-a întors în Cipru de unde
era originar. Cei doi pornesc în 51 pe jos, o iau înspre nord, ajungând inTarsul
Ciliciei, de unde trec prin câteva localităţi vizitate în timpul primei călătorii:
Derbe, Listra, unde îl convertesc pe Timotei, viitorul episcop al Efesului, Iconiu şi
Antiohia Pisidiei. De acolo se îndreaptă spre nord, trecând prin provinciile Frigia
şi Misia, ajung la Troa unde îl convertesc pe medicul Luca. Aici Pavel îl învie pe
Enea. Împreună cu Luca, păşesc pentru prima dată pe pământ european – se
îmbarcă pe o corabie şi ocolind insula Samotrace ajung în Macedonia, în
localitatea Filippi. Aici sunt bătuţi, dar reuşesc să pună bazele unei comunităţi
creştine, la conducerea căreia îl lasă pe Luca. Trecând prin Amfipolis şi
Appolonia, se opresc la Tesalonic. Aici sunt primiţi cu multă căldură, iar Pavel a
păstrat o vie amintire a zilelor petrecute la Tesalonic. De aici, prin Bereea, cei doi
ajung în Atena, unde Pavel propoveduieşte în piaţa oraşului numită „Areopag”
(zeităţile din piaţă) zeul necunoscut. (FA 16- de conspectat). În Atena reuşesc să-l
convertească pe Dionisie Areopagiptul şi o femeie pe nume Damaris. Din Atena
ajung în Corint, unde Apostolul Pavel lucrează apropae doi ani împreună cu soţii
Aquilla şi Priscilla. La plecare, aceştia doresc să-l însoţească pe Pavel şi se
îmbarcă împreună cu ei, ajung până la Efes şi de acolo în Palestina, la Cezareea
Palestinei, în anul 54.

Călătoria a III-a misionară (54-58)


Imediat, Pavel se hotărăşte să întreprindă a III -a călătorie. În această
călătorie, el îi ia cu sine pe Tit şi pe Timotei. Din Antiohia Siriei, trece pe jos prin
provinciile vizitate în a două călătorie misionară: Cilicia, Licaonia, Frigia şi
Misia, ajungând la Efes. Aici stă mai bine de doi ani şi activitatea lui misionară
cunoaşte un succes deosebit; hirotoneşte preoţi şi episcopi. Datorită
propovăduirilor sale intră în conflict cu argintarul Dimitrie, care îi indeamnă pe
efeseni să se răzvrătească împotriva lui Pavel. Părăsesc Efesul şi ajung în Troa,
trec în Europa în Filippi, de unde îl iau pe Luca. Împreună ajung iar la Tesalonic,
trecând prin Amfipolis şi prin Appolonia, iar apoi la Atena şi Corint. Din Corint
fac cale întoarsă până în Filippi, de unde trimite o solie „prezbiterilor” din Efes,
pe care îi cheamă la o ultimă întâlnire pe insula Milet. Simţindu-şi sfârşitul
aproape, Pavel rosteşte o duioasă cuvântare (testamentul lui Pavel). După ce se
desparte de ei pleacă în Palestina, debarcă la Cezareea şi în 58 ajunge la
Ierusalim. (FA de conspectat).

24
Călătoria captivităţii
La Ierusalim, evreii reuşesc să-l prindă şi Pavel este aruncat în închisoarea
din Turnul Antonia. Aici evreii au căutat să-l omoare, de aceea comandantul
gărzii, Lysias, sub escortă, îl transferă într-o noapte în Cezareea Palestinei, unde
stă doi ani (58-60). Evreii îl găsesc şi aici şi caută din nou să-l omoare. Pavel face
uz de cetăţenia romană şi cere să fie adus în faţa împăratului spre a fi judecat.
Cererea i-a fost îndeplinită şi în 60 începe călătoria captivităţii. Cu o corabie
ajung mai întâi pe imsula Cipru, unde se îmbarcă pe altă corabie ce pleca spre
Italia. Corabia ocoleşte insula Creta şi naufragiază în Malta. Aici, păzitorii lui
Pavel s-au speriat ca acesta a fugit. După ce săvârşeşte mai multe minuni, este
îmbarcat pe altă corabie şi, ocolind Silicia, ajunge în localitatea Puteoli. De aici,
sub escortă pe jos se îndreaptă spre Roma. creştinii din Roma vin să-l întâmpine
pe Pavel în localitatea Trei Taverne şi îi cer să-i lase să intervină la împărat pentru
el. Pavel refuză şi astfel, în 61, ajunge la Roma unde este judecat şi i se stabileşte
un domiciliu forţat; aiciişi va scrie cele mai multe dintre epistole.
În anul 63 este eliberat. Tradiţia creştină afirmă ca Pavel ar fiintreprins a
IV-a călătorie despre care vorbeşte în epistola către Romani 15, 24 unde se spune
ca ar fi dorit să ajungă în Spania.
Cert este faptul că în 67 s-a aflat din nou la Roma, unde a fost prins şi
judecat din porunca împăratului Nero (54-58), fiind condamnat la moarte. Pentru
că avea cetăţenia romană a fost executat prin decapitare. Potrivit tradiţiei i s-a
tăiat capul în 29 iunie 67, pe Via Ostia-pe dealul Vaticanului, drum ce lega Roma
de Galia. Ucenicii lui au luat trupul şi l-au înmormântat mai întâi lângă Roma, iar
apoi în Biserica Sfinţii Apostoli din Roma.

Cursul nr.9
Cultul şi viaţa creştină în epoca apostolilor

Prima comunitate înfiînţată la Cincizecime a continuat să fie legată de


Templul din Ierusalim, dar ea avea manifestări de cult diferite de cele ale evreilor.
Faptele Apostolilor 2, 42 redau viaţa cea nouă trăită de creştini. „Frângerea
pâinii” era făcută în adunări care s-au ţinut la templu, iar mai apoi în case, nu numai
din cauza iudeilor ci şi din cauza numărului mare de creştini. Frângerea se mai
numea şi „Cina Domnului”. Deoarece avea caracter sacru, Pavel o numeşte
„împărtăşanie”, iar Didahia ne spune ca împărtăşania era precedată de mărturisirea
păcatelor şi de rugăciune.
În Ierusalim, adunările se ţineau în mai multe case, deoarece era greu să
între 5ooo de oameniintr-o singură casă. La început, creştinii se întruneau în
fiecare zi (FA 2, 46); frângerea pâinii fiind urmată de o masă în comun numită
Agapă (masa iubirii); aceasta se ţinea seara când oamenii erau liberi de ocupaţiile
lor zilnice. Creştinii mai erau numiţi şi „iudeo-creştini”, pentru ca proveneau
dintre iudei. În afara Ierusalimului, creştinii care au ţinut legătura cu sinagoga au
fost alungaţi şi se întâlneau tot în case. La început, cultul era tributar iudaismului,
deoarece se citea din cărţile Vechiului Testament, iar mai apoi din scrierile
Apostolilor; în afară de asta se mai întonau imne, psalmi şi cântări duhovniceşti.
25
Din F. A. 20, 27 aflăm ca frângerea pâinii se făcea o singură dată, în prima
zi a săptămânii (duminica). Cultul euharistic consta din două părţi:
1. Didactică – citiri din V. T. şi din N. T., urmate de omilii (adică predici) despre cele
citite.
2. Liturgică – se puneau pe masă pâine, vin şi apă, iar episcopul sau preotul făcea
rugăciuni (aducea mulţumiri sau euharistii); nu ştim ce fel de rugăciuni se rosteau
la început, dar de regulă erau improvizaţii; au exitat şi rugăciuni cu formule bine
precizate; se rosteau şi rugăciuni ocazionale, dar rugăciunea comună era – Tatăl
nostru.
Înainte de împărtăşirea tuturor celor prezenţi, creştinii îşi dădeau sărutarea
păcii, iar cei nebotezaţi părăseau locaşul de cult, după care se împărtăşeau toţi cei
botezaţi; mulţi o cereau pentru a o duce acasă, alţii o purtau cu ei în călătorii, ei
primind-o doar sub forma trupului (pâine). Creştinii îşi aduceau ofrandele, care
constau în bani, veşminte, alimente etc. care erau împărţite celor săraci; absenţa
de la cult mai mult de trei duminici consecutive a fost sancţionată încă de atunci.
Astfel a apărut Sfânta Liturghie. Prima Liturghie scrisă a fost cea a Sfântului
Apostol Iacob cel Mic, care dura aproximativ şase ore.
În afară de euharistie s-au săvârşit şi celelalte Taine, cea mai des întâlnită
fiind Taina botezului. În comunitatea creştină nu se putea intra decât prin botez şi
era precedat de o mărturisire a păcatelor; botezul era mai mult decât un ritual –
avea caracter de Taină, deoarece prin botez se iertau păcatele. Cei care doreau să
se boteze trebuiau să facă o mărturisire de credinţă care îngloba adevărurile
fundamentale ale credinţei creştine (credinţa în Sfânta Treime, credinţa în faptul
ca Iisus a fost om şi Dumnezeu adevărat, credinţa în Sfântul Duh etc. ).
Botezul a început să fie precedat de o perioadă de pregătire (numită
catehumenat), în răstimpul căreia candidatul aprofunda învăţăturile creştine, iar
inainte de botez trebuia să postească. După botez urma punerea mâinilor peste
capul celui botezat (aceasta este identică cu Taina mirungerii). Tot prin punerea
mâinilor se săvârşea şi hirotonia urmată de rugăciuni speciale. Pentru a nu se
confunda mirungerea cu hirotonia, de timpuriu acest act a fost înlocuit cu nugerea
cu Sfâmtul Mir.
Apostolii au hirotonit diaconi, preoţi, episcopi, transmiţând episcopilor
dreptul de a hirotoni preoţi şi diaconi. Transmiterea prin hirotonie a Harului divin
pri episcopii legal hirotoniţi până în zilele noastre se numeşte succesiune
apostolică.
Mărturisirea, la început, era făcută în public dar, pentru ca se producea
tulburare, s-a trecut la mărturisirea auriculară (privată) în faţa preotului.
Postul a fost un element constitutiv al vieţii bisericeşti: el preceda
împărtăşania, botezul şi alte Taine. Se postea, de regulă, miercurea şi vinerea, iar mai
apoi au apărut perioade de post, cum ar fi cea de trei zile înainte de botez, apoi
înaintea sărbătorilor majore ale creştinilor. Înainte de Paşti s-a postit o zi, apoi trei
zile, o săptămână şi s-a ajuns la 40 de zile; în unele părţi s-au făcut exagerări
dublându-se această perioadă de post.
Sărbătorile au jucat un rol deosebit – Duminica era sărbătoarea
săptămânală, fiind numită „Ziua Domnului” deoarece în această zi a săptămânii a
26
înviat Hristos. În Didahie (cap. 14), ni se spune că penru creştini aceasta era o zi
de aleasă bucurie. Obiceiul unora de a sărbători şi sâmbăta a fost interzis de
Biserică; în afară de ziua de Duminică erau la mare cinste zilele de miercuri şi
vineri, în care îşi aduceau aminte de ziua în care a fost vândut Iisus de către Iuda
şi de ziua în care a murit pe cruce.

Sărbătorile de peste an
Paştile- sărbătoarea anuală a Învierii Domnului. Era prăznuită la început
deodată cu „pesach-ul” evreiesc. În sec. II-III s-au iscat controverse datorită
acestui lucru până când, la sinodul I ecumenic, s-a stabilit un criteriu de fixare a
datei Paştilor. Până atunci dată sărbătoririi era fixată de episcopul Alexandriei,
care a fost obligat ca printr-o „epistolă festivă” să-i anunţe pe ceilalţi episcopi care
este dată sărbătoaririi Paştilor.
Cincizecimea creştină, la început, a coincis cu Cincizecimea evreiască, dar a
avut o altă conotaţie pentru ca îşi aduceau aminte de Pogorârea Sfântului Duh; este
una dintre cele mai vechi sărbători creştine, zi în care nu se postea şi nu se
îngenunchea la cult.
Apoi, au apărut şi alte sărbători în care creştinii îşi aduceau aminte de alte
evenimente legate de istoria mântuirii neamului omenesc. În 6 ianuarie se ţinea
„Epifania” sau Teofania (arătarea lui Dumnezeu). creştinii îşi aduceau aminte de
naşterea şi botezul Domnului. Din sec. IV Naşterea a fost aşezată la 25
Decembrie.
Apoi au rânduit sărbătoarea Buneivestiri (vestea cea bună bună pe care a
primit-o Fecioara Maria); apoi au început să fie prăznuiţi Apostolii, Maica
Domnului, martirii.
Primele Biserici creştine s-au construit pe mormintele martirilor.

Viaţa creştină era în strânsă legătură cu actele de cult. creştinii trăiau o


viaţă curată; se punea accentul pe curăţia sufletească, milă, castitate, se evitau
plăcerile ce puteau duce la păcat.
Din punct de vedere moral, au dus o viaţă necunoscută până atunci. Ei
trăiau în cumpătare, aspirând la sfinţenie. Prin botez şi euharistie, primeau darul
Sfântului Duh, devenind „templul Sf. Duh”, care nu trebuia întinat prin păcat.
Potrivit îndemnului de la 1 Cor. 3, 10, se recomanda munca- cine nu munceşte să
nici nu mănânce. Prin îndemnul la cinstirea soţiei, s-a manifestat grija faţa de
familie etc. Cu toate acestea s-au înregistrat şi multe neajunsuri. Mustrările
Sfântului Apostol Pavel, care se adresează unor credincioşi, arată ca unii cădeau
în păcate şi slăbiciuni omeneşti.
De la început, Biserica a avut o disciplină, dar spre deosebire de sinagogă
care aplica pedepse corporale, Biserica aplica pedepse cu caracter moral. Pentru
aceasta Biserica avea mai multe mijloace (ex. mărturisirea păcatelor). Prin
pocăinţă se reabilitau şi puteau rămâne în sânul Bisericii, de aceea au fost foarte
puţini cei care au părăsit Biserica pentru plăceri.

27
ORGANIZAREA BISERICII DIN PRIMELE PATRU SECOLE
IERARHIA, DISCIPLINA, SINOADELE
Biserica a continuat să se dezvolte atât în Ierusalim cât şi în alte localităţi;
s-au pus bazele unor comunităţi creştine, care s-au înfiînţat nu numai la oraşe ci şi
în sate. În noua ipostază de comunitate dar şi de aşezământ al mântuirii, Biserica a
trebuit să aibă membri, să aibă conducere, norme de viaţă specifice şi de aceea s-a
făcut o organizare a ei, o departajare în cler şi credincioşi; din rândul clerului au
făcut parte apostolii, episcopii (presbiteri), preoţii şi diaconii, (încă de la început
se ştie ca au existat şi diaconiţe, care nu aveau îndatoriri din cadrul cultului, dar
care ajutau la servitul mesei, la curăţenie etc. ), După moartea Apostolilor,
Episcopii, preoţii, diaconii au alcătuit ierarhia; în Sfânta Scriptură întâlnim şi
numele de „presbiter”, acest termen s-a folosit atât pentru numirea Episcopilor cât
şi a preoţilor. Pentru a nu se creea confuzii, după o vreme s-a renunţat la acest
termen. Episcopii aveau deplinătatea harului preoţiei şi aveau sarcina de a hirotoni
şi organiza viaţa Bisericii.
Transmiterea harului Sfântului Duh prin Hirotonie şi prin punerea mâinilor
la şirul neîntrupat al episcopilor se numeşte succesiune apostolică.
În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul Sf. Apostoli, ei fiind
cei care coordonau întreaga activitate, iar creştinii stăruiau în rugăciune şi
învăţătura apostolilor. După plecarea Sf. Apostoli din Ierusalim, comducător al
comunităţii de aici a fost numit Iacob cel Mic (ruda Domnului). De o cinstire mai
aparte s-au bucurat şi celelalte rudenii după trup ale Mântuitorului. Apostolii, pe
unde au trecut, au lăsat în urma lor oameni destoinici şi prin punerea mâinilor au
hirotonit prin cetăţi preoţi, diaconi, episcopi, spre a conduce viaţa creştină.
Din Faptele Apostolilor aflăm ca au fost rânduiţi presbiteri la Efes. Din
Epistolele Pauline deducem distincţia clară dintre Episcopi, preoţi, diaconi
(despre calităţile lor vezi la 1 Timotei 4-5). Sf. Apostol Pavel i-a rânduit ca
episcopi pe Timotei la Efes şi pe Tit în Creta. Alături de aceşti preoţi şi episcopi
au existat şi diaconi (Fapte 5 ). Diaconii au avut o minune administrativă, iar apoi
şi ei au început să propovăduiască (diaconul Filip Fapte 8). După moartea
Apostolilor, episcopii, preoţii şi diaconii, au constituit ierarhia bisericească.
În timpul persecuţiilor s-a renunţat la agape, diaconii au rămas să-i ajute pe
preoţi la săvârşirea cultului. Din Didahie aflăm ca episcopii, preoţii şi diaconii
aveau în grijă: propovăduirea Evangheliei, sarcini administrative, supravegherea
vieţii bisericeşti şi impunerea disciplinei (acolo unde era cazul).
Pe lângă membri ierarhiei, existau şi aşa numiţii harismatici, oameni care
posedau anumite daruri (Rom. 12, 6-8, Efes. 4, 11); între aceste harisme amintim:
darul vorbirii în limbi, al proorocirii, al facerii de minuni etc. Aceste daruri
speciale s-au dat pentru a se consolida tânăra Biserică a lui Hristos. Cu timpul ele
nu şi-au mai avut rostul şi au încetat să existe.
Disciplina era observată de membrii ierarhiei; spovedania era cel mai
eficace mijloc prin care se îndreptau neajunsurile vieţii morale. Abuzurile au fost
pedepsite de Apostoli (cazul Anania şi Safira).
Pentru bunul mers al vieţii creştine s-a folosiincă de la început principiul
„Sinodalităţii”; comunitatea întreagă hotăra pentru bunul mers al Bisericii. După
28
modelul arătat de Apostoli (Sinodul Apostolic), adunarea ierarhilor a fost cea care
a stabilit reguli pentru Biserică.
Înmulţindu-se numărul credincioşilor dar şi al episcopilor cu timpul s-a
hotărât să li se dea episcopilor jurisdicţie limitată, aşa au apărut episcopiile. S-a
simţit, apoi, nevoia unei centralizări din punct de vedere administrativ, mai multe
episcopii formând o mitropolie; sistemul mitropolitan a fost bine conturat în
veacul al III -lea. De o importanţă aparte s-au bucurat capitalele de prefecturi şi
provincii unde au ajuns Sfinţii Apostoli (Antiohia, Alexandria, Roma etc. ) aceste
episcopii au fost ridicate la rangul de mitropolii şi mai apoi de patriarhii.

Cursul nr.10
EREZII DIN PRIMELE VEACURI CREŞTINE

Termenul „erezie” provine din grecescul αιρεαις care se traduce prin


eroare, părere diferită, sectă. Acest termen s-a întrebuinţat pentru a
definiinvăţăturile greşite şi erorile de doctrină ale celor care n-au primit învăţătura
creştină aşa cum a fost predicată de Sfinţii Apostoli.
Ereziile sunt tot aşa de vechi precum Biserica, însuşi creştinismul a fost
considerat „eres” (Fapte 28, 22).
Sfântul Apostol spune ca ereziile sunt ceva necesar, pentru că prin
intermediul lor (1 Timotei 11, 19) s-a învederat adevărul. Primele erezii au fost
cele iudaizante, numite aşa deoarece au încercat să iudaizeze creştinismul, care
cereau să se respecte VT ca valoare permanentă. Acestea cereau aplicarea
integrală a prescripţiilor VT şi în creştinism. Împotriva acestor păreri s-au ridicat
Sfinţii Apostoli în anii 49 sau 50 la Ierusalim şi s-a hotărât ca legea mozaică nu
este obligatorie în creştinism (Fapte 28, 11, 19). După războiul iudaic (66-70” şi
după dărâmarea Ierusalimului în anul 70, atât evreii cât şi creştinii au părăsit
Ierusalimul, iar în locul lor au fost aduşi colonişti. La momentul plecării
creştinilor din Ierusalim, existau două tabere: cea a iudaizanţilor şi cea a
creştinilor universalişti (sau a iudeo-creştinilor). După moartea lui Iacob cel Mic
în 62, creştinii proveniţi dintre neamuri şi-l aleg pe Simion drept conducător, iar
iudaizanţii pe Thebutis. Aceştia din urmă se retrag dincolo de Iordan şi se apropie
de esenieni. Iudeo-creştinii s-au întors în Ieusalim şi au continuat să răspândească
Evanghelia şi printre coloniştii nou veniţi. Astfel s-au pus bazele unei comunităţi
creştine aparte.
Între sectele iudaizante amintim:
1. Nazareii – aceştia observau legea mozaică şi cu toate că propovăduiau că Iisus
este Mesia, foloseau doar Evanghelia după Matei.
2. Ebioniţii – aceştia erau iudaizanţi rigorişti care îl socoteau pe Hristos fiul
natural al lui Iosif şi al Mariei. Înterpretarea Evangheliei era împotriva faptului ca
Iisus este fiul lui Dumnezeu. Se pare ca Simah (cel care a făcut o traducere a V. T.
În limba greacă în sec. III) a fost ebionit..
3. În N. T. se constată existenţa altor eretici iudaizanţi; aceştia opreau căsătoria şi
unele alimente (carnea) şi se foloseau de basme şi înşirări de neamuri (se foloseau
de mituri şi genialogii) vezi 1 Timotei 1, 20. 2, 17.
29
4. Asemenea acestora erau şi „nicolaiţii” din Efes şi Pergam, care au aprobat
cultul idolatric şi mâncau din carnea jertfită idolilor; învăţau ca femeile puteau fi
bunuri comune ale bărbaţilor. Sf. Apostol Pavel se plânge ca aceştia urmăreau
doar câştigarea banilor şi ca practicau imoralitatea.
Tot în primele secole au mai existat erezii iudeo-gnostice, acestea au păstrat
doar o parte din legea mozaică, împrumutând elemente din gnosticismul antic, pe
care l-au amestecat cu idei creştine. Între acestea amintim:
1. Erezia lui Cerint- un evreu din Alexandria. El admitea dualismul (Dumnezeu şi
materia sunt eterne) şi pretindea că un înger (Demiurg) a creeat lumea iar un altul
a dat legea mozaică. Iisus a fost un om deosebit dar în persoana lui nu s-a putut
întrupa Dumnezeu. A fost combătut de Sf. Ioan Evanghelistul (vezi prologul Ev. a
IV-a).
2. Elchesaismul – un amestec straniu de mozaism şi păgânism cu idei creştine
denaturate. A apărut în secolul al II-lea. Despre Hristos afirmau ca este un „eon”
sau un înger inalt de 96 de mile şi lat de 24. Hristos s-a întrupat de mai multe ori.
Idei Iudeo-gnostice, întâlnim într-o carte apocrifă „Cartea lui Baruh”, carte
ce nu este identică cea aşezată în VT în rândul cărţilor „bune de citit”.
În ordine cronologică, primul eretic a fost Simon Magul (Fapte 8, 9- 25)
unde se vorbeşte despre aparenta lui încreştinare, cu scopul de a dobândi puterea
de a face minuni, el oferind bani în schimbul harului. A fost un vestit magician
originar din Samaria. Pentru ca Sf. Apostol Petru a refuzat să ofere harul prin
botez, a început să propovăduiască o învăţătură nouă zicând că Dumnezeu s-a
arătat samarinenilor în chipul Tatălui, iudeilor sub chipul Fiului iar păgânilor ca
Duh Sfânt. Tradiţia ne spune că ar fi murit la Roma vrând să facă o minune ca
Iisus: unii afirmă că s-a urcat pe un munte de unde a încercat să se înalţe spre cer,
iar alţii spun că s-a lăsat îngopat de viu crezând că va învia.
Idei asemănătoare cu a lui Simon Magul au avut şi Dositei (învăţătorul lui
Simon Magul), Menandru şi Cleobios.
În afară de acestea au existat chiar sisteme religioase promovate de unii
creştini sub influenţa unor sisteme filosofice sau a unor impulsuri lăuntrice
neconforme cu doctrina şi viaţa Bisericii primare. Între acestea amintim:
Marcionismul – numele îi vine de la Marcion, fiu de episcop creştin, care,
datorită învăţăturilor sale greşite, a fost excomunicat de tatăl său. Născut în anul
75, prin 140 ajunge la Roma unde îşi propovăduieşte ideile. Comparând VT şi NT
el a constatat că există doi dumnezei, unul imperfect al VT şi unul perfect al NT.
VT îl socotea ca aparţinând Dumnezeului imperfect şi-l respingea. Dumnezeul cel
bun s-a descoperit prin Iisus Hristos. Moartea şi învierea Lui Hristos, spunea el,
nu au fost reale (dochetism). Tainele le-a săvârşit cum a vrut el şi a imitat într-un
fel religia creştină. La baza învăţăturii lui a aşezat Evanghelia lui Luca (fără
primele două capitole) şi 10 epistole pauline. În morală a fost riguros: dispreţuia
căsătoria, carnea şi vinul pe care le considera ca aparţinând Dumnezeului demiurg
(imperfect).
A fost combătut de Policarp, Tertulian, Irineu al Lyonului. Învăţătura lui s-
a răspândit şi au existat chiar martiri în rândurile lor. Urmaşul său a fost Apelles.
Ideile lui au fost preluate de către bogomili, peste un mileniu.
30
Montanismul – numele îi vine de la Montanus, întemeietorul sectei. La
început n-a fost o erezie, ci un mod de viaţă creştin foarte riguros. Ei au fost o
grupare religioasă ce şi-a stabilit nişte reguli morale foarte aspre, în dorinţa de a
pregăti lumea pentru a doua venire a lui Hristos. Erezia a apărut în Frigia în sec.
II. Ei propovăduiau sfârşitul iminent al lumii, coborârea Ierusalimului ceresc şi
împărăţia de 1000 de ani a lui Hristos aici pe pământ. Despre sine spunea ca este
Paracletul (Mângâietorul), organul Duhului Sfânt, anunţat de Iisus Hristos. El
pretindea că revelaţia N. T. nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el, ca
Paraclet. În aşteptarea celei de-a două veniri, îşi lăsau muncile şi ieşeau în pustie
intonând cântări religioase.
Au fost foarte rigorişti, repingeau căsătoria, podoabele erau socotite păcate,
femeile făceau parte din ierarhie etc. Pentru ca au fost respinşi de Biserică, au
degenerat într-o grămadă de secte.
Din montanism s-a desprins „hiliasmul”, care propovăduieşte împărăţia de
1000 de ani şi a doua venire. Această învăţătură îşi are originile în VT. Această
idee a luat forma unei aşteptări apropiate a sfârşitului lumii. Învăţătura hiliastă a
fost o mângâiere pentru creştini în timpul persecuţiilor. Biserica i-a combătut,
acelaşi lucru făcându-l şi unii eretici. Între aceştia din urmă îi amintim pe „alogii”
care respingeau scrierile Sf. Ioan Evanghelistul pentru că montaniştii şi hiliaştii se
foloseau de ele.
Gnosticismul- a fost cunoscut numai prin scrierile care au condamnat acest
fenomen religios. Este anterior creştinismului şi constă într-un amestec de idei din
vechile culte păgâne cu idei mozaice (şi apoi creştine), Gnosticismul creştin a
apărut în secolul I, s-a dezvoltat în secolele II-IIl, şi a dispărut în secolul IV.
Numele îi vine de la termenul γνώσις=cunoaştere. Gnosticii au susţinut că pot
cunoaşte şi tainele lui Dumnezeu prin proprie experienţă şi că gnoza este o ştiînţă.
Doctrina gnostică era dualistă (există din veci două principii opuse). Noţiunea de
divinitate era abstractă şi aceasta se afla în permanentă opoziţie cu materia.
Lumea materială este opera unui Demiurg iar eonii sunt personificări ale unor
noţiuni filosofice. Mântuirea este un proces cosmic şi se realizează prin gnoză. În
secolul al II-lea cele mai cunoscute sisteme gnostice au fost cel sirian (avându-l ca
reprezentant pe Satornil) şi cel alexandrin (reprazentat de Basiliade din
Alexandria şi pe Valentin la Roma).
Maniheismul- este o formă a gnosticismului, este un rezultat al
amestecului de budism cu teosofie babiloniană şi idei creştine. Numele vine de la
Mani, Manes sau Maniheos care era un persan de origine nobilă (215-277). A
încercat să alcătuiască o religie nouă pentru perşi şi a murit jupuit de viu. În
organizare a imitat creştinismul. Mani şi-a ales 12 Apostoli şi 72 de episcopi
imitând Botezul şi Euharistia creştină, având rituri asemănătoare cu cele creştine.
Erau vegetarieni, opreau consumarea vinului, a ouălor, refuzau lucrul manual şi
plăcerile.

31
Cursul nr.11
Erezii antitrinitare şi subordinaţioniste

Ereziile antitrinitare sau monarhianiste negau dogma Sfintei Treimi. Unele


negau dumnezeirea lui Iisus şi poartă numele generic de antitrinitarism dinamic
sau subordinaţionist, iar altele socoteu că persoana unică a lui Dumnezeu s-a
manifestat deosebit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi poartă numele de erezii
antitrinitare modaliste sau patripasiene. Aceste erezii au apărut în sânul
Bisericii primare din încercarea de a explica raporturile dintre persoanele Sfintei
Treimi (în special dumnezeirea lui Iisus Hristos).
Antitrinitarismul dinamic l-a avut ca prim reprezentant pe Teodot din
Bizanţ- un curelar bogat, care afirma ca Iisus a fost un simplu om. Ajunge la
Roma prin anul 185 unde, datorită învăţăturilor sale, este excomunicat de papa
Victor în 190. Adepţii lui, numiţi teodosieni, reuşesc să-şi aleagă un episcop –pe
Natalis (primul antipapă din istorie). Fiind condamnată de Biserică, secta a
dispărut în Roma, teodosienii refugiîndu-se în Orient unde au fost sprijiniţi de
episcopul Antiohiei Pavel de Samosata. Acesta învăţa că Dumnezeu este unul
singur, iar Iisus este un om născut în chip supranatural din Fecioara Maria. El este
mai bun decât oamenii pentru ca este de la Duhul Sfânt. În Iisus a lucrat Logosul
divin (socotit de Pavel ca fiind identic cu raţiunea dumnezeiască), aşa cum a
lucrat în profeţii V.T., dar intr-un grad mai mare. În cadrul a două sinoade ţinute
în Antiohia între 264-269, Pavel a încercat să-şi impună învăţătura. El a fost
demascat de către preotul Malchion ca eretic şi a fost scos din scaun.
Idei asemănătoare a avut şi episcopul Beril de Bostra – Arabia, care a fost
condamnat de un sinod ţinut la Bostra în anul 244. O dată cu respigerea de către
Biserică a acestui tip de antitrinitarism acesta a dispărut spre sfârşitul secolului al
III -lea.
În secolul al IV-lea subordinaţionismul reapare într-o formă mai evoluată.
Eretici ca Arie şi Macedonie, deşi au recunoscut Treimea Persoanelor
dumnezeieşti, au refuzat să recunoască egalitatea şi consubstanţialitatea lor
subordonând pe Fiul şi pe Sfântul Duh Tatălui.
Antitrinitarismul modalist i-a avut ca reprezentanţi pe: Noet -în Smirna.
Praxeas şi Sabelie –la Roma şi ucenicii lor. Noet afirma pe la sfârşitul secolului al
ll-lea că Iisus Hristos este însuşi Tatăl care s-a întrupat şi a pătimit pentru noi.
Praxeas (combătut de Tertulian) afirma la Roma (şi apoi prin Africa de Nord) ca
Tatăl s-a făcut Fiu în sensul ca Mântuitorul Iisus a fost corpul iar Spiritul din El a
fost Dumnezeu.
Sabelie (originar din Libia) ajunge şi el la Roma pe la începutul secolului al
III -lea. El afirma ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt manifestări în timp ale
aceleiaşi fiînţe divine. El a fost combătut de către Ipolit (primul schismatic din
istorie).

Controverse şi schisme în Biserica primară


Problema datei în care trebuia sărbătorită Învierea Domnului a generat
discuţii între reprezentanţii Bisericii creştine încă din secolul ll. Creştinii din Asia
32
şi Africa sărbătoreau Paştile la o dată diferită faţă de cei din Europa. Primele
discuţii pe această temă le-au purtat -la Roma, Policarp al Smirnei şi papa Anicet,
prin anul 155, fără să ajungă la vre-un rezultat.
Problema datei Paştilor este anterioară acestui an. Încă din a două jumătate
a secolului l creştinii erau divizaţi din această pricină. Cei proveniţi dintre iudei
sărbătoreau Paştile deodată cu Pesach-ul evreiesc (pe 14 Nisan), indiferent în ce zi
a săptămânii cădea această dată (de aceea ei au mai fost numiţi şi
quadrodecimani). Alţii prăznuiau Paştile în prima duninică de după 14 Nisan.
Practica adoptată de primii s-a generalizat în Asia iar cea adoptata de ceilalţi s-a
generalizat în Europa şi Africa.
O a două dispută privitoare la data ţinerii Paştilor a avut loc în Laodiceea
prin anii 167-170 cu prilejul controverselor dintre Biserică şi montanişti (aceştia
propuneau o altă dată pentru această sărbătoare –15-16 Nisan).
Cea mai însemnată dispută a avut loc pe la sfărşitul secolului al ll-lea între
papa Victor şi episcopul Policrat al Efesului. Datorită unui preot cu numele
Blastus (quadrodeciman), papa i-a invitat pe episcopii din Asia la un sinod pentru
a pune capăt acestei situaţii. În acest sens el a purtat o corespondenţă cu mai mulţi
episcopi din Asia. Folosind un ton autoritar papa i-a ameninţat cu excomunicarea
în caz de nesupunere. Episcopul Policrat îi adună pe episcopii Asieiintr-un sinod
la Efes şi îi răspunde papei pe un ton la fel de autoritar ca ei nu renunţă la datinile
moştenite de la înaintaşi, mai ales ca acestea sunt ancorate în tradiţia apostolică de
nuanţă ioaneică (Eusebiu de Caesareea, Istoria bisericească, V, 23-24). Creştinii
din Asia şi-au păstrat obiceiul până în sec. III când, treptat, au acceptat duminica
ca zi a sărbătoririi Paştilor.
La începutul secolului al lV-lea, sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toţi
creştinii să prăznuiască Paştile în aceeaşi zi. Problema Paştilor a fost soluţionată la
sinodul l ecumenic.

Spre deosebire de ereticii care au denaturat învăţătura Bisericii, schismaticii


au fost acele persoane care nu s-au supus autorităţii episcopului ajungând astfel în
conflict cu Biserica.
În ordine cronologică, prima schismă majoră în Biserică a fost generată de
Ipolit la Roma. După moartea papei Zefirin, prin 217, în loc de unul, au fost aleşi
doi papi: Calist şi Ipolit. Calist a fost sfetnicul lui Zefirin (care l-a hirotonit
diacon). În tinereţe, se pare că, a dus o viaţă aventuroasă şi a fost simpatizant al
ereziei antitrinitariene. De aceea doar o parte a clerului roman l-a simpatizat.
De cealaltă parte, Ipolit, a fost un om cult, un scriitor şi teolog valoros. El s-
a ridicat împotriva antitrinitarienilor din Roma dar şi împotriva indisciplinei din
Biserică, acuzându-l pe Calist că iartă păcatele de moarte, că-i reprimeşte pe
eretici în Biserică, ca hirotoneşte preoţi bigami etc.
Schisma nu s-a încheiat nici după moartea lui Calist când au fost aleşi
(succesiv) Urban l şi Ponţian. Ea s-a încheiat în timpul persecuţiei lui Maximin
Tracul când Ponţian şi Ipolit au suferit moarte martirică în anul 235.

33
Schisma preoţilor ovat şi ovaţian
A apărut în urma persecuţiei iniţiată de împăratul Deciu (249-251) şi a fost
generată de atitudinea îngăduitoare a episcopului Ciprian al Cartaginei faţă de
reprimirea în Biserică a celor care în timpul acestei persecuţii s-au lepădat de
credinţă (lapşi). Împotriva acestei atitudini a lui Ciprian s-a ridicat preotul Novat
care informează Roma de ceea ce se întâmplă în Cartagina.
La Roma scaunul episcopal era vacant iar Biserica de aici era condusă de
un colegiu de preoţi -între care şi Novaţian. Acesta îi trimite lui Ciprian o
scrisoare plină de jigniri. Drept urmare, Ciprian adună episcopii din Nordul
Africii în mai multe sinoade (ţinute între 252-257), unde s-a discutat problema
reprimirii lapşilor în Biserică. Între timp, la Roma este ales Corneliu care a
manifestat indulgenţă faţă de lapşi. Novaţian critică atitudinea papei, se uneşte cu
Novat şi împreună pun bazele unei secte (pe care ei o socoteau adevărata
Biserică) în care nu-şi aveau locul cei „slabi”. Secta s-a numit a „novaţienilor”
cunoscuţi şi sub numele de „catari”=cei curaţi. Această sectă a dăinuit în Apus
până în secolul al Xll-lea când în sânul ei au avut loc transformări de mentalitate.

Controversa baptismală
I-a avut ca protagonişti pe Ciprian al Cartaginei şi pe Ştefan al Romei.
Dacă Ciprian a avut o atitudine tolerantă cu privire la reprimirea în Biserică a
celor „căzuţi” nu aceeaşi atitudine a avut-o faţă de eretici. El condiţiona
reprimirea ereticilor de botez. Papa Ştefan privea lucrurile exact invers. În dorinţa
de a-i împăca pe novaţieni cu Biserica a adoptat o poziţie mai tranşantă faţă de
lapşi iar pe ereticIII primea în Biserică fără să ceară rebotezarea lor. Între cei doi
au avut loc mai multe dispute fiecare rămânând la opinia sa.

Schisma meletiană
S-a produs în Alexandria Egiptului în timpul persecuţiei lui Galeriu. În
timpul acestei persecuţii episcopul Petru al Alexandriei a fost arestat. Nu se ştie
prin ce împrejurări, pe scaunul de Alexandria a ajuns Meletie care a hirotonit
episcopi pentru scaunele unde episcopii titulari fie, erau arestaţi fie, se ascundeau.
Acest lucru a produs tulburare între creştini. După încheierea persecuţiei, Meletie
împreună cu episcopii hirotonoţi de el, s-au constituit în Biserică aparte pe care, la
fel ca novaţienii, o socotea a fi „cea adevărată”. Ei au fost condamnaţi la sinodul l
ecumenic.

Cursul nr.12
Părinţii Apostolici şi apologeţii creştini

Sub numele de „părinţi apostolici”, Biserica îi recunoaşte pe acei bărbaţi


care au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor Apostoli. Acest nume s-a încetăţenit şi prin
el sunt numiţi acei autori care au trăit în secolele I-II şi care ne-au lăsat scrieri cu
conţinut religios. Astfel de scrieri avem de la 8 autori (doar unii dintre ei sunt
cunoscuţi cu numele):
-autor necunoscut -lucrarea Didahia
34
-Ignatie al Antiohiei, 7 epistole către: efeseni, magnezieni, tralieni, filadelfieni,
romani, smirneni şi către Sfântul Policarp.
-Policarp al Smirnei – o epistolă către Filipeni
-Papias de Ierapole – fragmente dintr-o lucrare intitulată „ Adeverirea cuvintelor
de învăţătură ale Domnului”
-Clement Romanul- 2 epistole către Corinteni, a doua fiind neautentică
-autor necunoscut (Herma) iar lucrarea se intitulează „Păstorul”
-autor necunoscut: „Epistola lui Barnaba” (Pseudo Barnaba)
-autor necunoscut „ Scrisoarea către Diognet”
Tot în primele veacuri creştine au trăit aşa numiţii apologeţi, aceştia nu au
fost ucenici direcţi ai Apostolilor. Biserica îi recunoaşte pe acei scriitori care în
timpul persecuţiilor în loc să se ascundă şi-au pus la îndemână talentul şi ştiînţa în
apărarea creştinismului. Lucrările lor s-au răspândit repede în toată lumea creştină
de atunci.
Apologet= apărător. O parte din lucrările lor sunt îndrepate spre iudei,
altele spre păgâni iar altele sunt lucrări cu caracter polemic )îndreptate împotriva
ereticilor vremii aceleia).
Lucrările adresate iudeilor au fost scrise sub forma dialogului, iar cele
împotriva păgânilor şi ereticilor au luat forma unor tratate. După limba în care şi-
au scris operele, apologeţii sunt grupaţiin: latini şi greci.
-latini: Qadratus, Tertulian, Minucius Felix, Ciprian al Cartaginei etc.
-greci: Iustin Martirul şi Filosoful, Teofil al Antiohiei, Origen, Atenagora Atenianul etc.
Unii dintre ei au făcut parte din ierarhie, alţii au fost simplii creţtini iar alţii
profesori laici cu multă simpatie faţă de creştinism. La unii dintre eiintâlnim şi
idei neconforme cu învăţătura Bisericii (ex. la Origen-erezii subordinaţioniste, la
alţii – idei gnostice, hiliaste etc. ) Ţinând cont de timpul când s-au scris, aceste
opere pot fi socotite adevârate perle ale literaturii creştine vechi.

Învăţământul religios Şcolile catehetice şi catehumenatul

La început învăţătura Mântuitorului a fost propovăduită de Apostoli şi de


ucenicii lor, creştinismul s-a răspândit foarte repede şi s-a simţit nevoia unui
învăţământ religios organizat, mai ales că la creştinism au aderat oameni proveniţi
din diferite medii.
Catehumenatul era acea perioadă de pregătire de dinainte de botez. La
început instrucţia celui care voia să se boteze era simplă (îi erau prezentate
principalele învăţăuri ale Bisericii), dar din sec. al II-lea acest învăţământ a fost
bine organizat. Catehumenatul a fost o necesitate a vremii de atunci, prin el erau
iniţiaţi în învăţătura morală creştină toţi cei care până atunci au fost practicanţi ai
altor religii.
Candidatul se prezenta în faţa episcopului care (după discuţii) îl încredinţa
unui preot spre a fi instruit; acesta îl învăţa treptat adevărurile de credinţă şi
morală. Catehumenii erau împărţiţi în două grupe:
-cei chemaţi sau auditori –aveau voie să participe doar la prima parte a
Liturghiei
35
-cei luminaţi – erau pregătiţi deja pentru a primi botezul (care se săvârşea
în ziua de Paşti-săptămâna luminată). Lor li se permitea să rămână la întrega
Liturghie fără a se putea împărtăşi. Înstrucţia dura de la câteva luni până la trei
ani. Aşa au apărut şcolile catehetice. Ca obiecte de studiu, încă de la început, au
fost scrierile Apostolilor (Evangheliile şi Epistolele); de o mare autoritate s-au
bucurat scrierile Părinţilor Apostolici.
Astfel de şcoli au funcţionat în:
-1. Alexandria Egiptului (prima şcoală publică cunoscută) –se pare că, ea şi-a
deschis porţile pe la mijlocul secolului al II –lea. Primul conducător cunoscut cu
numele este Pantem, amintit între anii 180-200 de către ucenicul său Clement
Alexandinul. A fost cea mai renumită şcoală, deoarece în Alexandria posibilităţile
culturale erau mai mari şi funcţiona o imensă bibliotecă.
Urmaşul lui Pantem a fost Clement Alexandrinul -între 200-203. În sec. III-
IV cunoaştem cu precizie şirul profesorilor de aici. Dintre aceştia îi amintim pe:
Origen, Pieriu, Petru, Macarie, Didim cel orb, etc. Ultimul profesor a fost Rodon -
pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (379- 395), când această şcoală a fost
desfiînţată. Specific acestei şcoli era interpretarea alegorică a Sfintelor Scripturi.
-2. Cezareea Palestinei – înfiînţată de Origen care, între 231-232 a plecat din
Alexandria şi a ajuns în Cezareea Palestinei. Aici a fost hirotonit chiar dacă a avut
impediment pentru hirotonie. Dintre elevii lui Origen amintim pe: fraţii Teodor şi
Ateodor din Neocezareea Pontului, Firmirian episcop al Ierusalimului.
Învăţământul predat aici a fost identic cu cel din Alexandria. Dintre urmaşii
luIII amintim pe preotul Pamfil -care a pus bazele unei biblioteci şi pe episcopul
Eusebiu de Cezareea -de la care avem o Istorie bisericească.
-3. Antiohia Siriei – s-a format în sec. III, primul conducător fiind preotul
Malchion dar adevăratul început al unuiinvăţământ sistematic se leagă de numele
lui Lucian de Samosata. Învăţătura lui Lucian a fost socotită izvorul ereziei ariene
de mai târziu (a făcut o revizuire a textului Septuagintei). Specificul acestei şcoli
era intrpretarea literară a Sf. Scripturi. În secolul IV, îi mai amintim pe Dorotei -
care se ocupa cu studiul V. T. şi Diodor din Tars. Dîntre elevi il amintim pe Sf.
Ioan Gură de Aur ajuns patriarh de Constantinopol.
-4. Edessa – menţionată în secolul al III-lea. Aici a studiat Lucian de Samosata.
Nu avem ştiri despre învăţământul de aici.
În afară de aceste şcoli au fost şi altele legate de numele unor personalităţi
ale Bisericii sau de numele vreunui sfânt părinte:
-Şcoala lui Tertulian şi Ciprian în Cartagina
-În Galia, şcoala Sf. Irineu al Lyonului
-În Siria, şcoala lui Taţian Sirianul –aici s-a realizat traducerea Sf. Scripturi în
siriacă numită „Peşitto”
-O şcoală coptică în Egipt- s-a tradus Biblia în sec. Ill

36
Cursul nr.13
Persecuţiile împotriva creştinilor

Perioada I-a I. B. U. a fost marcată mai întâi de activitatea sfinţilor


Apostoli. (a apărut Biserica). Încă de la început iudeii s-au opus Bisericii şi
înregistrăm prigoane chiar de pe vremea sf. Apostoli, primul martir fiind
arhidiaconul Ştefan, apoi, în 44, martiriul Apostolului Iacov a lui Zevedeu. Evreii
reuşesc după anul 44 să-i ridice şi pe păgâni împotriva creştinilor astfel că, după
anul 50, împăraţii romani au luptat împotriva creştinilor. Pe vremea fiecărui
împărat s-au înregistrat prigoane unele având caracter local altele caracter general.
În afara graniţelor Imperiului, Biserica era liberă.
După unii istorici doar câţiva împăraţi (6) au persecutat Biserica, după alţii
sunt 9 mari persecuţii; adevărul este că puţini au fost cei care nu i-au persecut pe
creştini.
Până pe vremea împăratului Deciu (249-251) persecuţiile au avut un
caracter local apoi, s-au transformat în persecuţii cu caracter general, până pe
vremea lui Constantin cel Mare.
Pentru a înţelege modul cum s-au desfăţurat trebuie să înţelegem cauzele
care au dus la declanşarea lor. S-a stabilt ca au fost 4 cauze principale: religioase,
politice, moral –sociale şi cultul împăratului
1. Cauze religioase
Lumea antică era brăzdată de culte politeiste. Creştinismul apare ca o
religie în care nu se făceau discriminări de natură socială, rasială, sau politică.
Creştinismul nu şi-a propus o reformă religioasă (deşi lumea păgână avea nevoie
de o asemenea reformă mai ales ca multitudinea religiilor politeiste făceau ca
unitatea impeiului să stea sub semnul întrebări).
Unitatea religioasă (credinţa într-un singur Dumnezeu) nu era văzută bine
de păgâni. Acceptarea religiei creştine era socotită apostazie de la legea
strămoşească. Cultul creştin era socotit magie (mai ales datorită învăţăturii despre
învierea morţilor). Pentru toate calamităţile care se abăteau asupra imperiului,
creştinii erau făcuţi vinovaţi –datorită dispreţului lor faţă de zei.
2. Cauze politice
În imperiul roman toate religiile şi cultele păgâne erau libere să se
manifeste. Între zeităţile păgâne existau şi protectori ai statului. La început
creştinismul a fost tolerat şi considerat o sectă evreiască. Întrucât religia creştină a
fost împotriva închinării la idoli şi cerea închinarea la un singur Dumnezeu, s-a
văzut în această atitudine o încercare de subestima statul şi pe protectorii lui.
Actele de cult politeiste erau socotite adevărate îndatoriri civice. Împotriva
creştinilor s-au ridicat nu numai oamenii statului ci şi filosofii vremii (Cels-sec. ll,
Porfiriu-sec. III ). Critica aspră a jertfelor păgâne şi a idolatriei i-a întărâtat şi mai
mult pe păgâni.
3. Cauze moral sociale
Creştinismul a apărut în sâul lumii antice unde moralitatea lipsea cu
desăvârşire.
37
Mediul păgân în care a apărut creştinismul excela prin decadenţă morală.
Vestalele romane erau considerate bunuri ale împăratului care dispunea de ele
după bunul plac. Roma şi Corintul erau centre de prostiţuie. Zeităţile erau pilde de
imoralitate, s-a ajuns ca prostituşia să se practice în temple în numele zeilor. În
aceste condiţii creştinismul a apărut ca o religie incomodă.
Clasele sociale erau bine delimitate, sclavii aveau mai puţine drepturi decât
animalele, familia era desconsiderată etc. Întrucăt promova egalitatea în faţa lui
Dumnezeu religia ceştină nu a fost văzută cu ochi buni. De aceea nu este de
mirare ca religia creştină s-a răspândit în rândul maselor de jos pentru ca le dădea
o altă speranţă de viaţă.
Împăraţii romani au văzut în creştinism o religie periculoasă ce putea să
unifice sclavii, care constituiau forţa de muncă în Imperiu.
Au apărut calomnii la adresa cretinilor; scriitorul Celsus a scris „Cuvânt
Adevărat” în care a combătut sistematic şi cu viloenţă creştinismul, afirmând că
toţi creştinii sunt antropofagi (neînţelegând Sfânta Euharistie), că îşi omoară
copii, că sunt ignoranţi şi periculoşi pentru Imperiu.
4. Cultul împăratului
Datorită multitudinii religiilor din Imperiul Roman, unitatea acestuia a avut
de suferit; pentru aceasta împăraţii s-au gândit să găsească o formă de cult
valabilă în întreg imperiul. Aşa a apărut cultul împăratului.
După moartea lui Iulius Cezar, Senatul l-a declarat zeu şi i s-a făcut o statuie
asemenea statuilor care îi reprezentau pe zei. Împăraţii romani care i-au urmat, încă în
viaţă fiînd, s-au declarat „dominus ac deus”- (împărat şi zeu) şi au cerut supuşilor să li
se închine, să li se facă temple unde să se închine toţi supuşii. Primul a fost Domiţian
(81-96).
Creştinii s-au ridicat împotriva acestei forme de cult, atitudinea lor fiind
socotită ultragiu la adresa instituţiei imperiale..

LEGISLAŢIA ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN TIMPUL


PERSECUŢIILOR

Până la împăratul Traian nu a existat vreo lege în baza căreia să fie


persecutaţi. Creştinismul ca religie superioară, promovând o moralitate înaltă, n-a
putut fi suportat de societatea romană.
Legile romane urmăreau să reglementeze starea politică, morală şi socială
din Imperiu.
La început au fost persecutaţi în baza legii numită „a celor 12 table” care
interzicea religiile străine şi magia.
Pe vremea împăratului Traian s-a dat o lege „Lex Iulia de Majestate”, prin
care se pedepseau superstiţiile, magia, atitudinile duşmănoase la adresa
imperiului, întâlnirile nocturne (erau considerate ostile statului); în baza acestei
legi creştinismul va fi prigonit.
Din sec. III s-au emis legi speciale şi edicte imperiale ce aveau ca ţintă
creştinismul. De atunci a început un adevărat război de exterminare a Bisericii
creştine.
38
PROCEDURA DE JUDECATĂ

În timpul persecuţiilor, creştinii erau aduşi în tribunale păgâne şi erau


obligaţi să-şi abjure credinţa şi să aducă sacrificii zeilor. Refuzul lor era un motiv
pentru a fi condamnaţi la închisoare; dar cum în închisoare creştinii erau toţi la un
loc, după o vreme s-a trecut la pedepse corporale, în funcţie de starea socială a
creştinului. Cei care erau bogaţi, erau deposedaţi de bunuri şi apoi închişi, iar cei
săraci erau torturaţi în toate felurile.
Treptat, pedepsele s-au înmulţit; mintea omenească nu poate concepe cât au
avut de suferit cei care au trăit până în sec. IV. Erau închişi în închisori fără
lumină, erau lipsiţi de mâncare, unii erau însemnaţi cu fierul roşu, iar alţii se
luptau în circuri cu gladiatorii şi cu animalele sălbatice. A urmat crucificarea.
Persecuţiile au luat forme tot mai violente o dată cu împăratul Nero – unii
şi-au dat viaţa înecaţi în râuri, în lacuri ingheţate, iar alţii au fost îngropaţi de vii.
Cu toate acestea, Biserica a ieşit tot mai întărită şi tot mai curată.

Cursul nr.14
PERSECUŢIILE

Pe vremea împăratului Claudiu (41-54) se înregistrează prima persecuţie


(indirectă) asupra creştinilor. În anul 49, evreii din Roma sunt alungaţi pentru că
au produs tulburare din cauza lui „Chrestus” – în care istoricii il recunosc pe
Hristos.
Primul împărat persecutor a fost .ero (54-68); la început el a fost indiferent
faţă de creştini, el fiind o personalitate destul de controversată a istoriei. Se
socotea cel mai mare poet al antichităţii. O vizită în Grecia l-a determinat să scrie
în anul 67 un imn despre căderea Troiei şi pentru că era lipsit de inspiraţie a
poruncit să se dea foc unei suburbii din Roma; focul s-a extins şi a ars jumătate
din capitală (unii spun ca ar fi vrut să scape de săraci).
Chemat în faţa Senatului, Nero a fost sfătuit să dea vina pe creştini. Drept
urmare a început prigoana împotriva creştinilor, care erau vânaţi din toate părţile
şi aruncaţi la animale, puşi să lupte cu gladiatorii, unşi cu smoală şi folosiţi ca
torţe vii ce luminau noaptea grădinile împăratului. În timpul acestei persecuţii au
murit mii de creştini, între care Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie 67).
După Nero a urmat o perioadă de lupte pentru tron. Împăratul Vespasian a
distrus Ierusalimul în anul 70 şi creştinii au fost nevoiţi să părăsească cetatea. Mai
târziu aici s-a construit un castru roman Aelia Capitolina. Până în vremea lui
Domiţian, 81-96,, persecuţiile au avut mai mult un caracter local şi au izbucnit din
râvna unor proconsuli sau demnitari romani.
Domiţian(81-96) a crezut că până şi membrii familiei sale îi doreau mortea;
vedea peste tot conspiraţia. Insuccesele din războiul cu dacii l-au făcut să creadă
că cineva este vinovat, adică creştinii, şi a început persecuţia în Asia. A avut de
suferit exil ultimul dintre ucenicii direcţi ai Mântuitorului, Sf. Ioan Evanghelistul,
care a fost exilat în însula Patmos.
După Domiţian timp de 2 ani împăratul Nerva i-a lăsat în pace pe creştini.
39
Traian (98-117) - a avut multe calităţi, bun general, iubit de trupe. La
început n-a purtat grija creştinilor dar primind informaţii din partea proconsulului
Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, că în Bitinia există mulţi care îl cinstesc pe Iisus Hristos
ca zeu, Traian a poruncit ca aceştia să fie persecutaţi. De pe vremea lui există acea
zicală enunţată de Traian „non licet esse christianus” –nu se cuvine să mai existe
creştini. A apărut Lex Julia de Maiestate şi s-a putut porni persecuţia. Ca martirIII
amintim pe sf. Ignatie al Antiohiei şi Simeon al Ierusalimului (+108).
Adrian (117-138) – se asemăna cu Traian la caracter, era cam lipsit de
energie şi măcinat de tristeţe. Pe vremea lui au apărut primele scrieri apologetice
creştine (Quadratus şi Aristide). S-au înregistrat persecuţii sporadice în Asia Mică
din iniţiativa unor proconsuli. Evreii se răscoală din nou sub conducerea unui fals
Mesia (Bar Cochba) şi îi persecută pe creştinii din Palestina. Ierusalimul este
distrus în întregime iar pe locul lui se construieşte acum castrul Aelia Capitolina.
Antoniu Pius (138-161) –un împărat capabil, un om plin de energie şi cu o
viaţă morală mai aparte, n-a dat nici un edict de persecuţie. Persecuţia a fost
declanşată în Orient şi Asia în anul 155. În timpul persecuţiei au murit 11 creştini
din Smirna iar Sf. Policarp a fost ars de viu.
Marc Aurelius (161-180) –un filosof stoic, a scris lucrarea „ Către sine
însuşi”, a fost adeptul unei păci generale în imperiu. Pentru prima dată imperiul a
fost atacat de popoarele migratoare şi a încercat ca să menţină liniştea în înteriorul
graniţelor. Pe vremea lui imperiul a fost bântuit de ciumă provocată de o secetă
cumplită, armata a slăbit şi a fost nevoit să înroleze sclavi în armată. Datorită
acestei situaţii visteria statului s-a golit şi a fost obligat să vândă tezaurul casei
imperiale. În mijlocul acestor nevoi el aruncă vina pe creştini. Au suferit moarte
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi Cecilia (la Roma), Carp, Papil şi Agatonic (în
Pergam). Persecuţia a continuat şi în Galia unde în anul 177 înregistrăm martiri la
Lyon..
Comodus (180-192) -fiul lui Marc Aureliu a fost opus tatălui său, violent,
crud, vicios, barbar, îi persecuta pe creştini doar din dorinţa de a-i persecuta.
Înregistrăm martiri la Scili (12 creştini-180), la Roma (a fost decapitat Apolonius,
socotit părintele creştinilor-184) şi în alte părţi ale Asiei Mici.
După moartea lui Comodus au fost lupte pentru tron şi a urmat o perioadă
de criză ce a durat până către sfârşitul secolului al III -lea..
Septimiu Severus 193- 211 -era african de origine, a fost proclamat de
armatele romane din Africa. Căsătorit cu fiica unui preot păgân din Siria a pus
bazele unei dinastii imperiale noi în cadrul căreia femeile au jucat un rol
important. A reuşit să stabilizeze imperiul iar prin 206-208 izbucneşte persecuţia
în Frigia şi Capadocia. Interzice prin decret orice formă de prozelitism a iudeilor
şi creştinilor. Pe vremea lui au murit Leonida tatăl lui Origen şi sf. Irineu de Lyon
în 202.
În 211 tronul a fost moştenit de cei 2 fii Caracalla şi Geta. Este proverbială
ura dintre cei doi, Caracalla omorându-şi fratele în braţele mamei sale (212). În
217 a murit şi el în urma unui complot. Vreme de câteva luni a domnit Macrin,
care a fost înlăturat.

40
Eliogobal, 218-222, dă libertate tuturor cultelor; a reuşit să introducă cultul
zeului Mithra.
Dinastia Severilor se stinge în 235, o dată cu moartea lui Alexandru
Severus, 222-235. Pe vremea lui a apărut Constituţia Ateniană – s-au emis două
decrete de persecuţie, încercându-se interzicerea creştinilor. Este ucis de un
complot şi este proclamat împărat MaximinTracul, 235-238 – împărat barbar,
crud, ce i-a persecutat pe creştini în baza tradiţiilor inaintaşilor săi; a dat un edict
pentru omorârea conducătorilor Bisericii. Au fost omorâţi cei doi episcopi rivali
Ponţian şi Ipolit la Roma
După moartea lui, vreme de mai bine de 10 ani creştinii au fost lăsaţi în
pace. Pe vremea lui Filip Arabul (244-249). creştinii au fost lăsaţi în pace. Se pare
ca acet împărat ar fi purtat o corespondenţă cu Origen. Acest lucru l-a determinat
pe Fer. Ieronim să afirme ca el a fost primul împărat creştin. Totuşi pe vremea lui
a izbucnit o puternică persecuţie în Egipt.
Cu Deciu (249-251), persecuţiile iau amploare. El a fost un împărat
capabil, iubit de trupe; a socotit creştinismul un element negativ în Imperiu. El a
dat un edict de persecuţie generală – creştinii trebuiau să se prezinte în faţa
tribunalelor păgâne, să se lepede de credinţă şi să se aducă jertfe zeilor romani, iar
dacă refuzau erau chinuiţi şi ucişi. Au suferit moarte Alexandru al Ierusalimului,
Fabian al Romei, Vavila al Antiohiei etc.
Datorită persecuţiei, numeroşi creştini s-au refugiat în Cartagina, dar
persecuţia s-a extins şi aici şi numeroşi creştini s-au lepădat forţat. Dionisie al
Ierusalimului şi Ciprian al Cartaginei fug de persecutori. Reprimirea celor căzuţi
(sau lapşi) –cei care s-au lepădat- în Biserică l-a determinat pe Sf. Ciprian să ţină
numeroase sinoade în Cartagina. Cu toată atrocitatea persecuţiei lui Deciu,
Biserica s-a întărit şi mai mult.
Trebonius Galus (251-253), a continuat persecuţia mulţumindu-se să-i
trimită pe creştini în închisori.
Valerian (253-260), un colaborator al lui Deciu, i-a favorizat pe creştini,
dar în 257 porneşte un adevărat război împotriva lor. Pe vremea lui au suferit
martiriul Sixt ll al Romei şi Ciprian al Cartaginei.
Între 260-268, Galienus i-a favorizat pe creştini dând un edict de toleranţă
(primul act de acest fel).
Pe vremea lui Aurelian, 270-275 – persecuţia a reînceput. El a fost un bun
militar, energic; populaţiile migratoare au lovit imperiul din toate părţile. Goţii
vin în Dacia şi Aurelian este nevoit să-şi retragă trupele şi administraţia de aici,
între 271-274. Datorită acestui fapt s-a consultat cu Senatul şi s-a dat vina pe
creştini şi în 274 a emis un edict de persecuţie generală. Acest edict n-a fost pus în
aplicare pentru că moare în 275. După moartea lui, vreme de nouă ani, au fost
iarăşi lupte pentru domnie, perioadă în care Biserica a fost lăsată în pace.
Cu Diocleţian (284-305) începe o nouă eră în istoria persecuţiilor. Pentru o
mai bună guvernare împarte imperiul în două cu prietenul său Maximianus
Herculius (în 286), care primeşte Apusul, stabilindu-şi reşedinţa la Roma, iar
Diocleţian Răsăritul, cu capitala la Nicomidia. Pe vremea lor s-a realizat şi o
reformă administrativă, imperiul fiind împărţit în patru prefecturi: Orient şi Iliric
41
în Răsărit, Italia şi Galia în Apus. Acestea au fost apoi împărţite în câte trei
dieceze, iar apoi în 96 de provincii. Imperiul îşi păstra unitatea deoarece legile se
dădeau în numele ambilor impăraţi; fiecare şi-a ales câte un cezar, Diocleţian pe
Galerius, iar Maximian pe Constantin Chlorus, în 293. Diocleţian era destul de
tolerant cu creştinii el retrăgându-se din viaţa publică la palatul său din Nicomidia
unde petrecea în banchete şi petreceri. Mama lui Galeriu era originară din
localitatea Romula (azi Reşca în Oltenia). Ea l-a îndemnat pe fiul ei să pornească
persecuţia împotriva creştinilor.
Galerius a fost un cezar destul de crud şi autoritar; a dorit să cureţe armata
de elementul creştin, între anii 296-298. În timpul acţiunii cei care nu au vrut să se
lepede au fost închişi, unii au suferit martiriu (veteranul Iuliu, Hesichius,
Nicandru, Marcian, Pasicrat şi Valentinian în Durostorum).
Sub influenţa lui Porfiriu (care a scris o lucrare în 15 cărţi împotriva
creştinilor), Diocleţian aprobă persecuţia generală. În februarie 303, Galerius
reuşeşte să smulgă de la Diocleţian semnătura pentru un edict de persecuţie
generală, în care se prevedea distrugerea Bisericii, arderea cărţilor, confiscarea
averilor, transformarea lor în sclavi şi moartea. În timpul persecuţiei au murit
tânărul Astion şi preotul Epictet în Halnyris şi chiar episcopul Antim al
Nicomidiei (creştinii de aici au fost băgaţi cu forţa într-o biserică căreia i dat foc).
Tot în anul 303, în aprilie şi septembrie, s-au dat încă două edicte, iar în
304 s-a dat cel mai cumplit edict prin care se urmărea distrugerea numelui de
creştin. Persecuţia a fost violentă; au murit numeroşi creştini; au primit martiriul:
Sf. Chiril, Chindeas şi Dasius la Cernavodă, Sf. Gheorghe în Capadochia, Sf.
Irineu şi Dimitrie la Sirmium, doctorii Cosma şi Damian în Cilicia etc.
În 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie, Diocleţian (+316) şi Maximian
hotărăsc să se retragă şi lasă pe cei doi cezari să devină imperatori. Galeriu îl
alege ca cezar pe Maximian Daia, iar Constantin Clorus pe Flavius Severus.
În 306, Constantin Clorus moare şi în locul lui armata îl proclamă împărat
pe fiul său, Constantin cel Mare. În acelaşi timp, tot in Apus se autoproclamă
împărat Maxenţiu, fiul lui Maximilianus Herculius; in 307, Flavius Severus este
înfrânt de Maxenţiu şi se sinucide. În Răsărit sub Galeriu şi Maximian Daia,
persecuţia continuă. Prin 311, Galeriu cade grav bolnav şi dă un edict de toleranţă,
creştinii având dreptul să-şi practice liber religia cu condiţia să se roage pentru el.
La scurt timp Galeriu moare.
Încetarea persecuţiilor
La moartea lui existau proclamaţi patru împăraţi: Maximian Daia în locul
lui Galeriu, Liciniu, cumnatul lui Constantin alături de Maximian, iar în Apus
Maxenţiu şi Constantin (cel Mare). Maxenţiu şi Maximian se aliază împotriva
celorlalţi doi. În 312 Maximin Daia este înfrânt de Licinius, iar Constantin se
îndreaptă spre Roma in octombrie 312 pentru a-l alunga pe Maxenţiu. Tradiţia ne
spune ca înaintea luptei celor doi de la Podul Vulturului de lângă Roma ziua în
amiaza mare s-a arătat pe cer crucea Mântuitorului inconjurată de cuvintele: „in
hoc signo vinces"; (Eusebiu de Cezareea – έν τοΰτω νίκα -en tuto mika) = prin
aceasta vei învinge. În noaptea respectivă i s-a arătat în vis Mântuitorul lui
Constantin, îndemnându-l să pună pe steaguri semnul crucii pe care Constantin l-a
42
pus sub forma monogramei lui Hristos (XP). Armatele lui Maxenţiu (deşi mai
numeroase) au fost înfrânte.
După victoria de la podul Milvius, cei doi împăraţi au hotărât şi au semnat
la Milano un edict de toleranţă prin care se pune capăt persecuţiilor, în februarie
313, act care cuprinde:
- garantarea libertatăţii religioase tuturor cultelor din imperiu;
- libera trecere a fiecărui cetăţean roman la creştinism;
- înapoierea tuturor bunurilor confiscate de la creştini în timpul persecuţiilor
etc.
Edictul asigura pe creştini de sprijinul celor doi împăraţi şi considera
Biserica creştină ca o instituţie organizată (nu a transformat Biserica într-o
instituţie de stat, în comparaţie cu celelalte religii), creştinismul devenind o religie
privilegiată.
În 314 începe conflictul dintre Constantin şi Liciniu. Constantin îl înfrânge
pe Licinius în 314 şi este obligat să-i cedeze lui Constantin Iliricul - rămânând
doar cu Orientul. Liciniu se supără şi începe persecuţia în Orient – au suferit 40 de
mucenici la Sevasta care au fost aruncaţi iarna într-un lac din Armenia. În 323
izbucneşte un nou război între ei încheiat, in 324, cu prinderea, judecarea şi
decapitarea lui Licinius; Constantin devine astfel singurul împărat peste tot
imperiul până la moartea să (+337). Pe vremea lui creştinismul s-a bucurat de
linişte.

Cursul nr.15

BISERICA PE VREMEA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE

Personalitatea lui din punct de vedere religios a fost una destul de


controversată; a fost crescut de mama să Elena în spirit creştin, fapt pentru care
Constantin cel Mare este privit diferit de istorici; Biserica Ortodoxă l-a canonizat,
Biserica Romno Catolică îl socoteşte cel mai mare împărat creştin iar Biserica
protestantă, un împărat ca toţi împăraţii. Faptul ca nu s-a manifestat făţiş ca un creştin
nu trebuie să ne ducă la concluzia că n-a fost creştin, chiar dacă s-a botezat pe patul
de moarte (20 mai 337). Atunci când majoritatea romanilor erau păgâni ne putem
explica de ce nu s-a declarat creştin.
În întreaga să activitate el a favorizat creştinismul: a emis o serie întreagă
de legi în favoarea creştinilor- edictul de la Milano a fost începutul; apoi,
îmbunătăţirea tratamentului în închisori, a situaţiei sclavilor, abolirea răstignirii şi
a stigmatizării; a îngreunat divorţul, a pedepsit adulterul, a dat fonduri creştinilor
pt. construirea de biserici. Constantin a hotărât să dăruiască creştinilor sălile
imperiale e judecată numite „bazilici” pentru nevoile de cult. Creştinii le-au
refuzat, dar au păstrat numele de bazilici pentru locaşurile de cult. Prin tot ceea ce
a făcut, din punct de vedere legislativ, împăratul Constantin s-a dovedit cu
simpatie faţă de creştini. El a generalizat Duminica ca zi de odihnă, în anul 321
(excepţie făceau ţăranii). În 325, de dragul liniştii în Biserică, împăratul a

43
convocat sinodul I ecumenic. Mamei sale i-a permis să zidească o biserică pe
locul unde a fost descoperită crucea Mântuitorului.
În 330 a deschis porţile unui oraş zidit pe vatra localităţii Bizanţium, oraş
care îi va purta numele mai bine de 1100 de ani,-Constantinopol. Constantin a
zidit aici mai multe biserici şi şi-a mutat capitala imperiului. Datorită acestor
activităţi împăratul Constantin s-a bucurat de consideraţia Bisericii creştine;
Biserica noastră l-a canonizat, prăznuindu-l, alături de mama sa, pe 21 mai.
Momentul convertirii sale nu poate fi precizat. Cu siguranţă că i-a cunoscut
pe creştiniincă din tinereţe când tatăl său a fost tolerant cu ei. Preziua luptei cu
Maxenţiu a fost, cu siguranţă, hotărâtoare. Cu steagurile însemnate cu monograma
lui Hristos (literele X şi P suprapuse-steag numit labarium), armata lui Constantin
(care număra 20.000 de soldaţi) reuşeşte să înfrângă armata lui Maxenţiu care
număra peste 150.000 de luptători.
Faptul ca el s-a botezat pe patul de moarte nu trebuie să ne determine să
afirmăm ca a dus o viaţă de păgân. Era în uzul Bisericii primare ca botezul să fie
cerut abia pe patul de moarte pentru a avea siguranţa mântuirii. A fost botezat de
episcopul semiarian Eusebiu al Nicomidiei.
După o domnie de peste 30 de ani moare pe 22 mai 337. La moartea să
Imperiul a fost împărţit între cei trei fii ai săi: C-tin, Constans şi Constanţiu. În
340 Constantin este omorât de Constans şi acesta rămâne singur in Apus până în
350 când este detronat de Constanţiu care a domnit singur până în 361.

Cursul nr.16

Răspândirea creştinismului până la începutul secolului IV

În primele secole creştine cei care au răspândit cuvântul Evangheliei au fost


Apostolii şi ucenicii lor. Drept urmare numărul comunităţilor creştine a crescut
foarte mult. Împotriva lor s-au ridicat păgânii şi iudeii persecutându-i dar
creştinismul s-a răspândit şi în afara Imperiului Roman.
Martiriul a făcut ca numărul creştinilor să crească în fiecare zi (aceasta se
datora şi moralităţii promovate de ei). Activitatea harismaticilor a impresionat
lumea antică şi, prin tot cea ce au făcut, creştinii şi au câştigat simpatia păgânilor.
Împăraţii romani au încercat să distrugă Biserica dar nu au reuşit.
Ucenicii Apostolilor au continuat opera acestora urmănd exemplul lor (ne
spune Eusebiu de Cezareea cănd se referă la părinţii apostolici).
Creştinismul s-a răspândit prin faptul că fiecare comunitate creştea în jurul
ei. Fiecare creştin era un misionar în mediul în care trăia, prin viaţa lui.
Învăţământul catehetic a făcut ca Biserica să se întărească; din rândul
profesorilor s-au distins profesori misionari care au reuşit să adune în jurul lor mai
mulţi ucenici (ex. Origen în Cezareea Palestinei).
Aceşti ucenici au fost adevăraţi misionari ocazionali. La început creştinii
proveneau din clasele de jos şi mijloc, apoi au început să adere şi din clasa înaltă a
societăţii:
- sec. I: Sergius Paulus, Dionisie Areopagitul
44
- sec. II: Atenagora Atenianul, Taţian Sirianul;
- sec. IlI: Apolonius, Ciprian al Cartaginei.
Din secolul II, creştinii au avut conştiînţa numărului lor mare (Tertulian în
„Apologeticum” cap. 37, aliniatul 4). Întinderea geografică a creştinismului în primele
patru secole nu este menţionată. Din lipsă de documente (datorată persecuţiilor), ne-au
rămas numeroase legende şi tradiţii de încreştinare ale unor popoare. Mai avem
consemnări privitoare la răspândirea (Pliniu cel Tânăr, Tertuliam, Origen, Arnobiu de
Sicca).
Pe baza acestor mărturisiri, istoricul german Adolf Harnack a alcătuit o
hartă a răspândirii creştinismului până în sec. IV.
În Palestina, datorită războaielor iudaice, Ierusalimul a fost distrus şi pe
ruinele oraşului s-au pus bazele unui castru roman „Aelia Capitolina”. Cezareea a
crescut în importanţă; aici a deschis Origen o şcoală. Scaunul episcopal din acestă
localitate a crescut în importanţă, episcopul fiind ridicat la rangul de arhiepiscop
şi mitropolit. Alte episcopii în: Ierusalim, Gaza şi Nazaret.
Din Palestina, creştinismul s-a răspândit în Fenicia (Tir, Sidon, Ptolemaida,
Berit, Biblos etc.). Tot din Palestina, creştinismul s-a răspândit în Arabia (cea mai
însemnată episcopie era la Bostra).
-În Siria cel mai important centru creştin era Antiohia; primii episcopi au
fost ucenici ai Apostolilor (Evodiu şi Ignatie), şcoala catehetică de aici a
contribuit la prestigiul oraşului. Alte episcopii: Damasc, Seleucia, Samosata,
Bereea.
Prin Siria a pătruns în Mesopotamia, unde, în secolul IIl, în Edesa era o
şcoală catehetică. Episcopii în: Nisibis, Cascar, Resaina.
Din Siria şi Mesopotamia a ajuns în Persia (Seleucia şi Ctesifon). În contrast
cu romanii care au persecutat creştinismul, în Persia el s-a bucurat de linişte.
Perşii s-au încreştinat relativ repede. În acest proces trebuie reamintit rolul şcolii
din Edesa. Regele Sapor III persecută pe creştini în 343 când au fost omorâţi
16000 de creştini intr-o singură zi. Pe vremea lui Cosroe, în 614, semnalăm
ultima persecuţie,
Asia Mică a cunoscut creştinismul încă de pe vremea Sf. Apostoli.
Localităţile pe unde au trecut Apostolii au început să crească în importanţă,
devenind centre episcopale. Astfel de centre au existat în provinciile: Cilicia,
Pamfilia, Pont, Licia.
Dintre scaunele ep. cele mai cunoscute au fost: în Pont - Neocezareea şi
Comana, în provincia Capadochia ep. de Cezareea Capadociei (azi Mazaca ) etc.
Din Capadochia, creştinismul s-a răspândit în Armenia.
Sf. Grigore Luminătorul (+332) care a activat pe vremea regelui Tiridate (care s-a
încreştinat) este socotit protectorul armenilor. Hirotonit în Cezareea Capadochiei,
a introdus limba armeană în cult, a participat la sinodul I ecumenic. Este
supranumit „Apostolul armenilor”. A reuşit să adune numeroşi ucenici; in384 4/5
din Armenia a fost cucerită de perşi.
Pe vremea lui Isac cel Mare, Mesrob a inventat alfabetul armean. Centrul
creştinismului armean este Edcimiazinunde unde episcopul a fost ridicat la rangul
de „catolicos” (patriarh).
45
În Georgia şi Iviria a pătruns din Armenia. Există o legendă despre
încreştinarea georgienilor – o anume Nunia îl vindecă pe regele Miriam care se
încreştinează şi cere misionari din Antiohia.
În insulele Creta şi Cipru creştinismul este de origine paulină din sec. I.
În Egipt, a pătruns din sec. l şi se datorează cu siguranţă evreilor care au
participat la sărbătoarea Cincizecimii din Ierusalim cănd s-au pus bazele Bisericii.
Aici a activat Evanghelistul Ioan Marcu. Se ştie că în Alexandria, din a două jum.
a sec. II a funcţionat o şcoală catehetică. Astfel se explică şi numărul mare al
martirilor din timpul persecuţiilor care certifică existenţa creştinismului.
În afară de scaunul episcopal de aici, episcopii au mai existat în: Pelusium,
Arsinoe, Nicopolis.
Din Egipt s-a răspândit în Etiopia şi apoi în India unde a activat sf. Apostol
Toma.
În peninsula Balcanică creştinismul este de origine apostolică. (vezi
activitatea Sf. Ap. Pavel). Episcopii: Tesalonic, Corint, Atena etc.
La Nord de Dunăre, creştinismul este tot de origine apostolică (-Sf. Ap.
Andrei a activat în Scytia Minor=Dobrogea). Episcopii la: Tomis, Durostorum
etc. Noile cercetări dovedesc faptul ca şi Sf. Ap. Filip a tercut pe la Nord de
Dunăre. În restul Daciei creştinismul s-a răspândit după cuceririrea ei de către
romani (105-106). Goţii în sec. III au intrat în contact cu creştinismul prin
populaţia băştinaşă.
În Dalmaţia a pătruns în sec. I; centre avem la Ravena, Mediolanum.
Italia a intrat în contact cu învăţătura creştină încă din sec. l. În 251 la
sinodul de la Roma au participat 60 de episcopi italieni. Din Italia s-a răspândit în
Spania, Galia şi Marea Britanie.
În Spania creştinismul, se pare că, este de origine paulină. Episcopii la:
Iliberis (Elvira ) unde a avut loc un sinod în anul 300 la care s-a impus celibatul
clerului.
În Galia la: Vienne, Lyon, Marsilia; in regiunea Rinului s-au format la:
Treveri, Metz, Strasburg, Bonn.
În Britania, potrivit mărturiei lui Tertulian, a pătruns în sec. II, mai ales în
nordul ţării unde locuiau celţii.
În Asia proconsulară în sec. II Cartagina ţinea legătura dintre Roma şi
Alexandria. Pe la mijlocul sec. III s-au ţinut mai multe sinoade la iniţiativa sf.
Ciprian.
Creştinismul s-a răspândit mai mult în Orient decât în Occident, în provincii
de coastă, mai mult la oraşe decât la sate. Ţinând cont de numărul martirilor şi a
învăţământului religios, se pare că, în 313 existau în lume 4 milioane de creştini.

RAPORTURILE ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINE CU PĂGÂNISMUL


ÎN PRIMELE TREI VEACURI

Urmărind şirul persecuţiilor, observăm ca ele au pornit din motive


neîntemeiate pentru că religia creştină n-a propovăduit ura între religii.

46
Pe seama creştinilor s-au pus numeroase mârşăvii. Creştinismul s-a
răspândit peste tot în Imperiul Roman, reuşind să-i cucerească pe evrei şi păgâni.
Creştinismul se prezenta ca o religie revelată cu principii morale sănătoase. Cu
toate acestea au început să apară tot felul de calomnii la adresa lor, din partea
păgânilor. Din veacul al II-lea, Cornelius Frontum alături de Arianus şi Lucian de
Samosata, criticau, ironizau şi ridiculizau creştinismul, în special credinţa despre
nemurirea sufletului şi iubirea frăţească. Celsus, filosof stoic, are o lucrare
(Cuvânt adevărat) împotriva creştinilor, combătută de Origen (+256).
Neoplatonismul a fost un curent filosofic care a căutat să reformeze
păgânismul într-un sistem nou. Întemeietorul neoplatonismului este Ammonius
Saccas (+340) dar cel care a sistematizat şi consolidat sistemul neoplatonic a fost
Plotin (250-270) un egiptean de neam nobil, care a ajuns în Italia; a scris 54 de
cărţi în care a combătut scepticismul, materialismul şi gnosticismul, fiind foarte
respectat de ucnicii săi pentru viaţa să morală.
Elevul lui Plotina fost Porfiriu (+304) care a activat la Roma şi a fost pentru
scurt timp creştin. El a combătut direct creştinismul cu ură şi patimă într-o lucrare
în 15 cărţi (numită Contra creştinilor), în care a adunat tot ceea ce s-a spus rău
despre creştinism, pornind de la ideea ca Iisus Hristos a fost fiul nelegitim al
Fecioarei Maria cu un soldat pe nume Panteras. El a atacat Sf. Scriptură căutând
contradicţii între Vechiul şi Noul Testament. Mai târziu cărţile lui au fost folosite
de raţionaliştii protestanţi.
Creştinismul a mai fost atacat de filosoful păgân Hieroclus, care adunând
cele scrise de Cels şi Porfiriu a vrut să înjosească persoana lui Iisus Hristos.
Împăratul Iulian Apostolul i-a atacat printr-o lucrare „Contra Galileienilor”
– 3 volume. Împăratul Iulian a fost crescut de unchiul său Constanţius în spirit
creştin. La moartea lui Constanţius, la tron a urcat Iulian (care era fiul lui
Constantin omorât în 340). Acesta se leapădă de creştinism şi îi atacă pe creştini
cu diverse calomnii. Cade pe câmpul de luptă şi în timp ce îşi scotea o săgeată din
piept (tradiţia ne spune că) ar fi stigat: „Ai invins, galileene”.
În primele veacuri relaţiile dintre creştini şi păgâni n-au fost prea apropiate,
îndepărtarea a fost promovată mai ales de către păgâni.

Cursul nr.17
PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE

Secolele IV-VIII sunt de o maximă importanţă pentru Biserică. Cele 7


sinoade ecumenice au apărut ca o necessitateinviaţa Bisericii.
Ereziile, până în secolul IV- gnostice şi iudeo-gnostice, au aparut datorită
unor interpretări greşite ale textului sfânt. Ele sunt: gnosticismul, montanismul,
hiliasmul etc. Aceste erezii n-au fost atât de periculoase pentru Biserică pentru ca
adepţii lor s-au constituitincomunităţi aparte, promovând o doctrină maipuţin
creştină. Mai periculoase au fost ereziile subordînaţioniste – învăţătura greşita
potrivit careia una din persoanele Sfintei Treimi este subordonată unui principiu –
cea patripasiană (conform căreia Tatăl este unicul prîncipiu) şi cea modalistă (ce are

47
la baza manifestarea lui Dumnezeu în diferite moduri: Tatăl la creare, Fiul la
crucificare şi Duhul Sfânt în Biserica.
Primele două sinoade ecumenice au combătut erezii subordinationiste iar
ultimele cinci sinoade au combătut ereziile hristologice.
Sinodul 1 ecumenic la Niceea în anul 325, a combătut erezia ariană;
Sinodul 2 ecumenic la Constantinopol în anul 381, combătutăerezia
pnevmatomahă (macedonianismul);
Sinodul 3 ecumenic la Efesin431, a combătut dioprosopismul sau
nestorianismul;
Sinodul 4 ecumenic la Calcedon in 451, a combătut monofizitismul
(Eutihie)
Sinodul 5 ecumenic la Constantinopol in 553 reactualizându-se
hotărârile sinodelor III şi IV ecumenic, nu a fost condamnată o erezie anume.
sinodul l-a condamnat pe Origen socotit “părintele tuturor ereziilor”, au fost
condamnaţi ca eretici:-Teodor de Mopsuestia, Teodoret al Cyrului şi Ibas de
Edesa care au scris impotriva lui Chiril al Alexandriei.
Sinodul 6 ecumenic la Constantinopol in două sesiuni: prima între anii
680-681 a condamnat erezia lui Cir de Fazis (monotelismul) şi a două între
anii 691-692 unde s-au formulat 102 canoane. Aceste două sesiuni sunt
cunoscuteinistorie sub numele de sinoadele I şi II Trulan
Sinodul VII ecumenic la Niceeain787-a fost condamnată erezia
iconoclastă.
Biruînţa deplînă a Ortodoxiei asupra ereziilor s-a realizat prin sinodul
din 11 martie 843 la Constantinopol, care, desi nu a fost ecumenic, a validat
hotărârile celor şapte sinoade ecumenice şi ainvalidat hotărârile unor sinoade
(ţînute de ereticiintre sesiunile celor şapte sinoade ecumenice), marcând astfel
biruinţa adevăratei credinţe asupra ereziilor.
Dîn punct de vedere negativ ereziile au marcat viaţa Bisericii pentru ca
datorită lor s-au produs rupturi în sânul ei. Prima ruptură majoră s-a produs în
secolul V => Bisericile neocalcedoniene sau eterodoxe. Sub aspect pozitiv
menţionăm faptul că ereziile au determinat Biserica să-şi precizeze dogma in
termeni exacţi. În timpul disputelor hristologice a fost clarificata terminologia
trinitara (ousia = natura; ipostas sau prosopon = persoana).
Ca o caracteristica generală menţionăm faptul ca toate sinoadele ecumenice
au avut loc in Răsărit; au fost convocate in urma unor decrete imperiale; la nici un
sinod ecumenic papa nu a fost prezent personal ci a fost doar reprezentat (mai puţin
la sinodul II unde nu şi-a trimis nici un delegat).
Au mai avut loc şi o serie întreagă de sinoade locale-care au increcat să pună
in practică ceea ce s-a hotărât la cele ecumenice sau să rezolve probleme de
disciplină apărute pe plan local. Acestea s-au tinut la:Cartagina, Antiohia, si
Constantinopol şi în alte centre importante. Şi în Apus au avut loc astfel de sinoade
locale: la Roma-la mijlocul secolului III (unde au participat peste 60 de episcopi din
Italia) şi Iliberis sau Elvira (Spania) în anul 300 ce impunea celibatul clericilor
apuseni;altele la Milano, Treveri (Italia) etc.

48
Condamnarea ereziilor subordinaţioniste

SINODUL I ECUMENIC
S-a ţinut la Niceea între lunile mai-august 325. A fost condamnat arianismul.
Numele ereziei vine de la Arie, un preot din Alexandria Egiptului. El s-a născut în
286 în Libia de astazi, socotită pe atunci ţara monstrilor şi balaurilor. În telogia să a
fost influentat de subordinatianismul patripasian promovat de Paul şi Lucian de
Samosata. De tânar ajunge in Alexandria unde s-a remarcat ca bun predicator.
În 313, murind arhiepiscopul Alexandriei, poporul şi clerul s-au impărţit în
mai multe tabere, fiecare susţinând un candidat. A fost ales Alexandru ca episcop.
Supărat ca s-a trecut peste persoana să şi socotindu-se nedreptăţit, Arie s-a hotărât să
distrugă Biserica lovînd în învăţătura despre Sfânta Treime. Afirma ca nu există
decât un sîngur Dumnezeu adevărat- Tatăl. întrucât Fiul S-a născut din Tatăl
însemna, in accepţiunea sa, că a existat o perioada în care Fiul nu a existat şi că Fiul
a fost creat de Tatăl care i-a dat o putere mai mare decât cea dată îngerilor, fiînd cea
mai perfectă creatura a Tatălui. Fiul nu poate fi socotit deofiinţă cu Tatăl ci total
diferit de Tatăl in ceea ce priveste fiinţa, drept urmare Fiul nu mai este Dumnezeu
adevarat
Vorbînd despre raporturile dintre Tatăl şi Fiul, Arie spunea ca Fiul este
“anomios” = diferit de Tatăl, nu are aceeasi fiinţă ca Tatăl.
Pentru a-şi promova învăţătura, Arie a alcătuit o lucrare în versuri
numita:”Thalia”, iar adepţii lui promovau învăţătura nouă cântand aceste poezii
chiar şi pe străzi. Impotriva lui Arie s-a ridicat, în primul rând, episcopul Alexandru,
care i-a cerut să renunţe la învăţătura să greşită. Arie a refuzat, iar Alexandru l-a
excomunicat, l-a scos din Alexandria. Arie se plange de atitudinea lui Alexandru
papei Silvestru l al Romei (314-335). Între papa Silvestru şi Alexandru a avut loc un
schimb de scrisori prin care s-a scos în evidenţă greşeala lui Arie.
Arie reuşeşte să-i atragă la noua învăţătură pe câţiva ierarhi din Egipt şi Asia
Mică între care îi amintim pe Secundus de Ptolemaida, Teonas de Marmarica,
Eusebiu al Nicomidiei, Eusebiu de Caesareea (care i-au fost colegi la şcoala lui
Lucian de Antiohia-un discipol al ereticului Pavel de Samosata). Prin 320-321, un
sinod ţinut în Alexandria, i-a condamnat pe toţi. Întrucât în Alexandria s-a produs
tulburare, vestea a ajuns până la urechile împăratului Constantin cel Mare (306-337).
Impăratul trimite (cu Osiu de Cordoba) două scrisori în Alexandria prin care le cere
celor doi să se împace. Pe Alexandru îl îndeamnă să il reprimească pe Arie în
Alexandria. Alexandru condiţionează această reintegrare în Biserică de o mărturisire
de credinţă din partea lui Arie. Arie o face în termini confuzi, echivoci, fapt pentru
care Alexandru refuză să-l primească în Biserică.
În acest context împăratul cere convocarea unui sinod general în care să se
discute învăţătura lui Arie (numai că Arie avea deja numeroşi susţinători). Înainte de
convocarea oficială, în Alexandria, a fost trimis episcopul Osiu de Cordoba ca să
cerceteze situaţia. Acesta raportează Romei că în Alexandria nu este doar o simplă
ceartă între clerici şi că situaţia scapă de sub control. Împăratul, prin decret, invită pe
toţi ierahii din imperiu să se adune în sinod. Acest sinod nu s-a putut desfaşura în

49
Egipt datorită tulburărilor dintre arieni şi ortodocşi şi s-a desfăşurat la Niceea, oraş
din Asia Mică.
Au răspuns cu prezenţa peste 300 episcopi. Din documentele semnate la
sinodul II ecumenic rezultă ca la primul sinod ecumenic au participat 318 Sfinţi
Părinţi. Între ei îi amintim pe: Alexandru al Alexandriei -insoţit de diaconul
Atanasie, Osiu de Cordoba, Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezarea, Sfântul
Nicolae de Mira Lichiei, Eustaţiu de Antiohia, Macarie al Ierusalimului, Spiridon al
Trimitundei, prietenii lui Arie etc. Se pare că au participat şi episcopi din părţile
dunărene; se vorbeşte despre un episcop “scit”, fără a i se da numele, care a trecut de
partea lui Arie.
Până ce s-au adunat la Niceea toţi ierarhii, cei care au sosit mai repede au
inceput discuţiile preliminare la care au fost de faţă Arie şi susţinătorii lui. Un rol
important l-a jucat diaconul Atanasie care a incercat să dovedească existenţa Sfintei
Treimi folosindu-se de exemplul cu căramida (compusă din cele trei elemente:lutul,
apa şi focul).
Sinodul se deschide oficial la 20 mai şi a ţinut până în 25 august;, preşedenţia
sinodului a fost incredinţată episcopilor Eustaţiu de Antiohia şi Alexandru al
Alexandriei. La şedinţele de deschidere şi închidere a participat chiar impăratul
Constantin .
Încă de la început s-au conturat cela două tabere: cea a lui Arie şi cea
ortodoxă. Susţinătorii lui Arie au fost numiţi “anomei” de la termenul anomios =
fiinţa diferită de cea a Tatălui. Marea majoritate, insa, era susţinătoare a deofiinţimii
şi aceştia erau numiţi omousieni de la termenul omousios = deofiinţă cu Tatăl.
Discuţiile au durat uneori până noaptea târziu fără să se ajungă la vreun rezultat.
Pentru a impăca cele două tabere, Osiu de Cordoba şi Eusebiu de Nicomidia au
propus termenul de „omiousios” = Fiul are o fiinţă asemănătoare cu Tatăl, şi astfel a
apărut a treia tabară. Până la urmă gruparea omousiană reuşeşte să dovedească
realitatea deofiinţimii persoanelor Sfintei Treimi şi se formulează o hotărâre
dogmatică. Aceasta ar avea următoarele puncte principale: Tatăl este Dumnezeu
adevărat, Creator a toate câte există, Fiul este născut din veci din Tatăl aşa cum se
naşte Lumina din Lumină. Fiul este Dumnezeu adevărat şi identic în fiinţă cu Tatăl.
Fiul a luat chip omenesc, intrupându-se în persoana lui Iisus Hristos, pentru
mântuirea noastră. Ca om, El a pătimit, a murit, a inviat şi cu trupul S-a inălţat la
cer. El va veni din nou să judece vii şi morţii. Această hotărâre dogmatica a fost
sintetizată în 7 articole, acestea alcatuind crezul niceean. Astăzi aceste articole le
găsim în prima parte a Crezului.
Tot la sinodul I ecumenic s-a mai discutat şi problema celibatului clericilor
care a fost impus în Apus. Sinodalii l-au respins, acesta rămânând doar ca o opţiune
pentru episcopi (se ştie că, până spre sfârşitul secolului al IV-lea, în Răsărit, au
existat şi episcopi căsătoriţi. Abia din secolul al V-lea s-a impus ca episcopii să fie
aleşi din rândul monahilor).
La acest sinod s-a discutat şi despre schisma meletiană, aparută în Biserica
din Alexandria. Alături de ei au fost discutaţi şi asa –zişii novotieni care negau
autoritatea hirotonirilor şi a tainelor săvârsite de clericii hirotoniţi fie, de ierarhi

50
dovediţi eretici fie, de ierarhi proveniţi din rândurile celor care s-au lepădat pentru o
perioadă de Biserică. (vezi în cursul nr. )
Sinodul a mai formulat un număr de 20 de canoane dintre care cel mai
însemnat este criteriul care stabileste data prăznuirii învierii Domnului. Până atunci,
data serbării Paştilor era anunţată printr-o epistolă festivă de către arhiepiscopul de
Alexandria. Pentru că nu toţi respectau această dată, la sinod s-a formulat urmatorul
criteriu: Paştile creştine să se ţină în prima duminică de după lună plină de după
echinocţiul de primavară. În cazul în care această Duminica ar cadea pe 14 Nissan,
când evreii sărbătoresc Pesach-ul, Pastile să fie sărbătorite în Duminica dinainte sau
de după 14 Nisan. Celelalte canoane cuprind dispoziţii organizatorice şi disciplinare.
Sinodul îşi încheie lucrările în luna august, dar lasă lucrurile oarecum
nerezolvate, pentru că după sinod au continuat să existe animozităţiintre adepţii lui
Arie şi Biserică. Arie a fost condamnat ca eretic şi exilat în Tracia, la sud de Dunăre.
Aici s-au refugiat o serie întreagă de semiarieni (omiusieni) ce au produs numeroase
tulburări şi, fiind ajutaţi de împăratul Constanţius (337-361), au reuşit să impună
formula semiariană în mai multe sinoade ţinute la Sirmium (capitala imperiului de
Răsărit) şi Ancira. Lovitura de graţie a fost dată arianismului de către împăratul
Teodosie cel Mare (379-395) care a proclamat ortodoxia ca singura denominaţiune
creştină admisă în imperiu..

URMĂRILE SINODULUI I ECUMENIC.


Frământări ariene după sinodul I ecumenic

După condamnarea lui Arie, prietenii săi, în frunte cu Eusebiu al Nicomidiei,


au incercat să puna în circulatie termenul omiousios (= Fiul este deofiînţă
asemănătoare cu Tatăl). Aşa a luat fiînţă asa –numita grupare a semiarienilor sau a
eusebienilor. După moartea lui Arie (336) şi cea a împăratului Constantin cel Mare
(22 mai 337) semiarienii reuşesc să-i depăşească la număr pe ortodocşii din Răsărit.
Aceasta s-a petrecut în următorul context istoric. După moartea lui Constantin cel
Mare imperiul a fost împătţit între fiii lui: Constanţius căruia i-a revenit partea de
Răsărit a imperiului A domnit până în 361. Apusul a fost împărţit între Constantin ll
(+340) şi Constans (+350). Semiarienii reusesc să-l convingă pe Constanţius (prin
Eusebiu de Nicomidia) că formula semiariană ar putea impăca cele două tabere.
Constans a fost sprijinitor al Ortodoxiei.
Sprjiniţi de împărat, semiarienii îi inlătură din scaune pe episcopii
ortodocşi înlocuindu-i cu semiarieni. Drept urmare, în anul 343 la Sardica s-a
ţinut un sinod local. Au participat 170 de episcopi dintre care mai bine de
jumatate erau din provincia Ilyricum. Din Dacia Mediteraneea au fost prezenţi
Protogenes din Sardica şi Gaudentius din Naisus. Aceştia imprerună cu Osius de
Cordoba au fost desemnaţi conducătorii acestui sinod. Sinodul şi-a propus
următoarele:
1. să discute şi să rezolve problema dreptei credinţe.
2. să cerceteze dacă depunerea din scaun a episcopilor ortodocşi de către
semiarieni a fost motivată.
3. abuzurile săvârsite de către semiarieni.
51
A triumfat dreapta credinţă respectandu-se hotărârile sinodului I ecumenic. S-
au formulat 32 de canoane privitoare la alegerea episcopilor. Liniştea în Biserică nu
a fost restabilita deoarece semiarienii au continuat să provoace tulburare. În acelaşi
an capitala Imperiului Roman de Răsărit s-a mutat la Sirmium. Prin 344 pe scaunul
episcopal de Sirmium a ajuns un ierarh originar din Ancyra pe nume Fotin . Acesta
învăţa că Iisus Hristos a fost fiul natural al lui Iosif şi al Mariei şi nega orice element
divin în Hristos.
Această nouă învăţătură a fost condamnată la mai multe sinoade locale ţinute la
Antiohia în 344, Mediolanum 345 şi 347 şi Sirmium în 348.
În iarna anului 350 spre 351 Constantius reconfirmă stabilirea reşedinţei
imperiale la Sirmium. Scaunul episcopal din acest oras a fost ocupat de o serie de
episcopi arieni şi semiarieni care au reuşit să ţină în Sirmium mai multe sinoade
semiariene care au formulat mai multe marturisiri de credinţa. Primul sinod a avut loc
în anul 351 şi a alcatuit o marturisire de credinţă cunoscută sub numele de: „prima
formula de la Sirmium”. În 357 au tinut un al doilea sinod formulând „a două formula
de la Sirmium”-ce exprima principiile anomeilor (Fiul a fost neasemănător în fiînţă cu
Tatăl ). În 358 s-a ţinut un sinod în Ancyra unde a fost condamnat arianismul radical
şi s-a adoptat o formulă semiariană. În acelasi an, un al treilea sinod ţinut la Sirmium,
adoptă „a treia formulă de la Sirmium”-se consfinţeste condamnarea definitivă a
arianismului radical. Arienii radicali în frunte cu Germinius, Valens de Mursa şi
Ursacius de Singidunum l-au convins pe Constantius să mai convoace un sinod spre a
rediscuta problema Fiului. S-au tinut două sinoade: la Arminium în Italia şi la
Seleucia, care au adoptat „a patra formula” zisă de la Sirmium prin care erau
revigorate principiile arianismului radical. În 361 Costanţius moare şi vine la tron
Iulian Apostatul-(el era nepotul lui Constanţius, s-a lepadat de credinţa în Hristos şi a
incercat să distrugă creştinismul permiţând tuturor denominaţiunilor creştine şi
necreştine să se războiască între ele). Pe vremea lui au fost lasati să revină în scaune
atât episcopii ortodocşi cât şi cei arieni şi semiarieni. Ar fi fost nevoie de un sinod
general pentru a clarifica confuzia. S-a tinut însă un sinod local la Tyr unde a fost
reformulată dreapta credinţă potrivit hotărârilor sinodului I ecumenic. Acest sinod a
marcat biruinţa deplină a Ortodoxiei asupra învăţăturii ariene. Arianismul nu a
dispărut cu totul. Mai târziu, învăţătura ariană s-a extins şi asupra persoanei Duhului
Sfânt.

Cursul nr.18
SINODUL II ECUMENIC

Condamnarea ereziei pnevmatomahe –termenul deriva din pnevma


(πνευµα) = duh şi mahia ( µαχια)=luptă => lupta impotriva Duhului Sfânt. Acest
termen a fost folosit pentru prima dată de către episcopul Epifanie de Salamina din
Cipru (secolul IV). Reflecţia teologica despre Duhul Sfânt în perioada imediat
următoare lui Origen a rămas mult în urma practicii liturgice a Bisericii. La toate
serviciile religioase Duhul Sfânt era pomenit alături de Tatăl şi de Fiul dându-i-se
cinstea cuvenită, dar nu a fost formulată o teologie precisă despre Duhul Sfânt. Arie

52
il socotea pe Duhul Sfânt persoană şi spunea că este neasemănător în fiînţă atât cu
Tatăl cât şi cu Fiul.
Problema Duhului Sfânt nu s-a discutat la sinodul I ecumenic. După sinodul I
ecumenic s-a simtit nevoia definirii statutului persoanei Duhului Sfânt. Arienii şi
semiarienii L-au socotit pe Sfântul Duh ca fiind cea mai nobilă dintre creaturi, un
produs al Fiului la indemnul Tatălui. Sfântul Duh are sarcina iluminării şi sfinţirii
oamenilor. Prin 360, sfântul Atanasie cel Mare (al Alexandriei) işi exprima propria
să teologie privitoare la Duhul Sfânt impotriva tropicilor din Egipt care afirmau că
Duhul Sfânt este o creatură asemănătoare ingerilor dar superior acestora. Atanasie
arată că Sfântul Duh nu are nimic asemănător cu creaturile, că este Dumnezeu
adevărat şi una cu Treimea fiind vesnic. Treimea este omogenă şi indivizibilă de
aceea cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt consubstanţiale. prin această
învăţătură Sfântul Atanasie a făcut doar inceputul asa-numitei teologii a Sfântului
Duh. Această teologie a fost completată mai târziu de către Părinţii Capadocieni.
Sfântul Grigore de Nazianz, în Postul Paştilor din anul 380, a ţinut în biserica
Învierii din Constantinopol Cinci Cuvântări despre Dumnezeu Unul întreit în
Persoane. În aceste cuvântări dovedeşte dumnezeirea Sfântului Duh pornind de la
faptul că unii creştiniil socotesc pe Duhul Sfânt o simplă putere, altii o creatură, iar
altii refuză să vorbească despre dumnezeirea Lui. Din cuvântările lui rezultă că între
oponenţii Duhului Sfânt s-au distins două tabere mai însemnate: cea a moderaţilor,
care il socoteau pe Sfântul Duh o creatură perfectă căruia Dumnezeu i-a dat
puteriinsemnate, şi cea a radicalilor, care Il socoteau pe Sfântul Duh neasemanator
în finţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Sfântul Vasile cel Mare scrie şi el o lucrare în care, pentru a nu tulbura prea
mult liniştea Bisericii, păstrează o anumită rezervă în ceea ce priveşte dumnezeirea
Sfântului Duh. El foloseşte în lucrare şi câţiva termeni precişi. Recunoaşte că
Sfântul Duh este una cu Dumnezeirea şi că este inseparabil de Tatăl şi de Fiul.
Atunci când discuţiile privitoare la Sf. Duh s-au inteţit, Sf. Vasile revine cu precizări
şi formulează exact principiile cinstirii Sfântului Duh ca Dumnezeu. El dovedeşte
faptul că în întreaga Sfântă Scriptură se vorbeste despre demnitatea, puterea şi
exinderea Sfântului Duh şi arată că, în lucrarea să sfinţitoare, Duhul Sfânt continuă
opera mântuitoare a lui Hristos. Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile cel Mare, a
scris şi el o lucrare despre Sfântul Duh folosind cam aceiaşi termeni. Dintre cei care
s-au ridicat impotriva Duhului Sfânt ii amintim pe Macedonie (un episcop semiarian
depus de un sinod din 360 de la Constantinopol) impreună cu diaconul său
Maratoniu (hirotonit de Macedoniu ca episcop al Nicomidiei). Macedonienii reuşesc
să se adune într-un sinod la Cizic, în 376, unde adoptă o formulă de credinţă potrivit
căreia Duhul Sfânt este trecut în rândul creaturilor.
Cel care i-a combătut temeinic pe adversarii Sfântului Duh a fost Didim cel
Orb (unul dintre conducătorii Şcolii catehetice din Alexandria).
În condiţiile acestea s-a ajuns la convocarea celui de-al doilea sinod
ecumenic. În anul 380 împăratul Teodosie cel Mare a dat un edict prin care poruncea
ca toţi supuşii săi să adere la credinţa intr-o singură dumnezeire a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh, cele trei persoane fiind de aceeasi mărime în Treime. Sinodul a
fost convocat pe 9 iulie 381, la acest sinod participand 150 de episcopi (Grigorie de
53
Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Gherontie de Tomis, etc. ) Imediat după
deschiderea sinodului preşedenţia i-a fost dată arhiepiscopului Meletie al Antiohiei,
fiind cel mai vârstnic. La acest sinod Sf. Grigorie de Nazianz a participat în calitate
de arhiepiscop al Constantinopolului (la această demnitate a fost ridicat de către
Teodosie cel Mare în 380, după retragerea lui Demofil).
Împăratul Teodosie il simpatiza pe Grigorie, care în 380 a ajuns la
Constantinopol şi a ţinut în Biserica Învierii cele 5 cuvântări despre Sfântul Duh.
Împăratul i-a propus lui Grigore să ocupe scaunul arhiepiscopal care era vacant.
Episcopii egipteni au contestat alegerea lui Grigorie, arătând că cel ales canonic este
Vasile Cinicul (fost filozof stoic). Meletie moare în scurt timp după deschiderea
sinodului şi sinodalii încredinţează preşedenţia lui Grigorie de Nazianz. Papa
Dmasus al Romei n-a trimis nici un reprezentant pentru că în acelaşi an la Roma s-a
ţinut un sinod local. Episcopii egipteni continuă să producă tulburare, drept urmare
Sf. Grigorie îşi dă demisia atât din scaunul arhiepiscopal cât şi din cel de preşedinte
al sinodului. Cei prezenţi au ales mai întâi un nou episcop de Constantinopol, pe
Nectarie (381-397), un catehumen bătrân, care a fost mai întâi botezat, apoi trecut
prin cele trei trepte ale hirotoniei şi numit arhiepiscop şi preşedinte al sinodului
ecumenic. Lucrările sinodului s-au putut desfăşura şi s-a dovedit dumnezeirea
Duhului Sfânt. S-a formulat o mărturisire de credinţă sintetizată în cinci articole
numită Simbolul Constantinopolitan.. Mai târziu (în sec. V) simbolul niceean a fost
unit cu cel constantinopolitan impreună alcătuind Simbolul de credinţă al Bisericii
Ortodoxe (Crezul). În anul 571 Crezul a fost introdus oficial în Sfânta Liturghie de
către patriarhul Petru Fullo al Alexandriei. Potrivit hotărârilor sinodului 2 ecumenic
Duhul Sfânt este Domnul de viaţă făcătorul, purcede din veci din Tatăl, a fost
proorocit în Vechiul Testamant şi este deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Acest sinod a mai formulat şi un numar de 7 canoane, cel mai însemnat fiind
canonul 3 prin care se stabileşte ordinea aşa numitelor episcopii apostolice: Roma,
Constantinopol, Antiohia şi Alexandria.
Datorita acestui canon Biserica Romei a refuzat să recunoască hotărârile
sinodului spunând că nu s-a respectat ierarhia din cadrul Bisericii deoarece
Constantinopolului nu i se cuvine locul 2 în această ordine. Canonul 3 va fi reluat
mai tarziu de sinoadele IV şi VI ecumenice.
Tot la sinodul II ecumenic a mai fost condamnată erezia apolinaristă
Apolinarie din Laodiceea învăţa, potrivit filozofiei lui Platon, că omul are o natură
trihotomică, că este alcătuit din trei elemente principale: trup, suflet animal şi spirit.
Aplicând această învăţătură la persoana lui Hristos el arăta că la întrupare Logosul
divin a inlocuit spiritul în persoana lui Hristos şi astfel Hristos a fost alcătuit din trup
omenesc, suflet animal şi Logosul Divin. Participanţii la sinod au condamnat această
erezie arătând că în Persoana lui Hristos coexistă firea omenească şi cea
dumnezeiască, cele două alcătuind o singură Persoană, cea a Fiului lui Dumnezeu
întrupat.

54
Cursul nr.19
Condamnarea ereziilor hristologice

SINODUL III ECUMENIC (Efes 431)

Dacă primelor două sinoade ecumenice le-a revenit sarcina de a condamna


ereziile subordinaţioniste, urmatoarele au condamnat ereziile hristologice. Pe la
inceputul secolului V problema persoanei lui Hristos a generat numeroase discuţii
ducând la diviziuni în Biserica, care persistă până în ziua de azi. Problemele
hristologice s-au legat de cele două firi ale Mântuitorului şi de unirea lor în persoana
Sa. Biserica a apărat intotdeauna atât dumnezeirea Mântuitorului dar a apărat şi
învăţăturile despre umanitatea Lui, atunci când i-a condamnat pe docheţi şi pe
apolinarişti. Docheţii afirmau că Hristos a fost doar Dumnezeu adevarat şi El S-a
arătat apostolilor şi oamenilor intr-un trup aparent, apolinaristii scoteau în evidenţă
doar umanitatea lui Hristos.
Conflictul care a dus la convocarea sinodului III ecumenic a fost generat de
ciocnirea celor două hristologii promovate de către şcolie catehetice din Alexandria
şi Antiohia. Şcoala antiohiană învăţa că unirea celor două firi în persoana lui Hristos
este de natură morală şi constă în armonia colaborării dintre ele. Şcoala alexandrină
învăţa că cele două firi sunt unite în chip real.
Cele două curente s-au ciocnit atunci când pe scaunul Constantinopolitan a
ajuns călugarul antiohian Nestorie, în 428, acesta fiind ucenicul lui Teodor de
Mopsuestia şi a fost coleg cu Teodoret de Cyr şi cu Ioan ce a ajuns patriarh de
Antiohia. Nestorie a fost un predicator renumit fiind socotit un al doilea Ioan
Hrisostom, mai ales că a luptat din răsputeri impotriva ereticilor (a fost numit
“mâncătorul de eretici”).
La conflictul de natură teologică ce a dus la convocarea sinodului III
ecumenic a contribuit şi un conflict de interese generat de problema recunoaşterii
locului acordat de Sinodul II ecumenic scaunului arhiepiscopal de Constantinopol.
Din punct de vedere teologic, Nestorie învăţa că este bine să facem o distincţie clară
între umanitatea lui Hristos şi dumnezeirea Sa. El a privit acestea din perspectiva
soteriologică. Iisus Hristos ca om nu putea să mântuiască lumea şi că numai firea să
dumnezeiască putea face acest lucru. Din perspectiva Bisericii “cel de-al doilea
Adam” (Iisus) trebuia să fi fost un om real pentru că numai prin umanitatea putea să
recapituleze în Sine întreaga fire omenească, făcând ca mântuirea să devină un bun
al întregii omeniri. Nestorie nu putea să accepte acest lucru şi a făcut o distincţie atât
de tranşantă între cele două firi incât a ajuns la concluzia că firile sunt despărţite şi
fiecare işi menţine proprietăţile specifice. El arăta că dumnezeirea şi umanitatea lui
Hristos nu pot exista decât una alături de cealaltă, fiecare dintre cele două firi fiind
numite fisis = natură şi că fiecare natură işi are aspectul extern specific. De aceea
învăţătura lui Nestorie s-a numit şi dioprosopism. Pornind de aici Nestorie a ajuns să
afirme că Iisus S-a născut doar ca om din Maria, de aceea Fecioara Maria nu trebuie
socotită Născătoare de Dumnezeu sau Teotokos ci doar născătoare de om sau
antropotokos şi că Logosul Divin S-a sălăşluit în Hrstos abia după naştere, firea
dumnezeiască a Logosului fiind distinctă de cea omenească a lui Hristos.
55
Cel dintâi ierarh care a luat poziţie faţă de noua învăţătura a lui Nestorie a fost
Chiril al Alexandriei (412-444). În 429 acesta îi scrie lui Nestorie o scrisoare prin
care îi cere să renunţe la această învăţătură străină Bisericii. Nestorie a văzut în
atitudinea lui Chiril un amestec în problemele externe ale arhiepiscopiei sale şi a
ţinut neaparat să reabiliteze poziţia ei (aşezată de sinodul ll ecumenic imediat după
Roma) intinată şi umilită de scandalurile provocate de unii potrivnici ai Bisericii din
Constantinopol (de episcopii egipteni), în urma pastoraţiei lui Grigorie de Nazianz şi
a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Nestorie scrie papei Celestin al Romei (422-432) o scrisoare (prin care a
încercat să-l atragă de partea sa). Chiril face acelasi lucru dovedindu-l pe Nestorie ca
eretic. Celestin îi răspunde lui Chiril arătând că i se raliază în apararea ortodoxiei.
Încă de atunci s-au conturat două tabere: cea a lui Nestorie şi cea a lui Chiril şi
Celestin.
Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) ţinea neaparat ca episcopul capitalei să
fie socotit mai însemnat decât scaunul ceilorlalţi ierarhi. El i-a promis lui Nestorie
sprijin nelimitat.
Pe de altă parte, poporul a văzut în atitudinea lui Nestorie aroganţă şi
desconsiderare pentru adevărata credinţă. Cultul Maicii Domnului era bine dezvoltat
în secolul V. Atunci când Nestorie l-a chemat pe Teodoret din Cyr la Constantinopol
să vorbească despre Fecioara Maria ca Nascatoare de om, poporul l-a lăsat singur în
biserică. Numeroase mănăstiri din Constantinopol şi împrejurimi şi-au inchis porţile
refuzând să-l primească pe Nestorie.
Prin 430, Chiril alcătuieşte lucrarea „Cele 12 anatematisme” prin care ii cere
lui Nestorie să se lepede de 12 din învăţăturile sale spre a rămâne pe mai departe în
Biserică. În mod indirect, Nestorie este acuzat de pelagianism (erezie care spune că
factorul uman primează în procesul mântuirii subiective în defavoarea factorului
divin).
Nestorie, în acelasi an, îi răspunde lui Chiril prin cele „12
contraanatematisme” acuzându-l pe Chiril de apolinarism. Pe acest fond împăratul
Teodosie al II-lea, în toamna anului 430, trimite un decret imperial tuturor ierarhilor
chemându-i la un sinod ecumenic fixat pe 7 iulie (duminica Rusaliilor) 431. În
decret, sub influenţa lui Nestorie, împăratul a cerut patriarhului Chiril şi papei să-şi
trimită doar episcopii cei mai reprezentativi (sperănd ca numărul lor să fie cât mai
redus). Acelaşi lucru i-l cere şi lui Ioan al Antiohiei în speranţa că acesta va veni la
Efes cu un număr insemnat de ierarhi. Delegaţia lui Nestorie trebuia să fie una
substanţială mai ales că împăratul i l-a trimis ca insoţitor pe şeful gărzii imperiale,
Candidian, ca să-i asigure protecţia. Chiril al Alexandriei a ales un număr de 50 de
ierarhi.
Ioan al Antiohiei nu a reuşit să adune o delegaţie prea numeroasă pentru că în
Antiohia s-au petrecut câteva evenimente ce au dus la răsturnarea planurilor lui
Nestorie. Mai întâi drumul din Antiohia şi până la Efes, cu mijloacele de transport
de atunci, ar fi trebuitt să dureze maxim 5 săptămâni. La Efes au ajuns, cu o
intârziere de 2 saptamani, 16 ierarhi. Această întârziere s-a datorat ploilor torenţiale
din acea primăvară care au făcut ca unele râuri să iasă din matcă determinându-i să

56
facă ocoluriinsemnate; Apoi, moartea a 2 ierarhi din delegaţie a dus la cumularea
altor zile de întârziere.
Papa Celestin a alcătuit o scrisoare pe care cei 3 delegaţi ai săi trebuiau să o
păstreze în cazul în care Chiril ar fi iesit invingător sau să o inmâneze împăratului în
cazul în care ar fi câstigat Nestorie. Scrisoarea arăta că papa este de acord cu
învăţătura lui Chiril declarându-l eretic pe Nestorie.
Efesul a fost ales ca loc de desfăşurare al sinodului deoarece situaţia
financiară a oraşului era infloritoare. Faimosul drum al grâului dinspre Africa spre
Constantinopol trecea pe aici. Împăratul a ales această localitate considerând că
rezervele de alimente sunt mai substanţiale decât cele ale capitalei. Efesenii, conduşi
de arhiepiscopul Memnon, au fost bucuroşi că sinodul se va ţine aiciintrucât în
încinta unei mănăstiriinchinate Maicii Domnului exista o imensă biserică.
Constantinopolitanii nu au tinut cont de credinţa puternică a efesenilor şi de
cultul divin foarte dezvoltat în Asia Mica. Mândri ca sunt urmaşi ai Sfânţilor
Apostoli Pavel şi Ioan, efesenii se considerau protectori ai adevăratei credinţe.
Nestorie ajunge primul cu delegaţia să la Efes, dar pentru aroganţa cu care i-a
tratat pe efeseni şi datorită criticilor aduse cultului lor “primitiv”, Nestorie a fost
primit cu răceală, Ierarhii Asiei Mici au refuzat chiar să slujească impreună cu el,
inchizând porţile bisericilor din Efes în faţa lui. La scurt timp ajunge în Efes şi Chiril
călătorind cu o corabie ce a naufragiat mai întâi pe insula Rhodos. Marinarii au
socotit că au scăpat cu viaţă datorită rugăciunilor lui Chiril şi vedeau în el un
adevărat erou. Chiril a fost primit în Efes cu multă caldură de popor, insusi Memnon
însoţit de mai mulţi ierarhi fiind de faţă la debarcarea sa.
Lucrurile au inceput să se precipite intrucât partida lui Nestorie simţindu-se
protejată de armatele imperiale a produs numeroase tulburări, inregistrându-se chiar
ciocniri pe străzile Efesului cu susţinătorii lui Chiril. Ioan al Antiohieiintârzia să
sosească, iar delegatia lui Celestin, de asemenea. Efesenii au inceput să-l huiduiască
pe Nestorie.
Pe fondul acestor tulburări s-a hotărât deschiderea oficială a sinodului.
Candidian nu a avut voie să se amestece în problemele religioase. Cu toate
acestea a reuşit să amâne deschiderea sinodului până în 22 iunie. Nestorie, datorită
atitudinii sale, a pierdut şi sprijinul unor ierarhi din suita sa. Între timp sosesc la Efes
delegaţiile conduse de Juvenal al Ierusalimului, şi Flavian de Tesalonic. Imediat
după deschiderea sinodului, Chiril a fost desemnat preşedinte. Având suportul
majorităţii episcopilor prezenţi. Acesta il zdobeşte pe Nestorie şi-l dovedeşte eretic
chiar din prima şedimţă, obţinând semnătura de condamnare de la participanţi..
Delegaţii papei Celestin (episcopii Arcadiu, Project şi preotul Filip) şi Ioan al
Antiohiei continuau să întârzie. Nestorie, se retrage din sinod, se uneste cu Ioan al
Antiohiei (care a ajuns în 27 iunie) şi ţin impreună un alt sinod tot în Efes unde
învăţătura lui Nestorie a fost aprobată ca ortodoxă. Chiril mai tine câteva şedinte şi
în prezenţa delegaţilor papei (care au ajuns pe la începutul lunii iulie) şi Nestorie
este condamnat de 198 de ierarhi.
Sinodul a arătat că în persoana lui Iisus Hristos se unesc în chip real, fără să
se amestece sau să se contopească, cele două firi: dumnezeiască şi omenească.
Această unire s-a produs în momentul zamislirii de la Duhul Sfânt. Fecioara Maria
57
trebuie socotită Născătoare de Dumnezeu. Nestorie a fost socotit eretic şi a fost
depus din scaun de către sinodalii care i-au trimis împăratului Teodosie al II-lea o
scrisoare în acest sens. Când Nestorie a ajuns în Constantinopol a trebuit să se
supună acestei hotărâri, în locul lui fiind ales Maximian.
Sinodul III ecumenic a mai formulat şi un numar de 8 canoane. Cele mai
importante interziceau introducerea sau scoaterea vreunui cuvânt prin care s-ar
modifica simbolul alcătuit la Niceea. Prin această hotărâre se conferea mărturisirilor
de credinţă de la Niceea şi Constantinopol statutul de simboale de credinţă oficiale
ale Bisericii.
S-a hotărât acordarea autonomiei şi autocefaliei Bisericii de pe insula Cipru.
Ierarhii ciprioţi au cerut în mod expres acest lucru tocmai pentru ca Biserica de aici
să iasă de sub jurisdicţia patriarhului Ioan al Antiohiei care era de partea ereticului
Nestorie.
Ioan nu a fost scos din scaun, ba mai mult a purtat o corespondenţă cu Chiril
şi, până la urma, prin 433, cei doi se impacă. Chiril moare în 444, Ioan în 441, iar
Nestorie în 450 –in exil. Acordul incheiat între Chiril şi Ioan nu a fost acceptat de
toţi ierarhii egipteni şi sirieni şi la scurtă vreme va apare o nouă erezie pentru a
combate cât mai temeinic erezia nestoriană. Scaunul de Constantinopol iar a căzut în
dizgraţie.

Cursul nr.20
SINODUL IV ECUMENIC (451)
CONTROVERSELE MONOFIZITE

Prin 444 atât Chiril al Alexadriei cât şi Ioan al Antiohiei erau morţi. Lui Chiril
i-a urmat în scaun Dioscor (444-451), iar lui Ioan, Domnus (441-450). Dioscor nu s-
a impăcat niciodată cu ideea că Ioan şi Chiril au ajuns să se inteleagă şi s-a erijat în
conducător al grupării extremiste ce condamna făţiş această intelegere. În scaunul
patriarhal de Constantinopol se afla Flavian (446-449). Acesta a intrat în conflict cu
Hrisafios, eunucul curţii imperiale. La indemnul lui Hrisafios, Teodosie ll, care a
fost un împărat instabil în cele religioase, a inlăturat-o pe sora lui Pulheria de la
curte pentru că a fost sprijinitoare a credinţei ortodoxe. Pe un om ca Hrisafios
trebuia fie, să-l domini fie, să i te supui. Patriarhul Flavian nu a avut nici una din
aceste calităţi, fiind prea corect, prea cinstit ca să facă concesii în faţa unui laic.
Hrisafios l-a sprijinit pe Flavian la momentul alegerii ca patriarh şi acum aştepta un
ciubuc substanţial. Flavian i-a timis o pereche de prescuri.
Acest Hrisafios l-a avut ca naş de botez pe un călugăr cu numele Eutihie -
stareţul unei mănăstiri de langă Constantinopol. Hrisafios, Eutihie şi Dioscor erau
nemultumiţi de intelegerea dintre Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei şi au
căutat să impună cele “12 anatematisme” ale lui Chiril ca model al Ortodoxiei. Cei
trei se cunoşteau de mult, iar ideologul acestei mişcări a fost călugarul Eutihie. El a
fost un om cult şi citise multă literatură de origine apolinaristă pe care o socotea
ortodoxă. El avea oroare faţă de învăţăturile cu privire la cele 2 firi ale lui Hristos.
Fiind fidel învăţăturilor de nuanţă alexandrină, Eutihie socotea că termenul “fisis” (=
fire) inseamnă existenţă concretă. Întrucât Eutihie pretindea că învăţătura să se
58
intemeiază pe cea a lui Chiril al Alexandriei a inceput să afirme că Logosul divin,
adică firea dumnezeiască, în momentul unirii cu firea omenească a absorbit-o pe
aceasta din urmă aşa cum oceanul absoarbe o picatură de apă fără să se cunoască.
Învăţătura lui Eutihie este cunoscută sub numele de ultrachirialism sau
monofizitism.
Sinodul din Constantinopol Aceste informaţii ni s-au păstrat intr-o lucrare a
lui Teodoret al Cyrului, “Erasmites” = Cerşetorul” (Teodoret fiind un adept al lui
Nestorie). Aroganţa lui Eutihie a făcut ca patriarhul Flavian să convoace sinodul
permanent la Constantinopol (448) spre a discuta noua învăţătură a lui Eutihie.
Sinodul s-a desfăşurat pe parcursul lunii noiembrie şi Eutihie a fost dovedit ca eretic
de către episcopul Eusebiu de Doryleum. Cu prilejul acestui sinod Flavian a rostit
urmatoarea formulă: “mărturisim că Iisus Hristos după intrupare are 2 firi”. Eutihie a
fost prezent la acest sinod şi a fost indemnat să facă o mărturisire de credinţă despre
Iisus Hristos. Aici el a spus: “recunosc că inainte de intrupare şi de unirea
dumnezeirii cu umanitatea existau 2 firi, dar după unire nu recunosc decât o singură
fire ”. Sinodul il excomunică pe Eutihie care se plange atât papei Leon I (440-461),
cât şi lui Dioscor. Dioscor se raliază cu Eutihie, în timp ce papa Leon scrie “Epistola
dogmatica către Flavian” în care expune corect învăţătura despre unirea celor 2 firi.
Sinodul din Efes Dioscor il acuză pe Flavian că atunci când l-a condamnat pe
Eutihie s-a folosit de o altă învăţătură decât cea votată la Niceea (325) şi patriarhul
Alexandriei reuşeşte să-l convingă pe împăratul Teodosie ll să convoace un sinod tot
la Efes pentru a da incă o dată lovitura de graţie nestorianismului.
Leon I, desi invitat, a refuzat să participe la acest sinod, dar si-a trimis 3
delegaţi (episcopul Iuliu, preotul Renatus şi diaconul Ilarie) care urmau să prezinte
Epistola dogmatică către Flavian. Sinodul a avut loc în 449 şi a fost prezidat de către
Dioscor. Acesta a avut “grijă” ca liniştea în timpul şedinţelor să fie asigurată de un
grup de călugări şi parabolani (îngrijitori de bolnavi psihici) care, înarmaţi cu
ciomege, nu au permis ierarhilor ortodocşi să ia cuvântul. Chiar patriarhul Flavian a
avut parte de un “tratament” din partea lor şi, după 3 zile de suferinţă, a murit la
Efes. Sinodul i-a condamnat pe toţi cei care s-au ridicat impotriva lui Chiril şi a
hotărât depunerea din scaune a ierarhilor care la sinodul III ecumenic au fost de
partea lui Nestorie. Când papa Leon a fost inştiinţat de cele petrecute la Efes ar fi
exclamat: “acesta nu a fost un sinod ecumenic, ci unul tâlhăresc ”. Sinodul i-a depus
pe: Teodoret al Cyrului, pe Ibas de Edesa, pe Domnus al Antiohiei şi pe Eusebiu de
Doryleum.
Dioscor a cântarit greşit situaţia deoarece nu a ţinut seama de trei factori
importanţi:
-de opoziţia ortodoxă reprezentată în Apus de papa Leon I iar în Răsărit
de ierarhii şi călugării din mănăstirile din Constantinopol:
-de caracterul precar al puterii sau de faptul că nimeni nu este de
neînlocuit dintr-o funcţie –Hrisafios.
-de dorinţa patriarhului Anatolie (449-458), urmaşul lui Flavian, de a
reabilita demnitatea scaunului patriarhal de Constantinopol.
Un cronicar ne spune ca “Dumnezeu l-a trântit pe împăratul Teodosie de pe
cal” şi a murit în 450. În locul său armata il proclamă ca împărat al Bizanţului pe
59
generalul Marcian (450-457) -căsătorit cu Pulheria, sora fostului împărat. Prima
grijă a împăratesei a fost inlăturarea lui Hrisafios de la curte apoi, pentru a restabili
liniştea în Constantinopol, exilarea lui Eutihie .
Astfel s-a ajuns la convocarea sinodului IV ecumenic în anul 451. Ca loc de
desfăşurare a fiind ales Calcedonul, întrucât Efesul era tulburat de sinoadele
anterioare (431 şi 449). Lucrările sinodului s-au ţinut între 8-25 octombrie.
S-a ales Calcedonul pentru că era situat în apropierea Constantinopolului. La
sinod au participat până la 630 de reprezentanţi. Papa Leon l îşi trimite cinci
reprezentanţi la acest sinod (3 episcopi şi 2 preoţi). Sinodul a fost condus de
impresari numiţi direct de către împăratul Marcian. Un rol important în desfăşurarea
sinodului l-a avut patriarhul Anatolie. Dioscor a fost prezent la sinod şi a fost acuzat
pentru atitudinea intransigentă manifestată în 449, fiind depus din scaun. O primă
greseală a sinodului fost aceea că Dioscor n-a fost trecut în rândul ereticilor ca
Eutihie.
Juvenalie al Ierusalimului, care în 449 a fost de partea lui Eutihie, la Calcedon
îşi reconsideră poziţia dând vina pe Dioscor şi astfel rămâne în scaun.
Teodoret al Cyrului, Ibas, Domnus şi Eusebiu de Dorileum au fost readuşi în
scaune (o altă neglijenţă a Sinodului). Din nou a fost condamnată învăţătura lui
Eutihie.
Problema principală discutată aici a fost de natura dogmatica şi s-a pornit de
la epistola dogmatica a papei Leon, care a fost socotită ortodoxă. Pe 22 octombrie
451 s-a adoptat o formulă dogmatică prin care se recunosc urmatoarele: "Urmând
aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisimpe Unul şi acelaşi
Fiu. Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru
omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup,
de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după
dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră
mântuire din Fecioara Maria, .ăscătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi
Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul .ăscut, cunoscându-se în două firi, fără
amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor
nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se
însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul
.ăscut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început
proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit
nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul
.ectarie, Bucureşti 2003, p. 27).
-Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat -perfect şi Om adevărat -perfect. După
dumnezeire este deofiinţă cu Tatăl şi totuşi Om asemenea nouă prin umanitatea Sa.
În persoana Lui cele două firi s-au unit în chip real fără să se amestece sau să se
contopească şi fără ca să se schimbe ceva în proprietatea vreunei firi. Natura celor
două firi nu este nimicită prin unirea lor, cele două firi distingându-se fără să se
despartă. Proprietăţile specifice fiecărei firi sunt păstrate intacte şi alcătuiesc
impreună o singură persoană.
60
Sinodul a mai formulat şi un numar de 30 de canoane, cel mai important fiind
canonul 28: prin care se reconfirmă hotărârea luată la Sinodul ll ecumenic în ceea ce
priveşte ordinea scaunelor apostolice: Roma, Constantinopol, Alexandria şi
Antiohia. Spre a nu se face confuzie cu alte scaune arhiepiscopale acestea au fost
ridicate la rangul de patriarhii. În rândul patriarhiilor a fost aşezată şi Ierusalimul,
întrucât se cuvenea să se dea acestui oras cinstea cuvenită, deoarece aici a murit şi
înviat Hristos. (Au existat iaraşi altercaţii între Roma şi Constantinopol cu privire la
acest canon.) S-a stabilit apoi, jurisdicţia fiecărei patriarhii. Tot aici s-a hotărât ca
monarhii să locuiască în mănăstirile pe care şi le-au ales, să stea sub ascultarea
episcopilor locului şi să nu facă manifestaţii în public.
În şedinţa oficială de închidere, împăratul Marcian a aprobat toate hotărârile
luate aici.

Cursul nr.21
Tulburări produse de nestorianism şi monofizism
în secolul V. Apariţia Bisericilor eterodoxe

Pentru a intelege mai bine evenimentele ce au urmat sinodului de la Calcedon


451, nu trebuie pierdut din vedere faptul că încă de atunci a inceput lupta
naţionaliştilor egipteni impotriva sinodului de la Calcedon, întrucât socoteau că
împeriul s-a amestecat în problemele locale ale Bisericii alexandrine. Scindarea
Bisericii din Africa de Nord, petrecută în secolul V a avut şi cauze politice. Pasiunile
etnice şi sentimentele naţionaliste care clocoteau în ascuns şi-au găsit în
monofizitism o posibilitate de răbufnire. Lupta împotriva acestui sinod a imbrăcat şi
o haină politică ea identificându-se cu lupta impotriva Imperiuluiinsuşi. Sursa
principala a acestei lupte o constituie monahismul egiptean. Majoritatea călugărilor
din Egipt erau de prin părţile respective. Când călugării i-au ascuns pe Sfântul
Atanasie (secolul IV ) şi pe Chiril (secolul V ) de furia armatelor imperiale, motivul
principal a fost apărarea omului lor (din regiunea respectivă) impotriva celor din
capitala Imperiului.
Ierarhii greci din Egipt, care au primit hotărârea sinodului de la Calcedon, au
fost numiti melchiţi – oamenii împăratului. Episcopii de origine egipteană au refuzat
să accepte aceste hotărâri şi s-au autointitulat copti (băştinaşi). Acestea ne ajuta să
intelegem importanţa pe care împăraţii bizantini o vor acorda crizei monofizite dar şi
faptul că monarhii din Siria, Palestina şi Egipt au ajuns să se solidarizeze impotriva
“oamenilor impăratului”. Când participanţii sinodului de la Calcedon s-au intors în
scaunele lor s-au lovit de opoziţia conaţionalilor lor. La Ierusalim trupele imperiale
au trebuit să intervină pentru ca Juvenalie să-si poată ocupa scaunul. Proteriu al
Alexandriei (451-457) de asemenea a avut nevoie de protecţia unei armate. Poporul,
înfuriat, dă foc bisericii în care acesta s-a refugiat, în 457.
În acelaşi an dinastia împăratului Teodosie cel Mare s-a stins deoarece
Marcian moare fără să lase un măştenitor la tron. În acest context episcopii egipteni
reusesc să-l impuna pe scaunul din Alexandria pe Timotei (Ailuros) Elur, iar în
Antiohia pe patriarhul Petru Fullo, (ambii erau adepţi ai monofizismului).
Ascensiunea acestor doi ierarhi a fost posibilă doar după moartea lui Marcian, dar şi
61
datorită tulburărilor religioase amintite mai sus, fapt pentru care urmaşii lui Marcian
au fost nevoiţi să facă compromisuri cu monofiziţii.
Grija pentru unitatea Imperiului a constituit cauza principală a amestecului
împăraţilor în treburile religioase.
La inceputul domniilor lor, împăraţii bizantini Leon I (457-474), Leon II
(474) şi Zenon (474-491) au sprijinit fără compromisuri ortodoxia. Seria
compromisurilor a inceput cu uzurpatorul Basilicos (475-476) care, socotind că
poate face pace în Imperiu, ii sprijină pe faţă pe monofiziţii care l-au sprijinit să-l
alunge pe Zenon. În 476 Basilicos scrie o enciclică pentru Timotei Ailuros în care
arăta că el recunoaşte ca ecumenice sinoadele de la Niceea (325) şi de la Efes din
431 şi 449. Aceasta scrisoare a fost semnată de aproximativ 500 de ierarhi din
ambele tabere sub presiunea împăratului. Patriarhul Constantinopolului, Acaciu
(472-489), a refuzat să semneze acest act. Zenon se reintoarce cu sprjin militar şi
Basilicos (în incercarea de a-şi păstra tronul) a renunţat la această enciclică şi i-a
condamnat atât pe Nestorie cât şi pe Eutihie (dar în zadar). Zenon a fost un
sprijinitor al adevăratei Biserici şi a celor 4 Sinoade Ecumenice desfăşurate până
atunci. El l-a inlăturat din scaun pe Petru Fullo al Antiohiei în locul lui fiind ales
Ioan (476-477) apoi Ştefan (477-479) şi Calandion (479-485). La Alexandria a
dispus ca în scaun să fie ales un ierarh ortodox. În acest context, Timotei Elur a fost
depus şi a fost ales Timotei Salofakiolos în 478. După moartea lui, în 481 a fost ales
Ioan Talaia. Acesta n-a apucat să ocupe scaunul patriarhal deoarece un monofizit,
Petru Mong, a reuşit să câştige simpatia lui Acaciu al Constantinopolului şi amândoi
au sprijinit “Henoticonul” lui Zenon. Acest act a fost emis în 482 şi dispunea
incetarea tuturor discuţiilor teologice privitoare la cele două firi ale Mântuitorului.
Acest act a fost semnat de Acacie, Petru Mong, Petru Fullo (care pentru câteva luni
a fost reaşezat în scaun) şi de Martiriu al Ierusalimului (478-486), deci de toţi
patriarhii răsăriteni.
Schisma Acaciacă Ioan Talaia se duce la Roma unde se plânge papei Felix al
III-lea (483-492) de cele se întâmplă în Răsărit. Papa ii cere lui Acaciu să accepte
hotărârea sinodului de la Calcedon şi nu Henoticonul. Întrucât aceasta nu s-a
intamplat papa a convocat la Roma un sinod în 484 unde atât Petru Mong cât şi
Acaciu au fost excomunicaţi. Acaciu convoacă la rândul lui un sinod la
Constantinopol şi dispune ştergerea numelui papei din dipticele patriarhale (liste ale
ierarhilor din alte patriarhii pe care un nou ierarh trebuia să le recunoască ).
Acest conflict a dus la aşa numita schismă acaciană care a durat până în 518
pe vremea împăratului Iustin (518-527 ).
Lui Zenon îi urmeaza împăratul Anastasiu (491-518 ). La începutul domniei a
făgăduit că va respecta hotărârea de la Calcedon dar mai târziu a ajuns să-i sprijine
pe monofiziţi. În anii 496 şi 511 i-a depus pe cei doi patriarhi de Constantinopol -pe
Eufimie (490-496) înlocuindu-l cu Macedoniu ll şi apoi pe Macedoniu cu Timotei l
(511-518). Apoi, i-a înlocuit pe Flavian al Antiohiei (498-512) cu Sever (512-515) şi
pe Ilie al Ierusalimului (494-516) cu Ioan III amândoi sprijinitori ai
monofizitismului. În 518 convoacă un sinod în Tyr unde a fost condamnat sinodul
de la Calcedon. În aceste condiţii monofizitismul a ajuns majoritar în Răsăritul
creştin.
62
Cu împăraţii Justin (518-527) şi Justinian (527-565) incepe epoca de
restaurare a ortodoxiei. Timotei a fost inlocuit cu Ioan al II-lea (518-520). Acesta a
convocat un sinod la Constantinopol unde a fost recunoscut sinodul de la Calcedon
şi au fost rechemaţi în scaune toţi ierarhii ortodocşi depuşi anterior. Hotărârile au
fost comunicate papei Hormizda (514-523) şi aşa a luat sfârsit schisma accaciană.
Justinian a fost autorul unor tratate şi cântari bisericeţti (antifonul II ). Soţia
lui, Teodora, a manifestat pronunţate simpatii pentru monofizism. La presiunile ei,
în 531, are loc la palatul imperial o discuţie între ortodocşi şi monofiziţi, având ca
rezultat trecerea episcopului monofizit Filoxen de Dollheea (Africa de Nord)
impreună cu preoţii săi la ortodoxie.
Pe scaunul patriarhal de Constantinopol a ajuns (totuşi) un monofizit, Antim
de Trapezunt (535-536), pe care papa Agapet I (536-546) il demască şi este inlocuit
cu Mina (536-552), Antim de Constantinopol şi Sever de Antiohia sunt
anatematizaţi ca eretici.
În acest context au aparut aşa-zisele Biserici eterodoxe (monofizite). După
anul 451 s-au desprins următoarele ramuri monofizite: copţii, iulianiştii (după
numele lui Iulian de Halicarnas-care susţineau că din momentul întrupării
umanitatea lui Hristos a devenit nepătimitoare şi nemuritoare)-ei numindu-se apoi şi
pantaziaşti, severinenii (din Siria, numiţi aşa după patriarhul Sever al Antiohiei
(512-518 – a cărui terminologie a fost greşit înţeleasă, ea fiind în mare măsură
ortodoxă) şi aşa numiţii teopaschişti de la începutul secolului al VI-lea. Dintre toate
fracţiunile monofizite, azi mai persistă: cea coptă, cea siro-iacobită, cea etiopiană şi
cea armeană.
Centrul de greutate al monofiziţilor a rămas Egiptul, unde monofiziţi s-au
numit copti. Aceştia îşi organizează în Alexandria o ierarhie paralelă cu cea
ortodoxă rezultând o Biserică separatistă. După condamnarea lui Dioscor la sinodul
IV ecumenic, copţii (egiptenii băştinaşi) au devenit (formal) monofiziţi şi treptat
s-au izolat de ceilalţi creştini (ortodocşi sau melchiţi) din Egipt, iscându-se între ei
dispute interminabile. Se ştie că Egiptul de Sus a fost leagănul monahismului în
veacul al IV-lea, majoritatea monahilor fiind băştinaşi. În secolul al V-lea ei au
devenit o adevărată forţă nu numai a monofizitismului ci şi a vieţii politice. Meritul
întreţinerii şi organizării monofizitismului ca Biserică l-au avut episcopii Ioan de
Hefaistos şi Iacob Baradai. Acesta din urmă a avut bune relaţii cu etiopienii şi
armenii. Iacob a fost ales primul patriarh monofizit al Bisericii nou constituite în
Antiohia reuşind să activeze monofizitismul în Siria şi Mesopotamia. În 612 Egiptul
cade sub stăpânire persană iar în 642 sub cea arabă. De atunci încoace înregistrăm
numeroase treceri la mahomedanism (mai ales în timpul persecuţiei de pe vremea
califului Hakim (996-1021).
Biserica siro-iacobită Şi-a dobândit acest nume de la episcopul Iacob
Baradai (episcop al Edesei din 542). Acesta, împreună cu un calugăr pe nume
Sergiu, a ajuns la C-pol în 528 pentru a apăra cauza manofizitismului la cererea
împărătesei Teodora. Aceasta I-a păstrat într-o mănăstire din cetate vreme de 15 ani.
Acuzat de tâlhărie, Iacob fuge mai întâi în Egipt, apoi în Siria, unde a propoveduit
monofizitismul. Sub numele de iacobiţi sunt cunoscuţi abea de pe vremea sinodului
VII ecumenic. După cucerirea Siriei de către arabi ]n 640 mul’I au trecut la
63
mahomedanism, iar luptele interne dintre cei rămaşi au făcut ca ca numărul lor să
scadă continuu.
Biserica etiopiană
Creştinismul a pătruns în Etiopia odată cu botezarea unui dregător regal
de către Sfântul Apostol Filip (F. Ap. 8, 27-39). La aceasta se adaugă
propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, cel
care a primit moartea martirică tocmai în Etiopia, unde a fost ars pe rug, potrivit
unor istorisiri pioase. În secolul al IV-lea, Sfântul Frumenţiu, hirotonit episcop
de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, l-a convertit la creştinism pe tânărul
rege aksumit Ezana, acesta primind la botez numele Abreha („El a luminat“). În
scurt timp, creştinismul a devenit religie oficială de stat, rămânând astfel până în
1974. Sfântul Frumenţiu este cunoscut şi astăzi de creştinii etiopieni ca Abba
Salama (Părintele Păcii) şi Kassate Berhan (Aducătorul Luminii), iar Sfântul
Atanasie, numit „Stâlpul Ortodoxiei“, este, de asemenea, cinstit în mod deosebit,
mai ales datorită relaţiilor istorice cu Biserica Egipteană.
În Antichitate, etiopienii au practicat diverse forme de religie, animiste şi
politeiste, cu influenţe greceşti şi romane. Aproximativ o zecime din populaţia
Etiopiei contemporane păstrează cultul dedicat vechilor zeităţi africane.
Lucrarea Kebre Negest (Gloria regilor) încearcă să explice, odată cu
justificarea unei dinastii imperiale „solomonice“, felul în care a ajuns religia
iudaică să fie foarte răspândită în Etiopia precreştină. În continuarea mărturiilor
biblice privind vizita reginei din Saba în Ierusalimul regelui Solomon (III Regi
10, 1-13), Kebre Negest afirmă că regina ar fi născut un copil, Marduk, fiul
regelui iudeu. Ajuns la vârsta maturităţii, Marduk l-ar fi vizitat pe tatăl său,
întorcându-se în patria natală însoţit de un număr de evrei, în special leviţi, dar şi
cu un obiect deosebit, obţinut „prin vicleşug“: Chivotul Legii, descris la Ieşire
25, 10-22, în care se aflau tablele de piatră conţinând cele zece Porunci. Se
vorbeşte, aşadar, despre o foarte veche tradiţie iudaică, păstrată şi astăzi de
comunitatea etiopiană Falasha, numită şi Beta Israel.
Creştinismul a suferit, în Etiopia, influenţe atât din partea păgânismului,
cât şi a iudaismului. La acestea se adaugă influenţele apărute în urma jurisdicţiei
Patriarhiei egiptene Copte asupra Bisericii Tewahedo (Biserica Monofizită
Etiopiană), care datează, aparent, din preajma anului 350, odată cu înscăunarea
urmaşului Sfântului Frumenţiu, episcopul egiptean Minas. De atunci, până în
1951, anul dobândirii autocefaliei, întâistătătorii Bisericii Etiopiei au fost
egipteni.
Biserica creştină Tewahedo este monofizită, numărându-se printre
celelalte Biserici numite Vechi Orientale, care nu au acceptat rezoluţiile
Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451).
Canonul biblic oficial conţine modificări aduse la I, II şi III Macabei şi o
ordonare diferită a cărţilor Vechiului Testament. Canonul biblic neoficial (dar
aflat în practică) conţine nu mai puţin de 81 de cărţi, adăugându-se, printre
altele, Ascensiunea lui Isaia, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, II Baruh,
Epistola lui Ieremia etc., la Vechiul Testament, şi Păstorul lui Herma, Epistolele

64
lui Clement, Constituţiile Apostolice etc., la Noul Testament, toate cărţi
apocrife.
Pentru a se putea sluji într-o biserică etiopiană este necesar ca în ea să
existe un „tabot“, o copie în miniatură a Chivotului Legii, păstrat în Sfânta
Sfintelor (altar), care este purtat afară de hram şi de Botezul Domnului, în
cântece şi dansuri vesele. Pentru a se putea sluji Sfânta Liturghie, este necesară
participarea a cel puţin cinci persoane: doi preoţi şi trei diaconi. Acestora li se
adaugă Debtera, o categorie asemănătoare cântăreţilor bisericeşti, alcătuită din
mireni care primesc o educaţie specială, având rolul de a cânta şi a dansa
solemn, acompaniaţi de instrumente muzicale. În lăcaşurile de cult accesul este
permis doar desculţ. Nu există scaune sau străni şi este obligatoriu ca toţi
participanţii la slujbe să stea în picioare. Membrilor Debtera şi persoanelor
vârstnice sau foarte importante li se oferă un fel de bastoane folosite pentru a se
sprijini, dar şi pentru a bate tactul în timpul intonării imnelor rituale.
În Biserica Etiopiană se practică circumcizia, care se săvârşeşte într-a opta
zi după naşterea pruncului de sex masculin. Botezul are loc la patruzeci de zile
de la naştere, pentru copiii de sex masculin, şi la optzeci de zile pentru cei de sex
feminin.

Armenia a devenit monofizită atunci când catolicosul Babghen (nestorian)


a acceptat învăţătura lui Eutihie. Creştinismul în Armenia a pătruns încă din
vremea apostolilor şi a devenit religie oficială la începutul secolului IV datorită
Sf. Grigorie Luminătorul, care convertise pe regele Tiridat (288 sau 301)
Primind episcopi la început din Cezarea Capadochiei, Armenia deja la
primul sinod ecumenic avea reprezentantul sau, pe fiul Sf. Grigorie
Luminătorul, pe Arhiepiscopul Arstakes. Începând cu ambiţiosul Arhiepiscop
Nerses I (+374), care motivând provenienţa Bisericii Armene de la Sf. Apostol
Toma, a început să se întituleze “katolikos” şi a insuflat celor de la conducerea
ţării ideea de “autocefalie”. Astfel predecesorul lui Nerses, Iustik, n-a mai fost
trimis de către regele Pap pentru a fi hirotonit la Cezarea Capadochiei, ci
hirotonindu-se acasă, în Armenia. Astfel autocefalia Bisericii armene a fost
înfăptuită de la sine putere. Acest moment a avut loc în timpul prieteniei cu
persienii. Grecii, la rândul lor răzbunându-se pe armeni, nu i-au invitat la cel de
al II-lea sinod ecumenic. Astfel, despre hotărârile acestui sinod armenii au aflat
mai târziu.
Din 397 până în 448, Biserica armeană era condusă de către descendentul
Sf. Grigore Luminatorul, renumitul Sahak (Isaak) cel Mare, reformator al
Bisericii şi traducător al Sfintei Scripturi în limba armeană. În acea vreme
Armenia era împărţită în două: o parte se afla sub controlul Persiei, iar cealaltă
parte era controlată de către greci. Puţin timp după aceea grecii au predat
perşilor şi partea lor. Însă împăratul Teodosie al II-lea iarăşi preia controlul
asupra părţii greceşti a Armeniei, dar în timpul dominaţiei greceşti, aceştia au
reuşit să trezească ura armenilor. Eliberându-se de persani, armenii visau să se

65
elibereze şi de greci. Pentru faptul că armenii nu recunoşteau dependenţa faţă de
Cezareea grecii nu i-au invitat nici la cel de al III sinod ecumenic, astfel la
sinodul din Efes armenii au lipsit, iar despre hotărârile lui au aflat indirect. Spre
marea cinste a armenilor, la acel moment ei mai păstrau curăţia învăţăturii
creştine, la sinodul local din 435 au condamnat pe Nestorie şi Teodor din
Mopsuestia. De fapt, prin hotărârile acestui sinod armenii au recunoscut
deciziile sinodului din Efes (431).
Dar după ce toată Armenia a fost cucerita de către persani, aristocraţia
armeana tot mai intens a înclinat spre apostasie şi trecerea la religia persană.
Bisericile şi mănăstirile au fost supuse unor impozite foarte mari pentru a le
impune să se lepede de creştinism, dar episcopii armeni au avut curajul să dea
riposta cuvenită împăratului. În Răspunsul sinodal se spune: “Să se ridice mâna
fratelui asupra fratelui, dacă acesta se va lepăda de la poruncile Domnului. Tatăl
să meargă împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui. Să nu să se mai teama femeia
care va ridica mâna asupra bărbatului viclean, şi să se ridice slugile împotriva
stăpânilor...”
Atunci a fost momentul potrivit pentru reunirea armenilor cu grecii. Dar
nici Teodosie al II-lea, nici Marcian nu aveau forţe destule de a porni război
împotriva perşilor. Armenii au rămas singuri în faţa duşmanului, şi nu le
rămânea altă cale decât să înceapă o răscoală. Dar răscoala a fost înăbuşită în
sânge. Conducătorul rebelilor, Vartan I, katolikosul Iosif şi 1036 din cei căzuţi
pe câmpul de luptă au fost canonizaţi.
Aceste evenimente tragice au avut loc în 451, când la Calcedon se
întrunea cel de al IV-lea sinod ecumenic. Era clar că armenii nu puteau participa
la acest sinod. Astfel Biserica armeană îndepărtându-se de cea greacă cu timpul
a uitat şi limba greacă. De aceea în timpul controverselor hristologice armenii nu
erau în stare să vadă diferenţa dintre noţiunile de “fisis”, “usia” şi “ipostasis”.
Din cauza sărăciei limbii armene la acel moment, toţi aceşti termeni erau redaţi
prin cuvântul “piutiun”-persoană. Iar cele două naturi în Hristos, despre care
vorbeşte Sinodul din Calcedon, au fost înţelese de către armeni ca două
persoane, lucru care nu putea fi primit de către armeni, duşmani ai
nestorianismului. La rândul său propaganda anticalcedoneană a monofiţilor era
pe înţelesul armenilor. De aceea armenii convoacă în capitala Vagarşapat (491)
un sinod la care au fost condamnaţi Nestorie şi Eutihie şi hotărârile sinodului din
Calcedon. Hotărârea acestui sinod spune: “Noi, armenii şi grecii, gruzinii şi
agvanii, mărturisind unica credinţă adevărată moştenită de la Sfinţii Părinţi la
cele Trei Sinoade ecumenice, respingem cuvintele hulitoare de Dumnezeu (că în
Hristos sunt 2 persoane) şi anatemizăm toate cele de acest fel”.
Acest sinod din 491 a fost punctul de la care se produce de facto ruptura
armenilor de grecii ortodocşi.
În 527 la Dovin (Tovin) această ruptură este amplificată, prin hotărârea de
a recunoaşte în Hristos o singură natură. Ca o mărturie a acestei credinţe,
66
sinodul a hotărât să se serbeze la 6 ianuarie împreună Naşterea şi Botezul
Domnului, lucrul acesta dovedind, după părerea lor, că Hristos este Dumnezeu şi
om. Naşterea confirmă natura umană, iar Teofania (Boboteaza) confirmă natura
dumnezeiască.
În timpul împăraţilor Iustinian şi Heraclie (565-610) se intrezăreşte o mică
lumina în apropierea Bisericii armene şi celei ortodoxe. O parte din Armenia
nimereşte sub controlul împăratului Iustinian. Acesta, cu respect faţă de armeni,
încearcă a face ordine în viaţa civilă şi cea bisericească. Astfel, la al V-lea sinod
ecumenic, cu toate că Biserica armeană n-a fost prezentă, ea era considerată ca
fiind în comuniune cu cea greacă. Ca semn al acestui lucru la sinod a fost citită
epistola katolikosului Isaak cel Mare către Proclu al Constantinopolului, în care
era condamnată învăţătura lui Teodor de Mopsuestia, Ibas şi Teodoret.
Răscoala armenilor împotriva perşilor în 571 sub conducerea lui Vardan
al II-lea a multiplicat simpatia faţă de greci. Cu toate că şi această răscoală după
7 ani de luptă a fost înăduşită de perşi ca şi cea a lui Vardan I, 100 de ani în
urmă, totuşi în 589 prietenia dintre armeni şi greci se consolidează prin alianţa
militară, care a devenit posibilă după ce împăratul Mauriciu s-a implicat în
luptele interne din Persia, întronându-l pe Hosrov. Hosrov, în semn de
recunoştinţă, i-a dat lui Mauriciuo parte din Armenia şi o jumătate din Gruzia.
Din acest moment începe mişcarea pentru reunirea cu Biserica greacă, în
rezultatul căreia partea greacă a Armeniei îşi alege pe un patriarh katolikos
ortodox pe nume Ioan al III-lea, care a cârmuit pana în 616, când a fost luat ca
prizonier de către Osroe al perşilor. Tot atunci a trecut de partea grecilor şi
Patriarhul Gruziei -Kiro sau Kirion, primind învăţătura Calcedoniană. Astfel a
fost restabilită legătura cu ortodoxia care se rupsese 70 de ani (la Dovin în 527).
La începutul secolului VII (611-617) Cosroe al perşilor cucereşte toată
Armenia. Astfel, acea parte a armenilor care nu primise reunirea cu grecii,
ajutaţi de către Cosroe (Hosrov), au impus şi armenilor care se reuniseră cu
grecii, să se lepede de ortodoxie.
În 663 Armenia este cucerită de arabi şi iarăşi trăieşte o viaţă bisericească
separată. Lucrul acesta i-a scutit pe armeni de controversele monotelite, trecând
pe alături şi deciziile sinodului VI ecumenic, care a confirmat învăţătura
Calcedonului despre două naturi în Hristos. La vremea aceea o parte a Bisericii
armene era reunită cu grecii şi condusă de katolikosul Nerses-Bacur. Acesta
pomenea la slujbe pe împăratul bizantin cea ce i-a dat prilej concurentului său
monofizit, katolikosului patriarh Sahak (Isaak) al III-lea Eghii (Ilie) (703-707),
să-l denunţe califului arab ca pe un trădător. Califul i-a cerut atunci lui Nerses-
Bacur să se lepede de credinţa greacă, şi când acesta a refuzat a fost întemniţat
unde a şi murit. După aceasta a fost alcătuit un act în care se spune că Biserica
armeana s-a lepădat de ortodoxia greacă şi se declară monofizită. Sub presiunea
arabilor toţi armenii au fost puşi să iscălească acest document (707) şi astfel a
fost reconstituită unitatea Bisericii armene monofisite.

67
Alături de ele amintim Biserica estoriană care este una din vechile
Biserici Orientale. Ea s-a desprins de Ortodoxie in secolul al V-lea şi s-a
menţinut până astăzi.
După victoria repurtată de Biserică impotriva arianismului, a apărut in
Răsărit o nouă dispută, cea hristologică, privind raportul firilor, divină si umană,
in persoana Mântuitorului. Biserica apara Dumnezeirea lui Hristos, in lupta cu
arienii, dar şi umanitatea Sa, in lupta cu docheţii si apolinariştii. Invăţătura ei
traditională era si este aceea că in Iisus Hristos Dumnezeirea si umanitatea sunt
perfect unite. Natura acestei unităţi, aprig disputată intre reprezentanţii scolii
antiohiene, care sustineau o unire morala, constand doar din armonia conlucrării
celor doua firi şi celei alexandrine, care susţineau o unire reală, a dat naştere la
lupte doctrinare la inceputul secolului al V-lea, când pe scaunul Patriarhiei din
Constantinopol a fost ridicat, in 428, Nestorie.
Acesta, abătându-se de la invăţătura tradiţională a Bisericii, invăţa că firea
umană in Hristos nu este desăvarşită fără persoana Sa umană, admiţând deci
două persoane in Hristos. Consecinţa acestei erezii era aceea că Fecioara Maria
nu este Nascătoare de Dumnezeu, ci Nascatoare de om sau cel mult de Hristos.
Tulburarea produsă a fost atât de puternica, incât a fost nevoie de convocarea
unui Sinod Ecumenic la Efes, in 431. Ereziarhul Nestorie a fost depus şi exilat,
impreună cu partizanii săi. Printr-un decret al impăratului Teodosie al II-lea
(408-450), operele lor au fost arse, li s-au confiscat bunurile şi li s-au interzis
adunările. Cu toate acestea, erezia nestoriană nu s-a stins. Ea a continuat să
existe, datorită şcolii teologice de la Edesa.
După semnarea formulei de împăcare dintre Chiril al Alexandriei şi Ioan
al Antiohiei în 433, adepţii lui Nestorie s-au constituit în Biserică aparte.
Pentru că ei au fost persecutaţi în imperiul bizantin, s-au refugiat în Persia
unde creştinii au reuşit să-şi dobândească independenţa de Antiohia Siriei încă
din 424 în urma unui sinod din Markabta. Aici l-au avut ca lider pe Ibas de
Edessa (episcop din 435, un fost sprijinitor al lui Nestorie la Sinodul III
ecumenic), care a deschis aici o şcoală catehetică. După Sinodul IV ecumenic,
datorită ostilitălilor manifestate de monofiziţi, a avut loc şi o migraţie a
credincioşilor nestorieni spre Persia. Această şcoală a fost închisă în 489, ca
urmare a influenţei împăratului Zenon. În aceste condiţii, centrul
nestorianismului s-a mutat la Nisibis unde, din 457, episcopul Barsumas-un
ucenic al lui Ibas-a deschis o altă şcoală nestoriană.
Din 498 ei îşi aleg un “catolicos” care şi-a luat titlul de “patriarh al
Răsăritului” stabilindu-şi reşedinţa la Seleucia-Ctesifon. De pe la începutul
secolului al VI-lea, ei au desăşurat o intensă activitate misionară în Arabia, India
şi Turkestan.
În veacul al VI-lea, remarcăm renaşterea nestorianismului pe vremea lui Mar
Aba I )540-552 – un convertie de la zoroastrism), când şi-a deschis porţile o
manastire lângă Nisibi sub conducerea lui Avraam de Kaskar (490-586).
Prin 651 Persia a fost cucerită complet de către mahomedani. A urmat o
perioadă de persecuţii din partea noilor stăpânitori, până în 775, când scaunul
patriarhal a fost mutat din Seleucia la Bagdad. O altă persecuţie majoră în care
68
înregistrăm treceri în masă la mahomedanism a avut loc în a doua jumătate a
secolului al IX-lea. Apoi, au avut de pătimit, din partea mongolilor (în secolele XIII-
XIV). De atunci încoace ei şi-au luat numele de Biserica Asiriană.

Cursul nr.22
SI ODUL V ECUME IC
CO TOVERSE ORIGE ISTE (C- OPOL 553)

Problema sinodului V ecumenic este una destul de delicată, pentru că la acest


sinod nu a fost condamnata o noua erezie ci s-a încercat rezolvarea problemelor
lăsate neterminate de sinoadele III şi lV ecumenice. La acestea s-a adăugat şi
rezolvarea problemei generată de intrbarea: „Cine poate fi făcut vinovat de ereziile
ce au apărut în Biserică? ”.
Mergând inapoi pe firul istoriei, Origen a fost găsit vinovat de ereziile apărute
până atunci. Problema ortodoxiei lui Origen a generat două dispute anterioare
sinodului V ecumenic.
Prima dispută a avut loc la sfârsiul secolului IV şi a inceput în jurul anului 375,
când episcopul Epifanie de Salamina (Cipru), în lucrarea „Phanarion” (Contra tuturor
ereziilor ), il acuză pe Origen ca fiid eretic. Atacul lui Epifanie n-a insemnat o
“dezgropare a morţilor” ci a inceput de la fapte concrete petrecute spre sfârşitul
secolului IV.
În pustiul Nitric de langă Nil, intr-o mănăstire, vieţuiau asa-zişii “patru fraţi
lungi”. Aceştia fiind egipteni au imbrăţisat învăţătura lui Origen în totalitate şi au
fost catalogaţi ca “origenişti”. Aceştia s-au inţeles bine cu Teofil (arhiepiscopul
Alexandriei 384-412) care, printre altele, l-a hirotonit pe unul dintre ei ca episcop.
Acest Teofil era un ierarh cu o fire schimbatoare. Călugărilor li s-a alaturat şi
Evagrie Ponticul, unul dintre cei mai mari scriitori mistici din secolul IV, care
afirma că rugăciunea este un act pur mental, că se face fără cuvinte şi că trebuie să
fie lipsită de orice inchipuire fizică a lui Dumnezeu. Această părere a lui Evagrie a
fost acceptată destul de greu de ceilalţi călugări egipteni. Impotriva mănăstirii
respective şi a afirmaţiilor lu Evagrie, s-au ridicat ceilalţi călugări din Egipt fapt
pentru care aceştia au fost catalogaţi ca “antiorigenişti”. Evagrie era origenist şi
socotea că pentru mântuire omul trebuie să ajungă spirit pur – concepţie platonică
tributară părerilor lui Origen. Epifanie nu putea accepta acest lucru şi a inceput
disputa impotriva origenistilor. Cotrversa a ajuns până în Palestina unde a reusit să
despartă doi prieteni: Rufin şi Fericitul Ieronim. Fericitul Ieronim a tradus în latină
mai multe scrieri ale lui Origen şi-l socotea cel mai învăţăt după Sfinţii Apostoli.
Rufin se asociază cu Epifanie şi astfel între cei doi se ajunge la cearta, Rufin
despărtindu-se de Ieronim.
În acest context, Epifanie reuşeşte să-l determine pe papa Damasus (366-384)
să-l mustre pe arhiepiscopul Ioan al Ierusalimului (386-417) –adept al lui Origen.
Centrul discuţiilor mai aprinse a rămas totusi Alexandria Egiptului. Teofil i-a
sprijinit pe cei patru frati lugi, dar, în timpul unei dispute din Alexandria privitoare
la ortodoxia lui Origen, cei patru vin în Alexandria şi provoaca scandal. Teofil ii
expulzează pe origenisti din Alexandria. Ioan al Ierusalimului şi Ioan Gura de Aur-
69
patriarhul Constantinopolului-398-404, il roaga pe Teofil să-i ierte pe călugării
expulzaţi dar răspunsul a fost unul dur: Teofil vine la Constantinopol şi, pe fondul
neîntelegerilor lui Ioan Gura de Aur cu împăratul Teodosie II, a convocat în 403 un
sinod zis “de la Stejari” unde Ioan Gura de Aur a fost depus din scaunul de
arhiepiscop al capitalei. Datorită acestor atitudiniintre Alexandria-care se dorea a fi
păstrătoarea ortodoxiei adevărate, şi Constantinopol se produce o răceala mai ales că
la Sinodul II ecumenic Constantinopolul a fost asezat în ordine imediat după Roma.
Prima dispută privitoare la ortodoxia lui Origen s-a incheiat o data cu moartea celor
ce au generat-o (pe la inceputul secolului V ).
A doua dispută a avut loc mai târziu (în sec. VI) în Palestina. Atunci stareţul
Agapet de la mănăstirea Lavra cea noua din Ierusalim i-a alungat pe doi călugări
pentru că au fost gasiţi citind operele lui Origen (cei doi au fost Nonu şi Leontie).
Cei doi au fost reprimiţi în mănăstire de urmasul lui Agapet, stareţul Mamas. După
acest incident origenismul a făcut mari progrese în Palestina.
Doi dintre sprijinitorii lui Origen: ep. Domeţian de Ancira şi ep. Teodor
Askidas al Cezareii Capadociei (care au reuşit să între în graţiile împăratului
Justinian) au cerut patriarhului Petru al Ierusalimului (524-552) să stearga numele
lui Efrem al Antiohiei (527-545), care s-a ridicat impotriva lui Origen. Petru trimite
la Constantinopol patru călugări (antiorigenişti), care în 543 reusesc să convoace un
sinod, prilej cu care au fost condamnate ca eretice 9 din tezele lui Origen. Acest
lucru a nemultumit din nou majoritatea călugărilor egipteni, întrucât au văzut o
reactie negativa la adresa mareluiinvăţăt egiptean. Între Constantinopol şi
Alexandria s-a ajuns din nou la tensiuni.
Ceea ce a dus la convocarea sinodului V ecumenic a fost şi disputa privitoare
la asa numitele trei capitole. Spre deosebire de problema origenistă, problema
monofizită a fost mult mai grea, mai ales că spre sfârşitul secolului al V-lea
monofiziţii s-au constituit în Biserică aparte şi s-a produs nu numai o dezbinare
religioasă în imperiu ci şi una social–politică (monofiziţii refuzau să mai sprijine
curtea imperială de la Constantinopol). Monofiziţii aduceau obiecţii sinodului de la
Calcedon spunând că la sinodul IV ecumenic au fost achitaţi Teodoret al Cyrului şi
Ibas de Edessa care au scris impotriva lui Chiril al Alexandriei (cu toate că orodoxia
acestuia a fost aprobată în timpul sinodului III ecumenic ).
În anul 544 împăratul Justinian emite un decret teologic de condamnare a
celor Trei Capitole, decret semnat de patriarhul Minas şi de ceilalţi patriarhi.
Cele Trei Capitole sunt:
-scrierile lui Teodoret al Cyrului impotriva lui Chiril al Alexandriei,
-scrisoarea lui Ibas al Edesei catre ep. Maris de Ardaşir (Persia ) impotriva lui
Chiril al Alexandriei şi
-scrierile lui Teodor de Mopsuestia (socotit a fi părintele nestorianismului).
Împăratul Justinian şi-a cam depăşit atribuţiile condamnând printr-un decret
oameni ai Bisericii deoarece ei trebuiau să fie condamnaţi de Biserică. În Apus acest
decret a intâmpinat rezistentă din partea ep. Dasius de Milano. Papa Vigiliu (537-
555) s-a ridicat şi el împotriva decretului de aceea a fost dus cu forţa la
Constantinopol -în anul 547, unde a semnat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia
şi a celorlalte două capitole. După semnarea acestui decret de condamnare, papa a
70
rămas la Constantinopol. Prin 550, un sinod din Asia il excomunica pe papa Vigiliu
pentru că s-a lăsat influenţat şi a semnat acel decret. Problema era, insă, destul de
delicată.
Pentru rezolvarea situaţiei împăratul Justinian convoacă în 553 sinodul V
ecumenic -ce şi-a deschis lucrările pe data de 5 mai. Conducerea sinodului a fost
incredinţată patriarhului Eutihiu al Constantinopolului (552-565) ales recent în locul
lui Minas. Au mai participat patriarhul Apolinarie al Alexandriei (551-570),
Domninus de Antiohia (545-559) şi Eustatiu al Ierusalimului (552-563), 8 episcopi
latini şi alţii până la cifra de 150. Papa Vigiliu, deşi se afla la Constantinopol, a
refuzat să participe. Sinodul il condamnă pe Origen ca eretic şi îi trece în rândul
ereticilor şi pe Didim cel Orb, Evagrie Ponticul şi cele trei capitole. Actele sinodului
au fost semnate şi de Vigiliu care la scurt timp a murit. Urmaşul lui Vigiliu a fost
papa Pelagiu l (556-561) care a acceptat hotărârile sinodului V ecumenic. O parte
din episcopii italieni au atacat credibilitatea papei Pelagiu şi atitudinea să
inconstantă, şi în Apus s-a produs schisma istro-venetiană -ce a durat până în 607. În
Răsărit hotărârile sinodului V ecumenic au fost acceptate şi prin codamnarea
origenismului a fost condamnată şi metoda platonică de interpretare a textului
Sfintei Scripturi din teologia răsăriteană -adoptându-se metoda de interpretare
aristotelică. Acest sinod nu a formulat nici canon.

71
Cursul nr.23
MONOTELISMUL ŞI SINODUL VI ECUMENIC

Numele ereziei derivă de la termenii greceşti monos (µονοσ) = unul şi


thelima (θελιµα) = vointa, energie.
Această erezie a reprezentat de fapt o răbufnire a monofizitismului în secolul
al VII-lea. Ea a apărut pe vremea împăratului Heraclie (610- 641) când imperiul s-a
extins înspre Persia. În timpul campaniilor sale militare Heraclie a constatat că
monofiziţii nu-l sprijină şi a decis să-i împace cu Biserica. Unii monofiziţi erau gata
să accepte hotărârile sinodului IV ecumenic dacă şi ortodocşii acceptă învăţătura că
în Iisus Hristos n-a existat decât o singură voinţă şi energie (cea divină ). Artizanul
acestei noi erezii a fost ep. Cir de Fazis care ajunge patriarh de Alexandria (630-
644) şi care prin promovarea acesteiinvăţături reuşeşte să-i unească pe “teodosienii
monofiziţi” cu Biserica aceptând învăţătura monergistă sau monotelită. Patriarhul
Serghie al Constantinopolului (610-638) şi-a dat şi el consimţămâtul. Conducătorul
oopziţiei ortodoxe a fost călugărul Sofronie care recunoaste în spatele învăţăturii
monotelite un monofizitism voalat. El afirma: “cel care admite că Hristos are o
singură energie nu poate admite decât o singură natură”.
Sofronie ii scrie lui Serghie să nu accepte această învăţătura. La dorinţa
împăratului Heraclie, patriarhul Serghie ii scrie papei Honoriu l (625-638) şi
reuşeşte să-l caştige pe acesta la monotelism. Prin anul 633-634, Sofronie ajunge
patriarh de Ierusalim (înlăturat în 638), şi la scurt timp ii trimite atât papei Honoriu
cât şi lui Serghie “Henoticonul” lui Zenon prin care se combătea clar erezia
monotelită în sensul că se sublinia existenţa celor două firi în persoana
Mântuitorului, fiecare fire având proprietăţi specifice. Cei doi nu au ţinut seama de
scrisoarea lui Sofronie. Pentru a pune capăt discuţiilor teologice, Heraclie alcătuieşte
şi el un decret (“Ectetis” -638), compus de Serghie. Prin acesta se interzicea orice
discuţie despre una sau două energii în persoana lui Hristos.
Problema a fost aceea că în baza acestui decret monofiziţii au fost sprijiniţi
fătiş el devenind documentul de bază al monotelismului fiind semnat de Cir al
Alexandriei dar şi de urmaşul lui Serghie, Piros (638-641 şi 654) al
Constantinopolului. Urmaşul papei Honoriu, Ioan al IV-lea (641-668), n-a mai avut
aceeaşi atitudine şi, într-un sinod ţinut la Roma, a condamnat edictul lui Heraclie.
În 641 urcă pe tron fiul lui Heraclie, Constantin al II-lea (al III-lea; 641-668).
Prin 648, şi Constantin emite un edict teologic cunoscut sub numele de “Typos”,
prin care împăratul a interzis orice discutie privitoare la cele două naturi, două
vointe şi două energii în Iisus Hristos. Typosul a fost semnat de patriarhii răsăriteni
dar nu şi-a atins scopul. Papa Martin I (649-653) a condamnat intr-un sinod atât
Ectetismul cât şi Typosul. În apararea Ortodoxiei s-a ridicat Maxim Marturisitorul
(+662) care, în 645, a purtat la Cartagina un dialog cu fostul patriarh Piros al
Constantinopolului. Sfântul Maxim priveste învăţătura monotelită din punct de
vedere soteriologic. El scoate în relief faptul că Iisus Hristos pe lângă voinţa
dumnezeiască a avut şi una naturală umană care a colaborat întru totul cu cea divină
deoarece prin unirea celor două firi nu a fost schimbată fiinţa divino-umană a lui
Iisus Hristos. Firea umană a lui Hristos a fost asemenea nouă însă lipsită de păcat.
72
Voinţa omenească, întrucât acţiona intotdeauna potivit Logosului Divin, s-a
conformat voinţei divine, şi Mântuitorul Iisus Hristos a ales intotdeauna binele (şi
prin vointa omenească). Vointa omenească nu este contrară vointei divine ci este
conformă acesteia şi deschisă planurilor Creatorului -ea colaborând întru toate cu
voinţa divină.
Împăratul Constantin s-a apucat să ia câteva măsuri punitive. Cei mai de
seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei au fost papa Martin I şi Maxim Marturisitorul.
Din porunca împăratului papa a fost arestat, dus la Constantinopol şi condamnat la
moarte dar a fost exilat pe insula Cherson unde a murit în 660. Lui Maxim i s-au
taiat limba (pentru nu mai putea mărturisi) şi mâna dreapta (pentru nu mai putea
scrie împotriva monotelismului). Maxim moare în 662, la varsta de 80 de ani. Între
654-666 pe scaunul de Constantinopol s-a aflat Petru care a venit cu o nouă teorie
potrivir căreia în Iisus Hristos ar fi existat trei voinţe. Această învăţătură a fost mai
întâi respinsă de către papa Eugeniu I (+657).
Problema monotelismului trebuia rezolvată din nou de un sinod ecumenic
care nu s-a putut ţine pe vremea împăratului Constantin III , el fiind de partea
monofiziţilor. Pe tron ajunge Constantin al IV-lea (668-685); pe vremea lui s-a ţinut
sinodul VI ecumenic.
Sinodul s-a desfăşurat în două etape intr-o sala cu boltă a palatului imperial
numita “trullos” (de aici şi numele de Sinodul I şi II trulan). Prima etapă s-a ţinut
între 7 noiembrie 680 şi 17 septembrie 681 – au participat 174 de episcopi. În
şedinţa din 16 septembrie 681, tinută în prezenţa împăratului, s-a alcătuit următoarea
mărturisire de credinţă: „…că în Iisus Hristos, ce are două firi, există două voinţe şi
două energii corespunzatoare celor două firi şi că acestea subzistă în mod
neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, neopuse una alteia, voinţa
omenească urmând întru totul celei divine”.
Aici au fost condamnaţi ca eretici şi Cir al Alexandriei, Paul al II-lea, Petru şi
Honoriu al Romei, patriarhii Macarie al Antiohiei (+681), Serghie şi Piros ai
Constantinopolului. Această mărturisire de credinţă a devenit obligatorie pentru
întreaga creştinătate. Nici aici nu s-au formulat canoane.

În timpul disputelor cu monofiziţii disciplina clerului şi a călugărilor a slăbit


foarte mult, aşa că, s-a simtit nevoia convocării unui nou sinod pentru a se emite
canoane. Acest lucru i-a revenit sinodului II trulan (691-692) şi, pentru că s-au luat
hotărâri în numele sinoadelor V şi VI ecumenice, acest sinod se mai numeste
quinisext (al cinci-şase-lea ecumenic). Sinodul s-a ţinut pe vremea împăratului
Justinian al II-lea (685- 695 şi 705-711). La sinod au participat 240 de episcopi şi s-
au formulat un număr de 102 canoane privitoare la: disciplină, unele aspecte
liturgice, s-au întărit hotărârile dogmatice şi canonice ale sinoadelor ecumenice
ţinute până atunci precum şi hotărârile unor sinoade locale şi canoane ale unor Sfinţi
Părinţi ai Bisericii. Din nou s-a recunoscut egalitatea patriarhiilor zise “apostolice”
în ordinea stabilită la sinodul IV ecumenic. Între altele, sinodul a oprit pictarea
Mântiutorului în chip de miel, s-a condamnat celibatul clerului precum şi unele
practici apusene privitoare la postul din zilele de luni şi sâmbătă.

73
Cursul nr.24

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA MAHOMEDANISMULUI

Religia pre-arabă sau pre-mahomedană a arabilor din Asia Mica a fost cultul
demonilor. Acest cult al cărui punct culminant il constituia jertfa umană avea un
oarecare grad de unire cu zeitatea. Fiecare trib îşi avea zeitatea lui dar erau cinstite şi
o parte a divinităţilor aparţinând triburilor invecinate. Unitatea religioasă a lor, în
ciuda divizării în multe triburi, s-a realizat prin faimoasa “piatră neagră” sau Kaaba
din Mecca, despre care se credea că este un dar trimis de stramoşul lor Ismail prin
îngerul Gavriil numai pentru arabi. Ismail a fost fiul lui Avraam cu slujnica să Agar.
În Mecca, în fiecare an se organiza o sărbatoare religioasă unde veneau ca pelerini
arabi de peste tot. Cu acel prilej se realizau contracte matrimoniale, se semnau
tratate de colaborare, se organiza un targ de mărfuri şi chiar un concurs de poezie.
Cei mai buni poeti au fost cei din tribul kureişiţilor. Mahomed a făcut parte din acest
trib. El este reformatorul religios şi politic al arabilor pentru că a reuşit să-şi impună
propriul crez şi pentru că a adunat păstorii (beduinii) arabi transformându-iintr-o
mare putere politică.
Mahomed (Mohamed) s-a născut în 570 în Mecca. Tatăl sau, Abdulah, a
murit inainte de naşterea să iar mama să –Ianina, a murit pe când el avea o varstă
fragedă. De aceea a fost crescut de rudeniile sale care erau destul de sărace: de
bunicul său Abd-el-Mothalib şi de unchiul său Abu-Thalib. Tânărul Mohamed păzea
turmele de oi şi capre ale rudelor şi ale tribului din care făcea parte – o ocupaţie
specifică sclavilor. Mahomed nu ştia nici să scrie, nici să citească. În călătoriile sale
prin sudul Arabiei a intrat în contact cu monoteismul creştin şi cu religia mozaică (a
evreilor). La 19 ani intră în slujba bogătaşei Kadija care s-a folosit de el în relaţiile ei
comerciale. Mahomed se căsătoreşte cu ea şi devine un om de vază în Mecca. Dintre
copIII ce i-au avut împreună, doar o fiică a supravieţuit (Fatima). Până la moartea
soţiei sale Mahomed rămâne monogam dar după aceea a imbraţişat poligamia. După
moartea soţiei trece printr-o perioadă de frământări (611-612) şi a ajuns la concluzia
că numai el ii poate salva pe arabi aducându-i la monoteism. S-a retras în munţi
(probabil Hira lângă Mecca), unde a petrecut în meditaţie, şi s-a trezit exclamând:
„Nu este alt Dumnezeu în afară de Alah şi Mahomed este singurul Său profet”. Cu
aceste cuvinte şi-a inceput predica în Mecca.
El a fost un atent observator al vieţii de zi cu zi; a sesizat că oraşenii urmăresc
comerţul, iar beduinii (păstorii) faptele de arme mai mult decât viaţa religioasă.
Arabii îşi îndeplineau obligaţiile cultului extern fără trăire. Locuitorii cetăţii Mecca
au privit cu indiferenţă predica lui Mahomed, fapt pentru care, pe 16 iulie 622, el
pleacă în Medina sau Iatreb (inceputul erei mahomedanilor ). La Iatreb el reuşeşte să
se impună ca lider religios şi devine căpetenie a localitţăii făcându-se astfel primul
pas spre unirea arabilor. Crezul său a reuşit să-l impună la tiburile invecinate mai
ales prin acţiuni războinice. Pe 19 februarie 624 se inregistrează prima victorie a
mahomedanilor asupra celorlalte triburi, în urma bălăliei de la Badr. Prin 630, în
fruntea unei armate de 10.000 de oameni, Mahomed s-a indreaptat spre Mecca care
a capitulat fără luptă, el fiind acceptat drept conducător.
74
De atunci incoace pelerinajul la Mecca a rămas în uz în religia propusă de el.
Înainte de moartea sa, petrecută pe 8 iunie 632, a făcut ultimul pelerinaj la Mecca,
însoţit de soţiile sale şi de o mulţime mare de credincioşi. După moartea să
conducerea imperiului a fost incredinţată lui Omar, cel care a poruncit şi a legat de
sufletul fiecărui mahomedan aşa-numitul război sfânt “gihad” împotriva tuturor
celor care nu cred în Alah şi în special impotriva creştinilor.
Ţinta principală a dorinţei de cucerire a arabilor a fost Imperiul bizantin
condus de Heraclie. În câţiva ani, sub Omar, arabii reuşesc să cucerească Siria,
Palestina şi Egiptul (în 636, Damascul, în 638, Antiohia Siriei, în 642, Alexandria).
În timpul acestor campanii au distrus orice urmă de civilizaţie antică şi creştină.
După cucerirea Alexandriei, biblioteca de aici a fost distrusă în întregime.
O altă ţintă a constituit-o regatul persan spre care se indreaptă tot în 636;
cuceresc capitala Ctesifon iar în 650 desfiinţează întregul regatul persan.
După moartea lui Omar, în 644, la conducere au urmat califii Othman şi apoi
Musaviah. Prin cucerirea Egiptului şi a flotei lor, arabii au devenit şi o putere
maritimă. În 649 cuceresc insula Cipru iar în 673 ajung până la gurile Bosforului
asediind Constantinopolul timp de cinci ani. Bizantinii au descoperit atunci puterea
“focului grecesc” şi flota arabă a fost distrusă pe mare.
Prin 718, pe vremea lui Leon al III-lea Isaurul, au atacat din nou
Constantinopolul, dar au fost infrânti. Din Egipt arabii se extind în Africa de Nord,
distrugând în 698 Cartagina, după care s-au indreaptat spre Europa, cucerind o parte
din Spania. Prin 711, generalul Taric, reuşeşte să supună orasele Cordoba şi Sevilla.
Cucerirea Spaniei a fost preludiul intrării lor în Europa. Aici, bisericile au fost
deposedate de bunuri.
Pe timpul califului Musaviah capitala noului imperiu arab s-a mutat la
Damasc, dar centrul spiritual a rămas tot la Mecca. După moartea lui au urmat lupte
pentru tron între cele două dinastii: cea a Omarienilor şi cea a Fatimizilor.
Între creştini au existat şi grupări ce s-au bucurat de cuceririle arabilor:
nestorienii şi monofiziţii.
Cartea de căpătai a musulmanilor este Coranul, impărţită în 114 şure
(capitole), având două ediţii: Mecca şi Medina. Mahomedanii tradiţionalişti, care
acceptă pe langă Coran şi un comentariu al acestuia (numit “Suna”) se numesc suniţi
iar cei ce nu-l acceptă se numesc şiiţi.
Învăţătura lui Mahomed este una ecclectică (un amalgam), în sensul că
acceptă existenţa unui singur Dumnezeu –Alah, promovează fatalismul religios, că
Iisus Hristos este un profet ca şi Moise, o acceptă pe Maria ca fiind mama unui
profet şi vorbesc depre Duhul Sfânt ca fiind arhanghelul Gavriil.

Cursul nr.25
ICONOCLASMUL ŞI SINODUL VII ECUMENIC (Niceea-787)

Iconoclasmul nu este altceva decât o noua rabufnire a monofizitismului sub o


altă formă. Problema reprezentării lui Dumnezeu în icoane nu a apărut strict în
secolul al VIIl-lea când a avut loc criza iconoclastă. În secolele anterioare, docheţii
negau realitatea trupului lui Hristos şi în mod indirect posibilitatea redării trupului
75
lui Hristos în icoane. Icoanele au făcut întotdeauna parte din viaţa Bisericii. Primele
icoane au fost cele ale Maicii Domnului pe care Sf. Ioan Evanghelistul a realizat-o
(potrivit tradiţiei) şi o altă icoană făcută de Sf. Evanghelist Luca. În timpul
disputelor hristologice, monofiziţii care accentuau învăţătura despre firea
dumnezeiască a Mântuitorului, au negat în mod indirect şi posibilitatea redării
chipului lui Dumnezeu prin icoane.
Începuturile ereziei;(iconoclasmul=acţiunea de distrugere a icoanelor), sunt
legate de numele lui Leon al III-lea Isaurul (714-741), cel dintâi împărat bizantin
care a luat măsuri impotriva icoanelor printr-un decret emis în anul 726 prin care se
cerea predarea şi distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi case particulare.
Apărătorii icoanelor –iconodulii –au văzut în această atitudine nu atât o problemă de
negare a artei cât o problemă de natură religioasă -hristologică. Încă inainte de
sfârşitul secolului al VII-lea au apărut discuţii cu privire la icoane, iar dimensiunile
hristologice ale icoanei au fost semnalate la sinodul quinisext din 692. Canonul 82
spune: „…in anumite reproduceri ale cinstitelor icoane, înainte-mergătorul este în
făţişat arătând cu degetul spre un miel. Această reprezentare a fost adoptată ca
simbol al harului dar era o figură ascunsă a adevăratului Miel, care este Iisus
Hristos, cel care ni s-a arătat nouă potrivit legii. Privind aceste vechi umbre ca
simboluri transmise Bisericii, noi, astăzi, preferăm insuşi harul şi adevărul ca o
implinire a acestei legi... ”. Din acest canon rezultă că pentru a expune vederii
tuturor chiar cu ajutorul picturii ceea ce este desăvârşit este un lucru folositor pentru
că se face potrivit legii. ‚,...de acum inainte hotărâm ca Hristos Dumnezeul nostru să
fie reprezentat în forma să omenească în loc de cea a străvechiului Miel ”.
Atitudinea negativă a sinodului quinisext faţă de simboluri şi accentul pus
realitatea istorică a intrupării ca temelie a artei icoanelor a făcut ca discuţiile stârnite
de decretul lui Leon III din 726 să devină discuţii hristologice. În luarea acestei
decizii împăratul s-a bucurat şi de sprijinul unor episcopi, venit mai ales din partea
celor care-si aveau eparhiile în imediata apropiere de noul imperiu mahomedan.
Creştinii de aici au devenit sensibili la acuzatiile mahomedanilor că inchinătorii la
icoane sunt de fapt idolatri.
Punerea în aplicare a decretului lui Leon III a imbrăcat de multe ori şi forme
violente: atunci când ofiterul Iovinus a intrat intr-o Biserica din suburbiile
Constantinopolului pentru a da jos o icoana făcătoare de minuni ce-L reprezenta pe
Mântuitorul, femeile au smuls scara de sub el şi l-au ucis în biserică.
Unii istorici afirmă că această criză iconoclastă a izbucnit şi din raţiuni
psihologice şi istorice; se ştie că evlavia creştinilor provenind din zonele unde se
vorbea limba greacă era mult inradacinată intr-o tradiţie unde icoanele aveu un rol
foarte important în cultura şi ritualul bisericesc, în timp ce în teritoriile ne-elene, fără
a fiintotdeauna ostili faţă de icoane, creştinii nu aveau inclinarea de a face din
acestea obiecte de cult considerandu-le simple expuneri ale elementului biblic.
Împăraţii bizantini au pus problema icoanelor atât de radical incât i-au obligat
pe teologii vremii să elaboreze principiile iconoclasmului. Împăratii isaurieni
aparţineau unor state din Răsărit unde icoana nu reprezenta un obiect de cult în
Biserică.

76
Războiul dus impotriva Islamului, religie care promova o doctrina fără
icoane, i-au facut pe isaurieni insensibili la icoane; mahomedanii spuneau că doar ei
sunt exponenţii unei religii pure încercând să critice astfel pretenţiile cezaro-papiste
ale împăraţilor bizantini.
Toate acestea au constituit, cu siguranţă, motive suficient de substanţiale
pentru împăraţi de a se ridica deasupra icoanelor. Când Leon al III-lea ajunge la
tron, patriarh al capitalei era Gherman (715-730), care spunea că icoanele sunt o
mărturisire de credinţă impotriva docheţilor. Pentru că s-a opus politicii iconoclaste
a lui Leon i s-a înscenat un proces, fiind acuzat că subminează autoritatea de stat.
Acuzaţiile au fost expuse de ucenicul său Anastasie cu care Gherman a şi fost
inlocuit. Cu Anastasie (730-754) incepe o mare campanie impotriva icoanelor.
Apărătorul cel mai de seama al icoanelor a fost Sfântul Ioan Damaschinul. El
s-a putut ridica în apărarea icoanelor, întrucât Damascul se afla în afara graniţelor
Imperiului Bizantin. El scrie mai multe tratate de apărare a icoanelor. Primul tratat,
îl începe cu un argument hristologic pe care-l consideră principal şi decisiv: „Il
reprezentăm pe Dumnezeu cel nevăzut nu pentru că este nevăzut, ci pentru că S-a
făcut văzut pentru noi prin participarea lui în trup şi sânge. Dacă am face o icoană a
lui Dumnezeu cel nevăzut, fără îndoială că am fi în greşeală. Dar noi nu facem nimic
de acest fel, pentru că nu suntem în greşeală dacă facem o icoana a lui Dumnezeu
cel întrupat, care S-a aratăt în trup şi care în bunătatea să de nedescris a trăit cu
oamenii şi Si-a asumat natura, consistenţa, forma şi culoarea trupului ”. În ceea ce
priveste rolul icoanei în viaţa Bisericii, Sfântul Ioan stabileşte un împătrit rol: estetic
– de a infrumuseţa şi împodobi bisericile şi casele oamenilor, un rol didactic-
invăţătoresc – icoanele pot fi socotite Biblia neştiutorilor de carte, un rol latreutic –
de însoţire şi înfrumuseţare a cultului divin şi un rol haric –in urma rugăciunilor
indreptate spre cei în chipuiţi în icoane putem dobândi harul divin necesar nouă
pentru mântuire. Poporul s-a ridicat impotriva măsurilor lui Leon.
O noua răbufnire a iconoclasmului este cea din timpul lui Constantin al V-lea
Coprominul (741-775), întrucât acesta a mers mai departe decât tatăl său şi a
convocat un sinod unde s-au stabilit principiile iconoclasmului. Pornind de la ideea
că Eusebiu de Cezareea, intr-o scrisoare către împăratul Constanţius, îşi exprima
dezaprobarea pentru icoanele pictate fără gust, iconoclaştii au arătat că icoanele au
fost respinse şi în veacurile primare ale creştinismului. Asa s-a ajuns la convocarea
unui sinod în palatul imperial “Hieria” de lângă Calcedon în anul 754 (unde au
participat 338 episcopi ) condus de Teodosie al Efesului. Aici au fost respinse
hotărârile sinoadelor ecumenice de până atunci şi s-a dispus inlăturarea icoanelor,
moaştelor şi crucilor din Biserică. Acest sinod iconoclast a respins însăşi ideea de
Hristos cel istoric pe care ucenicii L-au văzut şi L-au pipăit. Doctrina iconoclastă
formulată aici s-a plasat pe poziţii monofizite şi monotelite. La acest sinod s-a
afirmat că icoana şi modelul ei nu trebuie să fie şi nu sunt în mod necesar identice.
S-a accentuat doctrina despre Logosul divin care nu poate fiinchipuit în icoane,
pentru că “pe Dumnezeu nimeni vreodată nu L-a văzut”. În locul icoanelor, în
biserici, s-a dispus să fie plasate tablouri ale împăraţilor, iar în locul picturilor de pe
pereţi să fie zugravite motive inspirate din natură sau scene de vânătoare. Ioan

77
Damaschinul murise în 742 de aceea opoziţia cea mai dârză a venit din partea
călugărilor în timp ce clerul de mir a acceptat această politica religioasă.
Este adevărat că au existat şi exagerări din partea unor creştini în ceea ce
priveste cinstirea icoanelor dar acestea nu sunt reprezentative pentru întreaga
Biserică de Răsărit. În urma acestui sinod împăratul Constantin a început o
adevarată campanie militară împotriva iconodulilor. Constantin moare în 775 şi
urmează la tron fiul său Leon al IV-lea Hazarul (77 5-780).
În 780, când Leon IV moare, tronul a fost moştenit de fiul său încă minor,
Constantin VI (780-790), de aceea treburile administrative au fost coordonate de
mama sa, Irina, care era cinstitoare a icoanelor. Pe scaunul patriarhal ajunge Tarasie
(784-806) care, impreună cu împărăteasa, hotarăşte convocarea unui sinod la
Constantinopol pe 31 iulie 786. Acest sinod nu s-a putut ţine datorită opoziţiei
soldaţilor din garda imperială, care erau iconoclaşti. Împărăteasa invocă o campanie
militară impotriva arabilor şi trimite toate trupele din Constantinopol în Asia Mică
aducând în locul lor un corp de armata din Tracia şi astfel s-a putut ţine sinodul VII
ecumenic. Din prudenţă, sinodul a fost ţinut la Niceea în anul 787. La acest sinod au
participat între 300 şi 367 de episcopi. Nici la acest sinod papa Adrian l (772-795)
nu a fost prezent ci şi-a trimis reprezentanţii la fel ca şi patriarhii de Alexandria şi
Antiohia (Politian şi Teodoret) aflati sub stapânire arabă.
Pornind de la tratatele Sf. Ioan Damaschinul, sinodul a vrut mai intăi să spele
onoarea patată a Bisericii prin sinodul iconoclast din 754. Au fost anulate toate
hotărârile acelui sinod şi s-a hotărât ca este pernmis, chiar util şi bineplăcut lui
Dumnezeu, să facem icoane şi să le cinstim. Icoana nu trebuie confundată cu
originalul pentru că este esenţial distinctă de el şi că ea este un obiect de venerare
relativă. Acum s-a făcut distincţie clară între venerarea absolută, ce I se cuvine lui
Dumnezeu (numită şi adorare), venerarea Sfintilor şi a Maicii Domnului
(supravenerare) şi venerarea relativă (cinstire) acordată icoanelor.
Venerarea icoanei nu are ca ţintă ultimă obiectul din care este confecţionată ci
acţiunea de cinstire se îndreaptă spre prototipului ei; noi nu ne inchinam icoanei ca
obiect ci ne închinăm în faţa celui inchipuit pe ea. Apoi s-a arătat că la fel trebuie să-
I cinstim pe sfinţii îngeri, crucile precum şi rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor pe
care Dumnezeu le-a înzestrat cu nestricăciune (sfintele moaşte). Tot la acest sinod s-
au formulat şi număr de 22 de canoane.
Distincţia subtilă dar clară între adorare şi venerare făcută la sinodul VII
ecumenic a constituit o garantie impotriva unor eventuale tendinţe animiste şi
fetişiste ale unor creştini.. Din nefericire această precizare s-a diluat în momenul
traducerii hotărârilor sinodului din greacă în latină şi astfel aceste hotărâri nu au fost
acceptate în Apus. Regele Carol cel Mare al francilor (768 – 814 ) a respins aceste
hotărâri şi a alcatuit lucrarea „Libri Carolini” (cărtile Carolingiene) – o polemică la
adresa sinodului VII ecumenic. Lupta impotriva icoanelor nu a incetat o dată cu
sinodul VII ecumenic.
O nouă răbufnire a iconoclasmului o înregistrăm pe vremmea împăratului
Constantin al V- Armeanul (813 -830). Reprezentanţi ai Ortodoxiei pot fi
consideraţi Teodor Studitul şi Nichifor Mărturisitorul. În anul 815 s-a convocat un
sinod la Constantinopol unde s-au anulat hotărârile sinodului VII din 787 fiind
78
reactualizate hotărârile siodului de la Hieria din 754. Politica iconoclastă a fost
continnuată şi de împăraţii Mihail Rangabe (822-829) si Teofil (829-842) dar cu o
mai mică intensitate.
În timpul acestor frământari mănăstirile au devenit ţinta principală a
iconoclaştilor, dar cinstitori ai icoanelor s-au aflat chiar şi în sânul familiei imperiale
– sotia împăratului Teofil – Teodora. La moartea sotului ei tronul a fost ocupat de
fiul lor Mihail III-Betivul (842-867), ce era inca minor, de aceea treburile imperiului
au fost conduse de Teodora. Ca şi în cazul Irinei, Teodora ii recheamă în scaune pe
episcopii iconoduli şi având consimtământul patriarhului Metodiu (843-847)
convoacă un sinod în Constantinopol la inceputul lunii martie 843. La acest sinod au
fost anulate hotărârile sinodului din 815, reafirmate hotărârile sinoadelor ecumenice
şi s-a alcatuit o lista cu toţi ereticii şi toate ereziile. În rândul ereticilor au fost trecuţi
şi susţinatorii lor în timp. Însusi împăratul Teofil a fost trecut în rândurile lor (lista
incepe cu Simon Magul). A fost restabilit cultul icoanelor şi anatemizaţi inclusiv
ereticii iconoclaşti.
Hotărârea acestui sinod a fost citită public în duminica din 11 martie a acelui
an. S-a întâmplat ca acea zi să fie prima duminica din Postul Mare de aceea, de
atunciincoace această zi se mai numeşte Duminica Ortodoxiei.
Ziua de 11 martie 843 este socotită a fi piatra de hotar dintre perioadele a
doua şi a treia I. B. U. Cultul icoanelor, al cinstirii Sfintilor, al ingerilor şi al
Sfintelor moaşte de asemenea au fost revitalizate.
În Apus datorită inţelegerii greşite a hotărârilor sinodului VII ecumenic locul
icoanelor în biserici a fost luat de statui.

Cursul nr.26
Contoverse, erezii şi învăţături noi în Apus în secolele IV-XI.

Donatismul
Pentru Biserica secolului V cea mai grea moştenire a perioadei anterioare a
constituit-o schisma donatistă. În timp ce o serie întreagă de factori neteologici
(sentimentul naţionalist, starea precară a economiei africane etc.) au complicat
lucrurile, originea acestei schisme a constat în presupusa neregularitate a hirotoniei
lui Cecilian al Cartaginei din 311. Unul dintre episcopii ce au participat la hirotonire
a fost episcopul Felix de Aptunga, care a fost acuzat că în timpul persecuţiei lui
Diocleţian a fost un trădător, predând autorităţilor mai mulţi creştini. Acuzele
privitoare la hirotonirea lui Cecilian veneau din partea clericilor rigorişti care
susţineau ca cei ce au fost trădători în timpul persecuţiilor s-au autoexclus din
Biserică şi astfel tainele săvârşite de ei nu mai sunt valabile. Problema esenţială a
donatismului este aceea că mulţi nu considerau valide tainele săvârşite de clerici
nevrednici. Problema hirotoniei lui Cecilian a trezit opoziţia matroanei Lucila pe
care Cecilian a indrăznit să o mustre pentru atitudini imorale.
În timpul acestui conflict a fost trimis episcopul Donat de Casenigre, ca să
remedieze coflictul din Cartagina. Acesta l-a socotit pe Cecilian depus din scaun şi l-
a inlocuit cu Maiorin. După edictul din 313, scandalul a izbucnit mai puternic în

79
Africa de Nord şi a fost nevoie de convocarea unui sinod la Arelate în 314. La sinod
au participat episcopi din Africa de Nord, Italia şi Britania şi s-a pronunţat în
favoarea lui Cecilian. Discuţiile au continuat în 316 la Milano reconfirmându-se cele
hotărâte la Arelate. Donatiştii rămân însă pe poziţiile lor. Întrucât au fost condamnaţi
de cele două sinoade, donatiştii s-au constituit intr-o grupare radicală dedându-se la
acte de violenţă. Ei au fost sprijiniţi de asa-zişii circumceliones -ingrijitorii chiliilor
martirilor, fapt pentru care autoritatea imperială a fost nevoită să itervină. Biserica a
luat pozitie faţă de donatişti socotindu-i refractari Bisericii. Gruparea ortodoxă a fost
condusă de episcopul Optaţius ce susţinea ca valabilitatea tainei nu depinde de
vrednicia săvârşitorului pentru că harul dobândit prin hirotonie lucrează atât în cel
vrednic cât şi în cel nevrednic.
Optaţius aduce impotriva donatiştilor argumente biblice bazându-se în special
pe rugaciunea „Tatăl Nostru ” şi pe parabola neghinelor. Mai târziu împăratul Iulian
Apostatul a avut o atitudine ingăduitoare faţă de ei. După anul 400 a avut loc o altă
dispută între donatişti şi ortodocşi, la Cartagina, între episcopul Pentilian şi Fericitul
Augustin. Discuţiile au fost arbitrate de un consilier imperial. Fericitul Augustin
prezinta Bisreica drept un “corp mixt” alcătuit atât din virtuoşi cât şi din păcătoşi.
Schismaticii pot avea tainele, dar nu sunt valide deoarece nu sunt săvârşite în
Biserică. Mai spre sfârsitul veacului V donatiştii din Africa de Nord s-au potolit
deoarece au fost cuceriţi de vandali.
La inceputul secolului V creştinismul apusean a fost tulburat şi de
priscilianism. Priscilian a fost un laic influent din Spania ce a dorit să ducă o viaţă
ascetică mai aparte. Teologia să a fost influenţată de dochetism şi de sabelianism în
sensul ca el nu admitea căsătoria şi nu recunoştea învierea Fiului.
Prin 381, printr-un concurs de imprejurari, acesta ajunge episcop de Avila,
dar în 385 a fost condamnat ca eretic de un sinod de la Bordeaux. El face apel la
judecata împăratului dar este acuzat de vrăjitorie şi este omorât (este cea dintâi
execuţie a unui eretic). Ambrozie al Milanului şi Martin de Tours i-au excomunicat
pe cei ce l-au condamnat. Pe fondul celibatului impus clericilor din Apus, refuzul
laicilor de a se căsători a fost tot mai mare.
Pelagianismul.
Disputele cele mai însemnate au fost pe marginea pelagianismului. Prin 396,
Fericitul Augustin în lucrarea „Ad simplicimus ” (Către cei săraci ) afirma că
omenirea este o gramadă de păcate şi că omul nu poate să facă nimic de la sine
pentru mântuire şi că această lucrare aparţine numai harului lui Dumnezeu.
În aceeasi vreme călugărul britanic Pelagiu ajunge la Roma şi începe
răspândirea uneiinvăţăturii opusă celei a lui Augustin. Presupunerea că omul nu
poate face altceva decât pacatul, lui Pelagiu i se părea o blasfemie. El a condamnat
învăţătura lui Augustin dovedind că din tezele lui ar rezulta că omul ar fi o simplă
marionetă manevrată de Dumnezeu. Pelagiu a exagerat căzând în cealaltă extremă
ajungând să susţină totala îndependenţă a omului faţă de Dumnezeu. Învăţătura
despre libera voinţă necondiţionată a omului scoate în evidenţă posibilitatea omului
de a se mântui singur fără ajutor divin. El spune că Dumnezeu nu l-a supus pe om
legilor naturii ci i-a dat privilegiul ca prin propria putere să ajungă la Dumnezeu.
Vorbind depre om Pelagiu foloseste trei verbe: posse, velle şi esse. Spune că omul
80
este inzestrat cu aceste capacităţi şi că omului i-a fost dată de catre Dumnezeu doar
putinţa. Velle (voinţa ) şi esse (fiinţa cu acţiune ) sunt specifice omului, de aceea
acestea sunt lăsate la latitudinea omului spre a fi folosite.
Pelagianismul respinge ideea da păcat originar arătand ca omul nu se poate
naşte cu acest pacat, el fiind specific protopărinţilor noştri. A accepta păcatul
stramoşesc în urmasii lui Adam inseamă a accepta traducianismul (naşterea
sufletelor copiilor din sufletele părinţilor). După Pelagiu, printr-o imitare voluntară a
păcatului lui Adam, doar păcatele personale afectează fiinţa noastră. Pelagiu afirma
că botezul reprezintă pentru adulţi un tratament în timp ce asupra copiilor el aduce
doar o binecuvantare. El afirma ca nou-nascuţii sunt în aceleaşi condiţii ca şi Adam
inanite de păcat.
Pelagianismul promova un optimism exagerat. Cu toate că Pelagiu a negat
păcatul strămosesc, urmările lui sunt totuşi vizibile. Pelagiu şi l-a facut prieten pe
Celestin care a propovaduit în Cartagina. Acesta a impins învăţătura lui Pelagiu spre
un raţionalism exagerat ajungând să afirme că nou-nascuţii pot moşteni împărăţia
cerurilor fără Botez.
Iulian de Eclanum promova şi el raţionalismul pelagian, afirmând că omul nu
se poate mântui şi emancipa decât prin propria voinţă.
Pelagianismul păcătuieşte prin concepţia despre natura umană aratând că
darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu sunt suficiente pentru mântuire de unde
rezultă că omul este independent faţă de Dumnezeu.
Pelagianismul a fost condamnat de papa Celestin la un sinod tinut la Roma în
anul 418.
Semipelagianismul
După condamnarea pelagianismului în 418 acesta a continuat să facă ravagaii
în Apus. Condamnarea lui a dus la apariţia unei noiinvăţături în Apus. Fericitul
Augustin învăţa că vionţa omului este atât de slăbită incât nu poate face nimic fără
ajutorul lui Dumnezeu decât faptele rele, deoarece fiinţa umană nu este capabilă să
dorească măcar să facă fapte bune. De aici rezultă că Dumnezeu nu doreşte ca toţi
oamenii să se Mântuiasca, ci numai unii, cei predestinaţi. Această învăţătură a fost
condamnată de Ioan Casian şi Vincenţiu de Lerini. În condamnarea lui Augustin,
Vincenţiu a folosit o terminologie specifică care în secolul VI a fost socotită
semipelagianism. Vincenţiu învăţa că în urma căderii lui Adam voinţa omului a fost
slabită dar i-a rămas un capital suficient pentru a săvârşi binele. În om, harul lui
Dumnezeu şi vointa omului conlucrează insă, voinţa are prioritate. Omul poate
stărui în săvârşirea binelui fără harul dumnezeiesc şi poate ajunge la credinţă fără el,
dar nu se poate mântui fără har. Învăţătura lui s-a răspândit în întreg Apusul. Din
această nouă învăţătură rezultă că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască, dar în această acţiune omul joacă un rol mai însemnat decât Dumnezeu.
Semipelagianismul a fost condamnat în 529 la sinodul de la Orange (Aransius ).
CONTROVERSELE DESPRE PREDESTINAŢIE.
Pe vremea regelui Carol cel Mare (768-814) al francilor se iniţiază o miscare
de innoire (sub aspect cultural) în sânul Bisericii de Apus. În cadrul acestei mişcări
se observă un interes crescând pentru studierea operelor Sfinţilor Parinţi şi în special
pentru cei apuseni (a Fericitului Augustin). Acest lucru a dus la apariţia a două
81
controverse doctrinare în Apus. Prima era referitoare la predestinaţie – stârnită de un
saxon pe nume Shalk, fiul lui Gatt, care a fost inchinat de părinţii lui mănăstirii
Fulda. El nu s-a simţit atras de viaţa monahală şi a incercat să fugă de acolo. A fost
impiedicat de Rabanus Maurus şi asa se face ca Shalk l-a studiat pe Fer. Augustin.
Încet, incet a fost convins că există predestinaţie şi a inceput să predice despre
aceasta. A fost atacat de Maurus şi de alţi episcopi apuseni. De partea lui Gatt au
trecut un număr însemnat de clerici şi a fost gata să se producă schismă în Biserica
de Apus. Până la urmă s-a ţinut un sinod la Mainz unde Gatt a fost declarat eretic şi
apoi obligat să-şi petreacă restul vieţii intr-o mănăstire unde murit în chinuri.
A doua dispută este cea referitoare la Sf. Euharistie. În jurul anului 831
călugărul Pascazius Robertus, de la mănăstirea Corbey, a scris cel dintâi tratat
despre Sfânta Euharistie intitulat: “Despre Trupul şi Sângele Domnului”. În acest
tratat, pornid de la mărturia Fer. Augustin, învăţa că doar cei ce se impărtăşesc cu
credinţă primesc Trupul şi Sângele Domnului, dar şi aceştia prin voinţa lui
Dumnezeu, căci El este Cel Care face ca pâinea şi vinul să se prefacă în Trupul şi
Sângele Domnului numai în cei vrednici (aşa a apărut învăţătura despre
transubstanţiere).
Acest mod de exprimare nu a fost folosit de nici un teolog de până atunci.
Învăţăturile lui Pascazius au fost atacate de Rabanus Maurus, care spunea că Trupul
şi Sângele Domnului sunt aceleaşi pentru toţi, iar în ceea ce priveşte puterea lor
aceasta este identică în toţi. Paschazius spunea că în Euharistie nu se primeşte
adevăratul trup şi sânge ci doar puterea harului Dumnezeiesc. Acestea sunt idei
protestante. Impotriva învăţăturilor lui Rabanus s-a ridicat şi Berengar de Tours,
care până la urma a acceptat că în Euharistie nu primim decât harul dumnezeiesc.
Problema s-a limpezit la Roma unde s-a acceptat prefacerea reală a Trupului şi a
Sângelui Domnului.
ADOPTIANISMUL
Îşi leaga numele de un anume Migetius; pt. el nu exista nici o deosebire între
Logosul divin şi Iisus Hristos spunând ca Logosul nu a existat inainte de intrupare.
El afirma că Tatăl S-a intrupat în persoana lui David, Fiul în persoana lui Iisus şi
Duhul Sfânt în Pavel. Combătându-l pe Migetius, episcopul Elipandus de Toledo a
căzut în cealaltă extremă afirmând că Iisus Hristos nu numai ca nu este Fiul lui
Dumnezeu ci că Însuşi Logosul ar fi doar un fiu adoptiv al lui Dumnezeu (o reluare
a ereziei semiariene). Această învăţătură a fost acceptată şi de ep. Felix de Urgel în
Spania.
Această învăţătură a imbrăcat şi o haină politică; epoca în care a apărut ea este
cea în care creştinii din Spania recuceresc peninsula Iberică de la arabi (mauri).
(Regatul francilor a jucat un rol foarte important în acest râzboi). La vremea
respectivă, în Spania, trăiau numeroşi creştini arabi (numiţi “mozarabi”), care nu
vroiau să fie identificaţi cu ambiţiile politice ale francilor. Unul dintre acesti creştini
a fost şi Elipandus de Toledo. Ep. Felix îşi avea episcopia între mauri şi franci.
Învăţătura adoptianistă imbrăţişată de cei doi a fost condamnată repede în Apus de
către un sinod ţinut la Ratisbona în 792 şi de altul ţinut la Frankfurt în 794 (ele au
fost convocate la iniţiativa lui Carol cel Mare al francilor) şi alte sinoade. Întrucât
ep. Felix a continuat să-şi promoveze învăţătura adoptionistă, s-a tinut un nou sinod
82
la Aachen (799) unde a fost adus cu forţa şi a fost obligat să se lepede de ea. Această
erezie a dispărut o dată cu moartea celor doi.
ADAOSUL FILIOQUE
Tot Spania este locul de origine al acestei erezii prin care se distrug
raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi. Numele îi vine de la adaosul făcut la
simbolul costantinopolitan că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul.
Istoria acestui adaos se pierde în negura timpului în Apus. La sinodul II ecumenic
s-a arătat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Papa Damasus nici nu a fost prezent şi
nici nu a fost reprezentat, iar hotărârea canonică a acestui sinod nu a fost acceptată
de Roma mult timp.. Mai mult, la sinodul III ecumenic, s-a hotărât ca în simbolul de
credinţă să nu se mai adauge sau să se mai scoată ceva. După sinodul al IV-lea
ecumenic numeroşi credincioşi monofiziţi (persecutaţi în imperiul bizantin) s-au
refugiat la fratii lor arabi care tocmai stăpâneau o parte din Spania. Aici au reusit să-
i treacă la creştinism pe vizigoţi (care au ajuns acolo cu puţin timp înaintea lor).
Încreştinarea lor s-a făcut după crezul Bisericii monofizite. Roma a căutat să-i atragă
pe aceşti noi creştini la staulul ei. Aceştia, voind să dea o importanţă mai aparte
Fiului în cadrul Persoanelor Sfintei Treimi, au propus învăţătura potivit căreia Duhul
Sfânt purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. Biserica de Apus a acceptat tacit acest
adaos. În anul 447, s-a tinut un sinod local la Toledo unde s-a aratat că noua
învăţătură poate fi acceptată de Biserică. Un alt sinod, ţinut în 589 tot în aceeasi
localitate, a arătat din nou ca purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul poate
fi acceptată şi că Simbolul de credinţă sub această formă poate fiintrodus în
recitativul liturgic. Această nouă învăţătură nu s-a răspândit în întreg Apusul decât
mai târziu.
La inceputul secolului al IX-lea, la Roma, papă era Leon al III-lea (795-814).
Nişte călugări veniti din Ierusalim să viziteze Roma i s-au plâns de atitudinea
clericilor romani care le-au impus să rostească Crezul cu adaosul Filioque. În 809,
papa convoacă un sinod la Aachen, resedinţa împăraţilor franci (şi apoi germani),
unde se pune din nou problema acestui adaos el fiind găsit ortodox. Totuşi, papa nu
acceptă această formulă în Crez şi a dispus să fie gravat Simbolul de credinţă pe 2
plăci de argint (fără adaosul “filioque”), în limbile latină şi greacă, pe care le-a lipit
pe usile catedralei din Roma. După textul Crezului a dispus să fie scrise cuvintele:
„Haec Leo possui, amore et cautella orthodoxae fidei”-„acestea le-am pus eu, Leon
din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă (cea adevărată)”. Nici după
sinodul de la Aachen adaosul nu s-a generalizat în Crez. Pe vremea patriarhului
Fotie de Constantinopol (858-867 şi 877-886) se demasca acest adaos ca fiind
erezie. În Răsărit au avut loc două sinoade la Constantinopol (867 şi 877 -care au
generat o problemă delicată deoarece fiecare dintre ele s-ar fi dorit a fi al 8-lea
ecumenic ) unde adaosul a fost condamnat. În întreg Apusul adaosul a fost impus în
anul 1014 de către papa Benedict III (1012-1024) din indemnul împăratului german
Henric al Il-lea (1002-1024). Acest adaos a fost una din cauzele majore ale Schismei
de la 1054.
Tot în Apus au mai apărut şi alte practici străine Bisericii: folosirea azimei în
locul pâinii dospite la Sf. Liturghie, construirea de biserici cu mai multe altare, s-a
introdus orga ca instrument de acompaniament al cântărilor liturgice, botezul
83
săvârşit printr-o singură cufundare (şi mai târziu prin stropire), s-a introdus sâmbăta
ca zi de post, statuietele şi pictarea Mântuitorului în chip de miel.

Cursul nr.27
EREZII ŞI SCHISME ÎN RĂSĂRIT
ÎN SECOLELE VII-XI
PAVLICIANISMUL
Contemporană cu erezia monotelita a fost o alta erezie ce a produs numeroase
tulburări în Răsărit –pavlicianismul. Numele adepţilor acestei mişcări li s-a datorat
cinstirii deosebite pe care adepţii i-o dădeau Sfântului Ap. Pavel.
După alţi cercetători numele ereziei vine de la doi frati, Pavel şi Ioan,
conducătorii acestei miscări. Această miscare a inceput cu Constantin Silvanus din
Manalis de langă Samosata pe vremea împăratului Constantin al III-lea (641-668).
În învăţătura acestei mişcări apar câteva elemente ale gnosticismului şi
maniheismului. Cu toate că ei respingeau maniheismul, ei erau dualişti în doctrină
afirmând că lumea este condusă atât de dumnezeul cel bun cât şi de cel rău. Lumea,
ziceu ei, este creaţia unei puteri rele iar sufletele oamenilor işi au originea în
dumnezeul cel bun. Au inlăturat Vechiul Testament acceptandu-l doar pe cel Nou
fără epistolele Sf. Apostol Petru. Noul Testament era socotit a fi cartea Dumnezeului
celui bun. În ceea ce priveste învăţătura despre Iisus Hristos ei erau tributari
dochetismului şi adopţianismului. Ei spuneau că Iisus Hristos a fost un înger trimis
de către Dumnezeul cel bun şi că este Fiul lui Dumnezeu doar prin adopţiune, iar
activitatea Lui pe pământ a fost una de instruire.
Pavlicienii respingeau învăţăturile despre Maica Domnului, Cruce, moaştele
sfintilor, Sfintele Taine, monahism, orice formă de cult exterior şi ierarhia
bisericească. Cultul lor consta în a fi predicatori ambulanţi şi copişti de cărţi. S-au
răspândit în provinciile de Răsărit ale Imperiului Bizantin–cel mai mult în Armenia.
Pavel, primul lor organizator a murit prin 714 iar fiul acestuia, din porunca
împăratului Leon al III-lea Isaurul, a primit misiunea de a predica împotriva
icoanelor. Pavlicienii au fost prigoniţi de către împăraţii ortodocşi dar au fost toleraţi
de cei iconoclaşti. Prin 752, împăratul Constantin al V-lea a trimis o colonie de
pavlicieni în Bulgaria pentru a apăra Imperiul de atacurile bulgare. Lovitura de
graţie le-a fost dată de Vasile I Macedoneanul (867-879) care i-a alungat pe
pavlicieni din imperiu. Împăratul Ioan Tzmisches (969-976) a acordat din nou
libertate religiei pavlicienilor. Ei au fost din nou colonizaţi în Balcani şi în rândurile
lor va apare, mai târziu, o alta erezie –cea a bogomililor.
CONTROVERSA MIHIANĂ.
Şi-a primit numele de la mihia = adulter. Controversa s-a declanşat în sânul
familiei imperiale. Constantin al VI-lea (780-797), fiul Irinei, şi-a inchis soţia,
Maria, cu forţa intr-o măănăstire şi si-a exprimat dorinţa de a se căsători cu Teodota.
Patriarhul Tarasie (784-806) s-a opus acestei căsătorii, dar preotul curţii imperiale,
Iosif, a săvârşit-o în ascuns (fără ca patriarhul să ia vreo atitudine).
Atitudinea ingăduitoare a patriarhului Tarasie faţă de acest act a dus la
condamnarea acestei căsătorii în public de către călugării Platon şi Teodor Studitul.
Cei doi i-au indemnat pe preoţii şi monahii din Constantinopol să se ridice impotriva
84
adulterului. Împărăteasa Irina (apărătoarea ortodoxiei la Sinodul VII ecumenic) intră
în conflict cu fiul ei, pe care il detronează, şi dispune să fie orbit.
Împărăteasa Irina reprezinta în istoria bizantină primul caz al unei femei ce a
condus imperiul cu autoritate. Acest lucru intra în contradicţie cu tradiţia bizantină.
În documente ea este numită „Irina, credinciosul împărat”. După detronarea lui
Constantin, patriarhul Tarasie il destituie pe Iosif. La scurtă vreme, în 802, Irina îşi
pierde tronul, ca urmare a revoltei conduse de generalul Nechifor care preia tronul
între 802-811. Tarasie este inlăturat şi inlocuit cu un patriarh ce purta numele de
Nechifor (806-815).
La un sinod din 809, pe vremea acestui patriarh, căsăatoria lui Constantin al
VI-lea a fost declarată validă, Iosif a fost reprimit în cler, iar călugării Platon şi
Teodor au fost intemniţaţi.
Impăratul Mihail Rangabe (811-813) ii eliberează pe cei doi exilaţi şi, printr-
un sinod, anulează hotărârile sinodului din 809. Cu moartea celor implicaţi, disputa
se încheie.
DISPUTA TETRAGAMICĂ.
Se leaga de numele împăratului Leon al Vl-lea Filosoful (886-912), fiul lui
Vasile I Macedoneanul, şi de cel al patriarhului de Constantinopol Nicolae Misticul
(901-907 şi 912-925), ucenicul patriarhului Fotie. Pricina acestei dispute a
constituit-o cea de-a patra căsătorie a împăratului cu Zoe, după ce primele trei soţii
au murit în chip inexplicabil. Patriarhul s-a opus acestei căsătorii. În ciuda acestei
opoziţii, împăratul s-a căsătorit, cununia fiind săvârşita de un preot ce a primit
dispensă de la Roma. Problema a fost foarte delicată pentru că ceilalţi patriarhi ai
Bisericii de Răsărit au fost de acord. Patriarhul Nicolae a fost depus şi inlocuit cu
Eftimie (907-912). Ca urmare a acestei schimbări, poporul se imparte în două
tabere: nicolaiţii şi eftimienii. Datorită tulburărilor, Eftimie este scos din scaun şi,
împăratul il recheamă pe Nicolae. În 919 frâiele imperiului sunt preluate de Roman
Lecapenul (919-944-un uzurpator). Pe vremea lui, patriarhul Nicolae redobândeşte
influenţa şi convoacă un sinod unde sunt invitaţi reprezentanţi ale celeilalte tabere.
Cu acest prilej s-a alcătuit un “tomos al unirii” unde se declara cea de-a patra
căsătorie ilegala. O vreme a fost pace. Conflictul reizbucneşte o dată cu moartea lui
Nicolae când s-a incercat readucerea lui Eftimie. Conflictul se stinge prin secolul X.

Cursul nr.28
IMBOGATIREA CULTULUI CREŞTIN, SĂRBATORILE,
PELERINAJELE, ARTA CREŞTINĂ
şi LOCASURILE DE CULT

În perioada care a urmat edictului de la Milano, formele de cult s-au dezvoltat


foarte mult, viaţa religioasa a devenit mai complexa. mulţi dintre cei care au
imbratisat creştinismul au asteptat să aiba fastuozitatea cu care au fost obisnuiti. În
perioada sinoadelor ecumenice s-au generalizat în Biserica cateva practici religioase
specifice: tamaierea, candelele, lumanarile, şi altele, cu adinci radacini inVechiul
Testament.

85
Se dezvolta anumite laturi ale literaturii liturgice dar şi o fixare a acestei
literaturi în formulare scrise. Cultul divin s-a generalizat în jurul liturghiilor ce ne-au
ramas se la Sf. Ioan Gura de Aur, şi Sf. Vasile cel Mare. Egumenul Sava, care a
intemeiat manastirea Lavra de langa Ierusalim a alcatuit tipicul – un set de
instructiuni liturgice. Evagrie Ponticul a impartit Sfânta Scriptura în pericope
corespunzatoare pentru a fi citite la cult; lucrarea lui a fost desavarsita de Eutalie din
Alexandria. Dacă în prima perioada IBU cel mai vechi formular liturgic a fost de pe
vremea Apostolilor, în cea de-a două perioada s-au dezvoltat două formulare
liturgice distincte:unul la Ierusalim pus pe numele lui Iacov cel Mic (liturghie ce
dura aproximativ 6 ore ) si la Alexandria, pus pe numele Sf. Evanghelist Marcu. Cea
de la Ierusalim a fost prescurtata de Sf. Vasile cel Mare (+379) şi Sf. Ioan Gura de
Aur (+407). Liturghia alexandrina numita şi a Sf. Chiril a mai ramas pe mai departe
în uz doar la coptii monofiziti şi iacobiti. Armenii si-au alcatuit şi ei o litrughie după
modelul celei din Ierusalim.
Datorita extinderii postului Pastilor la 40 de zile şi pentru ca jertfa liturgica
este socotita un act de bucurie, a aparut în traditia Bisericii de Răsărit Liturghia
Darurilor Mai inainte Sfintite – la inceput se savarsea numai în Vinerea Mare şi apoi
în toate zilele de miercuri şi vineri din post, exceptand Vinerea Mare. Forma acestei
liturghii o avem insemnata în cateva manuscrise din vremea papei Grigorie cel Mare
(+604) care a preluat-o din Răsărit (el este numit Grigorie Dialogul).
În Apus au existat mai multe formulare liturgice – misse. Redactarea missei
romane este legata de numele papilor Leon cel Mare (440-461), Gelatiu I-ul (492-
496) si Grigorie cel Mare (590-604). Cu specific apusean au ramas două misse: una
romana şi una milaneza =>Sf. Ambrozie: missa are patru parti: introitul
(introducerea); Ofertoriumul (Aducerea Darurilor); Canonul (Prefacerea); şi
încheierea.
Alaturi de cele două misse, în Apus au mai existat şi Litrughii cu specific
national: misa galicana, hispanica, britanica, irlandeza, africana etc. Toate aceste
liturghii au inceput să se deosebeasca de cele Răsăritene, cea din tai deosebire fiind
momentul epiclezei şi apoi darurile folosite la liturghie. ÎnApus – prefacerea are loc
la cuvintele: „Luati mancati... ” şi la „Beti dintru acesta... ” folosindu – se painea
nedospita – azima. În Răsărit prefacerea Darurilor are loc la momentul invocarii Sf.
Duh,intimp ce la strana se canta: „Pe Tine Te laudam” – painea dospita.
În Răsărit, pe vremea împăratului Teodosie al II –lea (408-450) în liturghie s-
a introdus imnul Trisaghion, sub Iustin I (518 – 527) s-au introdus Heruvicul şi
Crezul, şi sub Iustinian, Antifonul II.
Din anul 395 e.n. Imperiul roman se imparte in Imperiul Roman de Apus
si Imperiul Roman de Răsărit. Capitala Imperiului Roman de Răsărit este
reconstruită de impăratul creştin Constantin, pe ruinele vechiului Bizant,
rebotezat Constantinopol şi devenit apoi Instanbul, capitala Imperiului otoman.
Cultura in cadrul stilului bizantin poate fi urmărită pe o durata de mai bine de un
mileniu.
Se disting urmatoarele etape:
-inceputurile artei bizantine (secolele IV si V)
-epoca lui Justinian (secolul VI- "secolul de aur")
86
-perioada iconoclastă (secolul VII- secolul IX)
ARHITECTURA - in perioada de inceput a artei bizantine (secolele IV si
V)
Arhitectura civila bizantina pastreaza reperele somptuozitatii palatelor imperiale
romane si ale locuintelor particulare romane.
"Domus", casa demnitarilor şi negustorilor, se caracterizeaza prin dimensiuni
mari, prin fast si eleganţă, având curţi interioare şi grădini.
"Insula", casa in care locuiau chiriaşii, era alcatuită din apartamente dispuse pe
etaje scunde, cu scări si planşee de lemn.
Arhitectura religioasa este caracterizată in principal de elmente cum ar fi: arcul,
bolta si cupola. In aceată perioada se defineau planul constructiei si elementele
componente. Printre primele biserici cu plan, construite la Roma au fost:
Basilica Sfantul Petre (324- 349), Basilica Santa Maria Maggiore (352- 366),
San Paolo fuori le muri (386- 390). Elementele definitorii pentru planul bazilical
sunt: nava centrala, nave laterale şi o absida la răsărit, la capatul opus intrării
principale. In aceste două secole au fost elaborate inca doua tipuri in afara celui
bazilical: planul in cruce latina (Mausoleul imparatesei Galla Placidia de la
Ravenna) si planul central (Mausoleul Santa Constanza din Roma 354, Biserica
Sfantul Gheorghe din Salonic,Biserica Santo Stefano rotondo din Roma intre
anii 462 si 482, Baptisierul Neonian la Ravenna, cu plan octagonal in secolul V).
SCULPTURA in secolele IV si V- perioada de inceput a artei bizantine
In sculptura ornamentală se remarcă simbolurile iconografiei paleocrestine:
arborele vieţii, viţa de vie. La sfârsitul secolului IV apar reprezentări de mase de
spectatori cu capetele grupate la aceeaşi inalţime.
PICTURA in perioada de inceput a artei bizantine se continuă in pictură, tehnica
frescei.
MOZAICUL In perioada timpurie a artei bizantine mozaicul a evoluat
remarcabil in Italia. Mozaicurile Mausoleului Santa Constanza din Roma au
graţie si demonstreaza continuitatea traditiilor grecesti. Mozaicurile Santa
Pudenziana din Roma realizate in secolul V se remarca prin efectele picturale.
Tot in secolul V se remarca mozaicurile de la Bazilica Santa Maria Maggiore
din Roma si Mausoleul impărătesei Galla Placidia din Ravenna. Pe bolţile
Mausoleului Gallei Placidia se pot vedea scâinteierile bolţii, albastruri turquoise
si smalţuri aurii, albastre şi verzi. Mozaicurile de la Santa Maria Maggiore din
Roma au tematica biblica - Bunavestire, Inchinarea Magilor, apostolii Petru şi
Pavel.
ARTA BIZA TI A in epoca lui Justinian
ARHITECTURA CIVILA Se caracterizeaza prin palate grandioase in Asia
Mica. Sunt pastrate tradiţiile romane şi orientale.
ARHITECTURA RELIGIOASA In epoca lui Justinian se ridica in zona de
răsărit a Imperiului un numar mare de clădiri cu caracter religios. Arhitecţii au
intâmpinat probleme legate de necesitatea primirii unui număr tot mai mare de
credincioşi in lacaşele de cult. Soluţiile bolţilor si cupolelor vor fi studiate şi
preferate. Solutia cupolei este in cazul Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol
o formulă originală de acoperire a spaţiului. In timpul lui Justinian aceasta a fost
87
reconstruită (532-537) de către arhitectul Anthemius din Tralles si inginerul
Isidor din Milet. Bogaţia capitelurilor, ornamentaţia arcadelor, mozaicurile fac
din Biserica Sfânta Sofia monumental reprezentativ al epocii lui Justinian.
MOZAICUL in epoca lui Justinian Inregistrează apogeul in aceasta perioada.
Reprezentative sunt mozaicurile din bazilicile: San Vitale, Sant Apollinare
Nuovo, SantApollinare in Classe.
ARTA BIZA TI A - perioada ICO OCLASTA In Imperiul Bizantin apar
dificultaţi legate de patrunderea slavilor in Balcani in secolul VI şi din cauza
rezistenţei in prima jumatate a secolului VII impotriva avarilor şi persilor. In
interiorul imperiului au loc lupte religioase intre cei ce condamnau cultul
icoanelor şi cei ce acceptau icoanele. Conflictul s-a agravat in secolul VIII şi a
durat pana in anul 843. Calmarea temporară a conflictului a permis evoluţia artei
figurative in zona est-europeană in cadrul Bisericii ortodoxe. Reluarea luptelor a
a avut urmări grave prin victoria celor care condamnau cultul icoanelor
(iconoclaşti). Acest fapt a determinat distrugerea unor oprere şi monumente şi a
dus la părăsirea teritoriului de către artisti ăi la indreptarea lor spre zone libere
de manifestare.
PICTURA MURALA -MOZAICUL in perioada iconoclastă, în frescă, mişcarea
iconoclasăa a determinat reluarea motivelor decorative din arta paleocrestină:
copaci, păsări, animale, viţa de vie, evitându-se elemental figurativ uman.
Inaintea declanşării confictului teologic este de reţinut apariţia in secolul al VII-
lea a temei iconografice Iisus Pantocrator.

Cursurile nr.29-30

POPOARE ÎNCREŞTINATE DE BIZANT

ÎNCREŞTINAREA UNGURILOR. Problema originii ungurilor este


complicată pentru că nici astăzi istoriografia nu poate da un răspuns clar dacă ei sunt
de origine finoungrică sau ungrică. Originile lor trebuie căutate undeva în stepele
mongole. Izvoarele mai vechi ii numesc turci, în timp ce izvoarele apusene ii
numesc avari.
Ungurii ajung în Europa pe la sfârşitul secolului al IX-lea, când împărat al
Bizanţului era Leon al VI-lea Filosoful (886-912). El cere ungurilor ajutor impotriva
bulgarilor condusi de ţarul Simeon, întrucât Bizantul se afla în război cu arabii, iar
bulgarii atacau imperiul Biazantin. Pomenirea ungurillor se face şi intr-o lucrare:
„Viata Sfântului Constantin ” (a lui Chiril ) în care se vorbeşte despre misiunea
acestui Constantin la hazari. Acest Constantin a fost insotit în această activitate de
fratele său Metodie. În lucrare se pomeneste că, prin 885, Metodie ar fi fost chemat
de un conducător al ungurilor pentru a le vorbi despre Hristos.
Pe la mijlocul secolului X, după ce ungurii infrânţi de germani s-au asezat
definitiv în Europa (in campia Panoniei) şi s-au organizat din punct de vedere statal,
se poate vorbi despre încreştinarea lor. Cert este că atunci când s-au asezat în
Câmpia Panoniei au găsit aici o populaţie care auzise de numele lui Hristos-
populaţie alctuită din stramoşii noştri. Argumentele în acest sens pot fi deduse din
88
lucrarea mai sus amintită: Constantin şi Metodie în drum spre Marea Moravie au
străbătut Bulgaria, Serbia şi Câmpia Panoniei, peste tot reuşind să-şi facă ucenici.
Faptul că au intrat în contact cu religia creştină incă de la asezarea lor aici este
dovedit şi de numeroşi termeni specifici creştinismului ortodox provenind din
slavona veche cum ar fi: creştin, inger, vecernie etc. Apoi, trebuie să amintim şi
influenta unor puternice centre religioase din Moravia asupra ungurilor (cum ar fi
cel de la Velehgrad). O alta cale prin care ungurii au intrat în contact cu creştinismul
a fost prin intermediul popoarelor creştine peste care ungurii au trecut adeseori.
Ei au făcut multe incursiuni la sud de Dunare şi, prin 943, ajung până sub
porţile Constantinopolului. Bizantinii reusesc să-i infrangă şi se incheie un
armistitiu. Pentru garantarea acestuia ungurii trimit ca ostatec la Constantinopol pe
un demnitar cu numele Bulcsu şi pe un nepot de-al lui Arpad (sub conducerea caruia
ungurii s-au asezat la nord şi vest de Tisa). Acest Bulcsu inainte de intoarcerea acasa
s-a botezat şi l-a avut ca naş pe înpăratul Constantin al VII-lea (913-919 şi 944-
959), prilej cu care a primit şi numele de „patriciu” – cetăţean bizantin, iar ca
insotitor de drum i-a fost dat călugărul Ierotei -ce a fost hirotonit de patriarhul
Teofilact (933-956) ca episcop al Turchiei (Ungariei). Această informaţie ne este
furnizată de cronicarul bizantin Chedrenos (şi de alte izvoare medievale cum ar fi
„Cronica picatata de la Viena”).
Acelaşi document vorbeşte şi despre un demnitar ungur, Gyula, ce l-a insotit
pe Bulcsu la Constantinopol, care a primit botezul. Una dintre ficele lui Gyula
(Şarolta) s-a căsătorit cu Gheza şi l-au avut ca fiu pe Voik-Ştefan, viitorul rege al
ungurilor (cunoscut în istorie sub numele de Ştefan cel Sfânt -997-1038). Ungurii
prin toate aceste elemente amintite mai sus au intrat în contact mai intâi cu
creştinismul de rit răsăritean. Despre existenţa creştinismului în această forma ne
vorbesc şi alte dovezi (la aşezarea ungurilor în Panonia, nu departe de ei, în Banat,
funcţiona o mănăstire în localitatea Morisena –lângă Arad- şi exista chiar o
episcopie ortodoxă la Dăbâca -langa Dej ). După moartea Şaroltei, Gheza s-a
recăsătorit cu principesa catolică Adelaida, sora prinţului polon Vieceslav, care a
adus în ţară misionari din Italia ce i-au intors pe creştinii unguri de de la tradiţia
răsăriteană la cea apuseană. Aceştia au reuşit să influenţeze casa regală şi s-au pus
bazele unei ierahii de rit latin, infiinţându-se o arhiepiscopie la Esztergom plus alte
10 alte episcopii de rit roman.
În ciuda acestui fapt, pe teritoriul ungurilor au continuat să existe şi episcopii
ortodoxe – Morisena şi Vesprem. Procesul de catolicizare a lor a fost unul de lungă
durată. Cert este faptul că, atunci când ei s-au organizat ca stat independent sub
Ştefan cel Sfânt -in 980, aici, la putere se afla deja Biserica de rit latin.
ÎNCREŞTINAREA RUŞILOR. Numele de “rus” derivă de la un trib de
varegi (de nomazi), numiti ros sau ruşi care insamnă “cei roşii”. Aceştia, în secolul
al IX-lea, au pătruns în teritoriul ocupat de slavi uzurpându-le puterea şi asezându-şi
capitala la Kiev. Acesti varegi s-au impraştiat de la Marea Baltica până la Marea
Neagră punând bazele a două centre imperiale – Novgorod şi Kiev. La Novgorod, în
secolul IX, puterea a fost preluata de Ruric şi apoi de Oleg. Acesta din urmă coboară
până la Kiev şi preia puterea intemeind un stat unitar cu centrul la Kiev. Ca urmare a
acestei situaţii Oleg porneşte intr-o expediţie împotriva Bizanţului în 907, expediţie
89
purtată pe mare, ajungând la gurile Bosforului cu 2000 de corăbii, Bizantinii reusec
să-i impraştie. După acest moment ruşii se intăresc tot mai mult ca stat.
În ceea ce priveste increştinarea lor, în istoriografia rusă există două pareri –
una spune că după această expediţie, desi rusii au incheiat pace cu bizantinii
făgăduind că nu vor mai ataca Constantinopolul, totuşi nu s-au tinut de cuvânt şi au
ajuns de mai multe ori la Constantinopol intrând în contact cu religia creştină.
A doua parere se leaga de numele principesei Olga, soţia lui Igor care, ramasă
vaduvă, a condus ţaratul rus în numele minorului Sviatoslav. Această principesă, se
spune că, ar fi primit botezul la Kiev, prin 957, după care a ajuns la Constantinopol
insoţită de duhovnicul ei Grigore.
Principesa, spun documentele, avea o concepţie universalistă şi după ce s-a
intors acasă a cerut şi împăratului german misionari creştini care nu au prea avut
succes în Rusia.
Fiul ei Sviatoslav (957-972) a continuat politica de cucerire a inaintaşilor săi
atacându-i atât pe bulgari, care deja erau în Balcani şi care s-au constituit intr-un
ţarat inca de pe la mijlocul secolului al IX-lea, cât şi pe bizantini. Acest Sviatoslav a
ajuns de trei ori la gurile Bosforului. După moartea lui prematură urmează lupte
pentru domnie. Până la urma tronul este ocupat de Vladimir şi de numele acestuia se
leagă increştinarea oficială a ruşilor.
Mama lui Vladimir era de origine normandă şi întreţinea relaţii cu regele
Norvegei cu care se pare era rudenie. Vladimir intră în contact cu bizantinii şi
acordă împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) ajutor armat
impotriva bulgarilor. Acelaşi Vladimir a avut contacte şi cu celelalte state europene
din Apus-in special cu cele care erau deja creştine.
Datorită relaţiilor mai apropiate cu împăratul bizantin, Vladimir se orientează
spre Constantinopol şi nu spre Roma. Vladimir se increştineaza în jurul anilor 987-
988 şi, în dorinţa de a consolida relaţiile cu Bizanţul, o cere în căsătorie pe sora
împăratului, Ana Profirogeneta. Prin increştinarea lui Vladimir s-a desăvârşit un
proces mai indelungat în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de o Biserică. În urma
acestei căsătorii ţarina Ana primeste ca zestre Crimeea. Pe vremea lui Vladimir s-au
intemeiat mai multe episcopii la: Rostov, Novgorod, Bielograd, Turov, Poloţc şi
Kiev. Între ele Kievul a dobândit intaietate pentru că era capitala ţaratului.
Dupa moartea Anei Vladimir se recăsătoreşte cu Richlinda, nepoata
împăratului german Otto I (936-973). Acest gest al lui Vladimir a fost privit de
Bizanţ cu multă neîncredere. Primul episcop de Kiev a fost grecul Teofilact. La
inceputul secolului al XI-lea Kievul a fost ridicat la rangul de arhiepiscopie, primul
arhiepiscop fiind Ilarion.
ÎNCREŞTINAREA BULGARILOR. Bulgarii s-au aşezat în peninsula
Balcanică spre sfârşitul secolului al VII Î-lea, acest proces definitivându-se la
inceputul secolului al IX-lea. Ei intra în conflict cu împeriul bizantin dar bizantinii
reuşesc să-i domolească şi ii lasă în teritoriile de la sud de Dunare.
Pe la mijlocul sec. IX bulgarii se constitue în ţarat şi reuşesc să obţină
recunoaşterea independenţei de stat din partea Constantinopolului. La fel ca ungurii
şi rusii, problema increştinarii bulgarilor este destul de delicată. La aăezarea lor în
Balcani au intrat în contact cu populaţia deja creştină de aici, populaţie ce avea o
90
experienţă de aproape 800 de ani de creştinism. Se ştie ca în peninsula Balcanică au
activat Sf. Apostoli Pavel, Andrei şi ucenici de-ai lui Pavel (Tit în Dalmaţia).
Bulgarii nu au fost străini de creştinism. Încrestinarea lor oficiala a avut loc prin
864. La vremea respectivă împărat al Bizantului era Mihail al III-lea (842-867) iar
patriarh de Constantinopol era Fotie (858-867 şi 867-886). Fotie e cel care a initiat
activitatea misionară către popoarele slave, trimiţându-i din 862 pe fratii Constantin
– Chiril şi Metodie spre Marea Moravie. Chiril este inventatorul alfabetului slavon
care ii poartă numele. În drumul lor spre Moravia cei doi frati s-au oprit şi în
Bulgaria şi l-au determinat pe ţarul Boris să ceară botezul. Boris a fost botezat la
Constantinopol prin 864, prilej cu care şi-a luat şi numele de Mihail de la naşul său
Mihail al III-lea. Cu acest prilej Constantinopolul a hirotonit episcopi şi preoţi
pentru noua Biserică Bulgară, ierarhi ce au reuşit să pună bazele mai multor
episcopii mai ales că ţarul Mihail şi-a obligat supuşii să se boteze.
La scurt timp însă Boris a intrat în conflict cu patriarhul Fotie. Ţarul i-a cerut
patriarhului lamuriri dogmatice privitoare la câteva probleme de credinţă. Patriarhul
nu a reuşit să se coboare la nivelul de intelegere al tânărului ţar crestin şi i-a răspuns
în termeni mult prea elevaţi. Ţarul Boris, temându-se ca nu cumva prin intermediul
Bisericii care se afla sub directa jurisdicţie a Constantinopolului să-şi piardă şi
independenţa statului, îşi indreaptă privirile spre Roma. Îi scrie papei Nicolae I (858-
867) cerându-i aceleaşi lămuriri dogmatice. Papa ii răspunde în termeni simpli la
cele peste 160 de întrebări ale ţarului. O dată cu scrisoarea de răspuns papa trimite în
Bulgaria şi un grup de ierarhi apuseni care cu acceptul ţarului ii alungă pe clericii
răsăriteni şi astfel între Fotie şi Nicolae se iscă un conflict socotit a fi cauza majoră a
Schismei din 1054.
Cea mai importantă episcopie pe teritorul bulgar a fost cea de la Ohrida
urmată de cea de la Târnovo. Ţarul Boris se lămureste până la urma în ceea ce
priveste intenţiile Romei şi ii alungă pe apuseni rechemând pe clericii răsăriteni.

Cursul nr.31
BISERICA ORTODOXĂ ÎN PERIOADA A TREIA
DESPRE BISERICILE NECALCEDONIENE

Patriarhia de Constantinopol. În perioada a III-a a Istoriei Bisericii


Universale, Biserica a trebuit să faca faţă la două evenimente majore. Primul:
mahomedanismul –in sensul ca trei din cele patru patriarhii Răsăritene: Alexandria,
Antiohia şi Ierusalimul s-au aflat pe teritoriile cucerite de mahomedani; a două
problemă: cezaro-papismul –ce s-a manifestat prin tendinţa unor impărati bizantini
de a conduce nu numai statul ci şi Biserica. Biserica a devenit astfel obiect al unor
capricii personale a împăratilor, de aceea numerosi patriarhi au fost asemenea unor
marionete în mâinile monarhilor bizantini. Datorita acestor două fenomene în
Răsărit sistemul mitropolitan a slabit foarte mult în dauna institutiei patriarhale.
Imparatii bizantini au avut tot interesul să dea putere cât mai mare patriarhilor
pe care apoi sa-i tina la respect.
Mahomedanii au facut tot mai multe presiuni asupra popoarelor creştine din
teritoriile cucerite, patriarhii ramanand singurele personalitati mai insemnate ale
91
Bisericii. A crescut prestigiul şi influenta călugărilor în randul populatiei, întrucât
acestia s-au ridicat impotriva despotismului imperial. Împăratii bizantini au luat tot
felul de masuri impotriva lor.
Celelalte Patriarhii Răsăritene. O dată cu venirrea arabilor, situatia vechilor
patriarhate s-a schimbat devenind instabila. Spre exemplu: în sec. IX patriarhia
ortodoxa din Alexandria a ramas fără intaistatator vreme de 80 de ani, iar coptii de
aici au dat tot concursul arabilor pentru a-i subjuga pe ortodocsi. În acest context
numarul scaunelor episcopale a scazut o data cu gradul de cultura al preotilor. La
Antiohia scaunul a ramas vacant 40 de ani. Alti patriarhi au fost depusi din scaune şi
exilati de musulmani pe motive ca ar între tine relatii secrete cu bizantinii. Mulţi
creştini au trecut la mahomedanism.
Patriarhia de Ierusalim a avut o situatie mai buna şi pentru ca Ierusalimul a
capitulat fără lupta iar orasul nu a fost supus jafului de catre arabi. Spre deosebire de
celelalte două patriarhii, creştinilor din Ierusallim li s-a permis să construiasca
Biserici şi chiar să traga clopotele. Situatia patriarhiei din Ierusalim s-a imbunatatit
pe vremea califului arab Harun Al-Rasid. Mai tarziu şi creştinii ce apartineau de
aceasta patriarhie au avut de suferit.
Doar Constantinopolul Se bucura de o liniste relativa. În acest context o
situatie mai aparte au avut-o Bisericile nationale din afara granitelor Imperiului
Bizantin: cea din Georgia şi cea din Cipru. Biserica din Georgia s-a aflat sub
jurisdictia Antiohiei până în 550, când s-a declarat autocefala. Antiohia recunoaste
autocefalia prin 604. În aceasta perioada Georgia a fost sub stapanire persana.
Dupa ce împăratul Heraclie reuşeşte să recucereasca aceste teritorii de la persi,
subordoneaza Biserica Ortodaxa din Georgia din nou Antiohiei. Giorgienii raman
asa până la mijlocul secolului XI, când din nou li se recunoaste autocefalia.
Biserica bulgara a oscilat între Constantinopol şi Roma, dar bizantinii acorda
autocefalie acestei Biserici prin 935. La scurt timp autocefalia inceteaza şi bulgarii
sunt trecuti din nou sub jurisdictia Constantinopolului.
Biserica din Cipru stim ca si-a dobandit autocefalia la sinodul III ecumenic.
După cucerirea insulei de catre sarazini în 674, mitropolitul de la Nicosia fuge în
Europa şi grija Bisericii de pe insula ramane în seama episcopului de Kitros.
În Asia Mica un rol important l-a jucat şi manastirea Sf. Ecaterina, inaltata de
împăratul Justinian. Aceasta manastire, în perioada a III-a, a devenit resedinta unui
arhiepiscop numit: „De Sinai” (“Faran Sinaitu”). Autoritatea acestui episcop se
intindea şi asupra unor manastiri din Asia Mica.

SITUATIA BISERICILOR NECALCEDONIENE

BISERICA MONOFIZITĂ DIN ETIOPIA

Creştinismul a pătruns în Etiopia odată cu botezarea unui dregător regal


de către Sfântul Apostol Filip (F. Ap. 8, 27-39). La aceasta se adaugă
propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, cel
care a primit moartea martirică tocmai în Etiopia, unde a fost ars pe rug, potrivit
unor istorisiri pioase. În secolul al IV-lea, Sfântul Frumenţiu, hirotonit episcop
92
de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, l-a convertit la creştinism pe tânărul
rege aksumit Ezana, acesta primind la botez numele Abreha („El a luminat“). În
scurt timp, creştinismul a devenit religie oficială de stat, rămânând astfel până în
1974. Sfântul Frumenţiu este cunoscut şi astăzi de creştinii etiopieni ca Abba
Salama (Părintele Păcii) şi Kassate Berhan (Aducătorul Luminii), iar Sfântul
Atanasie, numit „Stâlpul Ortodoxiei“, este, de asemenea, cinstit în mod deosebit,
mai ales datorită relaţiilor istorice cu Biserica Egipteană.
În Antichitate, etiopienii au practicat diverse forme de religie, animiste şi
politeiste, cu influenţe greceşti şi romane. Aproximativ o zecime din populaţia
Etiopiei contemporane păstrează cultul dedicat vechilor zeităţi africane.
Lucrarea Kebre Negest (Gloria regilor) încearcă să explice, odată cu
justificarea unei dinastii imperiale „solomonice“, felul în care a ajuns religia
iudaică să fie foarte răspândită în Etiopia precreştină. În continuarea mărturiilor
biblice privind vizita reginei din Saba în Ierusalimul regelui Solomon (III Regi
10, 1-13), Kebre Negest afirmă că regina ar fi născut un copil, Marduk, fiul
regelui iudeu. Ajuns la vârsta maturităţii, Marduk l-ar fi vizitat pe tatăl său,
întorcându-se în patria natală însoţit de un număr de evrei, în special leviţi, dar şi
cu un obiect deosebit, obţinut „prin vicleşug“: Chivotul Legii, descris la Ieşire
25, 10-22, în care se aflau tablele de piatră conţinând cele zece Porunci. Se
vorbeşte, aşadar, despre o foarte veche tradiţie iudaică, păstrată şi astăzi de
comunitatea etiopiană Falasha, numită şi Beta Israel.
Creştinismul a suferit, în Etiopia, influenţe atât din partea păgânismului,
cât şi a iudaismului. La acestea se adaugă influenţele apărute în urma jurisdicţiei
Patriarhiei egiptene Copte asupra Bisericii Tewahedo (Biserica Monofizită
Etiopiană), care datează, aparent, din preajma anului 350, odată cu înscăunarea
urmaşului Sfântului Frumenţiu, episcopul egiptean Minas. De atunci, până în
1951, anul dobândirii autocefaliei, întâistătătorii Bisericii Etiopiei au fost
egipteni.
Biserica creştină Tewahedo este monofizită, numărându-se printre
celelalte Biserici numite Vechi Orientale, care nu au acceptat rezoluţiile
Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451).
Canonul biblic oficial conţine modificări aduse la I, II şi III Macabei şi o
ordonare diferită a cărţilor Vechiului Testament. Canonul biblic neoficial (dar
aflat în practică) conţine nu mai puţin de 81 de cărţi, adăugându-se, printre
altele, Ascensiunea lui Isaia, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, II Baruh,
Epistola lui Ieremia etc., la Vechiul Testament, şi Păstorul lui Herma, Epistolele
lui Clement, Constituţiile Apostolice etc., la Noul Testament, toate cărţi
apocrife.
Pentru a se putea sluji într-o biserică etiopiană este necesar ca în ea să
existe un „tabot“, o copie în miniatură a Chivotului Legii, păstrat în Sfânta
Sfintelor (altar), care este purtat afară de hram şi de Botezul Domnului, în
cântece şi dansuri vesele. Pentru a se putea sluji Sfânta Liturghie, este necesară
participarea a cel puţin cinci persoane: doi preoţi şi trei diaconi. Acestora li se
adaugă Debtera, o categorie asemănătoare cântăreţilor bisericeşti, alcătuită din
mireni care primesc o educaţie specială, având rolul de a cânta şi a dansa
93
solemn, acompaniaţi de instrumente muzicale. În lăcaşurile de cult accesul este
permis doar desculţ. Nu există scaune sau străni şi este obligatoriu ca toţi
participanţii la slujbe să stea în picioare. Membrilor Debtera şi persoanelor
vârstnice sau foarte importante li se oferă un fel de bastoane folosite pentru a se
sprijini, dar şi pentru a bate tactul în timpul intonării imnelor rituale.
În Biserica Etiopiană se practică circumcizia, care se săvârşeşte într-a opta
zi după naşterea pruncului de sex masculin. Botezul are loc la patruzeci de zile
de la naştere, pentru copiii de sex masculin, şi la optzeci de zile pentru cei de sex
feminin.
Până nu demult, creştinii din Etiopia ţineau atât sabatul, cât şi duminica
drept zile de odihnă şi rugăciune. Neoficial, acest obicei este menţinut şi astăzi,
acordându-i-se, totuşi, mai mare însemnătate zilei Învierii Domnului. De
asemenea, se menţine interdicţia de a se consuma „animale necurate“, potrivit
indicaţiilor de la Levitic, capitolul 11, practicându-se şi curăţiri rituale specifice
iudaismului.
Islamul a pătruns în Etiopia încă de la începuturile sale, din secolul al VII-
lea. Tradiţia locală afirmă că aici s-ar fi refugiat soţia lui Mahomed, împreună cu
alţi membri ai familiei acestuia şi cu o seamă dintre primii adepţi. Faptul că au
fost bine primiţi rezultă şi din porunca întemeietorului mahomedanismului de a
se exclude poporul etiopian dintre cele împotriva cărora avea să se îndrepte
jihadul („războiul sfânt“). Perioada de lupte care a urmat i-a afectat însă şi pe
etiopieni. Arabii musulmani au acaparat toate căile tradiţionale de comerţ,
ajungându-se, în cele din urmă, la confruntări sângeroase şi la convertiri forţate.
Creştinii etiopieni au fost izolaţi, Etiopia devenind o insulă creştină într-o mare
islamică. Vreme de secole întregi, singura lor legătură cu alt popor creştin a fost
relaţia cu Egiptul, de unde erau trimişi episcopii întâistătători, dar şi acesta se
afla sub stăpânire arabă.

BISERICA DIN ARMENIA


Istoria sinodului VII ecumenic nu i-a prea atins pe armeni, deoarece
problema cinstirii icoanelor e au rezolvat-o practic în stil iconoclast.
Icoanele au rămas în Biserica armeana, dar conştiinţa creştinilor armeni
nu este prea dispusă să lecinstească la acelaşi nivel cu crucea şi cu moaştele. Ele
joaca mai mult un rol de înfrumuseţare.
Cele mai importante centre monahale au fost manastirile din Nareg şi
Ecimiadzin. La un sinod din 970 s-a hotărât ca intr-o Biserica să nu mai existe decât
o singura icoana, ca la Euharistie să se folosească azime şi că Prefacerea are loc la
cuvintele: „Luati mancati... ”
Pe cuprinsul patriarhiei de Antiohia, monofizitii au reusit să se constituie intr-
o Biserica aparte, dar datorita problemelor cu arabii, patriarhia copta se unifica cu
cea din Alexandria pe vremea patriarhului Abuma. Coptii egipteni şi etiopieni au
fost mai putin atasati monofizitismului. Ei aveau chiar un cult al Maicii Domnului.
Monofizitii din Siria şi Mesopotamia se mai numesc şi Iacobiti, după numele
patriarhului Iacob Baradai, intemeietorul patriarhiei copte din Siria.
94
Biserica nestoriana, aparuta după sinodul III ecumenic, a avut centrul la
Ctesifon. Prin 662 ei işi mută resedinta la Bagdad, Biserica nestoriana avea în
componenta ei 25 de mitropolii fiecare avand cate 12 episcopii.
Maronitii – numele le vine de la călugărul Maron, s-au răspândit în Siria şi
Liban. Ei au fost cei care, combatandu-i pe monofiziti, au intrat în conflict şi cu
Biserica Ortodoxa şi astfel au imbratisat monotelismul.
Tomitii – sunt creştini din Malabar –india şi se numesc asa ca urmare a unei
traditii potrivit careia Sf. Apostol Toma ar fi propovadiut aici. În sec. VIII ei au luat
contact cu învăţătura nestoriana pe care au imbratisat-o, iar în sec. XVII-XVIII trec
la monofizitism.

Cursul nr.32

CULTURA TEOLOGICĂ ÎN BISERICA.


UNIVERSITATEA DIN BIZANT. TEOLOGI DE SEAMA.

Pe vremea Imperiului Roman, cel mai insemnat centru cultural a fost


Universitatea din Atena; când Constantinopolul a devenit capitala imperiului, mulţi
retori şi filosofi s-au stabilit al Constantinopol şi se pare ca au pus bazele unei scoli
după modelul atenian. Momentul de inceput al acestei scolii este socotit anul 425,
când împăratul Teodosie al II-lea a dat un decret prin care a hotărât ca limba de
predare în aceasta scoala să fie latina. Dar acest decret a intrat în conflict cu traditia
şi cultura Bizantului, deoarece majoritatea profesorilor erau vorbitori de limba
greaca. Datorita acestui fapt universitatea a fost lasata inumbra.
Impăratului Heraclie (610-641) i-a revenit meritul de a fi restaurat scoala de la
Constantinopol sub numele de Oikumenikon Didaskalion.
O inviorare a învăţămantului s-a realizat în secolul IX pe vremea împăratului
Mihail al III-lea (842-867) cand cezarul Bardar, asociat la tron, s-a ingrijit de
universitate alcatuind o programa analitica ce cuprindea cele sapte arte: retorica,
matematica, astrologie, teologie, filosofie, dialectica şi muzica.
Unul dintre profesori de aici a fost Fotie, care mai tarziu a ajuns patriarh.
Universitatea din Bizant a devenit centrul vietii intelectuale bizantine. La inceputul
secolului XI, în cadrul acestei universitati s-au deschis două facultati: dreptul şi
filosofia. Prima i-a fost incredintata lui Ioan Xifilinos, iar cea de-a două lui Mihail
Pselos. Între teologii mai cunoscuti ( între sec. VIII şi XI): Teodor Studitul – mare
aparator al Ortodoxiei în cea de a două perioada a iconoclasmului în sec. IX. El
provine dintr-o familie de buni creştini, ambii lui parinti s-au decis sa-si inchine
viaţa monahismului. Teodor face la fel si, ca urmare a lecturilor sale, a inceput o
opera de refacere a monahismului Răsăritean. El insista asupra saraciei călugăresti.
A fost implicat şi în scandalul generat de controversa mihiana şi a fost exilat la o
manastire din pustiul Nitric. El revine la Constantinopol şi se aseaza la manastirea
Studion. Ceea ce l-a facut cunoscut a fost atitudinea să inceea ce priveste icoanele,
fiind asemănat cu Ioan Damaschinul. Contributia lui prin cipala în apararea icoanelor
consta în modul în care a facut distinctie clara între venerarea icoanei şi venerarea
prototipului ei. El spunea ca venerarea icoanei este relativa, în timp ce venerarea
95
prototipului este una absoluta. Atunci când împăratul Leon al V-lea revine al tron, din
813 până în 820, Teodor a devenit un campion al iconodulilor. Moare în 826.
Fotie: s-a născut în 815 la Constantinopol dintr-o familie distinsă şi a dobandit
o educatie aleasa. În a doua jumatate al sec. IX-lea el a devenit forta centrala a vietii
intelectuale bizantine. A avut o pregatire temeinica şi stapanea notiuni de teologie,
gramatica, drept, etc. În jurul sau s-au adunat o serie de ucenici doritori sa-si
imbogateasca cunostintele creându-se o adevărată legenda privitoare la cultura lui.
Potrivit acesteia el şi-ar fi vandut sufletul unui rabin evreu în schimbul dobandirii
multitudinii de cunostinte. fiind un om învăţăt nu s-a limitat la activitatea academica
ci s-a dedicat şi scrisului lasand o mostenire literara. Dintre lucrari cea mai
importanta este: „Mirion Biblion” (biblioteca ) în care face rezumate şi comentarii la
peste 1000 de carti, multe azi pierdute. În casa lui a functionat un fel de cenaclu
literar. Prietenii lui spun ca a fost posesorul unei biblioteci selecte pe care a şi citit-o.
În timpul mai multor sedinte a acelui cenaclu, Fotie a fost rugat să faca prezentarea
cartilor necunoscute până atunci. Asa a parut lucrarea pomenita mai sus. O alta
lucrare este „Lexiconul” alcatuita ca urmare a explicarii unor termeni filosofici dar
şi din prezentarea unor termeni de gramatica. A alcatuit o colectie de canoane
bisericesti şi civile sub numele de: „Nomocanon”. O colectie de maxime şi scrisori
numita „Amfilohia”. Dintre lucrarile personale amintim operele dogmatice şi
polemice: „Mistagogia Sfântului Duh”, „Enciclica catre patriarhii Răsăriteni”, „O
sintagma”
Simeon Metafrastul - cel mai distins reprezentant al haghiografiei. Opera sa,
„Monologhion”, alcatuita la dorinta împăratului Constantin al VII-lea, prezinta vieti
de Sfinti.
Simeon Noul Teolog –in timpul polemicilor dintre Răsărit şi Apus din
secolele X – XI il remarcam pe acest Sfânt al Bisericii, care a parasit cariera civila şi
a devenit ucenic al lui Teodor Studitul. El s-a asezat în manastirea Sf. Mamas şi a
murit în 1022. Scrierile Sf. Simeon oglindesc viaţa omului crestin care prin
rugaciune şi contemplare reuşeşte să vada cu ochii sufletului lumina divina. Ca
urmare a accentului pus pe credinţa mistica ca o conditie indispensabila vietii
religioase, mai tarziu, în secolul XIV el este socotit un precursor al isihasmului.
Cele mai insemnate lucrari: „Capelele teologice şi practice” traduse în limba
romana de Dumitru Staniloae; „Despre marturisire”.
Mihail Psellos: s-a nascut în prima jumatate a secolului XI; devenind un
erudit dobandeste repede stima contempporanilor sai. Se călugăreste şi ajunge
profesor de filosofie la Universitatea din Bizant şi pune bazele unei facultati de
filosofie. Si-a dat seama ca viaţa linistita din manastire nu este pentru el, drept
urmare ajunge la Constantinopol şi se implica în viaţa academica. Moare în 1078.
Prietenul sau, Ioan Xilifinos, a pus bazele facultatii de drept. De remarcat este
ca Mihail Psellos a trait intr-o epoca de declin, marcata de numeroase schimbari de
tron şi impreuna cu prietenul sau s-au tinut în fruntea intelectualitatii sub 9 împărati.
Cea ami insemnata lucrare a fost o: Istoriografie în care se prezinta
evenimentele dintre anii 976 si 1077. Dintre lucrarile teologice: „Comentarii şi
explicari la Sfânta Scriptura”, „Comentariu la Psalmi”, „Despre Sfnta Treime”.

96
Contemporan cu cei doi a fost Ioan Mavropos – el a fost un bun predicator şi
a ajuns episcop. De la el ne-au ramas 13 cuvantari şi si mai multe scrisori.
De remarcat este faptul ca ne-au ramas scrieri şi predici alcatuite de împărati:
Leon al V-lea, Constantin al VII-lea, etc..

Cursul nr.33
Biserica de Apus în secolele VIII - XI
Creşterea puterii papale

Înca din secolul VI, în Apus s-a răspândit ideea ca Biserica Romei este
intemeiata de Sfântul Petru şi ca el, fiind cel mai mare dintre apostoli, şi urmasul sau
pe scaunul Romei, trebuie socotit cel mai mare dintre ierarhi. Occidentul între g
adera la aceasta idee şi papii au cautat sa-si impuna primatul. Papa Nicolae I (858 –
867 ) s-a socotit vicarul lui Hristos pe pamant; el este primul papa ce socoteste ca
scaunul i-a fost dat de Hristos. În consecinta papa era socotit unicul legiuitor,
judecator şi hotararilor lui trebuiau să se supuna ceilalti patriarhi şi mitropoliti (acest
lucru a fost afirmat foarte limpede intr-un sinod la Roma în 863). Înaintasii lui
Nicolae I s-au multumit doar cu jurisdictia între gului Apus; Nicolae a incercat să-şi
impună primatul şi în Răsărit. În favoarea ideii de primat papal, teologii apuseni au
incercat să confectioneze tot felul de documente. Cel mai însemnat a fost: ,,
Decretele lui Pseudo – Isidor ”. Compilatorul acestei colectii de canoane a fost
Isidor Mercrator, episcop de Servila (mort în 636). Prin aceste decrete se incerca de
fapt scoaterea episcopului de sub jurisdictia mitropolitului şi trecerea lui sub directa
ascultare a papei. Partea I a acestei colectii cuprinde decretele şi epistolele unor papi
în acest sens. În partea a II-a sunt prezentate hotărârile sinoadelor ecumenice de
pana atunci cu multe adaugiri ulterioare, iar partea a III-a prezinta decretele unor
papi pana la Grigorie Ill (731-741), dar şi unele decrete false. Locul unde au fost
alcatuite aceste decrete false a fost dieceza de Reims iar părţile ll şi III au fost
adaugate la decretul lui Isidor prin secolul IX.
Nicolae I face din aceasta colectie o carte de capatai dandu-i caracter
obligatoriu. Cele peste 10000 de citate din Sfânta Scriptura, Sfintii Parinti şi scrieri
ale unor episcopi au fostinasa fel compilate încât rezulta ca papa din totdeauna a
avut primatul. Uz de aceste decrete au facut şi urmasii lui Nicolae I.
În baza altor documente (,, Donatio Constantin i ” – un alt fals), s-a constituit
Republica Romanorum, punandu-se astfel bazele monarhiei papale ce s-a menţinut
pana în secolul XV când unii invăţăti (Nicolae Cusanus Ioan Torquenada) au
dovedit falsitatea acestui act.
Secolul obscur

Sub acest nume este cunoscuta o perioada de aproape 200 de ani, marcata de
amestecul nobililor romani în alegerea papilor si de un razboiintre nobili pe acest
fond. Candidatii la scaunul papal, chiar daca imbracau rasa călugăreasca, ramaneau
cu aceleasi obiceiuri de oameni razboinici şi cruzi. Este o perioadă de trista amintire
deoarece papii au fost simple jucarii în mainile nobililor.

97
“iniţiativa” au avut-o ducii de Toledo şi margrafii de Toscana care au ocupat
Roma, arestandu-l pe papa Ioan al VII Î-lea (872-882) şi a fost tinut pana cand a
promis ca le va implini dorintele. Moare otravit de o rudenie de-a sa.
Între 886-904 un numar de 9 papi au murit în chip misterios: Bonifaciu al VI-
lea a pontificat doar 6 zile. Papa Stefan al VI-lea (895-897) spre a face pe plac celor
ce l-au ales, indata după alegere a intentat un proces, în catedrala Sf. Petru din
Roma, papei Formosus, mort cu 3 luni inainte, acuzandu-l de magie. Cadavrul papei
a fost invesmantat şi asezat pe un tron din biserica unde au aparut avocatii acuzarii şi
ai apararii; i-au fost taiate degetele cu care binecuvanta, apoi trupul a fost aruncat
intr-un râu.
Populatia s-a razvratit, l-a prin s pe Stefan, l-a inchis şi l-au chinuit. Urmasii
sai: Stefan al VII-lea şi Teodor al II-lea s-au mentinut în scaun 20-30 de zile. Teodor
dispune ca oasele lui Formosus să fie ingropate iar toate hotararile revalidate. Ioan al
IX-lea (898-900) în cadrul mai multor sinoade a declarat nule hotararile judecatii
intentate lui Formosius si tot el dispune ca viitorul papa să fie ales de cardinali si
episcopi în prezenta senatului, iar actul de inscaunare să fie semnat de legatul
regelui; la scurt timp a fost inlaturat. Benedict al IV-lea (900-903) n-a reusit să faca
prea multe pentru Biserica desi a fost un om moral şi cinstit. Ca si el a fost Leon al
V-lea , dar la fel ca ceilalti doi, a pastorit foarte putin, fiind ucis de un preot,
Cristofor, chiar în luna inscaunarii. Cristofor (care s-a declarat papă) a fost ucis de
viitorul papa Sergiu al II-lea (904- 911), care era protejat de o familie din Bologna în
cadrul careia femeile au jucat un rol foarte mare. Dintre urmasii luiil amintim pe
Ioan al X-lea (914-928) care a fost inlaturat de Isidor de Uscia (ca papă-Leon Vl-
928). S-a procedat aşa pentru ca fiul nelegitim al Marusiei (sotia lui Isidor), Ioan al
XI-lea să ajungă în scaunul papal dar este ales Ştefan VIII (928-931). Marusia s-a
casatorit cu cumnatul ei Hugo şi visa să ajunga chiar imparateasa. Fiul ei legitim,
margraful Alberico, cucereste castelul unde se savarsea casatoria, il alunga pe mirele
Hugo si ii inchide pe mama să si pe fratele vitreg. Devine stapanul Romei şi până în
954 pe scaunul papal s-au perindat papii Leon Vll, Ştefan lX Marin ll şi Agapet ll.
Înainte de moartea să i-a fortat pe nobilii oraşului ca sa-l alega ca papa pe fiul său
Octavian care abia implinise 17 ani (Ioan al XII-lea -955-964). Până în 1046 pe
scaunul papal au mai ajuns alţi 21 de papi italieni.
Acestor situaţii scandaloase le-a pus capat împăratul german Henric al III-lea
(1039-1056) care i-a inlaturat pe fostii candidaţi italieni şi a numit un papă german,
pe Clement al II-lea (1046-1047). I-au urmat alti trei papi germani: Benedict IX,
Damasus ll şi Leon al IX-lea (+1054) . La câteva luni după moartea lui s-a produs
marea schismăintimp ce scaunul papal era vacant.

CULTURA TEOLOGICĂ ÎN APUS

În perioada imediat urmatoare sinoadelor ecumenice, domnia lui Carol cel


Mare (768-814), a fost cea mai insemnata din punct de vedere cultural. Pe vremea
lui s-au deschis primele scoli în Apus, s-au realizat contacte cu Biserica de Răsărit,
fie prin venetieni fie prin arabi. Răsăritul a exercitat o influenta benefica asupra
Apusului pana în insulele britanice, unde se observa nuante Răsăritene în pictura.
98
Centralizarea puterii Bisericii în mainile papei va uniformiza şi cultura Apusului.
Cea mai insemnata scoala a fost cea “Palatina”, pe vremea lui Pepin cel Scurt, tatal
lui Carol. Primii conducatori: Petru de Pissa şi Paul Diaconul. Aici erau instruiti fii
de nobili şi de regi. Apoiil amintim pe învăţătul Alquin(Alcin) care a fost format la
scoala episcopala din York (Anglia).
Mai putem aminti si scolile episcopale –foarte eficiente pe vremea lui Carol
cel Mare: Lyon, Metz, Orleans, etc., Apoi, scolile manastiresti în partile de Răsărit
ale Apusului unde diecezele erau mai rare. Între acestea amintim şcolile de pe langa
manastirea Sf. Martin din Tours unde a predat si Alquin, apoi, Lentz, Fulda, Utrech
etc. Între profesorii de marca: spaniolul Agobard de Lyon – un teolog de conceptie
liberala aproape rationala. Datorita unei scrieri politice, a fost înlăturat din scaunul
episcopal ca, mai târziu, să fie reabilitat. A mai scris şi tratate despre icoane dar s-a
indepartat de traditia Bisericii. Claudiu episcop de Turin în Spania tot cu orientare
liberala; a pornit o adevarata prigoana impotriva icoanelor pe care le scoate din
Biserica; a scris tratate impotriva lor şi ne-au ramas tratate la cartile Scripturii. A
fost socotit un precursor al protestantismului. Rabanus Maurus egumen al manastirii
Fulda şi episcop de Mainz, a scris lucrari de teologie în toate domeniile. Ratramnus
– de la manastirea Corbey de la care ne-au rămas mai multe lucrari în legatura cu
pururea fecioria Maicii Domnului şi a prezentei reale a lui Hristos în Euharistie.
Protestantii vor folosi aceasta lucarare deoarece lasa de inteles lipsa prezentei reale a
lui Hristos. A scris impotriva Bisericii de Răsărit. Pascaziu de la manastirea Sf.
Robert din Sochaux, a parasit viaţa manastireasca revenind după o vreme la Corbey
unde a devenit staret. De la el avem o lucrare: „De corpore et sangvini Domine”- a
fost atacat de Ratramnus şi de Maurus ( a afirmat ca Trupul Euharistic este identic
cu cel de pe Cruce). Ioan Erigena Scotus: originar din Irlanda, traduce din limba
greaca, din Dionisie Areopagitul şi Maxim Marturisitorul. Un tratat similar cu cel al
lui Pascaziu a scris şi Haimo episcop de Alberstatd.
Îi mai amintim pe Eneas Gerbert – primul papa francez (Silvestru ll-999-
1003), cardinalul Humbert vinovat de Schisma cea Mare, la Padova pe Lafranc şi pe
Petru Damiani.
Cursurile nr.34-35
MAREA SCHISMĂ

Ruptura dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus din 1054 a lăsat urme
adânci în istoria Bisericii, urme care se văd până în ziua de azi. Acest eveniment,
de la care au trecut aproape 1000 de ani, a marcat Biserica până azi. Evenimentul
a avut loc pe vremea papei Leon al–IX-lea (1048-1054), mort pe 30 iunie 1054; a
Patriarhului Ecumenic Mihail Cerularie(1043-1058) şi a împăratului bizantin
Constantin IX Monomahul (1042-1054). Aceştia 3 au marcat de fapt
evenimentele din 1054.
Ruptura dintre cele 2 Biserici nu a fost un eveniment ce nu a avut cauze pe
care să nu le regăsim în decursul istoriei. Răceala dintre cele 2 părţi ale lumii
creştine (de Răsărit şi Apus) poate fi urmărită pe 2 planuri, şi astfel istoricii au
stabilit că există 2 feluri de cauze ce au dus la ruptura majoră în cadrul Bisericii:

99
Cauze politice
Cauze religioase
A) Cauzele politice ale Schismei sunt mai puţin însemnate dar fiecare în parte a
contribuit într-un fel la Schisma din 1054.
Primul eveniment politic s-a petrecut în 286 când împăratul Diocleţian a
împărţit Imperiul în 2 părţi: partea de Apus cu capitala la Roma, condusă de
Maximiamus Herculius; şi partea de Răsărit cu capitala la Nicomidia, condusă de
Diocleţian. Prin aceasta partea de Apus care era tributară culturii şi civilizaţiei
latine a văzut o palmă dată acestei culturi, pentru că în partea de Răsărit
predomina cultura elenistică.
Cele 2 părţi ale Imperiului roman s-au reunificat pe timpul lui Constantin
cel Mare în 324 după înfrângerea lui Licinius. La moartea împăratului Constantin
în 337, Imperiul a fost împărţit din nou între fii săi: Constantin (337-340),
Constans (337-350), şi Constanţiu (337-361). Constans cucereşte partea fratelui
său Canstantin pe care îl omoară în 340; apoi el îşi pierde jumătatea să de Imperiu
în 350 când Constanţiu cucereşte Apusul. După moartea lui Constanţiu Imperiul
Roman timpuriu s-a împărţit pentru ultima oară, de data aceasta definitiv şi astfel
au existat împăraţi atât în Răsărit cât şi în Apus.
Pentru o scurtă perioadă de timp între 392-395 Răsăritul şi Apusul s-au
aflat sub o singură conducere cea a lui Teodosie cel Mare (379-395). La moartea
să imperiul a fost din nou împărţit între fii săi: Honoriu ia Apusul şi domneşte
până în 408, în timp ce Arcadiu ia Răsăritul şi domneşte până în 403.
După moartea lui Honoriu, Apusul trece printr-o perioadă de criză marcată
de luptele pentru tron şi datorită lipsei de unitate în 476 Imperiul Roman de Apus
este desfiinţat datorită cuceririlor longobarde. Conducătorul longobarzilor,
Odoacru, reuşeşte să-l înfrângă pe Romulus Augustus şi cucereşte Roma. Apoi în
acelaşi an sudul Italiei este cucerit de normanzi. în 568 longobarzii cuceresc
întreaga Italie şi pun bazele Imperiului Longobard. În 756 Pepin cel Scurt (741-
768) reuşeşte să cucerească Italia de la longobarzi şi-i dăruieşte papei Ştefan al II-
lea (752-757) exarhatul de Ravena ce se întindea peste Roma şi împrejurimi, şi
astfel se pun bazele “Republicii Romanorum” condusă de papă. Această
Republică a durat până în 1870 când a fost desfiinţată, iar mai târziu, în 1927, pe
acelaşi teritoriu (mai puţin orasul Roma) s-au pus bazele statului Vatican.
Un alt eveniment politic a fost încoronarea regelui franc Carol cel Mare
(768-814) în seara de Craciun a anului 800 de către papa Leon al III-lea (795-
816), ca împărat roman al Apusului. Acest lucru a fost interpretat de împăraţii
bizantini o desconsiderare a instituţiei imperiale bizantine, care se socotea
adevarata descendentă a dinastiei imperiale a adevăratului Imperiu Roman care
intre timp a devenit imperiul Bizantin.
Amintim apoi faptul că la începutul secolului 11, sudul Italiei, Sicilia şi
Creta au fost cucerite de italieni şi cu toate că în aceaste teritorii populaţia era
ortodoxă, mai ales în sudul Italiei, teritoriu care ţinea de Bizanţ de pe vremea lui
Heraclie (610-641), a fost obligată să accepte jurisdicţia Romei.

100
B)Cauzele religioase ale Schismei sunt cele mai importante. Intre comunităţile
din Răsărit şi Apus au apărut mici diferenţe atât în cult cât şi în învăţătură. Aceste
diferenţe s-au amplificat şi s-a ajuns astfel ca în anul 300 în urma sinodului de la
Iliberis să se impună celibatul tuturor clericilor, în timp ce în Răsărit diaconii şi
preoţii puteau să se căsătorească, chiar şi episcopii. Acest lucru a dus la dispute şi
acuzaţii reciproce.
In secolele IV-V au început să apară disputele între Răsărit şi Apus cu
privire la întâietatea în scaun a vreunuia dintre Patriarhi. Roma socotindu-l pe
Sfântul Apostol Petru drept liderul Colegiului Apostolic şi aşezându-l în Dipticele
romane drept întâiul episcop al Romei, a tras concluzia ca şi urmaşii Sf. Apostol
Petru pe scaunul Romei trebuie să fie socotiţi liderii celorlalţi Patriarhi şi episcopi.
Motivaţia acestei noi dogme cunoscută şi sub numele de “Primatul Papal” a
apărut pe fondul disputelor doctrinare din Răsărit, când 2 dintre Patriarhii de
Constantinopol: Macedonie şi apoi Nestorie s-au dovedit a fi eretici. Răsăritul nu
a acceptat această pretenţie a papilor afirmând egalitatea tuturor celor cinci
Patriarhii în următoarea ordine: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim. Roma este prima recunoscându-i-se cel mult un primat de onoare. La
pretenţiile papalităţii, Constantinopolul răspunde prin patriarhul Ioan Postitorul
(582-595), care în anul 588 s-a proclamat Patriarh Ecumenic. Drept răspuns papa
Grigorie cel Mare se auto declară “servus servorum dei”.
O altă diferenţă între Răsărit şi Apus o consemnăm tot pe vremea papei
Grigorie cel Mare (+604), care renunţă definitiv la liturghiile Sf. Ioan Gură de
Aur şi a Sf. Vasile, generalizând în Apus Missa (liturghia romană).
Alte diferenţe între Răsărit şi Apus au apărut sub forma unor practici în
Apus cum ar fi: postul de sâmbăta şi lunea, pe lângă zilele de miercuri şi vineri;
folosirea azmei în locul pâinii dospite – lucru ce s-a generalizat în Apus prin
secolele 8-9; pictarea Mântuitorului în chip de miel, etc. Toate aceste inovaţii au
fost condamnate în Răsărit de către Sinodul II Trulan (691-692).
Din punct de vedere teologic cea mai însemnată erezie din Apus este
adaosul Filioque (acest adaos la Simbolul de Credinţă a apărut în secolul 5).
Monofiziţii din Imperiul Bizantin, după Sinodul al IV-lea ecumenic, datorită
persecuţiilor iniţiate împotriva lor s-au refugiat în Spania. Aici au reuşit să-i
câştige la credinţa creştină pe vizigoţi. Biserica Romei a încercat să-i treacă pe
aceşti monofiziţi din Spania sub jurisdicţia ei. Monofiziţii sau creştinii din Spania
au acceptat acest lucru cu condiţia ca Roma să recunoască că Duhul Sfint purcede
şi de la Fiul = Filioque. Acest adaos nu s-a generalizat în Apus cu toate că în 589
a avut loc un sinod la Toledo în Spania care a acceptat adaosul. În 809 pe vremea
papei Leon al III-lea a avut loc un alt sinod în localitatea Aachen unde din nou s-a
discutat problema Filioque. Acest sinod a fost convocat datorită scandalului
generat de nişte călugări de la Ierusalim care ajunşi la Roma au fost obligaţi să
rostească Crezul cu acest adaos. Ei se plâng papei Leon şi astfel s-a ajuns la
convocarea sinodului. Aici, cei prezenţi au votat favorabil pentru acceptarea
adaosului în Crez. Papa nu a acceptat acest lucru şi a dispus ca Simbolul de
credinţă să fie gravat pe două plăci în limbile latină şi greacă fără adaosul
Filioque. La sfârşitul textului papa a dispus să fie scrisă fraza: “Aceasta am scris-o
101
eu Leon, din dragoste şi consideraţie pentru credinţa drept măritoare.” (Haec Leon
possui amore et cantella ortodoxae fidei.)
Adaosul Filioque s-a generalizat în întreg Apusul pe vremea papei Benedict
al VII Î-lea (1012-1024), în anul 1014 la cererea expresă a împăratului german
Henric al II-lea cu ocazia încoronării sale.
O altă moştenire grea pentru Răsărit a fost criza iconoclastă. Hotărârile
Sinodului 7 ecumenic au fost traduse greşit în latină, fapt pentru care regele Carol
cel Mare al francilor cu acceptul papei Leon al III-lea a scris împotriva Sinodului
7 cunoscutele “Libri Carolini”. Aceast lucru a dus la răcirea relaţiilor dintre
Răsărit şi Apus pentru că hotărârile Sinodului 7 nu au fost acceptate în Apus, ba
mai mult icoanele au fost scoase din Biserică şi înlocuite cu statui.

Mulţi istorici socotesc disputa sau cearta dintre Fotie (858-867 si 877-886)
şi papa Nicolae I (858-867) drept prima fază a Schismei. Disputa dintre cei doi a
început astfel: după moartea lui Metodiu, pe vreme împărătesei Teodora, prin anul
852 a fost ales Ignatie ca Patriarh. Impărăteasa, pentru că fiul ei Mihail al III-lea,
moştenitorul tronului era minor, conducea singură destinele Imperiului Bizantin.
Ea îl asociază la tron pe fratele ei cezarul Bardas. Acesta era un om corupt şi
imoral şi intră în conflict cu patriarhul Ignatie, care de Paştile anului 858 refuză
să-l împărtăşească. Familia imperială era obligată să se împărtăşească în public şi
intra în altar cu preotul. Drept urmare Bardas îi inscenează lui Ignatie un proces,
acuzându-l de înaltă trădare, dispune să fie arestat şi dus pe o insulă de lângă
Constantinopol. Ignatie este forţat să-şi semneze demisia. în locul lui a fost ales
Fotie care până la alegerea ca Patriarh a fost profesor la Universitatea din Bizanţ
şi apoi bibliotecar la Curtea Imperială. El era un om cult dar şi ferm în acelaşi
timp. După alegerea şi hirotonirea sa, Fotie trimite scrisori de înştiinţare către
Patriarhi şi de la toţi primeşte scrisori de răspuns prin care i se urează o pastoraţie
îndelungată. Papa Nicolae I în 861 face acelaşi lucru. Între timp Ignatie este lăsat
să fugă din Bizanţ şi ajunge la Roma, unde se plânge papei Nicolae de felul în
care a fost scos din scaun. În 863 papa Nicolae trimite o scrisoare la
Constantinopol aratând că nu îl recunoaşte pe Fotie ca Patriarh canonic ci pe
Ignatie. Papa Nicolae I este ilustrarea cea mai evidentă a Primatului papal,
amestecându-se în treburile altei Biserici.
În 864, ca urmare a misiunii fraţilor Chiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor,
bulgarii au cerut prin regele lor Boris încreştinarea oficială. La scurt timp însă,
Boris îi cere patriarhului Fotie lămuriri cu privire la câteva dogme ale Bisericii.
Fotie îi răspunde în termeni foarte elevaţi şi Boris nu întelege nimic din răspunsul
lui. Temându-se ca nu cumva prin intermediul Bisericii să piardă independenţa
statului bulgar (care de curând fusese recunoscută în Bizanţ), Boris se adresează
cu aceleaşi întrebări papei Nicolae, care pe lângă faptul că îi răspunde simplu îi
trimite şi misionari (preoţi şi episcopi) în Bulgaria. Aceştia, cu acceptul lui Boris,
îi alungă pe reprezentanţii Constantinopolului din Bulgaria. Acestei acţiuni Fotie
îi răspunde printr-o Enciclică către toţi Patriarhii, în care arată că papa şi-a trimis
delegaţii în Bulgaria, care au intrat acolo “ca lupii în turma de miei”. în aceeaşi
scrisoare Fotie denunţă toate erorile de doctrină şi practicile din cultul Apusean,
102
arătând că sunt inovaţii. În primăvara anului 867 trimite această scrisoare către
toţi Patriarhii. La scurt timp însă Fotie este scos din scaun, pentru că de Paştile
anului 867 a refuzat să-l împărtăşească pe uzurpatorul Vasile I Macedoneanul.
Acesta era şeful grajdurilor Curţii Imperiale. Fotie este înlocuit şi readus în scaun
Ignatie (867-877). Ignatie dorind să fie reabilitat ca adevărat Pariarh, a convocat
un sinod în 868, căruia ar fi vrut să-i dea caracter ecumenic şi chiar a fost numit
Sinodul 8 ecumenic. La moartea lui Ignatie, Fotie, în 877 ajunge din nou în scaun.
Şi el doreşte să fie reabilitat şi convoacă un alt sinod la Constantinopol în 878,
care anulând hotărârile sinodului de pe vremea lui Ignatie, a fost proclamat ca al
“VII Î-lea Sinod Ecumenic” Până la urmă niciunul dintre aceste sinoade nu a fost
recunoscut ca “ecumenic”.
în 886, Fotie se retrage de bună voie din scaun, mai ales că intrase în
conflict cu noul împărat Leon al V-lea Filozoful căruia i-a fost profesor în
tinereţe. Fotie moare în 893.
Urmaşii papei Nicolae I, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VII Î-lea
(872-882) au continuat să privească cu ură spre Constantinopol. După moartea
acestora disputa a încetat pentru că au încetat şi acuzaţiile reciproce.

Schisma propriu-zisă
În dorinţa de a împăca Bizanţul, supărat pe trecerea ortodocşilor din Sudul
Italiei cu de-a sila sub jurisdicţia Romei, papa Leon al IX-lea (1048-1054) a ţinut
două sinoade în Apus: la Siponto în 1050 şi 1053, încercând să facă această
trecere cât mai amiabilă.
La vremea respectivă pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol s-a aflat
patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), iar pe tronul imperial, împăratul
Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054).
Datorită atitudinii Romei, Bizanţul era în fierbere şi au fost scoase din
arhive lucrările anti-latine apărute anterior. Stareţul Mănăstirii Studion (Nichita
Pectoratul) a alcătuit mai multe lucrări, pornind de la lucrările patriarhului Fotie.
Simtând că relaţiile se încordează papa Leon al IX-lea îl trimite la Constantinopol
pe Cardinalul Humbert de Silva Candida, în fruntea unei delegaţii (între care îi
mai amintim pe cancelarul Fridrich şi pe episcopul Petru de Amalfi) ce avea
misiunea de a discuta problema ţinerii unui sinod în care să se clarifice situaţia
ortodocşilor din Sudul Italiei. Humbert a fost primit cu răceală, dar de dragul
liniştii în Biserică, patriarhul Mihail îi cere lui Nichita să nu atace Biserica şi
erorile Apusului. Papa Leon moare în 30 iunie 1054. Humbert cu de la sine putere
alcătuieşte în secret un “Libel” de excomunicare la adresa Patriarhului, a clericilor
şi a credincioşilor Răsăriteni. Cu acest document scris în latină, în ziua de
sâmbătă 16 iulie 1054 se furişează în Catedrala Sf. Sofia, îl aşează pe Sf. Masă şi
apoi din uşa Bisericii, după ce şi-a scuturat praful de pe încălţăminte a strigat:
“Dumnezeu să vadă şi să judece”, apoi cu o corabie a dispărut din Constantinopol.
Până când actul a fost tradus în greacă şi prezentat Patriarhului, Humbert a
ajuns departe. Patriarhul în 17 iulie 1054 a convocat adunarea tuturor clericilor şi
103
credincioşilor din Constantinopol pentru 24 iulie prilej cu care a citit actul lui
Humbert şi a răspuns printr-un act asemănător la adresa Bisericii de Apus. Şi
astfel prin cele două acte din 1054 s-a consumat oficial ruptura dintre Biserica de
Răsărit şi cea de Apus. Actele în sine consemnează o stare de fapt existentă.
În 1965, patriarhul Atenagoras I (1949-1972) şi papa Paul al VI-lea (1963-
1977), pe 7 decembrie au ridicat reciproc anatemele aruncate în 1054. Cu aceasta
Schisma cea Mare nu s-a rezolvat, ba mai mult în tot acest răstimp ea s-a adâncit
şi mai tare.

Cursurile nr.35-37
Papalitatea în secolele XI-XIII.
Epoca Feudală.

Feudalismul iniţiat pe vremea lui Carol cel Mare al francilor şi-a găsit
expresia deplină atunci când, în baza concepţiei feudale s-a pus problema cine
este mai mare între feudali papa sau împăratul.
În 963 Otto(n) I s-a încoronat singur fără să fi primit coroana de la papa
Ioan al XII-lea (955-963) dovedind prin aceasta că este mai mare decât papa.
Pentru că în timpul Schismei se susţinea primatul papal, la scurtă vreme prin
1075, printr-un autor anonim papa Grigorie al VII-lea a lansat lucrarea “Dictatus
Papae” prin care se afirma că papa stapânind din voia lui Dumnezeu este primul
feudal al lumii.
În secolele X-XI în Franta a avut loc o mişcare reformatoare ce a pornit de
la mănăstirea Cluny din apropierea Lyonului. Această mănăstire a fost întemeiată
în anul 910 de către ducele William cel Pios şi curând aici s-a întemeiat un ordin
călugăresc. Elementul principal al luptei de la Cluny a fost combaterea simoniei
(cumpărarea lucrurilor sfinte pe bani) şi a “nicolaismului” (mişcare care cerea
hirotonirea numai pentru clericii vrednici). Astfel în secolul XI Biserica de Apus
s-a confruntat cu o problemă destul de delicată cunoscută în istorie sub numele de
Cearta pentru investitură.
Pe la sfirşitul secolului XI orice numire de funcţii bisericeşti era socotită ca
fiind simonie. Papa o considera o uzurpare a propriilor sale prerogative, dar nici
situaţia de la Roma nu era prea roză, ajungându-se la un scandal intolerabil. Prin
1044 la Roma îşi disputau scaunul doi papi: Benedict al IX-lea (1033-1045-ales
papă când abea a împlinit 15 ani !) şi Silvestru al III-lea. Primul s-a căsătorit şi şi-
a vândut dreptul de papă lui Ioan Graţian care devine papa sub numele de
Grigorie al VI-lea (1045-1046). Impăratul german Henric al III-lea în 1046 a
dispus ca aceşti doi papi să fie alungaţi şi în locul lor a fost ales Clement al II-lea
(1046-1047). Acesta a păstorit doar câteva luni în locul lui fiind ales Bruno
episcop de Tula, care era vărul împăratului şi care primeşte numele de Leon al IX-
lea. Acesta moare în iunie 1054. El a numit în postul de cardinali oameni cu un
zel deosebit şi în corpul reprezentativ al cardinalilor el a propus numirea a trei
persoane: pe Humbert – călugar la mănăstirea Lorena; pe Hugo cel Alb şi pe
Hildebrand – (viitorul Grigorie al VII-lea) acesta fiind socotit cel mai remarcabil
papă din istoria Bisericii de Apus. În 1049 Leon al IX-lea a condamnat simonia şi
104
căsătoria preoţilor, dar curând s-a amestecat şi în problemele grecilor din Sicilia
care erau supuşi Constantinopolului. Prin 1053 Leon al IX-lea a intrat în conflict
cu normanzii din Sudul Italiei şi pe 30 iunie 1054 aceştia l-au omorât. Delegaţia
de la Constantinopol condusă de Humbert nu a ştiut de acest lucru, de aceea vina
pentru Schisma cea Mare o poartă numai Humbert. După Schisma cea Mare a
urmat o perioadă în care s-au perindat mai mulţi papiintre care îi amintim pe
Stefan al IX-lea (1057-1058), Nicolae al II-lea (1058-1061) şi papa Grigorie al
VII-lea (1073-1085). Pe vremea acestui papă s-a iscat cunoscuta ceartă pentru
investitură. La vremea respectivă era în uz ca împăratul nou ales să numească
episcopi în împărăţia sa, aceştia trebuind să fie doar confirmaţi de papalitate.
Împăratul german Henric al III-lea nu a putut fi acuzat de simonie ba mai
mult el i-a reconfirmat în scaun pe toţi episcopii existenţi la alegerea sa.
Pe vremea lui Henric al IV-lea care a numit o serie întreagă de ierarhi fără
să ceară confirmarea papei a izbucnit scandalul. Henric al IV-lea a ajuns la tron în
1056 şi a domnit până în 1106 cu o întrerupere de doi ani.
Papa Grigorie al VII-lea supărat pe atitudinea împăratului în 1075 a
decretat ca toţi preoţii investiţi în vreo demnitate bisericească de către un laic să
fie depuşi, iar laicul respectiv să fie excomunicat. Drept răspuns acestui decret
Henric mai numeşte încă trei episcopi în Germania. Papa hotărăşte să îi
excomunice pe aceşti trei episcopi şi pe împăratul care i-a numit. Episcopul
german face jocul împăratului şi-l excomunică pe papă. Moartea subită a câtorva
demnitari de la Curtea Imperială a fost interpretată de popor ca o pedeapsă divină
şi rând pe rând episcopii germaniişi cer iertare. Henric al IV-lea intră în conflict
cu cumantul său Rudolf de Suabia şi simţind că este în pericol de a-şi pierde
tronul încearcă să-şi ceară iertare de la papă. Papa îi propune o întâlnire în
Ausburg în 1077 şi se stabileşte într-un castel din Canossa. Henric a fost obligat
să vină zilnic la poarta spre a-l întâlni pe papă care a cerut să fie îmbrăcat în sac şi
cenuşă. După trei zile papa l-a primit şi l-a iertat.
Această acţiune a rămas în istorie ca cea mai profundă umilinţă a
împăraţilor în faţa Bisericii. Acţiunea papei a generat nemulţumiri în rândul
nobilimii care îl alege pe Rudolf ca împărat. La îndemnul acestuia papa îl
excomunică a doua oara pe Henric în 1078. Henric revine cu o armată şiil învinge
pe Rudolf în 1080 şi se reinstalează pe tron. Primul lui gând a fost să I se
plătească poliţa papei. Trece Alpii şi după trei ani de asediu cucereşte Roma. Papa
reuşeşte să scape şi fuge la normanzii din sudul Italiei cărora le promite sume
imense de bani. Aceştia reuşesc să-l alunge pe Henric din Roma dar s-au dedat la
jafuri în Roma şi drept urmare în 1083 când normanzii s-au retras din Roma papa
Grigorie a trebuit să plece odată cu ei. Papa moare în 1086.
Cearta pentru investitură a continuat şi pe timpul lui Victor al III-lea şi
Urban al II-lea (1088-1099), dar şi pe vremea papei Pascal al II-lea (1099-1118),
dar cu o mai mică intensitate. Urmaşul lui Henric al IV-lea a fost fiul său Henric
al V-lea (1106-1125), care după ce l-a obligat pe papa Pascal la câteva
compromisuri, încheind o convenţie în localitatea Sutri în 1111, a promis ca pe
viitor alegerile de episcopi să fie libere şi fără simonie. O seamă de ierarhi au

105
socotit ambiguă declaraţia şiil obligă pe papă să îl excomunice pe împărat în
1112.
Cearta pentru investitură s-a încheiat formal pe vremea lui Calist al II-lea
(1119-1124) prin semnarea Concirdatului de la Worms, prin care Henric al V-lea
garanta alegeri de episcopi libere şi fără simonie. Pentru ca hotărârile de la
Worms să aibe putere cât mai mare papa convoacă un sinod la Roma, pe care
Biserica Romano-Catolică îl socoteşte al IX-lea ecumenic, pentru ca hotărârile să
fie ratificate şi de biserică.
Pe timpul lui Friederich I Barbarossa (1152-1190) s-a reluat această ceartă
dar şi el a fost nevoit să facă serviciul de valet în faţa papilor Adrian al IV-lea
(1154-1159) şi Alexandru al III-lea (1159-1181). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
Friederich al II-lea urmaşul lui Friederich I. Deşi papalitatea a câstigat această
luptă pe plan intern, pe plan bisericesc a pierdut foarte mult pentru că moralitatea
a decăzut şi încrederea poporului în clerici a scăzut simţitor.

Captivitatea babilonică a papilor.


Schisma papală.
Secolul XIV a fost marcat de un nou scandal în Biserica Apusului. După
moartea papei Benedict al XI-lea în 1304 ca papă a fost ales un cardinal francez
Clement al V-lea (1304-1314) primul papă francez. Spre deziluzia tuturor în loc
să se îndrepte spre Italia s-a hotărât să se înscăuneze la Lyon. Cu acest prilej l-a
invitat aici pe regele Franţei Filip al IV-lea cel Frumos şi pe regele Angliei. După
festivităţi el uită să plece la Roma şiişi stabileşte reşedinţa la Bordeaux, apoi la
Poitiers, apoi din 1309 la Avignon. Din 1309 pâna în 1378 reşedinţa papală s-a
aflat la Avignon. Istoricii apuseni compară această perioadă cu perioada în care
evreii s-au aflat în robia babilonică.
Clement al V-lea a fost un om corupt şi a reuşit să risipească fondurile
Cruciadelor în buzunarele rudeniilor sale. Pentru a-şi consolida poziţia mai
numeşte încă zece cardinali dintre care nouă erau francezi. Tot el reuşeşte să
desfiinţeze ordinul călugăresc al templierilor pentru a-i face pe plac regelui Filip,
iar pe conducătorul acestora Jaques de Molary îl arde pe rug (mai târziu din
rândul templierilor s-a format Adunarea Cavalerilor de la Malta rezultând mai
apoi francmasoneria).
După moartea lui Clement al V-lea vreme de doi ani Scaunul Papal a rămas
vacant. Din cei 23 de cardinali care alcătuiau Consistoriul electoral adunat la
Lyon 8 erau italieni, 1 spaniol şi restul francezi. Aceşti 8 doreau să fie ales un
papă italian care să se întoarcă la Roma. Pâna la urmă biruie majoritatea franceză
care pe 7 august 1316 îl aleg ca papă pe Ioan al XII-lea tot un francez, care
păstoreşte până în 1334. Acest papă intră în conflict cu regele Ludovic Bavarezul
urmaşul lui Filip al IV-lea al Franţei şi Ludovic îl declară pe Ioan al XII-lea depus
alegându-l în 1318 ca papă pe Nicolae al V-lea. Prin această dublă alegere
papalitatea a căzut în disgraţia poporului, ba chiar şi Ludovic cade şi după doi ani
este obligat să-l alunge pe Nicolae al V-lea care părăseşte Franţa şi se instalează la
Roma jucând rolul unui papă fără biserică până în 1330.

106
Ioan al XII-lea revine la Avignon, iar după moartea să este ales ca papă
Benedict al XII-lea (1334-1342). Acesta a fost un om lipsit de tact politic şi
adânceşte conflictul cu regele Ludovic. Nici urmaşul său Clement al VI-lea
(1342-1352) nu s-a lasat mai prejos, iubitor al fastului şi luxului, a fost un rob
supus regelui Franţei. El a înăsprit legile fiscale papale şi astfel ura poporului a
crescut foarte mult.
La moartea lui Clement al VI-lea a fost ales Inocenţiu al VI-lea (1352-
1362). Acesta a fost un om curat din punct de vedere moral şi a încercat să repare
ce au stricat înaintaşii săi. Ar fi vrut să organizeze o Cruciadă împotriva turcilor,
şi a încercat să înlăture abuzurile de la curtea papală şi a visat la unirea celor două
Biserici. Moare fără a realiza ceva.
În locul său a fost ales Urban al V-lea (1362-1370). Acesta convins de
împaratul german a acceptat să se mute la Roma. Aici a fost primit ca un străin
mai ales că Roma a decăzut din punct de vedere moral, iar în 1370 se întaorce la
Avignon unde moare.
Cardinalii francezi majoritari aleg un nou papă francez pe Grigorie al XI-
lea (1370-1378). Acesta că să pună capăt situaţiei jenante hotărăşte în 1377 să se
mute la Roma dar moare înainte de a pune în practică acest lucru. El a fost ultimul
papă francez care a purtat tiara papală. Odată cu urmaşul său Biserica a trecut
printr-o nouă perioadă de criză pentru că vreme de 40 de ani în Apus au existat
concomitent doi şi chiar trei papi în viaţă. Aceată perioadă este numită Schisma
Papală.
Din cei 23 de cardinali numiţi drept Colegiu electoral 16 se aflau la Roma,
6 la Avignon şi unul la Toscana. Francezii hotărăsc să aleagă un papă francez dar
sub presiunea poporului care a ajuns să se manifeste pe străzi a fost ales ca papă
un italian: Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta a fost recunoscut şi de cei 6 de la
Avignon.
Pentru că Urban a încercat să înlăture din obiceiurile rele de la Avignon a
intrat în dizgraţia cardinalilor francezi de la Roma, care pleacă la Avignon şiişi
aleg papă pe Clement al VII-lea (1378-1394) şi astfel au existat doi papi.
La Roma Urban a fost un conducător foarte crud, de aici moartea lui la 2
noiembrie 1389 a fost un prilej de bucurie. în locul lui a fost ales Bonifaciu al IX-
lea (1389-1404), un om cumpătat din punct de vedere moral dar iubitor de bani
(arghilofil).
La Avignon după moartea lui Clement cardinalii îl aleg pe Benedict al XII
Î-lea (1394-1424), un om şiret şi vanitos. După moartea lui Bonifaciu la Roma a
fost ales Inocenţiu al VII-lea care a căutat să pună capăt acestei Schisme Papale
dar după doi ani moare. Atunci cardinalii de la Roma s-au înţeles să nu mai facă
alegere de nou papă şi să îl accepte pe Benedict. Sub presiunea poporuluiil aleg pe
Grigorie al XII-lea (1406-1415). Ca să pună capăt Schismei Papale Grigorie îi
propune lui Benedict să demisioneze amândoi şi în acest scop s-au purtat tratative
dar fără nici un rezultat. Atunci cardinalii hotărăsc ca această problemă să fie
discutată într-un sinod general al Bisericii din Apus şi astfel în 1409 la Pisa şi-a
deschis lucrările sinodul general.

107
SinodaliIII declară depuşi pe aceşti doi papi şiil aleg pe Alexandru al V-lea.
Acesta moare după un an şi în locul lui este ales Ioan al XXII Î-lea. Prin această a
treia numire haosul din Biserica Apuseană a fost şi mai mare. Salvarea Bisericii
Apusene a venit din partea regelui Sigismund al Germaniei care a propus
convocarea unui nou sinod la Constanţa în Elveţia în 1414-1418. Sinodalii
hotărăsc să-i oblige pe aceşti trei papi Grigorie, Benedict şi Ioan să îşi depună
demisia. Ioan al XXII Î-lea a fost obligat să semneze actul de demisie după ce i s-
a aplicat un “tratament” în închisoare. Grigorie a semnat fără comentarii. Benedict
a refuzat şi în această situaţie sinodalii l-au declarat depus şi împăratul îl obligă să
se retragă în Peniscola de unde a continuat să joace rolul unui papă fără biserică.
In această situaţie sinodalii îl aleg în 1417 ca papă unic pe Martin al V-lea
care păstoreşte până în 1430. Prin această alegere s-a pus capăt Schismei Papale.
Tot în această perioadă în sânul Bisericii de Apus a circulat o teorie
reformatoare cunoscută sub numele de Teoria Conciliaristă prin care se
propunea ca papa să fie supus hotărârii sinodului. în Apus aceste două sinoade
sunt cunoscute şi sub numele de Sinoadele Conciliariste.

108
Cursul nr.38
Sinoadele Conciliariste în Apus
Pissa 1409-1410 Constantza 1414-1418 Basel 1430-1449

SIODUL DE LA PISSA
Situaţia în Biserica Apuseană la începutul secolului XV a fost foarte
încordată. Abuzurile papalităţii în loc să scadă s-au înmulţit. Aceste abuzuri au
nemulţumit o mare parte din Biserică şi cardinalii au hotărât să pună capăt acestei
situaţii pe cât de imorală pe atât de nefolositoare Bisericii. Arghilofia şi dorinţa de
înavuţire a papilor a făcut ca nemulţumirea să se transforme într-o mişcare, treptat
făcându-şi apariţia teoria conciliaristă. A început să capete aspectul uneiinvăţături
bisericeşti şi s-a hotărât să fie discutată într-un sinod general.
Papii nu au fost de acord cu această nouă teorie. Sub presiunea cardinalilor
s-a încercat realizarea unei reforme interne în Biserică. Inceputul acestei reforme
s-a făcut prin sinodul de la Pissa. Deşi punctul forte al acestui sinod a fost
rezolvarea Schismei Papale prin alegerea lui Alexandru al V-lea şi apoi a lui Ioan
al XXII Î-lea, haosul din Biserică s-a mărit. Papa Ioan s-a arătat dispus pentru
realizarea unei reforme dar a arătat că acest lucru trebuie bine pregătit şi a dispus
ca problema să fie discutată într-un sinod peste patru ani, răstimp în care
cardinalii trebuiau să pregătească coordonatele reformei.
Sinodul de la Constantza
Prin sinodul de la Constantza din 1414 s-a pus capăt Schismei Papale prin
alegerea lui Martin al V-lea. Momentul era propice pentru începerea reformei.
Acest papă însă, imediat după alegere a semnat trei Concordate prin care a făcut
câteva concesii celor cinci naţiuni catolice: Franţa, Germania, Italia, Anglia şi
Spania, reuşind astfel să amâne pentru moment dorinţa de reformă şi a stabilit că
reforma ar trebui să se discute într-un sinod la Pavia în 1423. Si astfel papa, pe 22
aprilie 1418, declară închise lucrările de la Constantza.
Tot în acest sinod au avut loc două evenimente mai însemnate: primul a
fost condamnarea şi arderea pe rug a prereformatorului Jan Hus din Praga pentru
ideile sale mult prea liberale. Al doilea eveniment a avut loc în 1418 când o
delegaţie ortodoxă condusă de mitropolitul Grigorie Ţamblac al Kievului a ajuns
cu o delegaţie la Constantza spre a propune unirea celor două Biserici. Apusenii
refuză motivând că delegaţia ortodoxă a ajuns prea târziu la Constantza. Aici papa
a acceptat că sinodul este superior papei.

Sinodul de la Basel
Acestui sinod i-a revenit misiunea de a continua lucrările începute şi
neterminate de primele două sinoade. Papa Martin al V-lea a trebuit să deschidă
sinodul de la Pavia în 1423 dar din cauza unei epidemii de ciumă sinodul este
mutat la Siena, iar apoi la Basel în Elveţia în 1424. Pâna în 1430 papa Martin
reuşeşte să distragă atenţia sinodalilor şi nu declară deschiderea sinodului de la
Basel. în 1430 deschide oficial sinodul ce îşi propunea reforma dar la scurt timp
moare.

109
In locul lui este ales papă Eugeniu al IV-lea (1431-1447). Acesta pentru a
întârzia reforma aduce în prin plan problema unirii celor două Biserici. Initiativa
acestei uniri a venit din partea lui Ioan al VII Î-lea Paleologul care a trimis o
delegaţie la Basel pentru a propune unirea. Eugeniu al IV-lea a văzut în acest
lucru o ocazie de a scăpa de sub presiunea sinodalilor. Spre a nu fi silit să aprobe
oficial hotărârile sinodului de la Constanţa, că sinodul este superior papei, el
hotărăşte mutarea sinodului la Bolognia. Sinodalii îl constrâng şi în 1434 papa
recunoaşte superioritatea sinodului, dar cum tratativele cu grecii erau în toi în
1437 declară închise lucrările sinodului de la Basel şi cu un grup mic de ierarhi şi
cardinali pleacă la Ferarra unde i-a invitat pe ortodocşi să discute problema unirii.
Sinodalii văd în atitudinea papei un refuz de a ratifica hotărârile sinodului, şi cei
rămaşi la Basel îşi aleg papă propriu în 1439 pe Felix al V-lea (1439-1449).
Acesta a fost ultimul anti-papă din istorie.
La Ferarra au început discuţiile cu grecii şi cum nu s-a ajuns la nici un
rezultat papa mută sinodul la Florenţa unde pe 6 iulie 1439 smulge semnăturile a
22 de ierarhi ortodocşi pe un act de unire reuşind să realizeze chiar şi numai pe
hârtie unirea celor două Biserici. Prin aceasta papa Eugeniu a ieşit deasupra
sinodului.
Sinodalii au continuat la Basel discuţiile până în 1449 când populaţia
oraşului sătulă de atâtea discuţii i-a alungat. Teoria conciliaristă s-a destrămat pe
vremea papei Leon al X-lea (1513-1521) atunci când papa s-a declarat autoritate
supremă în Biserică deasupra sinodului şi chiar deasupra sinoadelor ecumenice. în
1517 pe vremea lui Leon al X-lea s-a produs o nouă Schismă atunci când a apărut
Biserica Reformată.

Cursurile nr.39-40
Situaţia politico-religioasă în Răsărit
în perioada imediat următoare Schismei

Aşezarea unor popoare noi pe teritoriul Imperiului Bizantin cum ar fi cea a


turcilor seleucizi după 1071 a provocat mari pierderi atât Patriarhiilor ortodoxe
cât şi celor eterodoxe.
La începutul secolului XII Patriarhia de Constantinopol avea jurisdicţie
peste Asia Mică, Grecia, Serbia, România, Halici, Rusia şi Tracia. La vremea
respectivă de Patriarhia de Constantinopol ţineau peste 660 de episcopii. Serbia şi
Bulgaria reuşesc în secolul XIII să-şi dobândească recunoaşterea autocefaliei:
Serbia în 1219, iar Bulgaria în 1234.
Intre anii 1204 şi 1261 Constantinopolul a fost ocupat de Apuseni,
punându-se aici bazele unui Imperiu latin de Răsărit, răstimp în care populaţia
ortodoxă a avut mult de suferit. în 1261 Imperiul Bizantin a fost restaurat şi
stăpânirea latină în această parte s-a diminuat. Chiar dacă Imperiul a fost restaurat
neîncrederea faţă de Apuseni nu a putut fiinlăturată. Această răcire a relaţiilor
dintre Constantinopol şi Roma s-a datorat şi experienţei cruciate din Răsărit.

110
Semnalăm încercările de unire a celor două Biserici care au produs mai multe
necazuri în relaţiile dintre Constantinopol şi Roma.
După sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa îşi dobândeşte autocefalia şi
Biserica Rusă. Românii reuşesc să dobândească autocefalie atât pentru Tara
Românească în 1359 cât şi pentru Moldova în 1401 dar rămân în continuare sub
jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.
Datorită turcilor numărul credincioşilor ortodocşi a scăzut. Patriarhia de
Alexandria a avut de suferit din partea Califului de la Cairo şi au suferit şi ceilalţi
creştini, adică monofiziţii ce locuiau în teritoriul respectiv. Patriarhia coptă a
căutat să se apropie de Patriarhia ortodoxă, dar marea majoritate a credincioşilor
s-au apropiat de mameluci. Numeroşi Patriarhi în perioada de după Schismă au
preferat să-şi aibe reşedinţa la Constantinopol, patriarhul Atanasie al II-lea (1276-
1316) având cea mai lungă păstorire.
In a doua jumătate a secolului XIV ortodocşii au fost persecutaţi în Egipt,
mulţi îmbrăţişând mahomedanismul. Patriarhia de Antiohia după 1071 a suferit
datorită invaziei turcilor. După 1097 au avut de suferit din partea cruciaţilor
apuseni care au rămas aici. Regiunea Patriarhiei de Antiohia stăpânită de feudalii
apuseni care se luptau între ei dar şi împotriva Bisericii Ortodoxe, a trecut prin
grele încercări. Datorită acestei situaţii Patriarhul ortodox îşi mută reşedinţa la
Damasc, în 1228 unde a rămas pâna azi. Din punct de vedere administrativ
această Patriarhie a avut o jurisdicţie minoră. în a doua jumatate a secolului XIII
Siria şi Libanul ce au aparţinut de Antiohia au fost ocupate de mameluci şi
populaţia ortodoxă de aici a fost decimată.
Patriarhia de Ierusalim a avut în grija să locurile Sfinte prin asa-zisa Frăţia
Sfântului Mormânt. Locurile Sfinte erau constituite din Biserica Invierii, Biserica
Sfântului Mormânt, Biserica din Grădina Ghetsimani, Biserica Naşterii, Biserica
din Nazaret.
In 1071 Patriarhia Palestinei a fost cucerită de seleucizi, iar din 1079
locurile Sfinte au fost cucerite de cruciaţi. Patriarhul ortodox din Ierusalim este
alungat, în locul lui fiind adus un Patriarh latin până în 1187 când Ierusalimul a
fost cucerit de arabi.
O dezvoltare aparte au cunoscut-o Bisericile Naţionale. Cea dintâi Biserică
Naţională a fost cea de pe insula Cipru. La sinodul III ecumenic şi-a dobândit
autocefalia şi şi-a menţinut-o până în 1191 când insula a fost cucerită de regele
Richard Inimă de Leu. A fost instituită aici o episcopie latină. Insula a fost
cucerită apoi de turci până în …., când au revenit englezii şi au stabilit un
protectorat asupra insulei. Episcopii ortodocşi au fost obligaţi să se mute din oraşe
în localităţi rurale.
Biserica Georgiei aflată la poalele Munţilor Caucaz a ştiut să reziste
presiunilor islamice, şi punându-se sub ocrotirea Sf. Grigorie Luminătorul şi a Sf.
Mucenic Gheorghe şi-a păstrat credinţa ortodoxă. Vechile Patriarhii au avut de
suferit datorită prezenţei musulmane.

111
Organizarea Mitropoliilor aţionale
Unele Biserici Naţionale au cerut Patriarhiei de Constantinopol să aplice
canonul 34 Apostolic, adică să se acorde de către împarat dreptul ca Bisericile
Naţionale să devină autocefale (conducere proprie sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol). în această situaţie s-au aflat Biserica Rusă, Româna, Bulgară şi
Sârbă.
Biserica Rusă
Despre ruşi se ştie că s-au încreştinat oficial în 989-990 sub prinţul
Vladimir cel Bun. Viaţa bisericească s-a dezvoltat pentru că ruşilor nu le-a fost
străin cuvântul Evangheliei, ei aflând despre el de la ucenicii lui Chiril şi Metodie.
în Rusia au existat comunităţi creştine şi bisericeşti, existând chiar şi o ierarhie
bisericească. Vladimir are meritul de a fiincreştinat poporul rus şi tot el este acela
care a cerut Constantinopolului episcopi pe care i-a aşezat la Rostov, Novgorod,
Bielograd, Kiev şi Turov. Cu timpul Kievul a crescut în importanţă pentru că aici
s-a aflat capitala statului rusesc. în secolul XI se cunoaşte primul arhiepiscop de
aici Ilarion (1051-1054). Legăturile cu Constantinopolul se ţineau prin
arhiepiscopul grec care era numit şi hirotonit pentru ruşi la Constantinopol. S-a
ajuns astfel ca pe vremea invaziei mongolilor în Rusia din 1237, Biserica Rusă să
aibe 15 episcopii. Datorită acestei invazii reşedinţa politică se mută la Moscova,
în timp ce reşedinţa mitropolitană a rămas la Kiev. Aici a existat mănăstirea Lavra
Pecerskaia de unde au ieşit numeroşi călugări care au ajuns episcopi. Dacă
Mitropolitul de Kiev era numit de Constantinopol şi era grec de neam, ceilalţi
episcopi erau de neam rusesc. Pe la mijlocul secolului XIII şi reşedinţa
mitropolitană s-a mutat la Moscova, dar Mitropolitul continua să se numească
arhiepiscop al Kievului.
Sub ţarul Dimitrie Ivanovici (1363-1389) tătarii pierd din teritoriu, iar sub
nepotul lui Tamerlan renumita Hoardă de Aur tătărească este zdrobită şi astfel
Moscova a devenit tot mai puternică. De aici a pornit în secolul XV ideea
unificării statelor ruseşti.
Din punct de vedere bisericesc ruşii îşi obţin autocefalia după sinodul din
1438-1439, sinod la care a participat şi mitropolitul Isidor al Kievului, care a fost
mentorul semnării actelor de unire. Dupa semnarea acestor acte Isidor a fost
închis de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă pentru că Rusia nu avea nevoie de un
scandal cu Constantinopolul. Isidor ajunge în Apus unde devine cardinal. în locul
lui este hirotonit un alt mitropolit grec pe care ruşii nu doresc să îl primească şiil
impun ca Mitropolit pe episcopul rus Iona pentru care cer confirmarea
Constantinopolului. Pentru că Constantinopolul era împresurat de turci, ruşii
dobândesc confirmarea.
După căderea Constantinopolului sub turci Biserica Rusă are o mai mare
influenţă în rândul popoarelor ortodoxe. în 1589 Biserica Rusă se proclamă
Patriarhie având în acest sens consimtământul celorlalte Patriarhii răsăritene, dar
nu şi din partea Constantinopolului.

112
Biserica Ortodoxă din cele trei provincii Româneşti
Viaţa şi organizarea bisericească a românilor este destul de puţin
cunoscută. O organizare bisericească pe aceste meleaguri ştim că a existat încă
din secolul IV – Episcopia Tomisului. Faptul că nu avem ştiri precise despre
organizarea bisericească în perioada secolelor VI-XIV, nu ne permite să afirmăm
că în teritoriul locuit de români nu a existat Biserică.
In Transilvania de exemplu se ştie că a existat o viguroasă Biserică
ortodoxă. Acest lucru îl deducem din scrisoarea papei Grigorie al II-lea (1227-
1241), care s-a plâns regelui maghiar Andrei al II-lea de îndrăzneala românilor
schismatici care nu vor să asculte de episcopul de la Roma ci ascultă de nişte
pseudo-episcopi de asemenea schismatici.
In Tara Românească avem ştiri de pe vremea lui Ioan Alexandru Basarab.
Acesta face demersuri şi în 1359 Patriarhul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei
Ungro-Vlahiei şiil numeşte pe Iachint de Vicina ca mitropolit, cu reşedinţa la
Curtea de Argeş.
In 1370 se înfiinţează a doua Mitropolie la sud de Carpaţi, cea a
Severinului, conducătorul ei fiind Daniil Critopul.
In Moldova (ce avea legături cu Mitropolia Haliciului) s-a înfiinţat o
Mitropolie în a doua jumătate a secolului XIV, pe vremea lui Roman Muşat, care
cere Patriarhului de Constantinopol să îl recunoască ca întâi stătător pe fratele său
Iosif Muşat, hirotonit ca episcopop de Cetatea Albă de Mitropolitul Haliciului.
Consatantinopolul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei dar nu îl recunoaşte pe Iosif,
şi hirotoneşte un mitropolit grec, pe Ieremia. Moldovenii nu îl primesc şi
Constantinopolul aruncă anatema asupra Moldovei, conflictul încheindu-se în
1401, când Alexandru cel Bun reuşeşte să obţină confirmarea lui Iosif Muşat.
Reşedinţa mitropolitană era la Suceava, iar ca Mitropolii sufragane amintim
Mitropolia de Rădăuţi şi Roman.
Stiri despre viata bisericească din Tările Române în perioada secolelor
XIV-V avem relativ puţine.

Biserica Bulgară
La începutul dezvoltării sale, Biserica bulgară a oscilat între Bizanţ şi
Roma, dar, în cele din urmă, din secolul X a rămas definitiv legată de destinele
Ortodoxiei.
Poporul bulgar, a întâmpinat mari dificultăţii de-a lungul secolelor, aceste
dificultăţii au fost de cele mai multe ori datorate învecinării cu turcii, care erau
porniţi pe distrugere şi pe ocuparea unor noi teritorii. Turcii au distrus
independenţa politică şi bisericească a Bulgariei, destrămând orice şansă de
supravieţuire a credinţei bulgare ortodoxe, iar majoritatea episcopiilor, fiind
ocupate de greci. Situaţia bulgarilor era devastatoare - nu aveau nimic : nici stat,
nici biserică liberă, nici şcoli ori cărţi sau alte aşezăminte culturale.
Dacă ne gândim că şi conducătorii bulgari ( preoţi, meseriaşi şi negustori )
şi-au desprins mai întâi în limba greacă primele rudimente de şcoală şi
învăţătură, vom înţelege uşor de ce contradicţiile de ordin cultural şi bisericesc
erau inevitabile şi de ce a fost imposibil ca în faţa celorlalte neamuri conştiinţa
113
de sine a poporului, a bisericii şi limbii bulgare să nu se trezească. Bulgarii,
ramura de sud a slavilor, au fost increstinati de misionarii bizantini trimisi de
patriarhul Fotie in 865. Tarul Boris (853-889) a primit crestinismul sub forma
ritului bizantin. Patriarhia Bulgara ia fiinta in 1017, sub tarul Simeon, dar a fost
desfiintata in 1019 de impăratul bizantin Vasile II (Bulgaroctonul).
Prin 1019-1020- cand Vasile II Bulgaroctonul , in urma desfiintarii
statului bulgar , a suprimat şi “ Patriarhia” bulgara de la Ohrida , readucându-o
la rangul de arhiepiscopie , dar tot autocefală. In locul patriarhului David este
asezat arhiepiscopul Ioan
Impăratul a dat trei diplome( decrete) care se ocupau cu organizarea si
jurisdictia bisericeasca a noii Arhiepiscopii. Prin cea de a doua diploma ( mai
1020) impăratul stabileste ca intinderea Arhiepiscopiei de Ohrida sa fie aceiasi
ca pe vremea ţarului Simeon
In secolul XII în Balcani s-au produs schimbări insemnate. Bulgarii ajutaţi
de români intre 1185-1186 s-au răsculat împotriva Bizanţului şi au reuşit să se
constitue ca stat sub conducerea fraţilor Asan. In 1186 se restaureaza al doilea
patriarhat cu centrul la Tarnovo, dar a fost iarasi desfiintat de turcii otomani
(1393). Ioniţă Asan în dorinţa de a obţine titlul şi coroana de împărat, şi-a
îndreptat privirile spre Roma, care în schimbul acceptării unei ierarhii apusene, în
1204 îi trimite lui Ioniţă coroana imperială. După trei ani Bulgaria se leapădă de
relaţiile cu Roma şi populaţia redevine majoritate ortodoxă.
In 1204 Constantinopolul a fost ocupat de cruciaţi şi familia Imperială a
fost nevoită să se mute la Niceea, punând acolo bazele Imperiului de Trapezunt.
Impăratul bizantin a încercat să realizeze o alianţă cu Bulgaria pentru a-I alunga
pe francezi şi veneţieni din Constantinopol. Bulgarii profită de acest moment şi
cer recunoaşterea Mitropoliei autocefale pentru Bulgaria în 1234, reşedinţa
aflându-se la Târnovo.
Mai târziu în 1393 Bulgaria a fost cucerită de turci, şi cum de pe la sfârşitul
secolului XIIl-lea in Ohrida a funcţionat o Patriarhie sub jurisdicţia căreia s-au
aflat şi sârbii, acum această Patriarhie a fost desfiinţată. Sub stăpânire turcă
bulgarii au fost din nou curtaţi de Roma, dar nu s-au înregistrat treceri la
catolicism.

Biserica sârbă
La scurt timp după ce ajung în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de
misionarii creştini şi astfel sârbii au devenit creştini ortodocşi. Înscăunarea
Sfântului Sava ca arhiepiscop întâistătător al unei Biserici sârbe autocefale în
1219 a consolidat şi mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbeşti
faţă de Constantinopol şi solidaritatea acestora cu Răsăritul creştin. Sârbii au
profitat şi ei de slăbirea Imperiului Bizantin şi în 1219 au reuşit să-şi dobândească
autocefalia bisericească. Din punct de vedere politic marele jupan sârb Nemania I
(1170-1196) a reuşit să realizeze unitatea statului sârb. în 1200 s-au pus bazele
Mitropoliei de Ras(cia), autocefalia fiind recunoscută de Constantinopol abia în
1219.

114
Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creştea ca dimensiuni şi
prestigiu şi după ce Ştefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) îşi arogă titlul
imperial de ţar (1346-1355) (statul sârb şi-a mărit graniţele cucerind Albania,
Macedonia şi Epirul), arhiepiscopia de Ipec a fost şi ea înălţată la rangul de
patriarhie. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a
Bisericii Serbiei. Ca urmare în 1346 un sobor adunat la Scopje a ridicat Biserica
Sârbă la rangul de Patriarhie având şi consimtământul Patriarhiei bulgare de la
Ohrida. Patriarhia ecumenică nu a fost de acord cu acest lucru şi a aruncat
anatema asupra sârbilor. Recunoaşterea Patriarhiei de Ras(cia) a venit în 1374 din
partea patriarhului Filotei. în 1389 sârbii sunt cuceriţi de turci şi Patriarhia a fost
desfiinţată. Pentru a rupe legăturile cu Constantinopolul turci îi trec pe sârbi sub
jurisdicţia Patriarhiei de Ohrida care a fost reactivată în 1410.
Serbia a fost transformată în paşalâc turcesc, iar centrul religios al sîrbilor
a devenit Mitropolia de la Ipek. După cucerirea de către turci a celui mai puternic
principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit
paşalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463,
nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de
facto, iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman
Magnificul când Makarije, fratele celebrului Mehmed Paşa Sokolovic, a fost
ales patriarh în oraşul Ipec.
In perioada imediat următoare Schismei Bisericile Naţionale au reuşit să-şi
dobândească autocefalia bisericească.

Cursurile nr.41-42
Cruciadele

Perioada a IV a Istoriei Bisericeşti Universale a fost marcată pe de o parte


de încercările de reunificare Bisericească, iar pe de altă parte amintim şi
fenomenele negative care au fost Cruciadele. Mobilul Cruciadelor a fost
stăpânirea turcească asupra locurilor Sfinte. Intre 1071-1078 turcii au reuşit să
pună stăpânire peste întreaga Palestină şi au supus populaţia creştină de aici şi pe
pelerinii ce veneau la locurile Sfinte la numeroase suferinţe şi cruzimi.
Ideea de Cruciadă s-a născut după anul 1078 când papa Grigorie al VII-lea a
reuşit să adune o armată de 50 000 de luptatori cu scopul de a elibera locurile
Sfinte. Armata era alcătuită din cavaleri normanzi din Italia de sud. Din planul
papei nu s-a ales nimic pentru că se afla în conflict cu împăratul german Henric al
IV-lea care în 1080 a cucerit Roma şi pentru eliberarea ei papa s-a folosit de acea
armată de normanzi, cu care până la urmă papa Grigorie a intrat în conflict.
In nădejdea eliberării Asiei Mici de turci împăratul Bizantin Alexios I
Comnenul (1081-1118) s-a adresat papalităţii pentru ajutor armat. Papa Urban al
II-lea (1088-1099) a convocat sinodul general în Cleremont – Franţa – şi a propus
organizarea unei astfel de expediţii. Clericii apuseni reuşesc să înflăcăreze masele
şi la apelul papei răspunde un mare număr de creştini ce şi-au luat ca emblemă o
cruce pe care şi-au cusut-o pe umărul drept.
115
Cruciada I 1096-1099
Această Cruciadă a avut doua faze: - Cruciada săracilor
- Cruciada cavalerilor
Cruciada săracilor este numită aşa pentru că la apelul lui Petru Ieremitul,
sub conducerea cavalerului rătăcitor Walther cel Sărac, o ceată prost organizată de
ţărani germani au trecut peste Serbia, Ungaria şi Bulgaria şi au ajuns în toamna lui
1096 la Constantinopol. în traseul lor ei au intrat în conflict cu populaţia băştinaşă
a ţărilor de mai sus, şi ca urmare împăratul Alexios I s-a grăbit să-i treacă pe
celălalt mal al Bosforului, unde cruciaţii prost organizaţi au asediat cetatea Niceii.
Turcii se mobilizează şi îi zdrobesc pe cruciaţi. Cei care au scăpat au reuşit să
ajungă lângă localitatea Kivoto de unde s-au întors acasă.
Adevarata Cruciadă este cea a cavalerilor. Armata a fost alcătuită din
cavalerii lotargieni conduşi de ducele Godefroy de Boullion, cavalerii normanzi
din Italia de sud conduşi de Raymond al IV-lea de Touluse şi cavalerii francezi,
bretoni şi englezi conduşi de Robert duce de Normandia.
Această armată avea peste 200 000 de luptători. Ei ajung la Constantinopol
pe diferite căi şi în 1097 trec Bosforul şi încep eliberarea Asiei Mici de turci. Mai
întâi cuceresc Niceea, îi bat pe turci lângă Doryleum şi apoi cuceresc Antiohia şi
cetatea Mosul.
In Antiohia o parte a acestei armate se opreşte pentru că Raymond al IV-lea
pune aici bazele unui regat după model francez. Datorită acestui fapt dar şi multor
lipsuri ca apă, alimente, datorită bolilor şi luptelor din faimoasa armată nu au mai
rămas decât 12 500 de luptători.
Aceştia încep pe 15 iulie 1099 asediul asupra Ierusalimului pe care îl
cuceresc după cinci săptămâni de luptă. Pătrund în cetate şi trec populaţia
musulmană prin ascuţişul sabiei, jefuind tot ceea ce le stătea în cale. Se înfiinţează
şi aici un regat creştin, care era organizat după model francez, primul conducător
fiind Godefroy de Boullion. Urmaşul acestuia a fost Balduin I care a mai reuşit să
elibereze câteva oraşe din Asia Mică şi astfel se încheie Cruciada I, care va fi
singura Cruciadă ce şi-a atins ţelul propus.
Cruciada a II-a 1147-1149
Această Cruciadă a avut ca scop cucerirea Edesei şi nu eliberarea Locurilor
Sfinte, dar şi strigătul de ajutor lansat de Raymond al IV-lea care a rămas în
Antiohia, oraş care la vremea respectivă a fost din nou înconjurat de turci. Papa
face apel la regele Franţei Ludovic (1137-1180) dar şi la împăratul german
Conrad (1138-1152). Armatele germane suferă o grea înfrîngere la Doryleum în
1147 şi lipsite de hrană, trupele se întorc spre casă. Se unesc cu francezii, dar nici
împreună nu au avut succes în faţa turcilor. Decimate de foame, de sete, de turci,
armatele apusene se întorc ruşinate acasă fără a fi realizat ceva.
Impăratul Conrad reînnoieşte un tratat de alianţă cu regele Ludovic al
Franţei şi hotărăsc ca în 1148 să atace Damascul. Nici din această intenţie nu s-a
ales nimic.
Cruciada a III-a 1189-1192
In 1187 după 88 de ani de stăpânire apuseană, Ierusalimul a căzut sub turci.
Acest eveniment a zguduit din nou Apusul. Cruciada a III-a nu a fost o operă a
116
Bisericii, ci o acţiune a statelor apusene iniţiată de cei trei mari monarhi ai
Apusului: împăratul Friederich I Barbarosa (1152-1190), Richard Inimă de Leu al
Angliei (1189-1199) şi Filip al II-lea al Franţei (1180-1223). Impăratul Friederic
îşi conduce armatele pe acelaşi traseu ca al primelor două Cruciade. El moare în
urma unui accident în 1190. Filip al II-lea intră în conflict cu Richard, şi primul se
întoarce acasă. Cu tot eroismul lui Richard Ierusalimul nu a mai putut fi cucerit,
dar Richard încheie un armistiţiu cu sultanul Saladim prin care se permitea
creştinilor accesul pentru vizitarea Sfântului Mormânt.
Cruciada a IV-a 1202-1204
In cavalerii francezi la începutul secolului XII s-au trezit din nou
simţăminte religioase pentru soarta Sfântului Mormânt. Clericii apuseni nu
conteneau să deplângă saorta locurilor Sfinte aflate sub stăpânire străină. Si astfel
francezii le cer veneţienilor să-i ducă pe mare până în Palestina. în acest timp prin
Apus pribegea prinţul Bizantin Alexios al II-lea Anghelos ca să ceară ajutor
pentru tatăl său împăratul Isac al II-lea Anghelos ce fusese detronat de o rudenie a
lor Alexios al III-lea. Prinţul promitea sume mari de bani în schimbul ajutorului
cerut. Intre timp Alexios al III-lea a dispus ca lui Isac să i se scoată ochii.
Cruciaţii în loc să ajungă în Palestina ajung la Constantinopol, îl alungă pe
Alexios al III-lea, dar cum nu şi-au primit banii promişi au cucerit
Constantinopolul în 1204 şi l-au supus jafului. Apoi au pus bazele unui Imperiu
latin de Răsărit, primul conducător fiind Balduin al II-lea de Flandra. Familia
imperială s-a mutat la Niceea şi alături de Patriarhia Ecumenică în Constantinopol
a fost înfiinţat şi un scaun patriarhal apusean.
Apusenii ramân în Constantinopol 57 de ani, până în 1261 când împăratul
Bizantin Mihail al VII Î-lea Paleologul cu ajutorul genovezilor reuşeşte să-i
alunge pe francezi şi să restaureze Imperiul.
Cruciada copiilor
Intre timp în Apus a mai avut loc o tentativă de Cruciadă, eveniment ce nu
poate fi socotit o adevarată Cruciadă. Prin anul 1212 monahii apuseni au uitat de
locurile Sfinte şi drept urmare un tânar francez – Stefan sau Etienne – socotindu-
se alesul lui Dumnezeu a hotărât că poate conduce o Cruciadă spre Palestina. La
apelul său un numar de câteva zeci de mii de copii germani şi francezi au hotărât
să meargă în Palestina. CopIII germani cu vârste cuprinse între 10-13 ani s-au pus
sub conducerea unui “viteaz” pe nume Nicolae (de 10 ani !) şi au hotărât să treaca
Alpii spre a ajunge în Veneţia. Regele Filip al II-lea al Franţei reuşeşte să-
iintoarcă din drum pe copIII germani. CopIII francezi conduşi de Stefan au ajuns
repede în portul Marsilia unde doi negustori i-au îmbarcat în corăbii şi i-au vândut
ca sclavi în pieţele arabe. De aici, această Cruciadă mai este cunoscută şi sub
numele de Cruciada Copiilor.
Cruciada a V-a 1228-1229
După ce regele Ungariei Andrei al II-lea a reuşit câteva acţiuni armate în
apropierea Iordanului, dar fără să cucerească Ierusalimul, a urmat o expediţie
condusă de Wilhelm de Olanda şi George de Wield. Si această expediţie a fost un
eşec.

117
Friederich al II-lea al Germaniei (1212-1250) s-a hotărât să organizeze şi el
o Cruciadă în Răsărit. Dar el intră în conflict cu papa Grigorie al IX-lea pe
problema investiturii. Pentru a scăpa de anatema ce plutea deasupra capului său
împăratul porneşte pe cont propriu spre Ierusalim. Printr-un concurs a reuşit să
cucerească Ierusalimul şi împrejurimile lui, ţinuturi pe care le-a dăruit întregii
creştinătăţi. El nu scapă de anatemă şi drept urmare Friederich este nevoit să
părăsească Ierusalimul în 1229. După 15 ani Ierusalimul a căzut din nou în
mâinile turcilor în 1244 dar de această data pentru totdeauna.
Cruciada a VI-a 1248-1254
După recucerirea Ierusalimului de către arabi papa Inocentiu al IV-lea
(1243-1254) a făcut din nou apel la monahii apuseni. La apelul papei a răspuns
regele Franţei Ludovic cel Sfânt (1226-1270). Acesta porneşte Cruciada de
zdrobire a păgânătăţii. Işi adună armatele pe insula Cipru şi hotărăşte să ajungă în
Palestina trecând prin Egipt. în noiembrie 1249 armata a fost zdrobită în drumul
spre Cairo, iar flota franceză a fost distrusă pe Nil. Mulţi cruciaţi au murit, însuşi
regele a căzut prizonier trebuind să plătească pentru răscumpărare. O dată eliberat
s-a îndreptat spre Siria unde spera să primească ajutor din Apus. După saşe ani,
deoarece nu a primit ajutor regele se întoarce acasă.
Cruciada a VII-a 1270
Regele Ludovic cel Sfânt a organizat o nouă Cruciadă în 1270. De această
dată din Sardinia pleacă spre Tunisia unde atât împăratul cât şi o mare parte din
armată a căzut pradă bolilor. Conducerea regatului a luat-o Filip al III-lea (1270-
1285). După câteva bătălii norocoase, Filip încheie un acord cu saracinii prin care
s-au obţinut mici favoruri pentru creştini, după care armata franceză s-a întors
acasă fără să ajungă la hotarele Tării Sfinte.
Lipsa de unitate, foamea şi setea, bolile şi turcii au fost factorii care au dus
la insuccesul Cruciadelor. Doar Cruciada I şi parţial Cruciada a V-a au reuşit să
îşi atingă ţelul propus.

Cursul nr.43
Incercări de unire a celor două Biserici
în secolele XI-XV

La 20 de ani după Schisma cea Mare grecii erau ameninţaţi de turcii ce


străbăteau Asia Mică. Impăratul Bizantin Mihail Ducas (1071-1078) a cerut ajutor
papei Grigorie al VII-lea (1073-1085) împotriva turcilor oferind în schimb unirea
celor două Biserici. Papa acceptă bucuros şi reuşeşte să adune 50 000 de ostaşi
normanzi şi chiar să colecteze fonduri pentru această expediţie. El însă, intră în
conflict cu Henric al IV-lea care în 1080 a cucerit Roma şi papa foloseşte această
oaste pentru a-i alunga pe germani din Italia. Până la urmă papa intră în conflict
cu normanzii care jefuiesc Roma, iar fondurile pentru expediţia în Răsărit ajung în
buzunarele rudeniilor papei.
Câţiva ani mai târziu papa Urban al II-lea (1088-1099) pe vremea căruia s-
a organizat Cruciada I preocupat de soarta grecilor din Italia de sud a încercat să-i
118
unească pe aceştia cu forţa şi să-i alipească de Roma. El a convocat un sinod la
Bari în Italia în 1098, sinod la care s-a hotărât ca Italia de sud să aparţină
jurisdicţional de Roma. Acest sinod nu a fost unul de reunificare bisericească, ci
prin forţă papa şi-a impus punctul de vedere, trecându-I pe ortodocşii din sudul
Italiei sub jurisdicţia arhiepiscopului catolic de Benevent. Experienţele cruciate
din secolele XI-XIII au dat tot mai multe speranţe papilor în planul lor că vor
izbuti să-i unească pe greci cu Biserica lor.
Unul dintre motivele pentru care nu s-a putut realiza reunificarea
bisericească în timpul Cruciadelor a fost acela că papalitatea s-a purtat rău cu
populaţia ortodoxă din teritoriile subjugate de cruciaţi. în Ierusalim Patriarhul
ortodox a fost alungat în Cruciada I. în Cruciada a IV-a (1022-1204) odată cu
cucerirea Constantinopolului de către Apuseni s-a crezut că se va putea realiza
unificarea celor două Biserici şi s-au purtat chiar tratative în acest sens. în 1234
patriarhul Ghermanos al II-lea (1224-1241) a purtat tratative cu delegaţii papei
Grigorie al II-lea (1227-1241) fără să se ajungă la un rezultat concret.
După alungarea latinilor din Constantinopol în 1261, împăratul Mihail al
VII Î-lea Paleologul a intrat în tratative cu Roma în speranţa că astfel Imperiul va
fi pus la adăpost de noiincercări ale latinilor de a ajunge în Răsărit. O încercare
concretă de reunificare bisericească s-a făcut în 1274 la Lyon în Franţa. Impărat la
Constantinopol era Mihail al VII Î-lea Paleologul, patriarh ecumenic era Iosif I,
iar de cealaltă parte se afla papa Grigorie al X-lea. Increzător în promisiunile
papei că va suporta toate cheltuielile sinodului şi că nimic din legea Răsăriteană
nu va fi umbrit, împăratul Mihail acceptă invitaţia de a participa cu o delegaţie
ortodoxă la Lyon pentru a discuta problema unirii celor două Biserici.
Patriarhul Iosif s-a arătat neîncrezător în promisiunile apusenilor şi a
refuzat să facă parte din această delegaţie afirmând că în cazul unirii celor două
Biserici el se va retrage din scaun. Delegaţia ierarhilor ortodocşi a fost condusă de
mitropolitul Gherman al III-lea al Nyssei care pentru o scurtă vreme a fost şi
Patriarh ecumenic. Il amintim aici şi pe Ioan Vecos.
La Lyon delegaţii ortodocşi cer latinilor să nu le impună învăţături
specifice Apusului cum ar fi: adaosul Filioque, purgatoriul, azimele, pentru că în
acest caz nu vor accepta unirea. Apusenii acceptă şi după tratative se semnează un
act de unire. Sinodul aprobă actele dar ortodocşii sunt obligaţi să depună un
juramânt de solidaritate cu hotărârile sinodului. Cu acel prilej ei au fost obligaţi să
rostească Crezul de trei ori cu adaosul Filioque ca semn că recunosc acest adaos.
Întors acasă, împăratul, susţinut de o minoritate a încercat să impună cu
forţa unirea cu Roma. Era de fapt o trecere a Bisericii răsăritene sub jurisdicţia
Romei. Patriarhul Iosif I demisionează, în locul lui vine Ioan Vecos în 1275.
Unirea de la Lyon duce la scindarea populaţiei bisericeşti în două tabere care se
războiau. Impăratul a umplut închisorile cu antiunionişti. Soţia sa, Evloghia, care
a încercat să se opună unirii, a fost nevoită să fugă în Bulgaria la fiica să Maria
căsătorită cu ţarul bulgar.
Ura poporului faţă de împăratul apostat nu a întârziat să apară şi era gata să
izbucnească un razboi civil. Impăratul a trebuit să renunţe.

119
Bănuind că Bizanţul nu îşi respectă promisiunile papa Grigorie al X-lea trimite la
Constantinopol delegaţi în 1276 si 1278. Trimişii raportează papei că nu s-a
realizat nimic şi ca urmare papa îl excomunică pe împăratul Mihail, socotindu-l
schismatic. Impăratul Bizantin la scurtă vreme moare, fiind părăsit de toţi şi din
sinod nu s-a ales nimic.
După moartea lui Mihail al VII Î-lea fiul său Andronic al II-lea, care era
opus unirii celor două Biserici, îl înlocuieşte pe Ioan Vecos cu Iosif I. Această
înlocuire a fost o greşeală a împăratului care s-a amestecat în treburile Bisericii şi
a devenit o problemă vitală în Bizanţ, ceea ce a dus la demisia împăratului.
Pe vremea lui Andronic al III-lea în 1339 se reiau tratativele cu Roma.
Acest împărat trimite o delegaţie la Avignon care să negocieze unirea celor două
Biserici, în schimbul unui ajutor împotriva turcilor. Conducătorul acestei delegaţii
a fost Varlaam Calaabritul, care nereuşind să-şi ducă la îndeplinire misiunea nu se
mai întoarce în Bizant ci rămâne în Apus. De numele lui se leagă şi disputa
isihastă.
O nouă încercare şi o nouă cerere de unire bisericească şi de ajutor a fost
facută de Ioan al V-lea Paleologul în decembrie 1355 care drept garanţie pentru
realizarea unirii promite să-l trimită ca ostatec în Apus pe fiul său Manuel. Papa
Inocenţiu al VI-lea îi trimite doar promisiuni că va trimite o delegaţie în Răsărit.
în acest context Ioan al V-lea pleacă la Roma unde jură supunere papei. Patriarhul
Filotei al Constantinopoluluiindeamnă populaţia ortodoxă să rămâna statornică în
religia ei.
Manuel al II-lea Paleologul a ajuns şi el în Apus cerşind ajutoare, dar papa
nu şi-a ţinut promisiunile. Amintim apoi şi prezenţa delegaţiei ortodoxe condusă
de mitropolitul Kievului Grigorie Tamblac, delegaţie care a ajuns în 1418 la
Constantza în Elvetia. Atunci Apusenii au refuzat să poarte dialoguri cu delegaţia
ortodoxă, fiind ocupaţi cu rezolvarea problemei lor interne, adică a Schismei
Papale şi a reformei bisericeşti. Ei au motivat că Răsăritenii au ajuns prea târziu la
Constanza pentru a pune problema reunificării în sinod.
Toate aceste încercări de reunificare bisericească nu au avut nici un rezultat
pentru că au pornit din raţiuni politice şi discuţiile nu s-au purtat de la egal la egal,
Apusenii au încercat să abuzeze de situaţia lor politică stabilă şi încercau să obţină
cât mai multe avantaje din partea Răsăritenilor.

Cursurile nr.44-45
Sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa
(1438-1439)

O noua încercare concretă de unificare s-a făcut prin sinodul de la Ferarra –


Florenţa 1438-1439. Presiunea otomană asupra Constantinopolului era tot mai
intensă. Ca urmare împăratul Bizantin a socotit că a venit vremea pentru a purta
tratative concrete cu Roma pentru realizarea unificării bisericeşti. De cealaltă
parte papa Eugeniu al IV-lea presat de sinodalii de la Basel ca să recunoască
superioritatea sinodului faţă de papă, a abătut discuţiile sinodului spre reunificarea
celor două Biserici. Iniţiativa de unire a venit din partea lui Ioan al VII Î-lea
120
Paleologul (1425-1428) care a trimis o delegaţie în Elveţia să ia legătura cu papa
Eugeniu. în urma acestui contact papa Eugeniu propune închiderea sinodului
general al Bisericii de Apus de la Basel şi mutarea lui în Italia, pentru a da
posibilitatea Răsăritenilor să ajungă la sinod.
S-a propus ca loc de desfăşurare localitatea Constantza. Sinodalii care erau
majoritari francezi ar fi dorit ca ortodocşii să vină la Basel sau Avignon. Până la
urmă papa hotărăşte închiderea sinodului de la Basel şi mutarea lui la Ferarra-
Florenţa. El părăseşte Basel-ul însoţit de un grup restrâns şi în 1437 redeschide
sinodul la Ferarra. Pentru ca delegaţia ortodoxă să ajungă în Apus, papa care
promisese că va suporta toate cheltuielile pentru sinod plus diurna îi angajează pe
veneţieni să meargă la Constantinopol pentru a-i aduce pe ortodocşi la Ferarra.
Sinodalii de la Basel fac acelaşi lucru angajându-i pe genovezi să-i ducă pe
Răsăriteni la Basel. Intre marinari se iscă scandal în Constantinopol, împăratul
trebuind să intervină cu forţa. Impăratul hotărăşte să meargă în Italia pentru că
acolo era papa. Si astfel o delegaţie de aproximativ 700 de Răsăriteni porneşte
spre Italia. Din delegaţia ortodoxă făceau parte: împăratul Ioan al VII Î-lea
Paleologul, fratele lui Dimitrie, patriarhul Iosif al II-lea, Mitropolitul Visarion al
Niceii, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului, Mitropolitul Antonie de
Eracleea, Mitropolitul Mitrofan de Cizis, Mitropolitul Damian al Moldovei,
ieromonahul Grigorie Manas, Silvestru Siropulos, Gheorghe Scolarios, Gheorghe
Ghenistos, Mitropolitul Dorotei de Mitilene; alături de ei amintim pe protopopul
Constantin şi logofătul Neagoe din Moldova.
Intre susţinătorii papeiil amintim pe cardinalul Iuliano Cezarini, pe
episcopul Ioan de Torchenada, pe Ioan de Montinegro, pe Ioan de Ragusa, pe
Andrei de Rodos şi mulţi alţii până la cifra de 70.
Delegaţia ortodoxă porneşte din Constantinopol în octombrie 1437 şi
ajunge la Veneţia în februarie 1438. Aici ortodocşii săvârşesc Sfânta Liturghie în
Biserica San Marco şi Apusenii rămân uimiţi de frumuseţea Liturghiei bizantine.
în martie 1438 ortodocşii ajung la Ferarra. Papa propune să se întârzie
deschiderea oficială, pentru că el spera să mai vină şi sinodalii de la Basel.
Intre Răsăriteni şi Apuseni au loc discuţii preliminare. Discuţii aprinse s-au
purtat pe tema adaosului Filioque. Răsăritenii şi Apusenii se acuzau reciproc că au
stricat Tradiţia Bisericii şi din nou sunt puse în discuţie diferenţele dintre cele
două Biserici, diferenţe sesizate de Fotie încă din secolul IX. Pentru că nu s-a
ajuns la nici un consens teologic şi nici sinodalii de la Basel nu au mai venit, mai
mult sub presiunea împăratului pe 8 octombrie 1438 papa a deschis oficial
lucrările sinodului, care s-au purtat până în martie 1439. în acest timp au avut loc
25 de şedinţe oficiale publice. Din nou problema Filioque, a purgatoriului şi a
azimelor au făcut ca să nu se realizeze consensul.
In acest context delegaţia ortodoxă a ameninţat că se întoarce acasă, iar
împăratul îşi vedea visul de a primi ajutor armat din partea Apusului spulberat.
Sultanul Murat al II-lea i-a atras atenţia împăratului Ioan că dacă va încerca să
ducă tratative cu Apusul în lipsa lui din Constantinopol, va cuceri şi ceea ce a mai
rămas din Imperiul Bizantin. Cu toate că împăratul a părăsit Constantinopolul

121
Sultanul nu a atacat Bizanţul pentru că a fost sfătuit să mai aştepte, pentru că prin
unirea celor două Biserici nu va fi pusă în pericol înaintarea turcească.
Papa hotărăşte mutarea sinodului în mijlocul Italiei, pentru a-i
împiedica pe Răsăriteni să părăsească Italia. Invocând o epidemie de ciumă la
Ferarra, papa mută sinodul la Florenţa. Adevăratul motiv al acestei schimbări a
fost acela că papa nu mai avea fonduri pentru a susţine continuarea sinodului şi
florentinii prin familia DeMedici au făgăduit papei ajutor bănesc dacă sinodul se
va muta în cetatea lor. Astfel sinodul este redeschis în aprilie 1439 la Florenţa.
La scurt timp după aceasta patriarhul Iosif al II-lea moare şi este îngropat în
Florenţa. Marcu Eugenicul reuşeşte să fugă din Florenţa şi împăratul sprijinit de
Mitropolitul Visarion al Niceii, de Dorotei de Mitilene şi Isidor îşi impun voinţa şi
propun acceptarea unirii. Rând pe rând delegaţii ortodocşi părăsesc Florenţa şi
astfel în grabă se redactează pe 5 iulie 1439 un document de unire în care se arată
că Răsăritul acceptă cele 4 puncte majore ce deosebesc cele două Biserici:
a) Primatul papal adică recunoaşterea supremaţiei papei;
b) Filioque adică erezia care susţine că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul;
c) Azimele – pâine nedospită folosită la împărtăşanie;
d) Purgatoriul – între rai şi iad mai există un loc de purificare al sufletelor.
Actele redactate în latină şi greacă au fost semnate doar de 22 dintre
Răsăriteni, între care s-a aflat şi Mitropolitul Damian al Moldovei. După
semnarea actelor delegaţii ortodocşi au fost obligaţi să sărute papucul papei ca
semn al recunoaşterii Primatului papal.
Impăratul Ioan al VII Î-lea s-a ales cu câţiva galbeni şi un corp de oaste
genoveză ce au ajuns în Constantinopol. Delegaţii ortodocşi au fost trataţi rău atât
la Ferarra cât şi la Florenţa, diurna a fost mică şi nici aceea plătită.
Interesantă este prezenţa românilor la acest sinod. Se ştie că Mitropolitul
Damian era grec de origine şi că fusese hirotonit de curând pentru Moldova. La
vremea respectivă Moldova era împărţită între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun:
Iliaş şi Stefan. Iliaş avea reşedinţa la Suceava şi avea certitudinea ca va avea un
Mitropolit. Stefan avea reşedinţa la Roman şi ar fi dorit şi el un Mitropolit. Din
această cauză au fost trimişi la Constantinopol protopopul Constantin şi logofătul
Neagoe. Cum delegaţia ortodoxă era pornită spre Ferarra au însoţit-o şi ei în
speranţa că vor găsi timp pentru a discuta cu patriarhul Iosif al II-lea despre
problema lor. Numele mitropolitului Damian apare de trei ori în actele sinodului,
iar a logofatului Neagoe o dată.
Dupa sinod delegaţia ortodoxă s-a întors la Constantinopol. Aici populaţia i-a
primit cu ură şi neîncredere şi marea majoritate a semnatarilor actelor unirii şi-au
retras semnăturile, între ei fiind şi Damian. Isidor al Kievului nu a făcut acest
lucru şi ajuns la Moscova a fost întemniţat de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă a
ajuns la Roma unde a fost hirotonit şi numit cardinal. A fost însărcinat de papa
Eugeniu să meargă la Constantinopol pentru a citi oficial actele de unire a celor
două Biserici. Poporul i-a primit cu huiduieli şi Ghenistos Pleton ne spune că un
glas s-a auzit în Catedrala Sfânta Sofia care ar fi spus că “decât pălărie roşie de
cardinal mai bine turban turcesc”. Dorinţa respectivului om s-a împlinit peste 10
ani.
122
Cursul nr.46
Căderea Constantinopolului

La mijlocul secolului XV din faimosul Imperiu Bizantin nu a mai rămas


decât capitala, împrejurimile ei şi câteva fişii de coastă. Era eminentă asedierea
Constantinopolului de către sultanii turci. Sultanul Mahomed în 1451, ajungând la
tron şi-a exprimat dorinţa de a cuceri capitala Imperiului. El cunoştea bine
Constantinopolul pentru că în tinereţe a învăţat carte aici. Se ştie că tatăl său,
Murad şi-a exprimat dorinţa de a cuceri Constantinopolul încă de la Sinodul
Unionist de la Ferarra-Florenţa.
In urma acestui sinod împăratul Ioan al VII Î-lea Paleologul a rămas cu
două corăbii, câteva pungi de galbeni şi un corp de oaste genoveză. Numărul
genovezilor s-a înmulţit în următorii ani şi în 1453 în Constantinopol se afla o
armată cam de 9 000 de genovezi conduşi de Giovani Justiniani.
Intre 1448-1458 împărat la Constantinopol era Constantin al XII-lea
Dragasis. Mahomed îşi pregăteşte o armată de 160 000 de soldaţi şiişi îndreaptă
flota spre gurile Bosforului. Armata de uscat era sprijinită de artileria grea
compusă din tunuri de mare capacitate. Istoricul Franzes ne spune că acele tunuri
erau capabile să arunce ghiulele de 900 de kilograme la o distanţă de doi kilometri
şi au fost confecţionate de un transilvănean numit Urban.
In 5 aprilie 1453 începe atacul asupra Constantinopolului. Flota este
distrusă pe 20 aprilie în strâmtoarea Bosfor, iar pe uscat turcii au câştig de cauză
în 28 şi 29 mai, când intră în cetate. în 30 mai sultanul Mahomed intră triumfal în
Constantinopol şi cu tot eroismul dat de genovezi cetatea nu a mai putut fi salvată.
Giovani Justiniani este rănit, patriarhul Atanasie fuge din cetate şi împăratul
Constantin cade în luptă.
Mahomed intră în Catedrala Sfânta Sofia călare şi îi mulţumeşte lui Allah
pentru victorie, iar de atunci Catedrala ortodoxă a fost transformată în moschee,
iar din 1924 a fost declarată Muzeu Naţional. Din 1453 Imperiul Bizantin a mai
dăinuit 110 ani după care şi-a încetat activitatea. Sapte ani mai târziu turcii
cuceresc Peloponezul şi Imperiul de Trapezunt.
Primul gând al Impăratului a fost de a restaura Biserica Ortodoxă, pentru că
a fost conştient că Patriarhul îi va fi de mare ajutor. în 1454 îl alege Patriarh pe
Gheorghe Scolarios, el primind de la călugărie numele de Ghenadie. Era vorbitor
de mai multe limbi străine şi a dat un act oficial prin care a arătat că Patriarhul
este numit Milet Paşa, iar prin aceasta se garanta creştinilor dreptul de a-şi
practica religia în schimbul peşcheşului. Cu timpul însă turcii au început să-i
opreseze pe creştini în sensul că au cerut tot mai multe taxe, le-au confiscat
Bisericile transformându-le în moschei, copIII le erau luaţi, bărbaţii erau obligaţi
să facă parte din armata turcească, iar fetele erau duse la harem. Creştinii erau
numiţi raia (vite) şi nu aveau drepturi în Imperiul otoman, nici măcar dreptul de a
face parte din administraţie. Patriarhul a fost obligat să-şi mute reşedinţa la
Biserica Sfinţii Apostoli şi apoi la Biserica Sfântul Gheorghe din Fanar, pentru că
şi Biserica Sfinţii Apostoli a fost transformată în moschee.
123
Biserica pe vremea lui Mahomed al II-lea

Din voinţa sultanului ca Patriarh a fost ales Ghenadie Scolarios, care a


primit din partea sultanului daruri în bani, veşminte şi un cal alb pe care îl călărea
doar Patriarhul. Ghenadie alcătuieşte cu acel prilej o mărturisire ortodoxă în care
prezintă învăţătura Bisericii şi relaţia acesteia cu statul. Aceasta este prima
Mărturisire Ortodoxă de după Schisma cea Mare. Sultanul îi acordă Patriarhului
titlul de etnarh = şef al naţiunii ortodoxe şi avea îndatorirea de a-i judeca pe
creştini. Episcopii şi Mitropoliţii au continuat să fie aleşi de Patriarh şi confirmaţi
de sinod.
Deşi li s-a permis să aibe Biserica lor, creştinilor li s-a interzis să
sărbătorească anumite evenimente, de exemplu clopotele au fost interzise şi aşa a
apărut toaca. Creştinii nu aveau voie să facă propagandă printre musulmani.
Promisiunile de protecţie ale creştinilor nu au fost respectate. Patriarhii au fost
schimbaţi după bunul plac al sultanilor şi al vizirilor. Sub Mahomed al II-lea, care
moare în 1481 au fost schimbaţi 8 Patriarhi.
Urmaşii lui Mahomed, Sulim I şi Sulim al II-lea au reuşit să lărgească
graniţele Imperiului, primul cucerind Egiptul în 1517, iar al doilea Mohaciul în
1526. în 1541 transformă Ungaria în Paşalâc. Cu toate acestea Apusul a fost ferit
de invazia turcă pentru că la mijlocul secolului XVI a început declinul Imperiului.
Creştinii au fost persecutaţi până în secolul XVIII când în urma mai multor
războaie ruso-turce s-a încheiat pacea de la Cuciuc-Cainargi în 1774, iar în actele
semnate s-a menţionat libertatea religiei creştine.
Si în secolul XIX au mai existat cazuri în care creştinii au fost prigoniţi, de
exemplu cazul Patriarhului Grigorie al V-lea, care în 1821 a fost spânzurat în ziua
de Paşti.
Situaţia creştinilor s-a îmbunătăţit după Razboiul de Independenţă (1877-1878)
dar mai ales în secolul XX.

Cursul nr.47
Inchiziţia

Una dintre cele mai ruşinoase instituţii pe care Biserica de Apus a inventat-
o a fost Inchiziţia. Numele îi vine de la verbul latin incuo,-erere = a ancheta, a
cerceta.
La început Inchiziţia a fost doar o procedură de judecată prin intermediul
căreia se încerca interzicerea alteiinvăţături decât cea a Bisericii. Cel care a
inaugurat această procedură a fost papa Lucius al III-lea şi a fost adoptată oficial
de papa Inocenţiu al III-lea (1158-1216) prin sinodul de la Lateran. Această
procedură cuprindea trei momente: a) inspecţia inchizitorului; b) predica lui si c)
timpul de graţiere.
Inspecţia consta într-un interogatoriu la care era supus cineva bănuit de
erezie. La acest interogatoriu se ajungea pe baza mărturiei a cel puţin doi martori.
Apoi i se comunicau acuzatului acuzaţiile aduse şi un tribunal alcătuit din
124
inchizitori şi oameni de încredere: episcopi, preoţi, călugări pronunţau sentinţa.
Pedepsele au fost variate şi s-a ajuns până la pedeapsa capitală. Intre aceste
pedepse amintim: exhumarea în cazul în care cineva dovedit eretic era deja mort;
confiscarea averilor familiei şi a rudeniilor; flagerarea în Biserică; erau îndemnaţi
pentru pocăinţă să facă pelerinaje şi acte de caritate. Inchisoarea nu era socotită
pedeapsă ci timp de îndreptare. Pedeapsa capitală se executa prin ardere pe rug.
După anchetarea şi judecarea celui vinovat, urma predica prin care îi
indemna pe oameni să nu urmeze exemplul celui condamnat. Apoi I se dădea
condamnatului un timp de graţiere şi dacă nu renunţa I se aplica pedeapsa.
La început aceste tribunale au fost puse sub ascultarea episcopilor, dar
episcopii fiind mai puţin zeloşi au fost desemnaţi delegaţi permanenţi pe lângă
episcopi de către Papă. în 1233 papa Grigorie al II-lea (1229-1241) transformă
Inchiziţia într-o instituţie permanentă. Până în secolul XVIII când a fost interzisă
ea a săvârşit numeroase acte reprobabile. Cel mai sângeros a fost cel din 1209 pe
vremea lui Inocenţiu al III-lea când a fost organizată o Cruciadă împotriva
catharilor şi când au fost omorâţi peste 20 000 de oameni.
Inchiziţia avea puterea de a folosi orice mijloc, chiar şi tortura pentru
aflarea adevărului. Considerând valabilă mărturia oricui, inchizitorii ţineau secret
numele martorilor. Această instituţie este o pată pe obrazul Bisericii de Apus.

Cursul nr.48
Controverse, erezii şi schisme în
Răsărit şi Apus

In Răsărit în perioada imediat următoare Schismei, Biserica Ortodoxă nu s-


a mai confruntat cu atâtea erezii ca în perioada primelor secole. Au apărut câteva
grupări religioase mai aparte ce au promovat o învăţătură străină Bisericii, între
acestea este şi cea a Bogomililor. Numele după unii istorici le-ar veni de la un
preot care şi-a schimbat numele în Teofil = Vogomile în limba slavă. După alţi
istorici numele le-ar veni de la rugăciunea specifică Bog milîi=Doamne miluieşte.
Stiri despre acestă erezie avem dintr-o predică a presbiterului Cozma
precum şi din lucrarea lui Eutimie Zigabenos –“Panoplia dogmatică”. Erezia a
apărut în Bulgaria unde se ştie că Impăratul Bizantin Vasile al II-lea Bulgarotonul
a adus din mijlocul Imperiului aşa numita grupare a pavicienilor pe care i-a aşezat
pe graniţa dintre Bulgaria şi Bizanţ pentru a apăra Imperiul. Bogomilismul a
apărut în mijlocul lor.
Bogomilii afirmă că lumea este creată de Satanael, fiul cel mare a lui
Dumnezeu, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a creat pământul pentru sine.
El nu a reuşit să-l creeze pe om şi atunci a cerut ajutor Tatălui, care I l-a dat cu
condiţia ca omul să fie supravegheat de amândoi. Prima femeie creată a fost
sedusă de Satanael şi au avut doi copii, pe Cain şi Calomea.
a) Teologia lor - ei afirmă că Dumnezeu ar avea un trup constituit dintr-o
substanţă fină ce nu poate fi cuprinsă cu simţurile noastre. El a luat
treiinfăţişări: Tatăl s-a arătat oamenilor în chipul unui moşneag, Fiul ca un
bărbat tânăr, iar Sfântul Duh ca un adolescent. Fiul emană din Tatăl şi s-a
125
făcut om prin Fecioara Maria, Duhul Sfânt emană din Fiul şi împreună se
întorc în Tatăl. Cain îl omoară pe Abel fapt pentru care Dummezeu îi
retrage puterea creatoare.
b) Soteriologia sau învăţătura despre mântuire – ei afirmă că Dumnezeu a
emis din sine pe Logosul care este numit când Hristos, când Arhanghelul
Mihail. Logosul a pătruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi s-a
întrupat. El l-a trimis apoi pe Sfântul Duh pentru a-i desăvârşi opera.
Existenţa omului este o luptă între bine şi rău. Prin botezul făcut fără apă şi
doar adulţilor demonii sunt îndepărtaţi din om şi se sălăşluieşte în fiecare
Sfântul Duh. Bogomilii credeau că sunt nemuritori. Sfintele Taine şi
sărbătorile au fost respinse. Spovedania era publică. Euharistia se făcea
doar sub forma pâinii şi era socotită doar un semn al despărţirii lui Hristos
de ei. Ei afirmau că în Biserica Ortodoxă locuiesc demonii şi nu o cinsteau
pe Fecioara Maria. Canonul biblic era constituit din Cartea Psalmilor, 6
Profeţi şi Noul Testament. Comunitatea lor era împărţită în două categorii:
- cea a perfecţilor şi era de fapt ierarhia bogomililor. Căsătoria era socotită
necurată şi era interzisă perfecţilor dar admisă pentru restul. Erau
constituiţi în trei trepte ierarhice: apostoli, diaconi şi sub-diaconi. Morala
era foarte riguroasă şi urmărea desprinderea omului de tot ceea ce este
material. Interziceau războaiele şi uciderea de animale fiind vegetarieni.
Respingeau autorităţile sociale şi de stat. Cu toate acestea organizaţia
bogomililor era una democratică.
c) Evoluţia lor istorică – Ei au apărut cam pe la mijlocul secolului XI în
Bulgaria. Aici au sprijinit partidele care militau pentru independenţă. în
1111 medicul Vasile împreună cu 12 perfecţi au fost arşi pe rug pe
hipodromul din Constantinopol. în Bulgaria Bogomilii au fost condamnaţi
de două sinoade de la Târnovo din 1111 şi 1150. în ciuda condamnării lor
bogomilismul s-a răspândit în Serbia, Bosnia şi Herţegovina. în secolul
XIV au intrat în conflict cu autorităţile Bizantine iar în secolul XV i-au
cerut ajutor lui Mahomed împotriva Bizanţului. Cu această ocazie ei trec la
mahomedanism. Influenţa lor s-a simţit şi după aceea, şi chiar în literatura
şi cultura româna a secolelor XIX-XX se simte o influenţă a bogomililor.
Catharii
Această erezie s-a dezvoltat în Apus şi este un amestec între învăţătura
bogomililor şi maniheism. Cu toate că maniheismul a fost condamnat în secolul
IV în Apus nu a dispărut complet. Pe această bază, această nouă erezie a
Catharilor se dezvoltă în combinaţie cu învăţătura pavlicienilor şi a bogomililor.
Dupa ce bogomilii au fost persecutaţi în Imperiul Bizantin, au ajuns în
nordul Italiei şi Spania. Dezvoltarea lor a fost încurajată şi de spiritul ascetic cu
care au însoţit Cruciadele, iar popularitatea lor a crescut atunci când s-au ridicat
împotriva bogăţiilor clerului catolic. Numărul lor a crescut într-atât încât au ajuns
să influenţeze Biserica Romano-Catolică din ţările de mai sus.
Spre deosebire de bogomili, catharii interziceau minciuna, în timp ce
bogomililor aceasta le era permisă pentru a scăpa de persecuţii. Catharii sunt

126
cunoscuţi în Italia din 1022. în mod public secta este constituită prin 1030. în
Franţa un sinod ţinut la Orleans în 1022 a condamnat 30 de cathari.
Prin 1167 Catharii se adună într-un sinod în localitatea Saint-Felix din
Franţa la care au participat delegaţi din întreg Apusul. în 1208 un delegat papal
trimis de Inocenţiu al III-lea să ia măsuri a fost ucis. Acest lucru a dezlănţuit o
adevărată Cruciadă în 1209 împotriva lor şi a albigenzilor. Catharii s-au răspândit
şi în Spania, ceea ce l-a determinat pe papa Grigorie al IX-lea (1227-1271) să
trimită Inchiziţia.
In Germania catharii datează din secolul XI ei fiind semnalaţi în Saxonia.
Catharii s-au răspândit şi în Ungaria.
Invăţătura lor are următoarele principii: Dumnezeu a avut doi fii, dintre
care Sataniel a devenit un conducator al răului şi de aici în lumea văzută
acţionează mereu cele două puteri a binelui şi a răului. Ei afirmă că în această
lume sufletele se află în robie, iar păcatul cel mai mare este reproducerea umană,
prin care se înmulţesc închisorile sufletului. în opinia lor mântuirea se realizează
prin ascetism. Cel “perfect” trebuie să evite căsătoria, mâncarea de lapte şi ouă şi
să renunţe la proprietăţi. Perfecţii erau constituiţi în adevărate ierarhii şi
comunităţi locale. Ei erau conduşi de aşa numitul died = episcopul ajutat de cei
doi fii: mare şi mic.
Există informaţii că aceşti cathari ar fi avut chiar un papă în Apus.
Adepţilor obişnuiţi numiţi “credentes” le era permisă căsătoria, deţinerea de
bunuri şi apartenenţa formală de Biserica Catolică. Inainte de moarte trebuiau să
facă pocăinţă faţă de Biserica Catolică. Unii respingeau Vechiul Testament pe
care îl socoteau cartea lui Satan. Potrivit lor Hristos n-ar fi avut un trup real.
Respingeau Tainele, construcţia de Biserici pe care o considerau o dezonoare
adusă lui Dumnezeu. Se practica masa comună unde se făcea un fel de sfinţire a
pâinii.
Petrogrusienii
Numele le vine de la întemeietorul lor, un predicator Petru Brusius (sau Pierre de
Bruys). Ei respingeau cultul extern, Sfânta Cruce, Botezul copiilor şi Sfânta
Liturghie. S-au organizat în bande şi atacau Bisericile şi mănăstirile.
Petru Brusius a fost prins de popor şi ars pe un rug de cruci în 1130.
In secolul XIi în Italia a fost semnalată secta valadenzilor. Numele le vine
de la un negustor bogat din Lyon cu numele de Petru Valdus. în urma citirii
Bibliei el a ajuns la concluzia că sărăcia de bună voie este singura cale spre
mântuire. în 1170 el a întemeiat o comunitate a bărbaţilor cu idei asemănătoare.
Arhiepiscopul de Lyon a interzis propovăduirea lor, iar papa Lucius al III-lea i-a
excomunicat.
Lupta împotriva bogăţiei s-a transformat într-o luptă împotriva ierarhiei ce
era înstărită. Dacă la început au participat la serviciile religioase din biserică,
pentru că au fost respinşi de biserică s-au organizat în comunităţi aparte şi au
început să conteste valabilitatea serviciilor religioase săvârşite de clerul apusean
corupt. Pâna în 1848 valdenzii au fost persecutaţi atât în Italia cât şi în Spania şi
Franţa. Ca urmare mulţi s-au refugiat în Germania unde au fost repede anihilaţi de
populaţia băştinaşă.
127
In afară de aceste secte tot în Apus mai amintim: secta lui Arnold de
Brescia, secta Stendingilor, secta Pasagilor. în paralel cu aceste secte în Biserica
Apuseană au apărut şi învăţături şi practici noi cum ar fi Dogma despre
Purgatoriu, Dogma Indulgenţei, Dogma despre zămislirea fără de păcat a
Fecioarei Maria, Dogma despre inseparabilitatea sinelui şi trupului în Sfânta
Euharistie.

Cursul nr.49
Isihasmul

In perioada de după Schismă Apusul a fost marcat din punct de vedere


teologic de mişcarea scolastică.
In Răsărit teologia ortodoxă a fost marcată de disputa isihastă. Istoria
acestei mişcări se pierde în negura timpului, pentru că isihia se practica de mult
timp în Biserica Răsăriteană. Numele îi vine de la liniştea pe care o aduce în suflet
rostirea rugăciunii lui Iisus “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”. Această
practică a rugăciunii rostită ritmic a apărut la călugării din Muntele Athos înca din
secolul XI, dar în secolul XIV se pare că a degenerat, în sensul că vieţuitorii
neglijau munca şi rosteau ziua întreagă această rugăciune, afirmând că dacă ea se
rosteşte într-un anumit ritm şi stând într-o poziţie anume ajungi să vezi Lumina
Taborică.
Disputa a început atunci când Varlaam de Calabria a auzit de la doi
călugări atoniţi de practicarea în masă a Isihiei şi a venit la Constantinopol pentru
a combate mişcarea atonită. Se ştie că Varlaam a fost trimis în Apus spre a
negocia unificarea celor două Biserici prin anul 1339, dar el nereuşind să-şi ducă
la bun sfârşit mandatul a rămas în Apus. în 1340 ajunge la Constantinopol şi
public îi condamnă pe isihaşti.
Apărător al acestei practici a fost Grigorie de Palama, vieţuitor la o
mănăstire de lânga Bereea (Macedonia). El îl determină pe patriarhul Ioan
Calecas să convoace sinodul în 1341 prilej cu care practica isihastă a fost aprobată
şi Varlaam a fost condamnat. Ca urmare a acestui fapt Varlaam a plecat din nou
în Apus unde este făcut episcop de Gerace. De pe această poziţie a atacat din nou
Biserica Ortodoxă şi împreună cu diaconul său Achindim au reuşit să provoace
tulburare în Răsărit.
La vremea respectivă conducător al Imperiului Bizantin era văduva Ana de
Savoia. Aceasta fiind Apuseană a trecut de partea lui Varlaam. Ea reuşeşte să îl
determine pe patriarhul Ioan Calecas în 1345 să mai ţină un sinod unde să se
discute problema isihiei-prilej cu care Palama a fost excomunicat. Ea a cerut acest
lucru pentru că un prinţ bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355) a emis şi el
pretenţii pentru tron, iar Sfântul Grigorie Palama a susţinut candidatura lui.
La sinodul din 1345 Ioan Calecas îl anatematizează pe Grigorie Palama.
Pâna la urmă împărăteasa se împacă cu Ioan Cantacuzeu şiil asociază la tron. Ioan
Cantacuzeu îl înlătură pe patriarhul Ioan Calecas în 1347 de pe Scaunul Patriarhal
şi în acelaşi an un sinod din C-pol aprobă isihasmul. Noul patriarh, Isidor, ucenic
al Sf. Grigore palama, eidică anatema într-un sinod ţinut în 1351..
128
Isihasmul nu a fost o învăţătură nouă, ci a fost o practică ce s-a extins pe
scară largă în întreg monahismul Răsăritean luând exemplul mănăstirilor de la
Muntele Athos. Mişcarea a fost puternică pâna în secolul XVII Î, când încetul cu
încetul s-a mai potolit. Astăzi Isihasmul se practică doar în puţine mănăstiri
Răsăritene.

Cursul nr.50
Cultura şi teologia Apuseană în secolul XI-XV
Scolastica

Termenul de Scolastică s-a încetăţenit cu timpul în Apus şi definea un mod


de interpretare al învăţăturii bisericeşti. Era chiar o adevărată mişcare Scolastică
ce a marcat Apusul în Evul Mediu. Părintele scolasticii este socotit a fi Anselm de
Canteburry, care aşează credinţa la baza tuturor învăţăturilor religioase. El folosea
ca dicton sintagma: “Credo ut inteligam”. De acest principiu s-a folosit numai în
lucrarea “Cur Deus homo”-De ce s-a făcut Dumnezeu om- unde arată că dogma şi
raţiunea trebuie să fie în deplină armonie şi că tainele lui Dumnezeu trebuie
acceptate prin credinţă. De fapt a făcut invers pentu că în lucrarea “Sic et non” el
aşează în paralel afirmaţii contradictorii din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din
principalele învăţături ale Bisericii, ca apoi să scoată adevărul. Această metodă a
fost practicată în toate centrele culturale teologice precum şi în şcolile de pe lângă
Biserici şi Mănăstiri.
Universităţile din Apus au existat la vremea respectivă datorită unor
personalităţi marcante, dintre care amintim: Graţian de Bologne, mort în 1152,
fost profesor de drept, care a făcut o modificare la Dreptul Canonic; Petru
Lombardul, mort în 1160, care a fost episcop de Paris; Ioan Bonaventura care
după ce a scăpat de o boală grea a ajuns profesor la Universitatea din Paris, apoi
cardinal încercând să împace scolastica cu mistica; Petru Damiani, mort în 1072 şi
care a luptat împotriva decadenţei clerului.
Cel mai mare reprezentant şi sintetizator al principiilor scolasticii a fost
Toma d’Aquino (1225-1274). Opera să “Suma Contra Gentiles” este o expunere
apologetică a credinţei creştine. El scrie apoi “Suma Teologiae”, care este un
tratat de dogmatică şi morală în care expune principiile în baza unei logici foarte
stricte. Dumnezeu este conceput în mod abstract ca “actus purus” sau “causa
finalis” şi nu ca o persoană apropiată de sufletul omului. în învăţătura să despre
har el este tributar Fericitului Augustin, care accentuează lucrarea harului în om
pentru mântuire şi aproape că ajunge la învăţătura despre predestinaţie.
Bonaventura şi Toma d’Aquino au fost delegaţi să meargă la sinodul unionist de
la Lyon, dar au murit.
Un alt reprezentant al scolasticii este Scotus (1260-1308), care a pus bazele
curentului scotist. El este cel mai subtil dintre scolastici şi a alcătuit două
comentarii la manualul de Dogmatică a lui Petru Lombardul.
In perioada secolelor XIV-XV viaţa Bisericii de Apus nu s-a mai
caracterizat prin ordine şi unitate, ci prin cruzime şi sfâşieri interioare.
Alţi reprezentanţi ai scolasticii au fost: W. Occam, mort în 1349, fost
profesor la Universitatea din Oxford de la care avem “Centiloquin Teologicum”
(100 de cuvântări teologice). El a fost un adept al nominalismului susţinând că

129
generalul nu poate fi prezent şi în particular. Mergând pe această linie arată că în
ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu aceasta se poate face numai prin
credinţă, metafizica trebuie despărţită de teologie.
In această perioadă apar şi o serie de cronicari ce ne-au lăsat numeroase
relatări despre evenimentele petrecute. Secolele XIV-XV cunosc şi o mişcare a
predicatorilor. Existau predicatori în fiecare ţară din Apus. Dintre aceşti
predicatori în Franţa s-au remarcat doi rectori ai Universităţii din Paris: Pierre
d’Ailleg care a trăit între 1350-1420 şi a fost duhovnic al regelui Franţei, după
care a ajuns rector la Universitatea din Paris. El a fost de partea învăţăturii că doar
sinodul general poate înlătura abuzurile din Biserica Apuseană. Papa încearcă să-l
câştige de partea să făcându-l cardinal, dar el rămâne la credinţa sa.
Jean Gerson a fost ucenicul lui d’Ailleg şi s-a remarcat ca predicator. A
trăit aproape 100 de ani. A reuşit să se apropie de familia regală şi a obţinut
permisiunea de a-i spovedi pe condamnaţii din închisoare. A încercat să împace
Mistica cu Scolastica ce se afla în decadenţă.
Dntre predicatorii germaniil amintim pe Master Echart (1260-1327) ce s-a
născut într-o familie nobilă şi de tânăr a intrat în ordinul dominican ajungând
educator la Paris, Koln şi Strasburg. El învaţă că ceea ce este real în toate este
Divinul şi că sufletul omului este o scânteie de Dumnezeire. Un alt predicator a
fost Ioan Tauler (1300-1361), care accentua învăţătura despre naşterea lui
Dumnezeu în fiecare dintre noi.
Scolastica a fost un fenomen cu multă influenţă în viaţa culturală şi
telogică a Bisericii de Apus, principiile lui Toma d’Aquino fiind respectate până
în secolul XX.

Cursul nr.51
Cultura şi teologia răsăriteană în
Secolele XI-XV

Fiica împăratului Alexios I Comnenul, pe nume Ana, în lucrarea Alexiada


ne spune că învăţătura în Bizanţ în epoca ce ţine de la Vasile al II-lea
Bulgaroctonul până la Constantin al IX-lea Monomahul a fost cam neglijată.
Acest lucru însă a fost reparat prin înfiinţarea în 1055 a Universităţii din Bizanţ ce
avea două Facultăţi: una de filozofie condusă de Mihail Pselos şi una de drept
condusă de Ioan Csifilinos. Alături de acestea în Răsărit mai funcţionau şcolile de
pe lângă Mitropolii şi Mănăstiri şi care au dat numeroşi teologi. Centre mai
importante au fost Mănăstirile de la Muntele Athos şi şcolile de pe lângă
Mitropoliile Târnovo, Rascia şi Ipek, Mănăstirile Sergeskaia, Tismana, Neamţ şi
Putna.
In secolul XI cele mai de seamă personalităţi ale vieţii culturale Bizantine
au fost Ioan Mavropos, Mihail Pselos şi arhiepiscopul Teofilact al Ohridei. Ioan
Mavropos a fost profesor la Universitate şi apoi episcop al evhailor din Asia. A
murit în 1108. A fost autorul mai multor vieţi de Sfinţi, de la el ne-au rămas imne,
predici şi scrisori în care se prezintă viaţa culturală din secolul XI. Mihail Pselos a
trăit într-o vreme de nestatornicie politică, dar a ştiut să se adapteze condiţiilor
nestatornice a vieţii bizantine. A activat sub nouă împăraţi bizantini, ştiind să

130
dobândească funcţii sub fiecare dintre ei. A avut mai multe calităţi ce l-au plasat
deasupra contemporanilor săi. De la el ne-au rămas numeroase lucrări de teologie,
filozofie şi drept. Una dintre cele mai importante este o istorie în care ni se
prezintă evenimentele din Bizanţ din 977 şi până în 1076. El este socotit un
adevărat precursor al Renaşterii. Arhiepiscopul Teofilact era originar de pe insula
Eubeea. A fost diacon la Constantinopol pe vremea lui Alexios Comnenul, apoi a
fost numit arhiepiscop de Ohrida. Este autorul a mai multor lucrări teologice
dintre care amintim “Comentarii la cărţile Noului şi Vechiului Testament. Cea
mai însemnată lucrare este “Despre erorile latinilor”.
In secolul XIi îl amintim pe Eutimie Zigabelul un cunoscător al
Gramaticii şi Retoricii. De la el ne-au rămas comentarii la Vechiul şi Noul
Testament. Cea mai cunoscută lucrare este “Panoplia Dogmatică”, alcătuită la
cererea lui Alexios I care l-a rugat să-i prezinte toate învăţăturile eretice de până
atunci. El mai scrie şi lucrări dogmatice despre prefacerea reală şi împotriva
apocatastazei (învăţătura lui Origen care spune că la sfârşitul lumii Iisus Hristos
va restaura răul în bine).
Ii mai amintim pe Balsamon, pe Zonaras şi Aristen profesor de drept la
Universitatea din Bizanţ. Zonaras ne-a lasat o Istorie, o Cronică populară la slavi
şi români.
Episcopul Eustatiu al Tesalonicului ne prezintă evenimentele care au dus
la cucerirea Tesalonicului în 1085 de către normanzi.
Il mai amintim şi pe Mihail Aconimatul fost arhiepiscop de Atena, şi pe
Nichita Aconimatul care ne-au lăsat o Istorie în 20 de cărţi în care se prezintă
evenimentele petrecute între 1118 şi 1206. Aceasta este o lucrare monumentală în
care se descriu evenimente istorice, dar se şi prezintă relaţiile dintre Biserica de
Apus şi cea de Răsărit.
In secolul XII Îin ciuda strâmtorărilor politice suferite din partea latinilor şi
a Imperiului romano-bulgar, Bizantinii au reuşit să menţină standardul ridicat prin
înfiinţarea de noi centre culturale. în 1204 Constantinopolul a fost cucerit de
Apuseni şi astfel Niceea devine o nouă Atena a culturii, iar despotatul Epirului
devine al doilea centru cultural. La Niceea se remarcă activitatea episcopului Ioan
Apocatos de la care ne-au rămas polemici antilatine.
Ii mai amintim pe Gheorghe Bardanes, pe arhiepiscopul Dimitrie
Comatenos – acesta ajungând arhiepiscop de Ohrida şi de la care ne-au rămas
nişte răspunsuri canonice.
Dintre grecIII amintim pe Ioan şi Nicolae Mesalites, pe Nichifor Vlemides,
pe Gheorghe Acropolitul şi pe Ioan Vecos. Nichifor Vlemides a fost cel mai
strălucit om de cultură, el refuzând Scaunul Patriarhal. Ni se dau informaţii despre
condiţiile politice şi sociale ale epocii în care a trăit. El este autorul a mai multor
lucrări Dogmatice, Polemice, Ascetice, Exegetice şi de Liturgică.
Ioan Vecos se ştie că a participat la sinodul de la Lyon şi după întoarcerea
să acasă a fost ales Patriarh ecumenic în locul lui Iosif I. A păstorit între 1275-
1288 şi a fost adeptul unirii cu Roma. De la el ne-a rămas lucrarea “Despre unire”
şi “Pacea bisericească între vechea şi noua Romă”. A fost înlăturat de Andronic al
II-lea Paleologul, în locul lui fiind adus Iosif I.
131
Si în secolul XIII Muntele Athos a jucat un rol cultural deosebit. Prin
intermediul Athosului s-a răspândit literatura teologică la toate popoarele
ortodoxe. în afară de Athos în fiecare din ţările ortodoxe de dinafara Imperiului
Bizantin au existat centre culturale importante: la ruşi Kievul a fost cel mai
însemnat centru cultural şi se ştie că în secolul XI episcopul Ilarion a pus aici
bazele Lavrei Percescaia. Mai târziu Kievul pierde din importanţă şi creşte
Moscova. Dintre personalităţile de aicIII amintim pe Chiril de Turov şi Clement
de Smolensk care au ajuns episcopi.
La bulgari amintim Mitropolia de Târnovo şi Ohrida; la sârbiil amintim pe
Sava Nemania care ne-a lasat o Cronică, iar dintre centrele mai importante
amintim Rascia şi Ipek ca Mitropolii, iar dintre mănăstiri Studelniţa şi Milişevo
unde s-au tradus şi copiat mai multe cărţi.
La români amintim mănăstirile Morisena, care a fost ocupată mai târziu de
catolici, Cozia în Tara Românească şi Neamţ în Moldova.

Cursul nr.52
Arta crestină în Răsărit şi Apus
în secolele XI-XV

Dezvoltarea artelor a continuat şi în această perioadă. Arta bizantină nu a


mai putut atinge dimensiunile de pe vremea împăratului Justinian şi nici
originalitatea de pe vremea împăraţilor macedonieni. Bisericile construite acum
au fost mai mici ca dimensiune, material mai puţin luxoase, formalismul şi
simplitatea punând stăpânire pe artă în secolele XI-XII Î. Valoarea artistică însă
nu le scade.
Arta bisericească, pictura în special este mai gravă, mai austeră aşa cum o
impune credinţa ortodoxă.
Dacă până la Schisma cea Mare centrul artei bizantine a fost
Constantinopolul, în perioada de după Schismă se observă o descentralizare în
sensul că apar noi centre cu specific local cum ar fi Athos, Niceea, Macedonia,
Serbia, Rusia şi chiar România.
Pe domeniile imperiale arta devine o preocupare a mulţimilor.
In arhitectură predomină planul cruciform şi bazilica cu cupolă, iar la sârbi
se întâlnesc bazilici cu două cupole. Cele mai cunoscute Biserici la
Constantinopol au fost Pantocrator şi Hora – acestea fiind refăcute în secolul XII.
în provincii se remarcă Biserica din Atena, Athos, mănăstirea Studelniţa şi
Uspenia la Moscova.
Contactele pe plan politic şi religios dintre Bizanţ şi Apus au avut ca
urmare o influenţă a artei Bizantine în Apus. Aşa este de exemplu Biserica San
Marco din Veneţia (1095) ce urmează modelul Bisericii Sfinţii Apostoli din
Constantinopol. Ca urmare a cuceririi Constantinopolului de latini în 1204
reprezentanţi ai artei bizantine din Constantinopol şi Tesalonic se îndreaptă către
regatele bulgare sau sârbeşti unde se formează noi centre. O parte a
reprezentanţilor ajung în Apus şi în special în Veneţia şi se formează o adevărată
diaspora a pictorilor bisericeşti.
132
Pe vremea împăraţilor Paleologi Constantinopolul pierde iniţiativa în artă,
locul acestui centru fiind luat de centre din Creta şi Listra.
La sârbi se remarcă mănăstirile Dacianiţa şi Gracianiţa; la români mănăstirea
Cozia şi Biserica Sfântul Nicolae Domnesc.
Arhitectura rusă înfloreşte în secolul XIV la Novgorod şi Moscova (începe
zidirea Kremlinului).
Valoarea artei bizantine constă în decoraţia sculptată şi pictura bogată, mai
rar întâlnită este arta mozaicului ce a fost înlocuită cu pictura în frescă (aplicarea
unui strat subţire de material cu câlţi şi pe tencuiala proaspătă se realiza pictura).
Arta mozaicului este o ramură a picturii. Se respectă simbolistica ortodoxă, adică
chipurile de Sfinţi sugerează asceza şi smerenia. Sfinţii îşi au locul bine stabilit în
pictura Bizantină.
Dionisie de Furna a alcătuit un manual de pictură numit “Erminia picturii
Bizantine”. Această epocă constitue şi o renaştere artistică neaşteptată. Bisericile
din Rusia, Listra, Macedonia şi România au picturi de o rară frumuseţe. Pictura ne
dă o imagine completă despre legăturile dintre Răsărit şi Apus, chipurile sunt vii
şi apar caracteristici cu specific local. Predomină domeniul miniaturisticii şi a
manuscriselor ilustrate. Aşa sunt de exemplu Istoria lui Ioan Cantacuzino ce
prezintă şi ilustraţii, Evangheliarul de la Neamţ din 1429 care este plin de chipuri
ale Sfinţilor.
Se dezvoltă arta ţesutului şi sculptura obiectelor de metal, lemn şi fildeş.
Aceste ramuri sunt mai puţin exploatate în Răsărit.

Arta Bisericească Apuseană în secolele XI-XV a fost marcată de 3 direcţii:


a) arta romanică;
b) arta gotică;
c) arta renascentistă.
a) Stilul roman prezintă austeritate şi monumentalitate, fiind o expresie a
teocraţiei papale ce nu a renunţat la intinderea peste universalitate.
Edificiile se întind pe orizontală, iar ca element specific apare bolta, care
atrage după sine întărirea zidurilor cu stâlpi şi contraforţi. Bisericile sunt
împodobite în interior cu statui de Sfinţi, apoi apar balcoanele interioare şi
chiar turnul. Pictura este mult redusă. Infloreşte aici miniaturistica. Dintre
centrele mai importante amintim: Toulouse, Cluny, Clermont, Modena,
Parma, Fraiburg şi Worms.
b) Stilul gotic porneşte de la planul de cruce latin, iar ca element nou şi
specific acestei arte este ogiva (este formată din două arce de cerc puse una
peste alta). Astfel se obţine o clădire cu tendinţă spre verticalitate. Apar
stâlpii atât în interior cât şi în exterior. Bisericile gotice sunt expresia
tendinţei omului spre cer. Arta gotică cunoaşte 3 etape:
1) Perioada cuprinsă între secolele XII până la prima jumătate a
secolului XIII când predomină trăsăturile artei romanice cu
specificul că apare ogiva. Exemple: Biserica din Sarhe, Paris etc.
2) Perioada cuprinsă între prima jumătate a secolului XIII şi până la
sfârşitul secolului XIV când Bisericile sunt mai mici ca suprafaţă şi
133
mai înalte. în aceste Biserici planul este bine închegat. Exemple:
Biserica din Koln, Strasburg, etc.
3) Perioada cuprinsă între secolul XV şi începutul secolului XVI când
goticul începe să fie alungat de arta renaşterii. Exemple: Biserica
Sfântul Stefan din Viena şi Catedrala din Ulm.
Arta gotică s-a răspândit în întreaga Europă. Arta Apuseană era plină de
sculpturi şi decoraţii. Prin sculptură se întăreşte forma umană ce este scoasă în
evidenţă voalat.
Scoala franceză păstrează concepţia artei tradiţionaliste în timp ce gotica
germană trăsăturile mistice ale omului. Dintre reprezentanţIII amintim pe Nicolo
şi Giovani Isani pentru secolele XII Î-XIV; Andreea Pizzaro pentru secolul XIV şi
Donatelo pentru secolul XV.
Arta gotică a cultivat într-un fel şi pictura, pentru că apare arta colorării
vitraliilor cu figuri de Sfinţi. în acest timp apar adevărate şcoli de pictură, în
special în Italia. Este reprezentativă Scoala Flamandră ilustrată de Van Dajk.
Poezia şi muzica religioasă în Apus, în secolele XI-XV contribuie la
îmbogăţirea cântărilor bisericeşti.
In Răsărit dintre reprezentanţii mai de seamă îi amintim pe Mihail Pselos,
Ioan al Ierusalimului, Nechifor Vlemides şi mulţi alţii.

Cursul nr.53
Prereformatori

Pentru a înţelege mai bine Reforma Protestantă din secolul XVI trebuie să
urmărim evoluţia Bisericii în Apus şi dacă vom înţelege starea religioasă existentă
în perioada secolelor XII-XV vom reuşi să înţelegem că Reforma nu a fost altceva
decât o consecinţă firească a situaţiei în care se afla Biserica de Apus. Incă înainte
de marii Reformatori în diferite părţi ale Bisericii de Apus s-au remarcat oameni
care prin învăţătura lor pot fi socotiţi precursori ai Reformei.
Primul prereformator a fost în Anglia în secolul XIV şi se numea John
Wycliff (1324-1384). El s-a născut în localitatea Hipswell din nordul Angliei, în
districtul Yorkshire. A studiat la Oxford, la Colegiul Ballior dreptul, filozofia şi
teologia. A devenit cel mai vestit teolog când împlinise vârsta de 20 de ani. în
1350 studiază la Colegiul Luterworth din Oxford. Intr-o epocă în care în gândirea
teologică domina curentul nominalist Wycliff era realist. în învăţătura să a fost
influenţat de Platon şi Fericitul Augustin.
In 1374 devine un fel de consilier teologic la Curtea Regală. El a fost
propulsat aici de un prieten al său John Gold duce de Lanchester. în această
calitate el a încercat să medieze la Bruge un conflict între regele englez şi
papalitate.
Se ştie că Anglia a fost prima ţară care încă din 1365 s-a opus plătirii sumei
de 1 000 de mărci Scaunului Papal, de aici a izbucnit conflictul între Anglia şi
Roma.
Wycliff a promovat sărăcia clerului ridicându-se împotriva luxului şi a
bogăţiei. El era astfel pe placul ordinelor călugăreşti din Anglia. Datorită acestei
134
atitudini Wycliff a fost chemat în faţa unui tribunal condus de episcopul William
de Canteburry, dar datorită prezenţei prietenului său consiliul s-a mulţumit doar
cu observaţii, interzicându-i să se mai ridice împotriva clerului. Duşmanii lui
Wycliff trimit un raport la Roma în care arată că sunt 18 puncte suspecte de erezie
în învăţătura lui. Papa Grigorie al XI-lea cere arestarea lui Wycliff. Din învăţătura
lui se desprind următoarele:
1) Scriptura este singura lege a Bisericii nu şi Tradiţia;
2) Biserica nu este întemeiată pe papă şi cardinali ci pe cei aleşi;
3) Capul Bisericii este Hristos;
4) A promovat traducerea Bibliei în limba vorbită de popor;
5) A tradus Noul Testament, iar un alt prieten de al său a tradus Vechiul
Testament;
6) Această traducere a încercat să o răspândească în Anglia prin
intermediul aşa-zişilor preoţi săraci, care străbăteau Anglia îmbrăcaţi
sumar şi propovăduiau întoarcerea lui Hristos (acest lucru este
cunoscut în istorie ca mişcarea lolarzilor).
7) In învăţătura legată de Sfânta Euharistie el neagă învăţătura Bisericii
Catolice despre Transubstanţiere (prefacere) el aceptând
cosubstanţialitate (prezenţa simultană pe lângă pâine şi vin a lui
Hristos).
Această învăţătură l-a costat mult pe Wycliff pentru că mulţi l-au părăsit.
Mişcarea preoţilor “flecari” s-a răspândit în întreaga Anglie. în 1381 au avut loc
în Anglia răscoale şi se pare că predica lui Wycliff a fost cea care a îndemnat
poporul să se ridice împotriva nedreptăţilor statului şi a Bisericii. Wycliff este
chemat la Londra unde s-a ţinut un sinod şi unde au fost condamnate 24 de opinii
ale lui Wycliff (sinodul cutremurului).
Ducele de Lanchester refuză să îl mai sprijine şi prin urmare este alungat de
la Catedrala din Oxford. S-a retras la o parohie, unde a scris în 1384 “Trialogul”.
El moare în 1384.
Mişcarea a continuat şi după moartea lui până în secolul XVII Î. Unul
dintre cei mai cunoscuţi adepţi ai lui Wycliff a fost John Oldcastle lord de
Capehand, care în literatură este cunoscut şi sub numele de Faldstaft şi care a
murit în 1717.
Wycliff a fost condamnat ca eretic şi în 1415 de către Consiliul de la
Constantza. Ideile lui au persistat în Anglia şi după moartea sa.

Un alt prereformator a fost Jan Hus (1369-1415). El s-a născut în


localitatea Huşineţ din Boemia într-o familie săracă. A studiat la Praga, unde a
ajuns profesor la Facultatea de Filozofie şi apoi rector al Universităţii în 1399. în
1403 a fost numit predicator la Catedrala Betleem din Praga. La vremea
respectivă Biserica Boemiei era foarte bogată. Mulţi predicatori atacau această
situaţie opunându-se corupţiei clericale. La început aceşti predicatori nu au avut o
influenţă anume asupra lui Hus. Intre timp însă între Boemia şi Anglia s-a stabilit
o relaţie aparte, prin căsătoria prinţesei Ana cu Richard al III-lea în 1383. După
acest eveniment numeroşi studenţi au ajuns la Oxford unde au intrat în contact cu
135
ideile lui Wycliff. Prin intermediul acestor studenţi a aflat şi Hus de ceea ce se
întâmplă în Anglia.
Hus nu respingea Prefacerea reală, dar susţinea că în Biserică există
predestinaţi. El face o traducere a scrierilor lui Wycliff în cehă fiind ajutat şi de
Ieronim de Praga. La vremea respectivă în Praga se întâlneau două curente: unul
ceh deschis pentru nou şi unul german care se opunea Reformei în Biserica. La
vremea respectivă Hus se bucura de prietenia regelui Venceslav (1378-1419) care,
dacă arhiepiscopul de Praga I-a interzis lui Hus să mai predice, I-a pus la
dispoziţie castelul său din Austi unde a scris lucrarea “Tratat despre Biserică”-
1413, în care afirmă:
-adevărata Biserică este cea predestinată,
-Petru nu este capul Bisericii,
-papa nu este vicarul lui Hristos,
--dacă papa trăieşte în lux este urmaşul lui Iuda, etc.
Această prietenie l-a îndemnat pe Hus să meargă la sinodul de la
Constantza, pentru că regele i-a promis protecţie. Aici el a fost supus unei
cercetări. Explicaţia pe care o dă privitor la Sfânta Euharistie a fost acceptată, dar
au fost respinse alte învăţături ale lui şi s-a dispus arestarea lui. Motivul arestării a
fost acela că nu s-a supus hotărârilor Părinţilor Conciliari de a predica. Hus se
apără spunând că nu se simte vinovat şi atacă Conciliul spunând că e dominat de
antihrist. La 6 iunie 1415 a fost condamnat şi ars pe rug. Un an mai târziu a sfârşit
tot aşa şi Ieronim de Praga.
Vestea morţii celor doi a provocat tulburare în Praga unde mulţimea a
început să atace clerul catolic şi de acum îşi face simţită prezenţa mişcarea husită.
Adepţii lui Hus se împărţeau în două:
a) Husiţii radicali, numiţi şi taboriţi conduşi de Jan Ziska. Aceştia au declanşat
un adevărat război.
b) Husiţii moderaţi mai numiţi şi calistini conduşi de Sigismund Coribut.
Cel ce avea să-I persecute pe Husiţi a fost regele Gheorghe Popiebrad, şi ca
urmare se răspândesc în întreaga Europă.
Husiţii erau organizaţi după structura Bisericii Romano-Catolică având
preoţi şi chiar episcopi. Ei au fost numiţi când Fraţi Boemi când Unitatea
Frăţească. Ei se apropie de protestanţi şi în 1624 devin calvini. Ultimul episcop al
Fraţilor Boemi a fost Jan Comenius.

Un alt prereformator a fost Girolamo Savonarola. (1452-1498). Dacă


primii doi au schimbat ceva în învăţătura şi Tradiţia Bisericii Romano-Catolice,
acesta nu a mai făcut acelaşi lucru.
S-a născut în 1452 şi era originar din Ferarra. în 1474 se călugăreşte, iar 8 ani mai
târziu este trimis ca predicator în Florenţa. El făcea parte din ordinul
dominicanilor. La început predica lui Savonarola, care chema la pocăinţă nu a
avut succes. El reuşeşte să reformeze Florenţa începând cu 1490; dintr-un oraş al
plăcerilor a devenit un oraş al pocăinţei. Pe străzi în loc de cântece de petrecere se
auzeau doar cântece religioase.

136
Savonarola a făcut greşeala că a iniţiat o adevărată mişcare împotriva
familiei de Medicii care conducea Florenţa. Papa Alexandru al VI-lea îi interzice
să mai predice. Florentinii erau latini cu un temperament mai vioi şi nu au
suportat stilul impus de Savonarola. Pentru că s-a ridicat împotriva luxului şi în
mod indirect şi de papalitate şi l-a câştigat pe Alexandru al VI-lea duşman. A fost
condamnat, spânzurat şi ars pe rug ca eretic împreună cu încă doi călugări iar
cenuşa a fost aruncată în râul Arno. Cei trei au fost trecuţi mai târziu în rândul
Sfinţilor.
Dacă Wycliff şi Hus au promovat învăţături noi, Savonarola este mai mult
un revoltat decât un prereformator; totuşi el s-a ridicat împotriva unei stări de fapt
şi învăţăturile lui le regăsim în lucrările reformatorilor.

Situaţia generală în Apus


Cauzele Reformei Protestante

Cauzele Reformei Protestante din secolul XVI nu trebuie căutate în afara


Bisericii de Apus ci chiar în interiorul ei. Reforma a izbucnit ca urmare a situaţiei
generale în Biserică. Ea nu a fost rezultatul unei Europe ci tocmai într-o Europă
foarte religioasă. Ceea ce a declanşat Reforma a fost tocmai distrugerea ideii de
catolicitate a Bisericii. în secolul XVI ceea ce s-a întâmplat prin Reformatori ca
Luther, Calvin şi Henric al VII Î-lea a fost rezultatul unui lung proces de separare
şi compromitere a noţiunii de papalitate, ca urmare a Schismei Papale şi a disputei
pentru investitură.
In răstimpul acestor momente zbuciumate a slăbit şi puterea papalităţii ce
era simbol al unităţii Europei. Astfel că în declanşarea Reformei putem urmări
mai multe cauze:
- 1.cauze religioase care sunt legate strict de Biserică şi de oamenii ei;
- 2.cauze politice care sunt legate de relaţiile dintre societatea Apusului şi
Biserică;
- 3.cauze intelectuale care sunt externe Bisericii şi se leagă de apariţia
tiparului, dar şi de mişcarea renascentistă.
1. Cu aproximativ 300 de ani înainte de Reformă puterea papală păleşte
împotriva împăraţilor şi a regilor Europei. Dacă unii papi ca Grigorie al VII-lea şi
Inocenţiu al III-lea au reuşit să menţină sub steagul lor teocratic o Europă unită,
acum la începutul secolului al XVI-lea oamenii vedeau în papă un conducător al
creştinilor dar mai mult sub aspect politic decât religios. Papalitatea nu mai reuşea
să confere societăţii acea siguranţă mult aşteptată şi oamenii şi-au îndreptat
privirile mai mult spre conducătorul politic pentru acest lucru. Viaţa religioasă a
vremii a creat o serie de nemulţumiri în rândul populaţiei. Amestecul papalităţii în
problemele lumeşti, de cele mai multe ori un amestec brutal, a dus la apariţia unor
mari scandaluri.
De exemplu Europa a rămas şocată atunci când a aflat că papa Iulius al II-
lea a condus personal armatele papale din Italia. Imaginea Vicarului lui Hristos pe
pământ, purtând sabie şi coif şi trecând prin zidurile fortăreţei de la Miradolo a

137
zguduit omenirea. Acest papă a avut şi părţi pozitive: el a încurajat activitatea lui
Rafael şi Michelangelo, dar nu a reuşit să-şi salveze şi propria să imagine.
Demnităţile date sau vândute unor oameni ce nu le meritau în sensul că nu
aveau aproape nimic în comun cu Biserica, aduceau profituriinsemnate papalităţii.
De exemplu diplomatul francez Antonie de Prat a fost ridicat la demnitatea de
arhiepiscop de Yena, dar a intrat pentru prima dată în Catedrala arhiepiscopală
atunci când a murit. în provincia Lacnedor din Franţa, la începutul secolului XVI,
figurau un număr de 22 de episcopi, dintre care doar vreo 6 trăiau în reşedinţa lor.
Veniturile papalităţii obţinute din distribuirea acestor demnităţi au fost
fabuloase, dar Biserica a avut de suferit. Alte venituri erau obţinute din vânzarea
indulgenţelor sau din dijmele plătite de credincioşi Bisericii.
Imoralitatea clerului era atât de ridicată încât prin 1522 papa Adrian al II-
lea contemporan cu Luther, repetând dintr-o cuvântare a lui Bernard de Clervaux
a spus: “Atât au crescut păcatele Romeiincât ceiintinaţi de ele nici nu le mai simt
mirosul”. Datorită imoralităţii clerului a apărut o mişcare anticlericală în Apus.
Aceasta a fost încurajată şi de faptul că numeroşi preoţi de mir erau inculţi. Mulţi
preoţi aveau mai multe cunoştinţe despre agricultură decât despre Sfânta
Scriptură.
Erasm de Roterdam prin 1502 afirma că un laic s-ar fi simţit ofensat dacă
din greşeală ar fi fost confundat cu un preot sau diacon. în 1512, episcopul
LondreIII spunea cardianlului catolic Woolsey: “La Londra orice juriu ar
condamna un cleric, chiar dacă ar fi nevinovat ca Abel”. Aceasta era imaginea
anticlericalismului în Apus. Anticlericalismul a avut şi un substrat socio-
economic, acela al luptei clerului din pătura mijlocie cu burghezia şi mica
nobilime, care îşi apăra dreptul la existenţă, împotriva preoţilor hrăpăreţi.
Pătura ţăranilor germani, francezi şi elveţieni era de asemenea înstărită. în
rândurile acestor oameni ideea de reformă era strâns legată de ideea descătuşării
de dările care trebuiau să le dea emisarilor papali. Acestea creşteau cu fiecare an.
Biserica Romei a ajuns în secolul al XVI-lea unul din bancherii Europei şi
practica împrumutul cu dobânzi foarte mari. Cei mai afectaţi de această practică
erau nobilii şi ţăranii şi chiar o parte dintre muncitori. Numai aşa putem explica
războiul ţărănesc din Germania şi Elveţia în urma cărora ţăranii au reuşit să îşi
recapete bunurile şi drepturile furate de cler şi nobilime.
2. O altă cauză a Reformei a fost aceea de natură politică în sensul că
autorităţile politice (împăratul şi nobilimea) au devenit tot mai puternice. în ţări ca
Franţa, Anglia, Germania, Portugalia, Danemarca s-au organizat forme moderne
de guvernare, unde papalitatea nu îşi mai avea locul şi legat de această dezvoltare
democratică se dezvoltă şi ideea de identitate naţională ce nu permitea amestec
străin în treburile interne. Organizarea unor state naţionale puternice a limitat
puterea Bisericii. Aşa se face că încă din secolul XV, papalitatea a trebuit să mai
cedeze din privilegiile ei. De exemplu în Anglia încă din secolul XV regii
controlau numirile de episcopi, lucru pe care l-au făcut şi unii dintre regii scoţieni
şi chiar unii dintre împăraţii germani.
S-a ajuns până acolo încât, încă de pe vremea respectivă Biserica să fie
considerată o simplă instituţie de stat. Aceste afirmaţii apar în lucrările lui
138
Marsilius de Padova şi a omului politic Machiaveli, care a scris “Il principe”.
Populaţia s-a rupt de Biserică, pentru că nu o mai simţea ocrotitoare, ci mai mult
ca un instrument împovorător şi s-a îndreptat spre puterea laică pe care o aproba şi
o parte a clerului.
3. Au existat apoi şi o serie de cauze intelectuale şi culturale ale Reformei.
Clasele sociale de sus (conducătorii politici, negustorii, nobilii) erau bine educate.
Tipografia şi presa au făcut posibile metode noi de studiu diferite de epoca
manuscriselor. Apar o serie de lucrări ce criticau viaţa Bisericii, lucrări citite de
mulţi oameni. Renaşterea şi Reforma au mers mâna în mână.
Umanismul şi Renaşterea din secolul XVI pentru unii istorici au devenit tot
mai agresive în lupta lor antipapală şi anticlericală. Unele scrieri seamănă mai
mult a păgânism. Ele erau îndreptate împotriva superstiţiilor dar şi împotriva
Antihristului de la Roma.
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Renaşterii a fost Erasm de
Rotterdam, care s-a gândit că ar putea crea un creştinism fără dogme. în ciuda
ponderii elementului cultural în pregătirea Reformei, unii istorici afirmă că
fervoarea morală a fost mai importantă decât libertatea. Reforma a fost mai mult o
mişcare a credinţei decât una a raţiunii cu toate că rezultatul ei a fost laicizarea
completă a Bisericii.

Cursul nr.54
Reforma în Europa
Martin Luther

In tot timpul cât s-a scurs de la Reforma protestantă, istoricii au


concluzionat că iniţiatorul acestei reforme a fost Martin Luther. Istoriografia
Apuseană a privit personalitatea lui în mod diferit. Istoricii protestanţi afirmă că el
a fost gura prin care a vorbit Sfântul Duh, că a fost o personalitate puternică, cu
calităţi geniale, bun filozof şi un creştin de excelenţă. Istoricii catolici l-au văzut
ca pe un răzvrătit, rătăcit, rău-voitor, psihopat. Despre Luther s-a scris foarte mult.
El s-a născut la 10 noiembrie 1483 în localitatea Eisleben în Saxonia şi a
fost fiu de miner. Familia lui era modestă. Intre 1501-1504 a ajuns la Erfurt unde
a fost înfiat de o rudenie Maria Cotta. Aici el studiază dreptul, fiindcă tatăl său îl
dorea avocat. După experienţa unei furtuni Martin Luther intră în mănăstirea din
Erfurt. Aici a trecut printr-o criză spirituală fiind măcinat de gândul că omul nu
are siguranţa mântuirii. în 1510 face o călătorie la Roma, unde a fost şocat de
luxul în care trăia papalitatea, dar a rămas adept al papalităţii. Cu acel prilej şi-a
luat doctoratul sub conducerea lui Gabriel Biel. Intre 1513 – 1517 a funcţionat ca
profesor de exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Witenberg.
El ajunge la concluzia că omul nu poate face nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi dă totul omului aşa după cum crede el de cuviinţă şi că oricâte ar
face omul nu poate realiza ceva pentru propria mântuire. Mai târziu într-una
dintre scrierile sale a afirmat că transformarea lui lăuntrică s-ar fi petrecut după
citirea Epistolei către Romani, şi după ce a reflectat asupra textului “Dreptul prin
credinţă va fi viu” (Rom. 1,17). Transformarea lui a fost un proces mai
139
îndelungat. Punând accent pe rolul credinţei pentru mântuire el a declarat că
liberul arbitru ar fi de fapt sclavul arbitru pentru că libertatea voinţei este o sarcină
foarte grea. Pofta păcătoasă din om este o poftă de neânvins, şi Luther o împacă
cu rolul faptelor bune în vederea mântuirii. în aceste două idei constă principiul
teologiei Lutherane. Această concepţie diferă de concepţia Bisericii Apusene.
Conflictul public cu Biserica a izbucnit în 1517, pe 31 octombrie, când
Luther a afişat pe uşile Bisericii din Witenberg un protest în 95 de puncte ce
conţinea principii şi dogme noi, străine Bisericii. Acestea sunt cunoscute sub
numele de “Cele 95 de teze” ale lui Luther. Acestea nu menţionează doctrina
mântuirii numai prin credinţă, dar atacurile împotriva Bisericii s-au bazat pe
concepţia că nu Biserica îl mântuieşte pe om ci Harul Divin.
Prin această idee Luther s-a ridicat de fapt împotriva unei practici a
Bisericii de Apus, aceea de a vinde indulgenţe. (Indulgenţa era învăţătura potrivit
căreia Hristos ar fi făcut mai mult pentru împăcarea omului cu Dumnezeu; Sfinţii
care au trăit pe pământ au făcut de asemenea mai mult decât era necesar şi acest
surplus era numit “tezaurul meritelor prisositoare”. Din acest tezaur Biserica
vindea nişte petice de piele numite indulgenţe care erau cumpărate de cei
păcătoşi).
La început papalitatea a crezut că este o simplă ceartă între doi călugări
dominicani Luther şi Tetzel. Tetzel avea sloganele lui pentru a vinde indulgenţele
: “Banul sună în cutie, sufletul la cer se suie”. Ca urmare papa Leon X (1513-
1521) l-a trimis pe un cardinal pe nume Cajetan să vadă ce se întâmplă, apoi pe
Carol Miltitz căruia i-a cerut să-l liniştească pe Luther şi să-l aducă la ascultare.
Papa Leon al X-lea nu a fost în stare să citescă semnele vremii. Carol Miltitz nu
reuşeşte să-l aducă sub ascultare pe Luther şi pe 4 iunie 1519 a avut loc la Leipzig
o dispută publică referitoare la Primatul Papal. în timpul acestei dispute Luther
afirmă că nici Sinodul Bisericii nu este infailibil, ci numai Sfintele Scripturi.
In timpul acestor dispute, de partea lui Luther trec mai mulţi cărturari
germani, dintre care îi amintim pe Ulrich von Hutten şi Filip Melamcton. Cu
aceasta Reforma a fost deja pornită.
In 1520 Luther se adresează poporului german prin 3 Scrisori sau
Manifeste. Prima se numeşte “Către nobilimea creştină de origine germană,
despre îndreptarea stării creştine”. Această lucrare a fost tipărită şi în câteva zile a
fost răspândită în întreaga Germanie. în lucrare este atacată papalitatea şi Luther
afirmă: “Dacă papalitatea nu vrea Reformă atunci s-o facem noi”.
La pretenţiile papalităţii că puterea spirituală o depăşeşte pe cea omenească
şi că doar papa are dreptul de a tâlcui Scripturile, Luther extinde acest drept şi
pentru popor aratând că poporul are dreptul de a convoca Sinodul şi a decide
soarta comunităţii. Sfânta Scriptura este pusă în centrul ridicării morale a
poporului.
A doua lucrare “Despre captivitatea babilonică a Bisericii”, (scrisă în limba
latină) Luther neagă caracterul sacramental al Bisericii, adică contestă Sfintele
Taine şi puterea sfinţitoare a Bisericii. Tainele sunt în număr de trei: Botezul,
Euharistia şi Pocăinţa, dar şi acestea sunt supuse robiei rătăcirii omeneşti.

140
A treia lucrare “Despre libertatea omului creştin” este cea mai creştinească
scriere şi are un amestec de idei din mistica germană unite cu perspectiva acţiunii
evanghelizării privite prin prisma umanismului.
Papa Leon al X-lea îi răspunde lui Luther la 15 iulie 1520 printr-o Bula
(Exurge Domine) în care declară eretice 41 de puncte din afirmaţiile lui Luther. I
se dă prilejul lui Luther ca în 15 zile să-şi retragă acuzaţiile şi să se întoarcă în
sânul Bisericii.
Luther îi răspunde prin lucrarea “Impotriva Bulei lui Antihrist”. Pentru că
ideile sale s-au răspândit în întreaga Germanie, în aprilie 1521 a fost chemat să
dea seama în faţa Dietei din Worms. Carol al V-lea semnează condamnarea lui
Luther, dar acesta îşi găseşte scăparea în castelul lui Friederich cel Înţelept, fratele
împăratului, care îşi avea reşedinţa la Wartburg. Aici traduce Noul Testament în
limba germană şi apoi Vechiul Testament.
Sub numele de “cavalerul Gheorghe” a scris numeroase lucrări antipapale.
Exagerările predicii lui Luther au trezit în anabaptiştii lui Tomas Münzer ideea de
răscoală. Adepţii lui Luther se întăresc tot mai mult şi în 1528 înaintează un
protest oficial împotriva Bisericii Romano-Catolice. Datorită acestui lucru ei se
numesc Protestanţi. Adepţii lui Luther reuşesc să impună discutarea acestei noi
denominaţiuni rupte din sânul Bisericii Catolice în Dietele de la Spira (1529) şi
Ausburg (1530). La aceasta din urmă Filip Melancton a prezentat o Mărturisire de
credinţă diferită de cea a Bisericii Romano-Catolice, cunoscută sub numele de
“Mărturisirea de la Ausburg” sau “Confessio Augustana”.
Intre timp Carol al V-lea (1519-1556) încearcă să-i împace pe protestanţi cu
Biserica, dar papa Paul al III-lea (1534-1549) se opune. în acest context Luther
mai scrie un pamflet numit “Impotriva papei de la Roma instituit de diavolul”.
La vremea respectivă în Elveţia, ţară ce făcea parte din sfera de influenţă a
Imperiului German şi-a desfăşurat activitatea reformatoare Jean Calvin.
Dacă Luther accepta o structură administrativ-bisericească identică cu
Biserica Romano-Catolică, J. Calvin respingea ideea de papalitate arătând că
Sinodul este cel ce trebuie să conducă Biserica. Ideea Sinodului conducător a
pătruns şi între protestanţii germani, în 1531 apărând o a doua Mărturisire de
credinţă a lui Luther mult mai radicală decât cea din 1530. Atunci s-a produs o
ruptură în sânul Lutheranilor care persistă şi azi. Cei care se orientează şi
mărturisesc ceea ce s-a consemnat la Ausburg în 1530 sunt constituiţi în Biserica
Lutherana C.A. (confesio augustana). Cei care se orientează după Mărturisirea din
1531 sunt constituiţi în Biserica Lutherana S.P. (sinodo-presbiteriană).
Luther îşi petrece restul vieţii în sărăcie într-o parohie modestă. El s-a
căsătorit cu călugăriţa Caterina de Bora şi au avut 5 copii î. El moare în 18
februarie 1546.
Din principiile teologice Lutherane amintim:
1) Sola Biblia – singură Scriptura conţine adevărul revelat nu şi Tradiţia;
2) Sola Gratia – doar harul lui Dumnezeu îl mântuieşte pe om nu şi
Biserica;
3) Sola Fide – doar credinţa este necesară pentru mântuire nu şi
săvârşirea faptelor bune;
141
4) Sunt 3 Taine;
5) Nu există preoţie harică ci preoţia este universală;
6) Biserica nu este infailibilă ci doar Sfânta Scriptură;
7) Nu există Sfinţi şi Sfinţenie;
8) Nu este nevoie de icoane şi cruci în Biserică;
9) Conducătorul statului este şi conducătorul Bisericii echivalentul
dictonului “cujus regio euis religio” = religia (supuşilor) este religia
conducătorului;
Nordul şi centrul Germaniei au îmbrăţişat ideile lui Luther, în timp ce Sudul a
rămas fidel Bisericii Romano-Catolice. Lutheranismul s-a răspândit mai întâi în
ţările Scandinave unde existau comunităţi de naţionalitate germană, apoi în
Prusia, apoi în Ungaria ajungând chiar şi în Transilvania. Aici Lutheranismul a
fost acceptat de saşii din jurul oraşelor Braşov, Sibiu şi Timişoara.
O Dietă din Transilvania ţinută în 1558 la Mediaş a aprobat lutheranismul ca
religie receptă în Ardeal alături de religia romano-catolică. Cel care a răspândit
lutheranismul în Transilvania a fost Ioan Honterius. Pe vremea lui s-a construit în
Braşov Biserica-Neagră.
Incetul cu încetul în Ardeal au pătruns şi ideile Calvine, iar lutheranii nu s-
au străduit să-şi impună noua învăţătura în rândul altor etnii. Această tendinţă au
avut-o doar la început când au încercat să-i acapareze pe unguri, dar ei au acceptat
mai uşor calvinismul.

Cursul nr.55
Reforma în Elveţia

Din Germania ideea de Reformă Bisericească a ajuns şi în Elveţia. La


vremea respectivă Elveţia făcea parte din Imperiul German şi se bucura de o
oarecare independenţă. Cele 13 cantoane ce formau Elveţia au fost unite într-o
confederaţie. Elveţia era cea mai liberă ţară din Europa, fiind renumită pentru
mercenarii ei. Pe plan cultural umanismul a pătruns mai ales la Basel, influenţând
mult Reforma din această ţară. O altă cauză a Reformei a fost de natură politică,
în sensul că autorităţile locale au avut tăria să se ridice împotriva fiscalităţii
exagerate practicate de clerul catolic.
In Elveţia au activat doi Reformatori: Huldrich Zwingli şi Jean Calvin.
Zwingli s-a născut pe 1 ianuarie 1484 în localitatea Wildhaus. Tatăl său era
judele satului, iar un unchi de-al său ce era preot l-a îndemnat să meargă la studii.
A studiat la Basel, Berna, Viena, iar la Basel sub îndrumarea profesorului
Witenbach şi-a însuşit învăţătura despre “Sola Scriptura” şi s-a ridicat împotriva
indulgenţelor papale. La sfârşitul studiilor este numit preot în localitatea Glarus,
unde exista şi o garnizoană a armatei elveţiene. Zwingli era capelan al acestei
garnizoane. Aici s-a ridicat împotriva folosirii elveţienilor ca mercenari. Reputaţia
lui creşte după ce este mutat la Parohia din Einsiedeln în 1516.
Viaţa lui morală nu a fost lipsită de reproş, mai ales în ceea ce priveşte votul
castităţii. Pleacă la Zürich unde poporul îl alege ca preot. Aici a început să-Ii
familiarizeze pe ascultători cu scrierile Sfintei Scripturi, citindu-le chiar din
comentariile lui Luther. Activitatea să reformatoare începe prin 1522, dar el nu

142
trece printr-o criză spirituală aşa cum s-a întâmplat cu Luther. Acţiunea lui
împotriva Bisericii a început atunci când câţiva cetăţeni, citându-l pe Zwingli au
refuzat să mai postească. Episcopul de Zürich a încercat să-i excomunice pe aceşti
creştini, dar s-au opus autorităţile cantonale.
Zwingliinvăţa că autoritatea supremă o are autoritatea locală, atunci când
aceasta acţionează în conformitate cu Sfânta Scriptură. Au urmat 3 discuţii
publice pe această temă: în ianuarie 1523, în octombrie 1523 şi în ianuarie 1524
prilej cu care Zwingli şi-a expus învăţăturile. Dintre învăţăturile lui amintim:
1. Evanghelia îşi are autoritatea de la sine şi nu de la Biserică;
2. Mântuirea se realizează doar prin credinţă nu şi prin fapte bune;
3. Liturghia nu are caracter sacrificial (nu se prefac în realitate Trupul şi
Sângele) ci poate fi socotită un simbol;
4. Hristos este singurul cap al Bisericii;
5. Celibatul nu există, el însuşi căsătorindu-se cu văduva Ana Reinhart;
6. Icoanele şi crucile nu sunt necesare în Biserică
Aceste învăţături şi le expune în lucrările “Cuvântări finale” şi “Introducere
creştină scurtă” apărute în 1523.
Având sprijinul autorităţilor locale Zwingli a pornit o acţiune de confiscare
a averilor mănăstireşti şi de transformare a acestora în şcoli. Adepţii lui Zwingli în
1525 resping autorităţile episcopale, iar Missa este abolită. Ideile şi le expune în
lucrarea intitulată “Adevărata şi Falsa religie” în 1525. Mişcarea lui Zwingli ia
avânt şi în alte cantoane.
Zwingli şi Luther se aflau în multe puncte comuni, dar erau temperamental
diferiţi. Diferenţa esenţială între ei consta în învăţătura lui Zwingli care nega orice
fel de prezenţă a lui Hristos în Sfânta Euharistie, în timp ce Luther accepta
prezenţa reală, el folosind pentru prima dată termenul de impanaţie (in panem,
cum panem, sub panem).
Zwingli moare în 1531 pe câmpul de luptă (lângă localitatea Kappel), în bătălia
dusă de el împotriva unor cantoane ce nu voiau să înlăture catolicismul din ţară.
Acţiunea lui a fost preluată, continuată şi sistematizată de Jean Calvin
(1509-1564).
Calvin s-a născut pe 10 iulie 1509 în localitatea Noyon în provincia
Picardia din Franţa. Tatăl său era secretar episcopal şi jurist consult. El a fost
crescut doar de tată, mama să murind de tânară, într-o austeritate severă, lucru ce
l-a marcat pe viaţă. A studiat în Paris, Orleans şi Bruges dreptul, filozofia şi
umanismul clasic. Prin 1532 îi apare o lucrare numită “Comentariu la tratatul
despre revelaţie a lui Seneca”.
Pentru că concepţia să religioasă a fost influenţată de umaniştii parizieni,
Calvin a trebuit să fugă din Franţa, pentru că aici Biserica Romano-Catolică era
mai puternică şi s-a ridicat împotriva umaniştilor. Calvin ajunge în Elveţia şi se
stabileşte la Geneva. Impotriva calomniilor aduse de Curtea franceză umaniştilor
cum că ar fi eretici, Calvin le răspunde în 1535 prin lucrarea “Instituţiile religiei-
creştine”. Acest lucru face din Calvin un om al protestantismului francez, în
sensul că lucrarea este o prezentare populară a doctrinei protestante. Fără ideile
lui Luther aceasta nu s-ar fi putut realiza. Calvin a fost influenţat de Cathehismul
Mic al lui Luther.
In lucrarea să vorbeşte despre libertatea creştinilor şi a voinţei şi arată că
supunerea faţă de voia lui Dumnezeu este datoria de căpătâi a omului. Omul a fost

143
creat de Dumnezeu bun şi era supus lui Dumnezeu. Dar atât bunătatea cât şi
supunerea le-a pierdut prin căderea în păcat şi astfel a ajuns o epavă, stare pentru
care este condamnat de Dumnezeu. Din această stare, doar cei predestinaţi sunt
mântuiţi de Hristos, care a plătit pentru păcatele lor. Răscumpărarea îşi are
originea în dragostea lui Dumnezeu şi are valoare pentru individ doar în clipa în
care devine o posesiune personală prin Duhul Sfânt. Calvin spune “suntem
îndreptaţi nu fără faptele bune, dar nu prin faptele bune”. El pune accentul pe legi
precise care trebuie să călăuzească viaţa creştinului. Prin aceste legi însă el
impune o adevărată tiranie a disciplinei în Biserică.
El a încercat să organizeze comunitatea din Geneva în baza acestor legi, dar
acţiunea lui a produs tulburare şi a trebuit împreună cu prietenul său Farel să plece
la Strasburg, apoi la Basel, iar în 1541 se întoarce în Geneva.
După el există trei instituţii creştine: Biserica, Tainele şi Autoritatea Civilă.
în Biserică sunt 4 oficii: pastori, învăţaţi, diaconi şi bătrânii. Misiunea pastorilor
era aceea de a ţine conferinţe publice şi de a-I examina pe cei care doreau să adere
la noua învăţătură. Misiunea învăţaţilor era aceea de a-i forma pe noii prozeliţi
după principiile impuse de legi. Diaconii aveau sarcini pentru săraci şi vizitarea
spitalelor. Bătrânii ce erau aleşi dintre laici împreună cu pastorii formau
“Consistoriul disciplinar”.
In privinţa Tainelor acceptă doar două la fel ca Zwingli: Botezul şi
Euharistia. în ceea ce priveşte Euharistia, Calvin respingea prezenţa reală a lui
Hristos, dar accepta prezenţa spirituală. El spune că adevăratul Hristos în
Euharistie este primit doar de cei predestinaţi. Valoarea Tainei este strict
dependentă de valoarea condiţiei umane. Cultul a fost mult simplificat reducându-
se la predică, rugăciuni şi cântări de psalmi. Impărtăşania se făcea doar de 4 ori pe
an.
Calvin a fost mai radical decât Luther, dar ţinea calea de mijloc între
Zwingli şi Luther. în ceea ce priveşte relaţia cu autoritatea civilă Calvin era pentru
cooperarea Bisericii cu autorităţile de stat în aşa fel încât autonomia Bisericii să
fie păstrată. Puterea politică avea putere şi asupra Bisericii.
Calvin a avut o serie întreagă de dispute cu cei care nu împărtăşeau ideile
sale. Dintre opozanţii săIII amintim pe Sebastian Castellio şi Mihail Servede . în
timpul unei dispute, Servede – care susţinea unitarianismul, a fost omorât şi s-a
generat unul dintre cele mai deplorabile scandaluri din istoria Reformei.
Din Geneva protestantismul calvin s-a răspândit în întreaga Elveţie, două
treimi din populaţie trecând la noua învăţătură. Din 1536, atunci când Bulliger, un
apropiat al lui Zwingli, a trecut la calvinism s-a realizat şi fuziunea dintre adepţii
lui Zwingli şi cei ai lui Calvin. în acelaşi an a apărut un Cathehism al lui Calvin.
Teologia calvină s-a dezvoltat şi un ucenic de-al lui Calvin pe nume
Theodor Beza (mort în 1605) prin Academia Teologică din Geneva a reuşit să dea
calvinismului o formă unitară. În 1559 a apărul o “Confesio helvetica prior”- o
mărturisire de credinţă în care se expun principalele învăţături calvine.
Din Elveţia calvinismul pătrunde şi în Franţa unde protestanţii s-au numit
“hughenoţi”. Ei au avut mult de suferit pe vremea dinastiei de Valois. Cu toate
acestea numărul lor creşte în continuu şi în 1559 a avut loc un sinod al Bisericii
Calvine din Franţa unde s-a publicat o Mărturisire de credinţă, cunoscută sub
numele de Confesio Galicana.

144
Intre catolici şi calvini au loc numeroase ciocniri, una dintre cele mai
sângeroase fiind pe 23-24 august (numită şi noaptea Sfântului Bartolomeu) 1572
când au fost omorâţi peste 20 000 de hughenoţi.
Până la urmă pe tronul Franţei ajunge Henric al IV-lea, acesta acordând
libertate calvinilor prin edictul de la Nantes din 1598.
Tările de Jos au dat cei dintâi martiri pentru cauza protestantă. în 1559
apare o Confesio Belgica. în Tările de Jos urmează un război civil şi datorită
cruzimii lui Carol al V-lea şi a ducelui de Alba, şapte districte din Nord sub
conducerea lui Wilhelm de Orania alungă stăpânirea germană şi pun bazele
Olandei. Si aici s-a răspândit calvinismul.
Calvinismul a penetrat şi în Ungaria datorită acţiunii lui Gaspar Heltai.
Acesta reuşeşte să ajungă şi în Transilvania. Se ştie că prin 1567 la Debrecen a
avut loc un sinod al calvinilor unguri ce au acceptat calvinismul ca religie receptă
şi s-a acceptat Confesio helvetica drept “Confesio hungarica”.48% dintre unguri
au acceptat calvinismul.
In Transilvania, nestatornicia religioasă a principelui Ioan Sigismund
Zaploya a favorizat pătrunderea calvinismului. Dieta de la Aiud în 1565 acceptă
calvinismul ca religie receptă în Ardeal. Gaspar Heltai supărat că nu a fost ales
primul super-intendent a promovat o învăţătură nouă – unitarianismul- (care nega
Sfânta Treime), şi în 1568 Dieta din Cluj acceptă şi unitarianismul ca religie
receptă în Ardeal.
S-a mai răspândit sporadic în Polonia şi Cehia (mai ales printre husiţi)

Cursul nr.56
Reforma în Anglia

In statul insular al Angliei regii controlau numirile de episcopiincă din


secolul al XV-lea. Posturile de episcopi sau cele politice erau ocupate adesea de
oameni ai Bisericii pentru că puţini se puteau măsura în ştiinţă cu oamenii
Bisericii, iar numirea acestora în posturile politice era mai puţin costisitoare
pentru tezaurul regal. în masele de jos se mai păstrau urme de wycliffianism, în
timp ce masele intelectuale din secolul al XVI-lea încercau să înţeleagă Biserica
propusă de Erasm de Rotterdam.
La începutul domniei regelui Henric al VII Î-lea (1509-1547) situaţia era de
aşa natură, încât nimic nu prevedea vre-o schimbare religioasă în Anglia. Ceea ce
a fost baza Reformei în Anglia a fost conştiinţa naţională ce nu tolera amestec
străin în treburile interne.
Henric al VII Î-lea a fost un intelectual, el fiind crescut de tatăl său Henric
al VII-lea într-un spirit creştin şi, fiind al doilea născut, tatăl său îl visa
arhiepiscop de Canteburry. Pe de altă parte Henric era un om cu simţ practic, avea
simpatie faţă de umanism, dar era şi egoist şi încăpăţânat. Papa Leon al X-lea i-a
conferit lui Henric titlul de “defensor fidei” pentru că Henric s-a ridicat împotriva
lucrării lui Luther “Despre captivitatea babilonică a Bisericii”. în lucrarea să apără
învăţătura despre cele 7 Sfinte Taine.
Moştenitorul tronului a fost Arthur, ce era logodit cu Caterina de Aragon,
mătuşa împăratului Carol al V-lea al Germaniei. Arthur moare la scurtă vreme şi
Henric moşteneşte tronul Angliei. Din raţiuni politice se căsătoreşte cu logodnica
fratelui său ce era mai în vârstă. Aceasta îi dăruieşte mai mulţi copii, dar numai

145
unul dintre ei a trăit, o fată pe nume Maria. Absenţa unui moştenitor la tron ar fi
putut produce un război civil, de care Henric se temea. Caterina nu mai poate
avea copii şi astfel Henric se hotărăşte să divorţeze de ea şi să se căsătorească cu
Ana Boleyn, una din domnişoarele de la Curtea Reginei.
Un divorţ al regelui s-ar fi putut obţine în alte condiţii istorice.
Papa Clement încheie pace cu Carol al V-lea şi răspunsul papei la cererea lui
Henric a fost negativ. Atunci Arhiepiscopul Th. Wolsey de Canterbury (1471-
1530) aprobă divorţul regelui şi poartă tratative cu Roma (fără succes). Datorită
acestui eşec, Henric al VII Î-lea îl eliberează Wolsey din funcţia de cancelar
înlocuindu-l cu Thomas Morus. Acordarea divorţului fiind exclusă din partea
Romei, Henric se sprijină pe sentimentul naţional, acela care nu permitea amestec
străin în treburile interne. Il înlocuieşte pe arhiepiscopul de Canteburry cu
Thomas Cramner (arhiep. 1532-1553), care avea inclinaţii spre lutheranism.
Morus şi Cramner îl sfătuiesc pe rege că divorţul poate fi promulgat de
Universităţile Catolice din Anglia.
Prin ameninţări şi bani, Henric obţine semnăturile a 8 universitari ce s-au
pronunţat în favoarea lui. în mai 1533 este anulată căsătoria cu Caterina şi în
acelaşi an se căsătoreşte cu Ana. Noua regină avea înclinaţii spre calvinism. în
septembrie Ana o naşte pe Elisabeta şi Henric din nou se află în dificultate. Papa
îl ameninţă pe Henric cu excomunicarea şi în 1534 Parlamentul englez publică un
“act de supremaţie” prin care Henric şi urmaşii săi la tron sunt numiţi singurii şefi
ai Bisericii Angliei. Ruptura de Roma a fost completă.
Mănăstirile catolice din Anglia erau foarte bogate şi ca urmare Henric
văzând că visteria statului se golea a dispus o secularizare a averilor mănăstireşti,
acţiune realizată de Thomas Cromwell în 1542. Orice opunere era înfrântă cu
cruzime. în mai 1535 un grup de călugări care au refuzat să recunoască actul de
supremaţie au fost executaţi. Impotriva acţiunii regelui s-a ridicat Thomas Morus,
care a fost omorât în altarul Catedralei din Londra. Averile bisericeşti şi
mănăstireşti au fost puse sub directa stăpânire a regelui. O serie întreagă de valori
culturale şi artistice au pierit şi Biserica a devenit una parlamentară, religiozitatea
scăzând foarte mult. Ruptura de Roma a marcat începutul Reformei din Anglia.
Henric al VII Î-lea s-a declarat şef al Bisericii, dar el voia să fie şef al unei
Biserici tradiţionale. în timpul secularizării averilor în ţară au intrat atât idei
lutherane cât şi calvine. Pentru a salva Biserica de ideile Reformei, Henric publică
în 1539 legea “celor 6 articole” prin care cerea ca toţi supuşii să creadă în
prefacerea reală, preoţii să respecte celibatul, spovedania era obligatorie pentru
toţi de asemenea şi împărtăşirea euharistică, preoţii erau datori să respecte
castitatea, s-a impus liturghisirea Missei romane.
Arhiepiscopul Cramner, care între timp s-a căsătorit cu o lutherană, a
trebuit să-şi expedieze soţia din Anglia. Ana Boleyn pentru că a acceptat idei
calvine, după trei ani a fost executată din porunca regelui în 1536.
După 11 zile Henric se recăsătoreşte cu Jean Seymour care îi dăruieşte un
fiu pe Eduard al VI-lea. Si aceasta moare şi Henric până la urmă se căsătoreşte
încă de trei ori. La moartea lui Henric la 27 ianuarie 1547 englezii erau împărţiţi
în trei partide:
a) una ce dorea restaurarea Bisericii cu acceptarea papei drept conducător al
Bisericii;

146
b) a doua cea a catolicilor, dar fără papă, recunoscându-l pe rege ca şef al
Bisericii;
c) a treia a protestanţilor, lutheranilor şi calvinilor ce respingeau ideea de
Biserică Catolică.
Ideile protestante s-au răspândit în Anglia pe vremea lui Eduard al VI-lea
(1547-1553) care a fost un rege marionetă. Treburile ţării au fost conduse de
Contele de Sumerset. Pe vremea lui ideile calvine pătrund masiv în Anglia.
Cramner îşi cheamă soţia şi în 1549 alcătuieşte lucrarea “The book of common
prayer”. De asemenea alcătuieşte şi o mărturisire de credinţă în 42 de articole care
a devenit Crezul Bisericii Anglicane.
In 1553, după moartea lui Eduard al VI-lea, la tron urmează Maria, fiica
Caterinei de Aragon, aceasta fiind căsătorită cu fiul lui Carol al V-lea. Deoarece
era catolică, ea încearcă să restaureze catolicismul de dinainte de Henric. Ea
reactivează cele 6 articole abolite pe vremea lui Eduard şi a încercat să le impună
cu forţa. Se înregistrează ciocniri şi chiar martiri. Ea mai este cunoscută şi sub
numele de Maria cea Sângeroasă. Ea moare în 1558.
La moartea Mariei pe tron ajunge Elisabeta, ce domneşte până în 1603.
Aceasta a semănat cu tatăl ei, doar că era protestantă. Ajunsă la tron a adus câteva
schimbări pe care le-a realizat cu multă abilitate. în 1559 a reactivat actul de
supremaţie, dar fiind femeie şi neputând fi numită şef al Bisericii, ea a schimbat
termenul în guvernator (ocrotitor) al Bisericii. Astfel se revine la situaţia de
dinainte de Eduard al VI-lea. Rezistenţa catolică în faţa acestor schimbări produce
peste 200 de martiri.
Arhiepiscop de Canteburry a fost Matei Parker (1559-1575) care reduce
cele 42 de articole la 39 în 1562 care din 1571 devin Cartea Simbolică a Bisericii
Anglicane. Această Biserică ţine calea de mijloc între catolicism şi calvinism. Ea
este organizată după principiile Bisericii Romano-Catolice (are episcopi şi preoţi
căsătoriţi) adică este o Bisercă episcopală, dar în doctrină şi cult ea este calvină.
Cei care nu au acceptat organizarea episcopală a Bisericii s-au separat formând
Biserica presbiteriană (=puritanii). Mai extremişti decât aceştia sunt independenţii
care resping orice noţiune de Biserică.
Presbiterienii ajung la putere în veacul al XVII-lea pe timpul lui Oliver
Cromwell. Biserica episcopală a fost distrusă când Anglia a fost proclamată
republică în 1649 şi căn a fost înlăturată monarhia..
In 1662 monarhia a fost restaurată în Anglia şi puritanii au fost izolaţi, ei
punând bazele unei comunităţi puternice în Scoţia. Aici ideile reformatoare
pătrund pe vremea lutheranismului şi apoi a calvinismului.
Din Anglia Reforma pătrunde şi în Irlanda unde Anglia deţinea controlul
asupra Nordului insulei, dar majoritatea irlandezilor au rămas catolici.
De pe vremea reginei Elisabeta, Biserica episcopală a devenit Biserică de
stat. Biserica Catolică a fost interzisă timp de trei secole.

147
Cursul nr.57
Situaţia politico-religioasă în Răsărit după
Reforma Protestantă (secolele XVI-XVII Î)

Expansiunea turcească a continuat şi după cucerirea Constantinopolului în


1453, dar acest moment din istorie a fost oarecum previzibil în sensul că turcii
pătrund în peninsula Balcanică în 1361 şi reuşesc în 1381 să cucerească Sofia,
apoi în 1386 Salonicul, în 1389 Serbia, în 1393 Tîrnovo, apoi în 1453
Constantinopolul, în 1459 cuceresc întregul stat sîrbesc pe care îl transformă în
paşalâc, în 1474 cuceresc Albania, în 1475 desfiinţează Imperiul de Trapezunt.
Acolo unde turcii au reuşit să penetreze au început o acţiune de islamizare a
populaţiilor creştine din ţările respective. în această expansiune turcii au respectat
câteva principii:
1. Niciodată nu s-au angajat concomitent pe două fronturi;
2. Prin diplomaţie reuşeau să stârnească zâzanie între nobili şi astfel ţările din
Balcani au devenit o pradă uşoară;
3. Pentru a-i ţine cât mai uşor s-au folosit de acelaşi sistem al ostatecilor şi
astfel populaţia creştină din ţările de mai sus a ajuns să fie foarte divizată.
Apogeul puterii otomane este atins pe vremea lui Soliman Magnificul (1520-
1546), dar tot de pe vremea luiincepe şi declinul puterii otomane. Inainte de
moartea să anexează Imperiului teritoriile din Cipru, Palestina şi Egipt. în Europa
turciIII bat pe unguri în 1526 la Mohaci şi pun bazele unui regat sub suzeranitate
turcească, care se întindea şi peste Transilvania. în 1541 desfiinţează acest regat.
Ungaria devine paşalâc turcesc, iar Transilvania devine Principat autonom. în
1552 cuceresc Banatul, adică un teritoriu aflat şi în Serbia care devine paşalâc
timp de 150 de ani. în expansiunea lor visau să cucerească întreaga Europă, dar la
vremea respectivă în Europa domnea un împărat capabil Carol al V-lea al
Germaniei.
Şi pe mare turcii au fost suverani. Mediterana au stăpânit-o până în 1571 când
în urma luptei de la Leponte flota turcească a fost distrusă complet.
Expansiunea turcească continuă şi în Africa unde întemeiază formaţiuni statale
supuse lor: Alger, Libia, Etiopia, Yemen, Aden, Basra etc..
In Răsărit turcii se lovesc de statul Iranului, care era puternic şi care reuşeşte
să stopeze înaintarea turcească. Apoi, turcii se lovesc de statul rus condus de Ivan
al IV-lea cel Groaznic. Armatele lor sunt înfrânte sub porţile Vienei, în 1571 pierd
insula Cipru, în acelaşi an sunt alungaţi din Georgia, de pe insula Creta şi din
Ucraina.
In timp ce turcii erau în plină expansiune, o serie întreagă de popoare din
teritoriile cucerite au trecut la islamism: Albania şi Bosnia-Herţegovina. Anumite
state au reuşit să-şi păstreze o autonomie în schimbul unor taxe plătite Imperiului
Turcesc (ţările Române).
Intre cauzele ce au dus la destrămarea Imperiului otoman amintim sclerozarea
economică a ţărilor cotropite. Comerţul, deşi a fost impulsionat, se desfăşura într-
un singur sens: spre Turcia. Turcii nu s-au îngrijit niciodată de bunăstarea
locuitorilor din ţările subjugate.
148
Apoi o altă cauză ar fi scăderea capacităţii militare şi declinul puterii
sultanilor. Pe acest fond a apărut o nouă instituţie în interiorul Imperiului numită
Instituţia Vizirilor, unii dintre aceştia ajungând de multe ori să aibă o faimă mai
mare decât sultanul. în secolul al XVII-lea din porunca lor au existat sultani
decapitaţi.
O altă cauză ar fi orbirea turcilor şi desconsiderarea posibilităţilor politice şi
armate ale unor ţări din Europa şi Asia cum ar fi: Austria, Iran şi Rusia. De aceea
turcii au fost înfrânţi în luptele cu aceştia.
Rusia a reuşit să-şi dobândească independenţa de stat înfrângând Hoarda de
Aur în 1480 sub conducerea lui Ivan al III-lea. Tot de pe atunci a început, încetul
cu încetul, să se vehiculeze ideea că Moscova poate fi socotită a treia Romă,
deoarece numai aici se păstrează adevărata ortodoxie.
Statele ruseşti se consolidează pe vremea lui Ivan al IV-lea (1533-1584), care îşi
întinde teritoriul de la Marea Baltică până la Marea Caspică. Pe vremea lui
instituţia ţarului câştigă în importanţă în defavoarea nobililor. Acestuia i-a urmat
Dimitrie I care moare de tânăr. Prin intrigi polonezii reuşesc să instaleze pe tron
un fals Dimitrie I în 1606. Complotul este însă descoperit în 1613, acest Dimitrie
este omorât şi în Rusia are loc un schimb de dinastie, ajungând la putere dinastia
Romanovilor, care a durat până în octombrie 1917.
Conflictul cu polonezii durează şi în secolul al XVII-lea, conflict ce se
încheie prin victoria ruşilor în 1654, încheiat cu anexarea Ucrainei.
La începutul secolului al XVII Î-lea Petru cel Mare dă o nouă strălucire
statului rus, pe vremea lui graniţele Imperiului Rusesc întinzându-se de la Marea
Baltică până în Camceartca. Ţarii ruşi au reuşit să dobândească din partea turcilor
dreptul de protecţie asupra creştinilor din interiorul Imperiului otoman. După
1791 Rusia a sprijinit mişcarea de eliberare a ţărilor subjugate de turci.
Tările Române şi-au păstrat autonomia şi în secolele XV-XVIIII amintim
ca domnitori pe Stefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir,
Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, etc.. Transilvania până în 1686 şi-a
păstrat o oarecare autonomie, de atunci însă a fost integrată în Imperiul
Habsburgic.
In secolul al XVII Î-lea în Moldova şi Tara Românească s-au perindat
domnitori de neam străin, domnitori fanarioţi, numiţi de turci. în general aceştia
au fost greci de neam. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 schimbă
această situaţie

Cursul nr.58

Situaţia Bisericilor ortodoxe în statul turcesc

După ce mai bine de 1000 de ani Biserica a fost partenera unui stat creştin,
începând cu 1453 Constantinopolul s-a aflat într-o nouă situaţie, ea devenind
partenera unui stat necreştin.
Această schimbare a produs schimbări interne, dar nu prea spectaculoase.
Constantinopolul nu era străin de experienţele turceşti. Incă înainte de cucerirea
149
capitalei, numeroase teritorii ce aparţineau jurisdicţional de Constantinopol au
ajuns sub stăpânire turcească. Apoi celelalte Patriarhii răsăritene ca Alexandria,
Antiohia şi Ierusalim au experimentat această situaţie mult înainte de
Constantinopol. Imediat după cucerirea cetăţii, Mahomed al II-lea s-a gândit să
dea populaţiei creştine din Imperiu un conducător – Patriarhul Anastasie – care în
timpul asediului a încercat să fugă, dar a fost prins de turci şi ucis. în alegerea
noului Patriarh, Mahomed care cunoştea bine mentalitatea grecească s-a orientat
spre o personalitate antiunionistă. în aceste condiţii a fost ales Gheorghe Scolarios
ca Patriarh. Acesta a ajuns şi la sinodul unionist de la Ferra-Florenţa, şi tot el a
primit la călugărie numele de Ghenadie. El nu a fost prea încântat de propunere
dar a trebuit să se supună. Astfel el a fost pus Patriarh de Constantinopol în 1454.
Cu acel prilej sultanul Mahomed a emis un Firman (act oficial) prin care îl
recunoaşte pe noul Patriarh drept Etnarh (responsabil şi judecător peste creştinii
din Imperiul Otoman). Tot Patriarhul a avut ca sarcină colectarea taxelor de la
creştinii din Imperiu. Pentru realizarea acestui lucru pe lângă Patriarhie a început
să funcţioneze un corp administrativ de laici, care a crescut în importanţă. Mai
târziu unii dintre membrii acestei administraţii şi-au permis chiar libertatea de a
comanda unor Patriarhi şi Mitropoliţi. Clericilor din imperiu li s-a interzis să mai
poarte reverendă, Bisericile le-au fost confiscate şi multe dintre ele transformate
în moschei sau magazii.
Patriarhia de Constantinopol şi-a păstrat integritatea jurisdicţională dar
numărul creştinilor scădea cu fiecare zi. Urmaşii lui Mahomed al II-lea au arătat
mai puţin interes pentru Biserica creştină.
Selim I ar fi dorit să treacă întreaga populaţie la islamism.
După ce Catedrala Sfânta Sofia a fost confiscată de Mahomed, Patriarhul
şi-a stabilit reşedinţa în Biserica Sfinţii Apostoli, iar apoi la Biserica Sfântul
Gheorghe din cartierul Fanar, unde există şi azi.
După Ghenadie, urmaşii lui nu s-au mai ridicat la aceeaşi valoare, iar
funcţia de Patriarh a devenit una foarte râvnită. Maşinaţiile pentru ocuparea
acestui post au contribuit şi ele la scăderea numărului creştinilor. în decurs de
aproximativ 150 de ani pe scaunul Patriarhal s-au perindat 66 de Patriarhi. Aceştia
erau schimbaţi după bunul plac al sultanilor, unii dintre ei păstorind de mai multe
ori. Se înregistrează şi păstoriri de câteva zile, iar cea mai lungă a fost de 20 de
ani.
Ceilalalţi Patriarhi ortodocşi ai Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului au
împărtăşit cam aceeaşi soartă. Incă din secolul al XII Î-lea Patriarhia de Antiohia
şi-a mutat sediul la Damasc. Creştinii de pe tot cuprinsul acestei Patriarhii au fost
supuşi la acelaşi tratament ca şi cei din Constantinopol, de aceea mulţi dintre ei au
îmbrăţişat islamismul.
Patriarhia de Ierusalim după experienţele cruciate a căzut definitiv în
mâinile arabilor şi populaţia ortodoxă de aici a fost decimată.
Patriarhia de Alexandria a avut o situaţie puţin mai bună, pentru că aflată la
marginea Imperiului presiunile asupra ortodocşilor au fost mai mici. Dar
ciocnirile dintre ortodocşi şi monofiziţi şi apoi propaganda romano-catolică din
Egipt, au făcut ca şi aici numărul creştinilor ortodocşi să scadă spectaculos.
150
Dintre Patriarhi, cel de Constantinopol avea o situaţie privilegiată, el fiind
Patriarhul capitalei, de aici el a fost socotit un fel de purtător de cuvânt al
celorlalţi patriarhi. Datorită problemelor cu turcii mulţi Patriarhi de Alexandria şi
Antiohia au rezidat din Constantinopol. De aceea schimbările de Patriarhi aici nu
au fost atât de dese.
Pe fondul acestei situaţii Bisericile Ortodoxe aflate în afara graniţelor
Imperiului Turcesc au reuşit să-şi dobândească o oarecare autonomie, aşa cum s-a
întâmplat cu Biserica ortodoxă din Tările Române, altele reuşind să se constitue
chiar în Patriarhii, de exemplu: în Bulgaria cea de la Ohrida; în Serbia cea de la
Ipek; în Rusia cea de la Moscova.

Cursul nr.59

Biserica Ortodoxă din Balcani, din Imperiul Habsburgic


şi din Tările Române în secolele XV-XVI.

Secolele XV-XVI au fost marcate în acestă parte a Europei de creşterea


puterii otomane mai ales că turcii au reuşit să cucerească ţară după ţară, până când
a început declinul lor. în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă din Tările Române în
ciuda divizării ei în funcţie de graniţele politice a celor 3 provincii, viaţa
Bisericescă s-a dezvoltat în cadrul celor 3 mitropolii: de la Argeş, Târgovişte şi
Bucureşti - în Tara Românească; Suceava şi Iaşi în Moldova; Feleac şi Alba în
Transilvania.
Viaţa Bisericească a cunoscut în acest timp diferite epoci de înflorire. în
Moldova şi Tara Românească au fost construite şi reparate o serie întreagă de
Biserici, de către domnitori ca Nicolae Basarab, Nicolae Alexandru Basarab,
Radu Paisie, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu,
Constantin Brâncoveanu dar şi de unii domni fanarioţi în secolul al XVII Î-lea.
Un aspect interesant din această perioadă îl constitue totalitatea ajutoarelor
româneşti fie către Locurile Sfinte, fie către mănăstirile de la Athos, fie către
celelalte Biserici Ortodoxe aflate sub stăpânire turcească. în relaţiile cu alte culte
creştine şi chiar necreştine Biserica Ortodoxă Română a dovedit toleranţă. în acest
fel aici şi-au găsit loc atât husiţii cât şi romano-catolicii şi chiar protestanţii-
reformaţi.
In împrejurările grele din Transilvania creştinii de aici au fost ajutaţi de
fraţii lor din Moldova şi Tara Românească. Chiar dacă au fost atât de toleranţi,
atunci când s-a pus problema trecerii lor la alte confesiuni românii au fost
intransigenţi cvânda a fost vorba de catolicism. Biserica Ortodoxă a fost
influenţată în domeniul cultural de protestanţi în sensul că ei au fost cei care s-au
folosit de binefacerile apariţiei tiparului. Românii din Ardeal nu au fost străini de
fenomenul protestant pentru că aici erau lutherani printre saşii din jurul Sibiului şi
Braşovului, clavini şi unitarienii printre ungurii transilvăneni. Românii au avut
contacte cu aceste noi denominaţiuni mai ales că încercau să-i atragă la noile
religii dar fără rezultate spectaculoase. O presiune constantă au exercitat-o
romano-catolicii printre ortodocşii transilvăneni şi se înregistrează fie treceri la
151
catolicism, fie uniri cu Roma. în această situaţie românii ardeleni ortodocşi au
primit ajutoare şi de la ruşi şi sârbi.
Secolul al XVII-lea în Tările Române poate fi socotit epoca de strălucire a
culturii româneşti, dar şi epoca în care s-a definitivat procesul de introducere a
limbii române în cult şi Biserică. în acest secol au activat o serie întreagă de
mitropoliţi ca: Simeon Stefan în Transilvania; Varlaam şi Dosoftei în Moldova;
Teodosie, Stefan şi Antim Ivireanu în Tara Românească. Lor îl putem adăuga şi
pe Petru Movilă al Kievului.
In secolul al XVII Î-lea se înregistrează o renaştere a vieţii duhovniceşti.
De asemenea acest secol a fost marcat în Moldova şi Tara Românească de
domniile fanariote. în Imperiul Habsburgic ce se întindea până în Transilvania
vieţuiau numeroase comunităţi ortodoxe în special sârbeşti.
Prin 1690 sub conducerea lui Arsenie al III-lea Cernoevici, sârbii trec la
Nord de Dunăre şi se aşează în sudul Ungariei de azi, răspândindu-se din Croaţia
până în Banatul românesc. Pentru serviciile făcute austriecilor, Viena le-a acordat
drepturi speciale şi privilegii numite “ilirice”, în baza cărora sârbii şi-au putut
organiza Biserica în interiorul Imperiului Austriac. Aşa a apărut Mitropolia
Ortodoxă de Carloviţ cu jurisdicţie peste 7 episcopii, între care şi episcopiile de
Timişoara, Ienopole – care au fost înfiinţate în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea – şi peste episcopiile ortodoxe din Transilvania. Ortodocşii sârbi au avut
propriile lor şcoli teologice pentru întreaga ortodoxie din Imperiul Austriac. Una
dintre acestea a funcţionat şi la Timişoara. Mitropolitul de Carloviţ a cerut
împăratului Iosif al II-lea să se înfiinţeze chiar şi un seminar teologic finanţat de
stat. Iosif al II-lea emite un decret în acest sens, dar nu a apucat să-l pună în
aplicare, pentru că în 1792 el moare.
In Balcanii propriu-zişi situaţia ortodocşilor a fost destul de grea. Bulgarii
s-au aflat sub turciincă din secolul al XIV-lea. Pentru a-i rupe pe ortodocşii
bulgari de Constantinopol, turcii au acordat Mitropoliei de Ohrida titlul de
Patriarhie. Această Patriarhie funcţionează cu întreruperi până în secolul al XVII
Î-lea fără a fi recunoscută de Constantinopol. în 1766 patriarhul ecumenic Samuil
a supus această Patriarhie Constantinopolului.
Şi în Serbia turcii au înfiinţat o Patriarhie, din motive similare cu ale
bulgarilor, în secolul al XV-lea. Otomanii, însă, suprimă această Patriarhie, şi
sârbilor li se permite în continuare să-şi aleagă preoţi şi episcopi, în schimbul
plătirii haraciului către Poarta Otomană. Mulţi sârbi însă au îmbrăţişat
mahomedanismul. Unul dintre aceşti sârbi mahomedani, ce a ocupat o funcţie
înaltă pe lângă Poarta Otomană era fratele Mitropolitului Macarie al Ipekului.
Pentru aceasta în 1557 s-a înfiinţat Patriarhia de Ipek, sârbii fiind scoşi de sub
jurisdicţia Ohridei. Această Patriarhie şi-a întins jurisdicţia şi asupra Bisericii
Ortodoxe din Transilvania.
Patriarhia de Ipek era constituită din 8 Mitropolii şi 32 de episcopii, şi se
întindea jurisdicţional peste Serbia, Munte Negru, Croaţia şi Transilvania.
Munte Negru îşi avea capitala la Cetinie. Ei şi-au apărat cu dârzenie
libertatea, însă în secolul al XV-lea au fost nevoiţi să recunoască autoritatea Porţii
Otomane. Turcii nu au putut niciodată îngenunchea acest popor, ca urmare au
152
căutat să submineze unitatea naţională. Ei au vrut să treacă toată populaţia la
mahomedanism. Intenţia perfidă a turcilor a fost demascată de strategicii
muntenegreni, educaţi şi conduşi de Mitropolitul de la Cetinie. Munte Negru a
trecut şi prin alte greutăţi, pentru că aici au început să apară misionari atât calvini
cât şi romano-catolici.
Ajutaţi de ruşi, sârbii, croaţii şi muntenegrenii şi chiar bulgarii au scăpat de
stăpânirea otomană.
Biserica ortodoxă a avut mult de suferit, dar în Tara Românească şi
Moldova Biserica s-a bucurat de o libertate relativă sub protecţia domnitorilor
fanarioţi.

Cursul nr. 60
Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XVI-XVIII

Ruşilor nu li s-a părut o simplă coincidenţă faptul că atunci când


Constantinopolul a căzut sub turci, ei au reuşit să se scuture de jugul Hoardei de
Aur. Se ştie că la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa a participat şi
Mitropolitul Isidor al Kievului, care a fost întemniţat şi apoi lăsat să fugă din ţară.
Ruşii nu au mai acceptat ca Patriarhia de Constantinopol să le trimită ierarhi greci,
îl propun ca Patriarh pe Iona şi cer din partea Constantinopolului recunoaşterea
oficială. în 1448 Constantinopolul le acordă această recunoaştere. Pe acest fond
episcopul Simeon de Susdal a lansat ideea că în Rusia se păstrează adevărata
ortodoxie.
După 1453 Constantinopolul s-a lepădat de unirea cu Roma. Prin 1472
ţarul Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sofia, nepoata lui Constantin al XII-lea
Dragases şi astfel s-a stabilit o legătură dinastică între Rusia şi Imperiul Bizantin.
Acest lucru a permis şi justificarea ideeii că Rusia poate fi socotită a treia Romă.
Oamenii Bisericii au văzut în ţar un protector al Bisericii şi au existat chiar
voci care se întrebau dacă nu cumva Biserica Moscovei este superioară Patriarhiei
de Constantinopol.
Secolul al XVI-lea a fost marcat în Istoria Bisericii Ruse de un conflict
între călugări. La vremea respectivă o treime din teritoriul rusesc era stăpânit de
călugări şi astfel se iscă un conflict între cei care arătau că viaţa monahală nu stă
în numărul posesiunilor şi cei care apărau dreptul mănăstirilor de a deţine
posesiuni.
Conflictul a izbucnit între Nicolae (Nil) Sortki de la Mănăstirea Sfântul
Sava şi Iosif de la Volokolams în 1543. Nicolae a lansat un atac puternic
împotriva mănăstirilor ce aveau posesiuniintinse. în apărarea lor a sărit Iosif şi
astfel călugării s-au împărţit în două tabere: una a “posesorilor” şi cealaltă a
“neposesorilor”.
Neposesorii îşi atrag mânia ţarului Ivan pentru că au îndrăznit să-l critice pe
acesta pentru divorţ. Ţarul a închis numeroase mănăstiri şi i-a împrăştiat pe
monahii cei mai turbulenţi.

153
Posesorii afirmă că au nevoie de o bază materială pentru ca mănăstirile să
poată susţine şcoli şi spitale. Neposesorii spuneau că acest lucru trebuie să-l facă
laicii, iar călugării să stea în mănăstiri să se roage.
Un alt obiect al discordiei dintre ei a fost tratamentul aplicat ereticilor. Iosif
chema statul împotriva ereticilor şi propunea pedepse exemplare pentru ei.
Nicolae Sortki condamnă toate procesele violente împotriva ereticilor.
Posesorii erau sprijinitori ai ideii că Moscova este a treia Romă, în timp ce
neposesorii afirmau că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.
Posesorii subliniau importanţa aspectelor exterioare ale cultului în timp ce
Nicolae Sortki se temea că fastul poate duce la idolatrie. Cei doi călugări au murit
fiecare în chilia sa. Disputa dintre cele două tabere a continuat dar sub altă formă.
Intre cele două tabere s-a aşezat Maxim Grecul (1470-1556). El a fost o
punte de legătură între cele două mentalităţi. El a fost grec de neam, din Italia, şi
vreme de 2 ani a fost călugăr dominican. Intră în contact cu spiritualitatea
ortodoxă din Athos şi devine un bun călugăr ortodox. De la Athos ajunge în Rusia
unde îi propune mitropolitului Filip al Moscovei să accepte îndreptarea textului
cărţilor de cult. Intre cei doi se iscă un conflict pe această temă şi astfel Maxim a
fost exilat şi închis vreme de 27 de ani.
In secolul al XVI-lea Rusia era condusă de Ivan cel Groaznic. Mitropolitul
Filip a îndrăznit să-l mustre pe Ivan în Biserică pentru că săvârşeşte prea multe
cruzimi. în 1551 Mitropolitul este ucis din porunca ţarului. Acesta era adept al
neposesorilor.
In Rusia era populară mişcarea celor nebuni pentru Hristos. Intre
reprezentanţii acestei mişcăriil amintim pe Vasile Fericitul, care şi el a îndrăznit
să-l critice pe ţar. Ivan nu îl pedepseşte, ciil tratează ca pe un bufon de curte. Pe
acest fond în 1586 patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, înlăturat a treia oară din
scaun s-a aflat în Rusia. Acesta a intrat într-un oarecare conflict cu adunarea
politică rusă, în sensul că mitropolitul ortodox Dionisie a fost înlăturat de
consilierul lui Ivan cel Groaznic, Boris Godunov şi schimbat cu mitropolitul Iov.
Acest Boris Godunov a activat şi pe vremea lui Dimitrie I.
Profitând de prezenţa patriarhului Ieremia, îi cere acestuia ridicarea
Moscovei la rang de Patriarhie, şi să aşeze patriarhia Moscovei imediat după
Constantinopol în faţa vechilor Patriarhii. Patriarhul a refuzat să facă acest lucru,
dar până la urmă copleşit de daruri, a recunoscut înfiinţarea Patriarhiei Ruse, dar a
aşezat-o după cea de Ierusalim şi în faţa patriarhiilor de Ohrida şi Ipek. în 1589 şi
sinodul rus l-a recunoscut pe Iov ca primul patriarh al Bisericii ruse.
Secolul al XVI-lea debutează cu luptele ruşilor împotriva polonezilor. în
1613 se schimbă politica pe timpul dinastiei Romanovilor, când a început o epocă
de înflorire a culturii şi civilizaţiei ruse. S-a cerut şi o reformă, în Biserică s-a
luptat împotriva beţiei şi se observă o preocupare pentru predică. Această mişcare
a fost o continuare a curentului posesorilor.
In 1652-1653 izbucneşte un conflict între preotul Avacum şi patriarhul
Nicon. Patriarhul cerea ca practicile din viaţa Bisericii şi toate actele de cult să se
săvârşească în conformitate cu cele similare ale celorlalte Biserici Ortodoxe şi să

154
fie revizuite cărţile de cult în acest sens. Avacum se ridică împotriva acestei
iniţiative, fapt pentru care a fost exilat, dar nici aşa nu s-a rezolvat ceva.
Aşa a apărut în Rusia mişcarea “rascolnicilor” ce continuă până azi. O parte
dintre ei refuză să recunoască orice autoritate Bisericească. Această mişcare este
de fapt o mişcare sectară.
Nicon a încercat să se amestece şi în problemele politice şi în 1658 se
retrage din viaţa publică fără a-şi da demisia.
In 1666 Patriarhii de Antiohia şi Alexandria se întâlnesc în Moscova
întâmplător şi se ţine un sinod ad-hoc, unde se discută dacă este nevoie sau nu de
reformarea cărţilor de cult. S-a hotărât că acest lucru ar fi necesar, dar, atitudinea
patriarhului Nicon a fost condamnată şi în locul lui a fost ales alt Patriarh.
La începutul secolului al XVII Î-lea, în 1700 patriarhul Adrian moare, iar
ţarul Petru cel Mare a evitat să mai ia măsuri pentru ocuparea Scaunului
Patriarhal. în 1721 patriarhatul este abolit în Rusia şi în fruntea Bisericii Ruse a
fost aşezat “sinodul dirigent” alcătuit din 12 persoane, dintre care doar 3 erau
ierarhi, restul erau preoţi şi stareţi de mănăstiri. Această formă de conducere era
una de tip protestant. Prin regulamentul ortodox s-a impus această formă de
conducere, iar membrii acestui sinod erau aleşi de către ţari. Tarii au văzut în
acest organism un fel de depărtare religioasă. Politica religioasă a lui Petru cel
Mare a fost continuată şi de urmaşii lui.
Pe vremea ţarinei Ana în Rusia au penetrat idei lutherane. Datorită acestui
fapt au apărut o serie întreagă de scrieri anti-protestante de nuanţă romano-
catolică.
Pe vremea Elisabetei a II-a (1741-1762) o mare parte din averile
mănăstireşti au fost confiscate. Ecaterina a II-a (1762-1796) a închis mai multe
mănăstiri, cu toate că ea a fost o femeie evlavioasă. Acum s-a stabilit şi numărul
de călugări ce aveau voie să vieţuiască într-o mănăstire.
Ca aspect pozitiv în secolul al XVII Î-lea, amintim faptul că Biserica Rusă
a desfăşurat o intensă activitate misionară. Astfel de misionari ajung în Finlanda
şi Alaska.

Cursul nr.61
Muntele Athos şi rolul lui.

Monahismul ortodox a rămas şi în secolele XVI-XVIII un factor important


de dezvoltare al vieţii religioase şi liturgice. La acest lucru a contribuit şi faptul că
monahismul ortodox a rămas pe mai departe în Biserică şi pentru Biserică spre
deosebire de cel romano-catolic. Biserica Ortodoxă nu a recunoscut ordinele
monahale şi nu a recomandat care din punct de vedere canonic să fie scoase de
sub controlul episcopului locului. Din punct de vedere canonic în Biserica
Ortodoxă mănăstirile sunt supuse episcopului locului şi sunt integrate în viaţa
episcopiilor.
Excepţie fac stavropighiile (mănăstiri aflate sub directa ascultare a unei
Patriarhii). Biserica Ortodoxă a respins dintotdeauna tendinţele unor călugări de a
se izola de Biserică, dar şi concepţia potrivit căreia călugărul are o altă misiune
155
net superioară laicului. O altă trăsătură caracteristică pentru monahismul ortodox
a fost lipsa clericalizării. Atâta vreme cât în Apus toţi călugării erau hirotoniţi, în
Răsărit nu erau mulţi care cereau acest lucru.
In monahismul ortodox cele două forme de calugărie, cea cenovitică sau de
obşte şi cea idioritnică constituiau de fapt două aspecte ale aceleaşi vieţi
monahale. Majoritatea mănăstirilor sunt de tip cenovitic, în sensul că monahii duc
o viaţă comună de participare la serviciile divine, la muncă şi la masă sub
îndrumarea unui stareţ. Călugării dintr-o cenovie sunt obligaţi să se supună în
mod necondiţionat stareţului şi să renunţe la orice bunăstare materială.
In unele mănăstiri ortodoxe acest mod de viaţă a fost abandonat sub
impulsul formei idioritnice. Scopul era acela de a permite călugărilor să-şi aleagă
o formă mai aspră de trăire, dar şi aceşti călugări trăiau în mici colonii sau familii
şi păstrau legăturile cu comunităţile mai mari.
In timp ce în Apus mănăstirile erau adevărate claustre (asemenea unor
cetăţi cu ziduri înalte de netrecut în care laicul foarte greu putea să intre),
mănăstirile ortodoxe sunt adevărate centre de pelerinaj spre care se îndreaptă
credincioşii pentru povaţă şi hrană spirituală.
In afară de Tara Românească unde mănăstirile nu erau constituite în
complexe monahale, în ţările vecine au existat mănăstiri imense, ca de exemplu în
Rusia lavra Perceskaia.
La noi mănăstirile au fost zidite de oameni şi pentru oameni. Mănăstirile au
fost în secolele XVI-XVIII importante centre culturale. Unii istorici apuseni au
încercat să acrediteze ideea potrivit căreia mănăstirile ortodoxe au fost reticente la
cultură şi se aducea ca exemplu evenimentul din 1806 când un număr de călugări
de la Muntele Athos au dat foc Academieiinfiinţată acolo de Efghenie Bulgaris.
Acesta a fost doar un caz izolat şi nu este reprezentativ, ci doar faptul că cele
dintâi tipografii au funcţionat în mănăstiri, călugării fiind cei dintâi tipografi.
După apariţia tiparului, în mănăstiri au funcţionat adevărate centre de copiere de
manuscrise, mănăstirile fiind adevărate centre ale învăţământului teologic, de
aceea mănăstirile din această epocă pot fi socotite adevărate Universităţi
Teologice mai ales în teritoriile subjugate.
Primele şcoli au fost deschise tot pe lângă mănăstiri şi tot aici au funcţionat
bolniţe, spitale.
In Transilvania şi în interiorul graniţelor Imperiului Turcesc mănăstirile au
fost adevărate centre ale rezistenţei ortodoxiei în faţa propagandei catolice. Ca
urmare, nu este de mirare că în Transilvania generalul Bucov le-a distrus.
Din unele mănăstiri au pornit adevărate răscoale sociale, politice şi chiar
naţionale.
Centrul monahismului ortodox a fost şi rămâne Muntele Athos, mai ales că
mănăstirile de aici s-au constituit într-un adevărat complex, Muntele Athos fiind o
peninsulă ce aparţine Greciei. Aici însă şi-au găsit locul vieţuitori şi din alte ţări
ortodoxe. Prima mănăstire a fost zidită aici în 962 de către călugărul grec
Atanasie pe vremea împăratului roman Lecapenul. Incetul cu încetul numărul
mănăstirilor de aici a crescut şi la momentul cuceririi Constantinopolului de către
turci, călugării athoniţi obţin de la Mahomed o oarecare independenţă şi
156
promisiunea că mănăstirile de la Athos nu vor fi jefuite. Mahomed şi-a respectat
cuvântul, dar nu acelaşi lucru l-au făcut şi urmaşii lui. Turcii nu au jefuit prea des
mănăstirile de la Athos, dar au jefuit constant metoacele, adică mănăstirile
închinate vreuneia dintre mănăstirile de la Athos. După zidirea în 1540 a
mănăstirii Stavronichita, numărul mănăstirilor de la Athos a rămas de 20. La
acestea se mai adaugă un număr de 14 schituri şi 500 de chilii singuratice.
Un moment important din istoria Athosului este anul 1775 când patriarhul
Ieremia a restrâns sistemul idioritnic de viaţă călugărească de acolo, îndemnându-
i la sistemul cenovial.
Cu excepţia românilor, care au trimis la Athos atâtea ajutoare cât nu au
trimis toate celelalte ţări ortodoxe la un loc – şi cu toate acestea noi nu avem nici
o mănăstire la Athos – toate celelalte ţări ortodoxe au cel puţin câte o mănăstire
acolo.
Athosul pentru toate ţările ortodoxe a fost o importantă sursă de ierarhi, dar
şi de alte personalităţi. De exemplu: de la Athos şi-au primit românii prima
cronică ce atestă vechimea românilor pe aceste meleaguri – Cronica lui Gavril
Protul; apoi ruşii l-au primit pe Maxim Grecul; bulgarii pe Paisie Velicikovski.
Mănăstirile de la Athos erau distribuite astfel:
a) georgienii au mănăstirea Ivirion unde se păstrează documente preţioase;
b) bulgarii au mănăstirea Zografu de unde a pornit în secolul al XVII Î-lea
vestitul predicator al redeşteptării naţionale Paisie Velicicovski;
c) sârbii au mănăstirea Hilandar ctitorită de familia despotului Nemania;
d) românii au la Athos doar 2 schituri “Prodromul” supus mănăstirii Marea
Lavră şi “Lacu” cu hramul Sfântul Ilie supus mănăstirii greceşti Sfântul
Pavel. Celelalte mănăstiri sunt greceşti.
Alte centre monahale importante erau Locurile Sfinte. Problema Locurilor
Sfinte a fost una delicată mai ales că Ierusalimul a ajuns sub stăpânire arabă prin
secolul al XII Î-lea. Pentru protecţia pelerinilor şi pentru siguranţa acestor locuri
s-a constituit “Frăţia Sfântului Mormânt” care a crescut în importanţă în decursul
veacurilor. Frăţia Sfântului Mormânt asigura pelerinajele creştinilor de din afara
Imperiului Otoman.
De o importanţă aparte au fost şi cele peste 750 de mănăstiri de călugări şi cam
300 de mănăstiri de maici din ţările ortodoxe ca Rusia, Bulgaria, Serbia şi Tările
Române.
In Rusia, Lavra Pecerskaia a fost cea mai renumită ea mai fiind cunoscută şi
sub numele de Lavra Peşterilor, deoarece călugării trăiau în chilii săpate în stâncă.
In Tările Române amintim mănăstirile:
- în Moldova mănăstirea Neamţ, Putna, Moldoviţa, Dragomirna,
Voroneţ şi Humor;
- în Tara Românească: Cozia, Cotneana, Dealu şi Snagov;
- în Transilvania: mănăstiri din Maramureş: Bârsana, Ieud, Giuleşti,
Moisei, iar în mijlocul Ardealului: Râmeţi şi Sâmbăta de Sus.

157
Cursul nr.62
Contrareforma papală.
Conciliul de la Trident.

Decenii de-a rândul, după Reforma din secolul al XVI-lea, papalitatea nu s-


a gândit să dea un răspuns Reformei decât prin măsuri externe: războaie,
Inchiziţie etc., şi astfel protestanţii au supravieţuit tocmai datorită acestui fapt. La
vremea respectivă papalitatea era preocupată doar de dorinţa de stăpânire.
Papa Paul al VII Î-lea (1551-1554) s-a amestecat într-un război cu Carol al V-lea,
Impăratul Germaniei. Răspândirea protestantismlui a determinat în sânul
catolicismului apariţia unor grupări şi curente ce au militat pentru o Reformă
internă.
Originile acestei mişcări se afla în Spania, unde încă înainte de începerea
reformei s-a format un curent de reformare catolică care milita pentru un cler mai
moral şi cerea abolirea abuzurilor cerând de asemenea o mai atentă preocupare
pentru studierea Scripturilor şi ortodoxiei credinţei.
In secolul al XVI-lea Spania a trăit epoca unei dezvoltări culturale şi
teologice aparte. Acolo a apărut mişcarea pietistă condusă de Tereza D’Avila, dar
şi ordinul călugăresc al iezuiţilor căruia i-a pus bazele Ignatie de Loiola.
In haosul primelor decenii de după Reformă s-au distins două curente în sânul
catolicismului, care pentru stoparea fenomenului protestant au propus două
curente:
1) Curentul paşnic, pretindea că Reforma poate fi stopată dacă moralitatea
clerului şi cultura lui se va ridica la un nivel mai înalt. Reprezentanţii
acestui curent au fost oratorienii, mistica spaniolă şi un grup al
expectanţilor.
2) Curentul autoritar ce propunea ca mijloace de stopare a protestantismului
Inchiziţia şi iezuiţii. Acest curent a biruit până la urmă.
Oratorienii erau un ordin călugăresc întemeiat de Filip Neri, care se adunau în
grupuri, citeau din Sfintele Scripturi, cântau, organizau acte de asistenţă socială în
rândurile celor săraci şi chiar îi criticau pe unii papi. Acest ordin se caracterizează
prin libertate şi erau diametral opuşi iezuiţilor, care erau mult mai încorsetaţi în
reguli şi rânduieli Bisericeşti.
Carol Boroneo (mort în 1584) a ajuns cardinal la vârsta de 24 de ani, şi a
reuşit să adune în jurul său mai multe ordine călugăreşti cărora le-a încredinţat
sarcini misionare şi şcolare. Aceştia au întemeiat peste 600 de şcoli şi 3 Seminarii
Teologice.
Francisc de Sales (1567-1662) a ajuns episcop de Anesi în Franţa, şi i-a
convertit pe mulţi la catolicism prin felul lui de a fi. A scris chiar o carte de
duhovnicie spre folosul preoţilor.
Vincenţiu de Paul (1581-1660) supranumit şi Apostolul Francez, a reuşit să
pună bazele ordinului călugăresc al lazariştilor.
Papalitatea după anul 1520 a continuat să ducă o viaţă de lux, cu planuri
politice mai puţin creştineşti. Cu toate acestea, în plină expansiune protestantă,
romano-catolicii au reuşit să se adune într-un sinod la Trident, unde urma să se
158
hotărască strategia de contracarare a Reformei. Localitatea Trident se află în sudul
Italiei. Acest sinod a fost convocat nu de papă, ci de Carol al V-lea al Germaniei.
Papa Paul al III-lea a acceptat propunerea lui Carol al V-lea şi a convocat oficial
Conciliul. Acesta s-a desfăşurat în 3 etape:
1) Intre decembrie 1545 – martie 1547 când majoritatea sinodalilor părăsesc
Tridentul spre a se întruni la Bologna.
2) In mai 1551 din cauza spaniolilor sinodalii revin la Trident şi stau până în
aprilie 1552.
3) Din ianuarie 1562 până în vara anului 1563.
Timp de 18 ani sinodul şi-a ţinut şedinţele. Drept de vot au avut episcopii şi
conducătorii de ordine monahale, fără ca aceştia să fie divizaţi pe naţiuni.
Deoarece sinodul s-a ţinut în Italia, italienii au fost majoritari.
Papa ar fi dorit ca la sinod să se discute mai întâi problemele de doctrină,
acele probleme care au fost atacate de protestanţi şi care trebuiau să fie clarificate.
Impăratul dorea să se discute mai întâi problemele disciplinare, pentru că
nesupunerea şi imoralitatea clerului au sporit numărul protestanţilor. Până la urmă
s-a ajuns la o soluţie de compromis, în sensul ca problemele să fie discutate
alternativ. S-au formulat două categorii de hotărâri:
a) hotărâri doctrinare sau canones de fides;
b) hotărâri disciplinare sau canones de uire.
Hotărârile doctrinare au fost clare şi respingeau în totalitate învăţăturile
protestante. Adesea formularea acestor hotărâri a fost tributară metodei
tradiţionaliste scolastice. Intre aceste hotărâri amintim:
1) Tradiţia şi Scriptura este izvor al Revelaţiei divine.
2) Numai Biserica are dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură. După ce s-a
revizuit textul latin al Vulgatei, traducerea latină a fost declarată ediţie
oficială a Sfintei Scripturi a Bisericii Romano-Catolice.
3) Pentru mântuire alături de credinţă omul trebuie să aşeze şi faptele bune.
4) Tainele sunt în număr de 7.
5) Când s-a vorbit de Sfânta Euharistie s-a accentuat prefacerea reală a
darurilor.
6) Căsătoria are caracter sacru. S-a impus celibatul clericilor apuseni.
Preoţii şi episcopii au avut sarcina de a explica public Sfânta Scriptură, şi
prin predici să-iinveţe pe credincioşi ceea ce este necesar pentru mântuirea lor.
Dintre hotărârile disciplinare amintim faptul că s-au formulat hotărâri pentru
clerici şi hotărâri pentru laici. Dintre hotărârile pentru clerici amintim:
1) episcopii trebuie să rezideze în eparhiile lor;
2) s-a limitat pluralitatea de funcţii a clericilor;
3) s-a impus o mai atentă supraveghere a preoţilor de către episcopi.
Pentru laici s-a stabilit obligaţia de a se spovedi şi cumineca, de a asculta
slujbele, predicile şi epistolele trimise de ierarhi.
In ultima şedinţă din 1563 s-a formulat o mărturisire de credinţă
(=Confesio fidei Tridentina).
In spiritul hotărârilor de la Trident au început să apară o serie întreagă de cărţi
prin care Biserica Romano-Catolică îşi prezenta cultul şi doctrina:
159
1) un “Cathehism” romano-catolic a apărut imediat după încheierea sinodului;
2) un “Breviarum romanum” a apărut în 1568, fiind o carte de rugăciuni;
3) “Misalele romane” o carte care cuprinde liturghiile a apărut în 1568;
Din 1571, când papa Pius al V-lea (1567-1572) a pus bazele congregaţiei
indexului, apare şi o listă numită “Index Librorum Prohibitorum”, adică lista
cărţilor interzise. Prin acestă listă li se interzicea credincioşilor să citească
anumite cărţi de altă nuanţă decât cea catolică.
Reforma generală în Biserica Romano-Catolică nu s-a realizat nici după
acest sinod. Totuşi s-au înlăturat abuzurile din rândul clericilor, preoţii au devenit
mai disciplinaţi şi mai morali, dar papalitatea a continuat să aibe aceaşi autoritate,
chiar mai tiranică ca înainte. O schimbare de atitudine a papei a constat într-o mai
intensă preocupare în cele bisericeşti. Roma a devenit un oraş mai sobru şi papii
au dus o viaţă mai morală şi mai curată.
Intre rezultatele Conciliului de la Trident amintim dezvoltarea pietăţii
mistice în Spania (o trăire mai aparte a principiilor credinţei); întărirea zelului
misionarilor catolici.
In spiritul hotărârilor de la Trident, ordinele călugăreşti au fost îndemnate
să facă misionarism mai ales printre ortodocşi, pentru a completa locurile goale
din staulul Romei, după plecarea protestanţilor. Aşa s-au realizat unirile silnice cu
Roma în state unde autoritatea politică era catolică sau filo-catolică şi unde
existau comunităţi de credincioşi ortodocşi. Astfel de uniri s-au realizat în
Polonia, Ucraina sub-Carpatică stăpânită de habsburgi şi în Transilvania.
Papalitatea era pornită prin ordinele călugăreşti să cucerească lumea
întreagă. Spania şi Franţa, cunoscute prin tendinţele lor naţionaliste, nu au
îngăduit publicarea hotărârilor sinodului de la Trident. Italia, Portugalia şi Polonia
au acceptat aceste hotărâri.
După sinodul de la Trident au fost înfiinţate o serie întreagă de Colegii spre
care erau atraşi nu numai ortodocşi ci şi protestanţi, unde se încerca atragerea
acestora la catolicism.
Dintre papii post-Tridentiniil amintim pe papa Grigorie al XII-lea, care în
1582 a realizat Reforma calendarului.

Cursul nr.63
Controverse dogmatice şi învăţături noi
în sânul catolicismului.

Marea criză protestantă din secolul al XVI-lea a lăsat în sânul Bisericii


Romano-Catolice urme adânci şi în domeniul doctrinar, pentru că au fost
reactivate dispute teologice din secolele anterioare privitoare la diferite dogme ale
Bisericii. Astfel cele mai păgubitoare dispute au fost cele doctrinare, cum ar fi
pietismul, molitismul, jansenismul. Au existat şi dispute din domeniul
administrativ autonomismul galicat şi febronianismul.
Disputele doctrinare
Pietismul a apărut în Spania şi a fost promovat de Teresa D’Avila. Se cerea
o întoarcere la practicile Bisericii de dinainte de Marea Schismă şi se promova o
160
trăire religioasă mai aparte în asceză, în renunţare la lux şi plăceri. Ca urmare a
acestui fapt au apărut practici noi, destul de dubioase în sânul creştinismului
spaniol. Cele mai păgubitoare au fost disputele doctrinare despre har.
In opoziţie faţă de concepţia protestantă care accentua rolul harului în realizarea
mântuirii subiective, iezuiţii afirmă rolul voinţei şi a faptelor bune, şi cu aceasta ei
au căzut într-un fel de semi-pelagianism, ceea ce a dus la mari scandaluri cu
dominicanii şi janseniştii.
Primii, adică protestanţii susţineau că omul şi-a pierdut libertatea voinţei
prin păcatul strămoşesc şi numai harul divin săvârşeşte mântuirea prin
predestinare. Iezuiţii afirmă că voinţa şi libertatea nu s-au pervertit, ci doar au
slăbit, dar nu atât de mult încât omul să nu-l poată cunoaşte şi urma pe
Dumnezeu. De aceea viaţa creştinului constă în disciplinarea voinţei spre
săvârşirea faptelor bune.
In timpul acestor dispute dintre protestanţi şi catolici, catolicii se foloseau
de cazuistica scolastică la baza căreia a stat chiar un manual al unui teolog spaniol
pe nume Escobar. Accentuându-se rolul faptelor bune şi al credinţei, mulţi
credincioşi au dobândit o credinţă laxă, şi aşa a apărut practica indulgenţelor.
Prima dispută teologică în sânul catolicismului a avut loc între profesorul
Michael Baius (mort în 1589), de la Universitatea din Lyuven şi iezuiţi.
M. Baius afirma că Sfinţenia lui Adam nu consta într-un adaos de har, ci
era sădită în însăşi firea lui, iar mântuirea în urmaşii lui Adam nu înseamnă numai
iertarea păcatelor, ci şi schimbarea firii interioare a omului. Universitatea din
Sorbona a cenzurat 18, iar Roma 19 din tezele lui Baius, care până la urmă a
trebuit să le retracteze.
Intre iezuiţii ce l-au combătut, s-a remarcat Ludovic Molina (mort în 1600)
care în lucrarea “Armonia dintre libertate şi har” susţine că voinţa omului
colaborează de la sine cu harul divin. Omului bun, Dumnezeu îi oferă graţia
lucrătoare, în timp ce omului rău îi oferă graţia suficientă, dar nelucrătoare.
Soarez (ce era portughez) învaţă că harul se uneşte cu libera decizie a
omului. în acţiunea mântuitoare, factorul uman este acela care primează.
Molinismul a fost denunţat ca formă a semi-pelagianismului.
Papalitatea a condamnat 110 teze moliniste, dar mai apoi sub influenţa lui
Belarmin, ambele controverse au fost anihilate.
Altă controversă a fost cea jansenistă. Numele îi vine de la Cornelius
Jansenius care a ajuns episcop de Ypres în Belgia. Acesta a alcătuit o lucrare
intitulată “Augustinus”. Si aceasta este tributară Reformei protestante şi a fost
condamnată de cazuistica romano-catolică. Centrul de greutate al mişcării
janseniste a fost mănăstirea Port-Royal, unde Jansenius şi-a propus să organizeze
o reformă în sânul catolicismului. Jansenius şi-a ales latura doctrinară în timp ce
Jean du Vergie partea practică.
In lucrarea “Augustinus” se afirmă că o cauză a căderii lui Adam a fost
limitarea voinţei de către Dumnezeu. Inainte Adam avea o libertate indiferentă şi
aceasta a fost distrusă prin păcatul originar. Harul divin era suficient spre a-l
conduce pe Adam, dar după căderea în păcat, harul nu i-a mai fost suficient
mântuirii, de aceea a fost nevoie de venirea lui Hristos, ca să aducă un plus de har,
161
ca omenirea să se poată mântui. Ca argument în acest sens aduce exemplul cu
orbirea şi lumina, arătând că existenţa luminii nu este suficientă ca orbul să vadă
din nou.
Jansenius crede că sarcina principală a omului este aceea de a se elibera din
robia concupincesniţei ( o stare de păcătoşenie permanentă) în care omul nu face
decât răul. în această stare voinţa omului are doar libertatea de a alege ce rău să
facă. Din această pricină harul trimis de Dumnezeu omului după căderea în păcat
îl numeşte har vindecător. Acesta îl conduce pe om către Dumnezeu, în aşa fel
încât omul nu-şi dă seama, de aceea harul este irezistibil.
Chiar dacă Jansenius pretinde că învăţătura să nu este calvină, ea este semi-
calvină, deoarece, Calvin afirma că harul îl mântuieşte pe om fără voia să şi harul
lucrează doar în cei predestinaţi.
Jansenius afirma că omenirea fără har este o masă de condamnaţi.
Mănăstirea Port-Royal a devenit centrul jansenismului. Du Vergie adună aici mai
multe personalităţiintre care amintim 3 fraţi şi 5 surori din familia Arnold, Pascal,
Tilermond, La Fontaine şi Rasim.
Duhul de seriozitate de la acest centru a influenţat numeroase sectoare
Bisericeşti, politice şi literare. Biserica s-a ridicat împotriva acestui centru şi din
porunca lui Richelieu, Du Vergie a fost întemniţat.
In 1643 are loc publicarea lucrării “Deasa comunicare” a lui Antoine
Arnold, în care era condamnată practica Bisericii de a-i împărtăşi prea des pe
credincioşi.
Iezuiţii obţin condamnarea de către Universitatea din Sorbona a 5 teze ale
lui Jansenius, de aceea acesta respingea autoritatea papei, şi se emancipează de
sub papucul Bisericii Romano-Catolice, fără a trece însă sub protecţie protestantă.
Antoine Arnold a fost exclus de la catedra din Sorbona, dar alături de el au
trebuit să părăsească Parisul şi alţi 80 de profesori. LuIII adresează Pascal 80 de
scrisori în care sunt combătute lipsa de demnitate şi atitudinea unor iezuiţi.
Ludovic al XIV-lea a luat atitudine împotriva janseniştilor, cerând
episcopului să-i persecute. în secolul al XVII-lea mănăstirea Port-Royal a fost
distrusă. Janseniştii pătrund şi în Olanda unde au reuşit să înfiinţeze două
episcopii: la Utreth şi Debrenter.

Cursul nr.64
Controverse şi învăţături noi
în sânul protestantismului

Libertatea religioasă acordată de protestanţi tuturor credincioşilor a dus la


apariţia unor fracţiuni religioase încă de la început. Filip Melancton a redactat
“Confesio Augustana” în 1530. în încercarea de a-i apropia pe lutherani de
Biserica Romano-Catolică au purtat dialoguri intense cu ei. Lutheranii s-au
împărţit în două: unii care acceptau dialogul cu gândul de a-i atrage pe catolici la
învăţătura lor, şi care au păstrat aceleaşi structuri administrative ca şi catolicii; şi
unii mult mai radicali, care în 1535 alcătuiesc o nouă mărturisire de credinţă, mult
mai tranşantă.
162
Primii se constitue în Biserica Lutherană Evanghelică după Confesio
Augustana. Cel de-al doilea grup se constitue în Biserica Lutherană Sinodo-
Presbiteriană. Si în rândurile lutheranilor au apărut dispute, ca de exemplu cea
dintre lutherani şi melanctonieni.
Cele mai cunoscute controverse ar fi controversa adia-fizită, adică
controverse ale indiferenţei faţă de Interimul de la Ausburg. Cu acest prilej au fost
excluse practicile catolice din cult.
Controversa maioristă, după numele lui Gheorghe Maior, care spune că şi
faptele bune sunt necesare pentru mântuire. El a fost contracarat de Martin
Flacius, care afirma că fapta este un pericol pentru mântuire.
Controversa sinergistă, a fost iniţiată de teologul melanctonian J. Fefingen,
care spunea că voinţa liberă trebuie să conlucreze cu harul pentru mântuire.
Flacius afirmă că doar harul lucrează mântuirea în om, fără ca voinţa să să poata
face ceva.
Controversele din sânul calvinismului au fost mai puţine, pentru că aceştia nu
erau adepţii unei teologii prea înalte.
Un aspect ar fi acela legat de istoria Bisericii din Anglia, unde a penetrat un
protestantism de nuanţă calvină. De pe vremea reginei Elisabeta au apărut
puritanii sau presbiterienii, iar din 1580 pătrund independenţii, care refuzau orice
contact cu statul, spunând că fiecare parohie este o instanţă în sine. De aici a
rezultat Biserica congregaţionalistă.
Mai târziu, în Anglia, Biserica Anglicană ce păstra calea de mijloc între
protestantism şi catolicism, şi-a definit direcţiile vorbindu-se de Biserica de Jos
sau Biserica celor mai puţin instruiţi, şi Biserica Inaltă sau Biserica celor culţi, a
nobililor. în plină epocă modernă, tot mai des şi-a făcut simţită prezenţa ideea
despre Biserica Largă.
In timpul acestei epoci, două au fost mişcările mai însemnate: mişcarea
metodistă, condusă de fraţii Charles şi John Westley. Aceştia propuneau o viaţă
mai liniştită, mai în acord cu spiritul Evangheliei. Această mişcare a prins teren
datorită principiilor sale sociale, pentru că promova sărăcia de bună voie.
O altă acţiune amplă au dezvoltat evangheliştii.
Intre denominaţiunile protestante îi amintim pe baptişti, o sectă organizată
de un preot catolic, pe nume Meno Simon. Acesta respingea botezul copiilor,
oficiile publice şi militare. în învăţătura lor, ei accentuau ideea naşterii din nou la
vârsta maturităţii. S-au răspândit în Germania, Anglia, Rusia şi America.
Baptismul contemporan s-a născut din impreunarea anabaptiştilor, care refuzau
botezul, cu calvinii şi anglicanii.
Unitarienii sau socinienii, după numele întemeietorului lor Socinus, au
apărut în secolul al XVI-lea, şi susţineau că există un singur Dumnezeu, o
persoană, primul Dumnezeu fiind tatăl, Fiul fiind un om cu puteri mari primite de
la Tatăl, ce a avut ca misiune iluminarea oamenilor.
Quaquerii au fost o sectă întemeiată de George Fox (care a fost cizmar) în
S.U.A., care afirma că adevărul divin se dobândeşte doar prin erupţia harului.
Respingeau bogăţiile, dar şi autorităţile de orice fel, distracţiile, fiind apreciate
cinstea şi pietatea.
163
Svedenborgienii au fost o sectă cu doctrină unitariană, care în încercarea lor
de a înviora Biserica, au scos Biblia din sânul ei. Pentru ei Biblia era un cuvânt
mort.

Cursul nr.65
Iezuiţii şi alte ordine monahale Apusene

Iniţiatorul acestui ordin călugăresc a fost cavalerul Ignatio Lopez de


Recalde sau Ignatio de Loiola, ce a fost contemporan cu Martin Luther.
S-a născut prin 1495 într-o familie de nobili din nordul Spaniei. După ce a
servit o vreme ca paj la curtea regelui Ferdinand, s-a îndreptat spre cariera
militară. Există documente care atestă că prin 1515 era acuzat de un tribunal din
Pamplona de mari nelegiuiri. în faţa judecătorului purta sabie, pumnal şi
muschetă, dar şi alte arme. Tot de Pamplona se leagă şi schimbarea vieţii lui.
Rănit în 1521 în timpul asedierii cetăţii de francezi, a trebuit să zacă multă vreme
la pat. în această perioadă citeşte viaţa lui Hristos şi mai multe vieţi de Sfinţi
Apuseni. Pentru că în urma rănirii a devenit inapt pentru cariera militară s-a
hotărât să devină cavaler al Fecioarei Maria. Ajunge în mănăstirea din Mont-
Serat, unde agaţă de statuia Sfintei Fecioare Maria sabia şi pumnalul său şi stă în
priveghere o noapte. Se hotărăşte apoi să plece la Ierusalim pentru a-i ajuta pe
călugării franciscani în propaganda antimusulmană. Din cauza ciumei se opreşte
în Barselona, unde a început să practice exerciţiile spirituale. Se ruga de 7 ori pe
zi autoflagelându-se. Se trezea şi noaptea pentru rugăciune, iar ziua cerşea pe
stradă. în scrupulozitate Loiola se aseamănă cu Luther. Luther a găsit ieşirea din
starea de criză citind Epistola către Romani.
Pentru Loiola rezultatul acestei perioade de căutări a continuat, şi s-a
hotărât să se supună voinţei lui Dumnezeu, lucru pe care îl va demonstra printr-o
slujire şi supunere totală faţă de Biserică. El scrie o lucrare intitulată “Exerciţii
spirituale”.
In 1553 reuşeşte să ajungă în Palestina, şi devine misionar creştin printre
mahomedani. Călugării franciscani de acolo socotindu-l periculos îl trimit acasă,
arătând că este insuficient pregătit din punct de vedere teologic. Convins că
pentru misiunea propusă are nevoie de educaţie, în 1526 se înscrie la
Universitatea din Alcala, după care trece la Salamanca. Aici a reuşit să adune
colegi, împreună cu care practica exerciţii spirituale. Ei trezesc suspiciunea
Inchiziţiei şi în 1528, atunci când Calvin părăsea Parisul, Loiola intra. Si aici a
reuşit să adune un grup de tineriintre care Francisc Xavier, şi au continuat
exerciţiile spirituale. Pe 15 august 1534 se duc în Biserica Notre-Dame din Paris,
unde jură că vor ajunge în Palestina pentru a-i converti pe mahomedani. Pentru că
era o asociaţie de studenţi, au hotărât să se pună la dispoziţia papei.
In 1539, 7 din aceşti prieteni ai lui Loiola au ajuns la Roma şi au pus bazele
Companiei Digesu cu intenţia de a-i sprijini pe copii să înveţe poruncile lui
Dumnezeu. Ei au promis că se vor supune papei şi că vor merge oriunde îi va
trimite. Confirmarea ordinului nou înfiinţat vine din partea papei în septembrie
1540.
164
In aprilie 1541 Loiola este ales cel dintâi general al Iezuiţilor, funcţie avută
până la moartea să în 1556. Alături de general erau provinciali (conducători ai
asociaţiilor din provincii). Fiecare membru era ales în urma unui noviciat
(perioadă de pregătire) foarte sever, şi după ce făgăduia supunere în toate. Nu
existau ore precise pentru serviciile religioase, şi nu purtau haine speciale
ordinelor călugăreşti. Cu repeziciune acest ordin călugăresc s-a răspândit în Apus,
şi la moartea lui Loiola a ajuns să aibe peste 100 de case cu peste 100 de membrii.
Aria lor de răspîndire mai ales în timpul contra-reformei protestante a fost Italia,
Spania şi Portugalia, mai puţin în Franţa şi Germania. Ei au devenit pilonul
principal al contra-reformei protestante. Spovedania şi împărtăşania au devenit
foarte frecvente în Biserica Romano-Catolică.
Iezuiţii s-au remarcat şi pe plan educaţional. Ei au înfiinţat prima şcoală la
Mets în 1548. în învăţare se foloseau de metode moderne cu multe exerciţii,
cautând să-iinveţe pe elevi manierele moderne. Tot ei au înfiinţat colegii: la
Padova în 1542; la Roma – Colegium Romanum în 1551; la Viena, Munchen,
Vilna, etc.. Cea mai des folosită armă a lor era intriga politică sub deviza “omnia
ab maiorem gloria dei” = totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.
Rezultatul a fost o ură tot mai mare faţă de ei, fapt ce a contribuit în 1773 la
desfiinţarea ordinului iezuiţilor de către papa Clement al XVII-lea. în 1814
ordinul a fost readus la viaţă.
Catolicismul post-Tridentin mai cunoaşte şi alte ordine călugăreşti, în afară
de cele consacrate: dominicani, franciscani, iezuiţi. Intre aceste ordine amintim:
barnabiţii – numele le vine de la Biserica Sfântul Barnaba din Milano (1530) şi au
o ramură feminină a călugăriţelor angelice. Ursulinele – erau un grup feminin ce
se ocupau cu educaţia fetelor.
După Reforma protestantă s-a procedat la o reorganizare a ordinului
franciscanilor şi a apărut o ramură nouă: franciscanii capucini (cei ce purtau
glugă); cistercienii sau desculţii. în afară de ordinele călugăreşti tot în Apus
trebuie amintite congregaţiile unor preoţi de mir cum ar fi cea a lui Carol Boroneo
la Milano (1578), sau cea de la Paris tocmai pentru a contracara Reforma. Apoi
mai trebuie să-i amintim pe oratorieniinfiinţaţi de Filip de Neri; pe maurini la
Paris. Un rol educativ aparte l-au avut piariştii. Pe tărâm misionar trebuie să-i
amintim pe lazarişti conduşi de Vincenţiu de Paul şi care mai erau numiţi şi
călugării negri sau pasioniştii.

Cursurile nr.66-67
Propaganda Romano-Catolică
în Răsăritul Creştin

Papalitatea nu a renunţat la pretenţiile de control asupra întregii Biserici.


Aşa a apărut încă în perioada Sinoadelor Ecumenice ideea de Primat Papal. După
încercările nereuşite de la Lyon 1274 şi de la Ferrara-Florenţa 1438 a urmat
momentul nefericit al unei noi Schisme în Apus prin apariţia protestantismului.
După Sinodul de la Trident, catolicii au căutat să umple locurile goale din staulul

165
Romei, după plecarea protestanţilor, cu ortodocşi, pe care prin diferite mijloace au
căutat să-i atragă la catolicism.
Datorită situaţiei delicate în care s-au aflat numeroase popoare ortodoxe în
sânul Imperiului Otoman, catolicii şi-au înteţit acţiunea misionară mai ales în
interiorul acestui Imperiu şi au folosit metode noi pentru a ajunge la ţel. Forţa
nouă a Bisericii Romano-Catolice a constituit-o ordinul iezuiţilor care a devenit
foarte activ. La numai câţiva ani după întemeierea iezuiţilor, aceştia erau foarte
activi şi influenţi în Imperiul Otoman. Ei se foloseau de oameni bine educaţi şi
curtenitori, care nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul. Au
exploatat la maxim slăbiciunile locale, politice, morale, culturale, financiare şi
naţionale ale ortodocşilor din Imperiul Otoman.
Conciliul de la Trident a dispus ca în cadrul acţiunii în Răsărit să se aplice
metoda uniaţiei – adică dacă ortodocşii acceptă Primatul Papal să nu li se mai
impună şi alte învăţături.
Cel dintâi mijloc a fost de natură culturală. în ţări ca Austria, Ungaria,
Polonia, Moravia, Rusia, Croaţia, Slovacia au fost înfiinţate tipografii şi colegii,
unde se tipăreau scrieri catolice şi erau invitaţi să studieze în special tineri din
rândurile protestanţilor şi ortodocşilor. La Roma a luat fiinţă Colegium Romanum
cu secţii pentru diferite popoare europene.
Prin tipărituri se încerca să se arate că nu există diferenţe însemnate între
catolici şi ortodocşi, laudând credinţa ortodoxă ca păstrătoare a Tradiţiei Bisericii,
ca urmare ar putea exista o perspectivă de unire între cele două Biserici.
Leo Alatius, Petru Avenilis şi Nicolae Comnen folosesc şi argumente de
natură politică pentru a-i uni pe ortodocşi cu Roma, arătând că doar ţările peste
care Biserica Romei se întindea pot salva ortodoxia. Ortodocşii nu au avut nevoie
de această salvare, pentru că tot una le era stăpânirea turcească sau catolică.
Mijlocul cel mai eficace a fost intriga politică. Ambasadorii Vaticanului
sau Nunţii Apostolici au ajuns să controleze viaţa politică a unor state ca Austria
şi Polonia, unde existau şi credincioşi ortodocşi. Astfel se înregistrează la sfârşitul
secolului al XVI-lea câteva uniri cu Roma. Inceputul acestui şir l-au făcut
ortodocşii din Polonia sau rutenii în urma unui Sinod de la Brest-Litovsk în 1596;
apoi unirea rutenilor din Ucraina sub-Carpatică după 1640; apoi unirea unor
români din Transilvania după 1701.

Unirea rutenilor din Polonia

In Regatul Polonez funcţiona dreptul de patronaj, care dădea regilor dreptul


de a-şi numi candidaţii la episcopat. Din acest motiv, numeroşi nobili ortodocşi
din Polonia au fost atraşi la catolicism în speranţa că vor fi numiţi episcopi şi vor
dobândi proprietăţiinsemnate. Nu toţi nobilii ortodocşi au făcut acest lucru. Intre
cei ce au rămas la ortodoxie îi amintim pe nobilii Constantin Ostrovski, Ioan
Visnevieski şi Gizel.
Un alt sprijin pentru Biserică venea din partea tagmelor de meseriaşi sau de
negustori. Clerul ortodox era direct supus regelui. Unele dintre aceste corporaţii
meşteşugăreşti au cumpărat dreptul de patronaj asupra unor Biserici. Astfel
166
numeroase Biserici ortodoxe pătrund în sfera de influenţă a acestor bresle catolice
şi astfel numeroşi clerici ortodocşi au fost înclinaţi să îmbrăţişeze catolicismul sub
noii patroni. Acestora li se promiteau tot felul de privilegii, printre care şi acela de
a deveni membru al Dietei.
Propaganda uniată nu a înregistrat progrese până când episcopul Ignatie
Peseli de Polotsk şi Chiril Telvescki de Lutc nu s-au hotărât să treacă la
catolicism. Cei doi au reuşit să-l convingă pe Mitropolitul Kievului Mihail Rogos
şi alte 5 episcopii să îmbrăţişeze unirea cu Roma.
In aceste condiţii a avut loc un Sinod la Brest-Litovsk în 1596, unde cei trei
au semnat actele de unire. Episcopiile de Lemberg şi de Presenisl cu peste 200 de
preoţi şi călugări au rămas ortodocşi. Atunci când cei doi ierarhi ortodocşi au
murit în 1610, vreme de 10 ani, ortodocşilor din Polonia nu li s-a dat voie să-şi
aleagă ierarhi.
In 1620 cu prilejul trecerii Patriarhului Teofan al Ierusalimului prin Kiev,
ortodocşilor li s-a îngăduit să aibe episcopul lor. Au fost nominalizaţi doi ierarhi
ortodocşi, şi mitropolitul Petru Movilă la Kiev. în 1773 a început războiul
polonezilor cu ruşii. La sfârşitul războiului Polonia a fost împărţită în două: o
parte trecând în componenţa Rusiei. Rutenii uniţi din aceste teritorii au revenit la
ortodoxie.

Unirea rutenilor din Ucraina

In Ucraina sub-Carpatică din teritoriile de la nord de Maramureş, viaţa


bisericească s-a dezvoltat în limite normale, mai ales că aici a fost amintită
mănăstirea din Peri, recunoscută ca stavopigrie încă din 1392. Rutenii români şi
slovaci din aceste teritorii au crescut în tradiţia ortodoxă şi pe seama lor s-a
înfiinţat o episcopie ortodoxă la Muncaci în secolul al XV-lea. Episcopii de
Muncaci pun stăpânire pe mănăstirea din Peri şiişi stabilesc reşedinţa aici pentru
ca în Muncaci nu aveau reşedinţă episcopală. în 1492 mănăstirea din Peri ajunge
în posesia definitivă a rutenilor. La scurtă vreme îşi mută reşedinţa la Muncaci şi
mănăstirea a fost lăsată în paragină, ea trecând sub stăpânirea nobililor unguri
care au distrus-o. Muncaciul a avut jurisdicţie şi asupra Maramureşului.
Rutenii din Ucraina sub-Carpatică nu au fost străini de experienţa poloneză
şi ca urmare în secolul al XVII-lea şi asupra ierarhilor de la Muncaci au început să
se facă presiuni pentru uniaţie.
Primul gest l-a făcut Vasile Tarasovici, care în 1640 cu de la sine putere
declară episcopia ca unită cu Roma. Clericii şi credincioşii ortodocşi protestează
şi acesta este nevoit să fugă din Muncaci, aşezându-se într-o localitate din
Ungaria – Eger.
Până la urmă în 1641 se leapădă de uniaţie, revine la Muncaci şiişi reocupă
scaunul până la moartea să în 1645. Credincioşii maramureşeni refuză să-i mai
accepte jurisdicţia. După moartea lui Tarasovici, ca episcop este ales Petru
Petronius, pe timpul căruia a avut loc adevărata unire cu Roma.
Iezuiţii şi episcopul catolic de Estergom reuşesc să facă presiuni asupra lui
spre a-l determina să accepte unirea cu Roma. în acest context se pare că la
167
Ujgorod, în Catedrala romano-catolică ar fi avut loc un Sinod de unire la care ar fi
participat episcopul însoţit de 6 arhidiaconi, ca delegaţi ai protopopilor din
eparhia sa.
Interesant este faptul că orice realizare pe tarâm misionar a fost consemnată
în arhivele Romei, dar aceasta unire a rutenilor nu este consemnată nicăieri. Stiri
despre un presupus Sinod de unire avem dintr-un document redactat în 1651 de
Petru Petronius în care arată că în 1646 ar fi avut loc Sinodul unionist, dar că
actele Sinodului au fost duse la Hust de unde au dispărut. Autorul acestui
document se contrazice pe sine într-un alt document, spunând că Sinodul ar fi
avut loc în 1649. Părerea multor istorici este că nu a avut loc nici un fel de Sinod,
că Petru Petronius a îmbrăţişat de bună voie uniaţia, şi pentru a-şi clarifica situaţia
lui din scaun ar fi inventat acele Sinoade unioniste.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ortodocşii din Ucraina sub-
Carpatică nu au mai avut ierarh ortodox, iar propaganda uniată s-a extins şi ca
urmare au fost trecuţi cu forţa la uniaţie. în 1946 şi aceştia revin la ortodoxie sătui
de promisiunile romano-catolicilor.

Unirea românilor din Transilvania

Transilvania în secolul al XVII-lea s-a confruntat din punct de vedere


religios cu probleme delicate. Incă din secolul anterior în Ardeal au pătruns ideile
Reformei: cele lutherane la saşii din Braşov şi Sibiu; şi cele calvine şi unitariene
la ungurii catolici. Lutheranii s-au mulţumit să-şi răspândească învăţătura doar în
zonele mai sus amintite. Comunităţi lutherane erau şi la saşii din alte părţi ale
Transilvaniei şi Banatului. Calvinii au căutat să-i atragă pe români de partea lor, şi
s-a înfiinţat o Episcopie româno-calvină la Sângiorz. Până la urmă disputele
doctrinare au fost purtate între calvini şi unitarieni.
Aceste dispute au existat şi în secolul al XVII-lea, atâta vreme cât
Transilvania a fost Principat autonom şi a fost condus de principi maghiari. Din
1686 Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic, ce îi favorizează
pe catolici.
Impăratul Leopold al II-lea de cum a ajuns la tron, a căutat să-şi
consolideze poziţia apropiindu-se de Biserică. Pentru Ardeal el a dat mai multe
diplome numite Leopoldine, prin care recunoştea în Ardeal doar 3 naţiuni: pe
unguri, saşi şi secui şi 4 religii recepte. Prin diplomele lui specifica faptul că
românii se vor putea bucura de drepturile pe care le au şi celelalte naţionalităţi,
doar în cazul în care se vor uni cu una dintre religiile recepte recunoscute:
romano-catolici, lutherani, calvini şi unitarieni.
Pe acest fond şi-au început acţiunea prozelită iezuiţii în Transilvania. Spre
sfârşitul secolului al XVII-lea mitropolit ortodox la Alba a fost Teofil. El moare în
1697. în locul lui este ales Atanasie Anghel, ce a fost hirotonit în Tara
Românească de mitropolitul Teodosie. Cu acel prilej a fost pus să semneze un
jurământ că va păstra credinţa ortodoxă şi că o va apăra.
Iezuitul Paul Barany şi Gabriel Nevenesy cu acordul arhiepiscopului catolic
de Esztergom, Leopold Kolonics au început să facă presiuni asupra lui Atanasie
168
Anghel, şi acest Mitropolit ajunge în 1701 la Viena, unde a fost rebotezat şi
rehirotonit după ritul catolic, ca episcop pentru românii uniţi din Ardeal.
Istoriografia unită vorbeşte despre un sinod de unire ce s-a ţinut la Alba-
Iulia în 1698, la începutul lunii octombrie, unde mitropolitul Atanasie, împreună
cu 38 de protopopi ar fi semnat un document de unire. Acest document a fost
descoperit către sfârşitul secolului al XIX în arhivele Bibliotecii din Budapesta şi
se dovedeşte a fi un mare fals.
Documentul este alcătuit din 6 pagini, adică 3 file: o coală dublă îndoită în
două, în mijlocul căreia a fost aşezată o altă coală. Pe pagina 1 găsim textul
românesc cu litere chirilice în care se arată că românii din Ardeal doresc să se
unească cu Biserica catolicească a Romei, cu condiţia ca toate învăţăturile şi
sărbătorile să rămînă aşa cum au fost, căci dacă nu acel act nu este valabil.
Urmează un post-scrptum în care se scoate în evindenţă faptul co în problemele
interne ale Bisericii nimenisă nu se amestece iar vlădica Atanasie să rămână în
scaun până la moarte. În colţul dreapta-jos a acestei pagini apare sigiliul
Mitropoliei care se pare că a fost aplicat înainte de scrierea post-scrptum-ului
deoarece ultimele două rânduri sunt scrise mai înghesuit pentru a nu deteriora
sigiliul. Pe pagina 2 apare traducerea în latină a textului potrivit căreia românii se
unesc de bună voie cu Biserica Romei şi acceptă toate învăţăturile şi dogmele
acestei Biserici. Pe paginile 3-5 apar în paralel semnăturile celor 38 de protopopi.
Pe pagina 5 apare un Apendice, prin care din nou se specifică faptul că dacă nu
vor fi respectate dorinţele şi obiceiurile româneşti actul va fi nul. Se cerea ca
ierarhul în scaun, Atanasie de nimeni să nu poată fi demis. Pagina 6 este goală.
După dovedirea falsului istorici ca Silviu Dragomir, D. Stăniloaie, Milan
Sesan au cercetat şi au concluzionat că acel Sinod nu a avut loc pentru că niciintr-
un document nu se menţionează de acel Sinod. Documentul probabil că a fost
întocmit de Atanasie Anghel după întoarcerea să de la Viena din 1701, când a
făcut o vizită în Transilvania şi când a reuşit să-i determine pe cei 38 de protopopi
să semneze acel document.
Este interesant faptul că autoritatea habsburgică a închis ochii la acel fals şi
de atunci iezuiţii au putut face misionarism nestingheriţi în sânul poporului
român.
După trecerea lui Atanasie Anghel la uniaţie o jumătate de secol, românilor
ortodocşi nu li s-a permis să aibă ierarh în Ardeal, tocmai pentru a sprijini
misionarismul catolic.
Atanasie moare în 1713 şi urmează alţi ierarhi uniţi ca Ioan Pataki,
Inocentiu Micu Klein şi mulţi alţii. în 1948 un număr de 38 de protopopi, formal
au semnat actul de mai sus, revenind la ortodoxie. După 1990 câteva capete
turbulente au revigorat Biserica Greco-Catolică din Ardeal. Niciodată uniţii nu au
fost socotiţi catolici ei nefiind nici ortodocşi.
Pe tot parcursul secolului al XVII Î-lea uniaţia din Ardeal s-a întărit cu
ajutorul autorităţilor de la Viena şi semnalăm evenimentul din 1762, când
generalul Bucov a distrus peste 200 de mănăstiri şi Biserici ortodoxe din Ardeal,
pentru că acestea reprezentau un pericol pentru uniaţie.

169
Ca urmare a propagandei Romano-Catolice în Răsărit s-au înregistrat şi
treceri directe la romano-catolici în rândul croaţilor şi al unor grupuri mici de
ortodocşi din Austria. Aceste treceri s-au făcut pe considerente politice.

Cursul nr. 68
Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii.
Dialogul dintre Ortodocşi şi Lutherani
şi dintre Ortodocşi şi Calvini.

După Reforma din secolul al XVI-lea, un mare număr de romano-catolici


au trecut fie la lutheranism, fie la calvinism, fie la alte denominaţiuni rezultate din
Reformă.
Ortodocşii din interiorul Imperiului Otoman, urmăreau cu atenţie luptele
religioase din Europa de Apus sperând ca din aceste dispute dintre catolici şi
protestanţi să obţină anumite foloase. în timpul acestor dispute fiecare a căutat să-
şi dovedească ortodoxia credinţei, socotind-o în conformitate cu învăţătura
mântuitoare. De aceea fie catolicii, fie protestanţii au făcut referire la învăţătura
Bisericii Ortodoxe arătând că şi Biserica Ortodoxa împărtăşeşte aceleaşi idealuri.
Biserica Ortodoxa era total diferită şi de catolici şi de protestanţi.
Una dintre problemele viu discutate a fost aceea dacă Roma a rămas
credincioasă Tradiţiei vechi sau dacă a introdus inovaţii în cult şi doctrină.
Interesul protestant faţă de Biserica Ortodoxă decurgea din aceea că protestanţii
pretindeau o întoarcere la Tradiţia Primară şi ar fi dorit o confirmare din partea
Bisericii Ortodoxe pe această linie.
In secolele XVI-XVII vom găsi mărturia Bisericii Ortodoxe citată de
ambele părţi.
Contactele ortodocşilor cu romano-catolicii au fost destul de subtile în
sensul că romano-catolicii au căutat prin diferite mijloace să-i treacă pe ortodocşi
sub jurisdicţia Romei. De cealaltă parte, încă din secolul al XVI-lea cunoaştem
câteva contacte între Biserica Ortodoxă şi protestanţi. Primul contact s-a realizat
prin 1557 când o delegaţie suedeză a vizitat Moscova. Din această delegaţie
făceau parte profesorii Laurenţiu Spreti şi Mihail Agrigola (fiind reformatorii
Irlandei de Nord).
Această delegaţie s-a întâlnit cu Mitropolitul Macarie la cererea lui Ivan cel
Groaznic şi s-a purtat un dialog cu privire la cinstirea icoanelor, dar nu s-a ajuns
la nici un rezultat, pentru că protestanţii le-au scos din cult în timp ce mitropolitul
Macarie a refuzat să accepte inutilitatea lor.
Mai important ar fi dialogul dintre protestanţi şi Patriarhul de
Constantinopol. Astfel de relaţii au existat încă din secolele XVI-XVII. Cea dintâi
legătură directă cu Patriarhul de Constantinopol a început-o Filip Melancton, care
i-a scris patriarhului Ioasaf că lutheranii sunt fideli Sfintei Scripturi şi Sfinţilor
Părinţi. Impreună cu această scrisoare a trimis şi o traducere grecească a
Confesiunii Augustane. Nu se cunoaşte nici un răspuns la această scrisoare. Mai
târziu în 1573, ajunge la Constantinopol ca ambasador al Imperiului German,
David Ugnon, care l-a luat cu sine pe capelanul Stefan Gherlah. Cu acel prilej se
170
realizează al doilea contact dintre Patriarhul Ecumenic şi lutherani. Acest capelan
a adus la Constantinopol 3 scrisori către patriarhul Ieremia din partea teologilor
lutherani Martin Krusius şi Iacob Andreas. Nici la acestea Patriarhul nu a răspuns.
Prin 1576 aceeaşi teologi lutherani trimit o altă scrisoare la Constantinopol,
însoţită de textul Confesio Augustanei. De această dată, patriarhul Ieremia al III-
lea la răspunde pe un ton prietenos, însă dezamăgitor pentru lutherani, întrucât
Patriarhul le sugera lutheranilor să se alipească de Biserica Ortodoxă şi să accepte
învăţătura ortodoxă. Patriarhul în acest răspuns a fost de acord cu lutheranii în
ceea ce priveşte învăţătura lor despre păcatul strămoşesc. Datorită acestui fapt
multă vreme teologii lutherani s-au mândrit că Biserica Ortodoxă este de acord cu
întreaga lor învăţătură ceea ce nu era adevărat.
Cu privire la păcatul strămoşesc Patriarhul accepta rolul libertăţii voinţei
umane în săvârşirea lui. în ceea ce priveşte Sfintele Taine, Patriarhul insista
asupra numărului de 7, iar despre Sfânta Euharistie vorbeşte ca despre jertfa
nesângeroasă şi despre prefacerea reală în Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Această scrisoare nu a fost una de combatere a teologiei lutherane ci de o
prezentare paralelă a celor două învăţături.
Teologii protestanţi însă nu se lasă uşor şi în 1579 răspund Patriarhului,
accentuând mai mult faptul că protestanţii sunt păstrători ai Tradiţiei şi Sfintei
Scripturi.
Patriarhul sesizând că de fapt lutheranii încearcă să-i atragă pe ortodocşi la
noua învăţătură, le răspunde acestor teologi că de aici înainte, dacă vor să-i scrie
să o facă doar din prietenie, fără ca scrisoarea să aibe un conţinut teologic.
In 1599 înregistrăm un alt moment din istoria dialogului protestant atunci
când ortodocşii, lutheranii şi moravii din Polonia s-au adunat în localitatea Vilna
în dorinţa de a stabili un front comun împotriva prozelitismului catolic.
Conducătorul delegaţiei ortodoxe a fost prinţul polonez Constantin Ostrovski.
Aici a participat şi Chiril Lucaris ca delegat al patriarhului Meletie Pigas. Aici s-a
încercat să se înfiinţeze o Confederaţie a Bisericilor necatolice. Protestanţii însă
nu au primit acest lucru pentru că s-a cerut o unire a tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Meletie Pigas îi arată lui Chiril Lucaris că o astfel de unire între ortodocşi şi
protestanţi, nu poate fi decât una tactică, politică. E dureros spune el că creştinii
trăiesc divizaţi, nădăjduind că Dumnezeu va găsi prilejul pentru refacerea
Bisericii. Protestanţii nu au cunoscut niciodată adâncimea diferenţei dintre ei şi
Biserica Ortodoxă.
Un alt moment s-a înregistrat pe vremea când Patriarh de Constantinopol
era Chiril Lucaris, acesta fiind un moment tragic pentru Patriarh. Chiril Lucaris s-
a născut în Creta în 1537 şi a studiat în Italia, pentru că insula Creta era sub
dominaţie veneţiană. A studiat la Padova, Veneţia şi apoi în 1599 îl întâlnim ca
trimis al Patriarhului la Conferinţa de la Vilna. Din Polonia, Constantin Lucaris
ajunge în Apusul Europei prin Elveţia, Germania, Suedia, Franţa şi Anglia. în
1603 a fost ales Patriarh al Alexandriei. Multă vreme şi-a petrecut-o în
Constantinopol. în 1621 trece pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol. Chiril
Lucaris îi cunoştea bine pe Apuseni. Experienţa să în Apus şi atitudinea să mai
puţin prietenoasă faţă de Biserica Romano-catolică, i-a determinat pe catolici să
171
facă front comun împotriva lui Chiril Lucaris. Prin intermediul ambasadorului
Franţei, ce avea mare influenţă pe lângă Poarta Otomană, Romano-Catolicii îl
scot pe Chiril Lucaris din Scaun de 5 ori şi până la urmă îl omoară. Lucaris era
conştient că Biserica Ortodoxă are nevoie de sprijin din partea Europei Apusene.
El îşi îndreaptă privirile spre protestanţi. La Constantinopol, Chiril Lucaris s-a
apropiat de ambasadorul Olandei, Corneliu de Haga, cu care a devenit prieten.
Natura legăturii lui Lucaris cu protestanţii este încă o problemă controversată,
pentru că interesul lui Lucaris pentru protestanţi a mers mult prea departe.
In 1629 relaţia lui Lucaris cu protestanţii generează un scandal public. în
acelaşi an la Geneva s-a publicat o mărturisire de credinţă calvină, de către
Antonio Legher, în prefaţa căreia se spune că Patriarhul Chiril Lucaris şi-a dat
acordul la publicarea ei. Aceeaşi mărturisire a fost tradusă în limba greacă şi
tipărită în 1633. Chiril Lucaris a negat public că nu este opera lui această
mărturisire de credinţă, dar niciodată nu a repudiat-o în scris. în ceea ce priveşte
ortodoxia lui Chiril Lucaris, ea nu poate fi pusă la îndoială.
La Vilna a propus unirea protestanţilor cu Biserica Ortodoxă. Pe vremea
lui, principele Gavriil Bethen al Transilvaniei i-a scris o scrisoare prin care îi
cerea să fie de acord cu trecerea românilor la clavinism. Patriarhul îi răspunde,
spunând că el este prea departe de Transilvania ca să cunoască situaţia reală de
acolo, apoi arată că nu poate fi de acord cu trecerea românilor ortodocşi la
calvinism, pentru că astfel s-ar rupe legăturile de sânge ce există între românii din
cele trei provincii. Scrisoarea se încheie prin afirmaţia lui Chiril Lucaris că dacă
ar fi de acord cu propunerea principelui, nici chinurile iadului nu ar fi de ajuns
pentru el, pentru a plăti o astfel de nelegiuire.
Romano-Catolicii au uneltit în ascuns şi în 1638 Chiril Lucaris a fost ucis
din ordinul sultanului, şi apoi trupul lui a fost aruncat în mare.
Biserica Ortodoxă trebuia să dea un răspuns acestui Cathehism pus pe
numele lui Lucaris şi în secolul al XVII-lea au avut loc mai multe Sinoade pan-
ortodoxe, unde s-a discutat într-un fel sau altul problema ortodoxiei lui Chiril
Lucaris şi la unele dintre acestea s-au alcătuit mărturisiri de credinţă ortodoxă.
Aceste Sinoade s-au ţinut la Constantinopol, Iaşi şi Ierusalim.
După moartea lui Chiril Lucaris ca Patriarh de Constantinopol a fost ales
Chiril Cantaris. Acesta în 1638 a convocat la Constantinopol un Sinod la care a
fost prezent şi patriarhul Teofan al Ierusalimului. Aici s-a discutat despre
mărturisirea de credinţă pusă pe numele lui Lucaris şi a fost condamnată atât
mărturisirea cât şi persoana lui Chiril Lucaris. Acest Sinod a fost o reacţie
ortodoxă necesară la o situaţie creată de apariţia acelei mărturisiri în 1629 şi 1633.
Chiril Lucaris la acest Sinod a fost condamnat şi de urmaşul său în scaun, de
Alexandru Mitrofan Critopulos, cu care Lucaris era prieten. Critopulos deşi a
studiat în Apus şi a alcătuit o mărturisire de credinţă, a refuzat să accepte orice
dialog cu protestanţii calvini.
Condamnarea lui Lucaris doar de către un Sinod nu a fost suficientă pentru
repararea vătămării produse ortodocşilor, această rană neputând fi vindecată decât
prin apariţia unei mărturisiri de credinţă ortodoxă.

172
Se ştie că în secolul al XVII-lea a fost la modă publicarea mărturisirilor de
credinţă din partea confesiunilor mai însemnate. în 1632 Romano-Catolicii
răspândesc un Cathehism printre ruteni; în 1648 calvinii îşi tipăresc şi ei un
Cathehism Calvin în Transilvania.
Un alt Sinod unde s-a încercat discutarea mărturisirii de credinţă pusă pe
numele lui Chiril Lucaris a fost Sinodul de la Iaşi din 1642.
Pânâ atunci însă în 1641, patriarhul Partenie al Constantinopolului a mai
convocat un sinod la Constantinopol, la care au participat 45 de ierarhi, între care
au fost 8 ruteni şi 5 români. La acest Sinod a participat şi Meletie Sirigul. Chiril
Lucaris a fost discutat din nou şi s-a condamnat atitudinea lui filo-protestantă. în
acelaşi an mitropolitul Kievului, Petru Movilă, nu de mult ales ca Mitropolit al
ortodocşilor din Polonia, alcătuieşte o mărturisire de credinţă ortodoxă, pentru a
contracara prozelitismul catolic. Ii convoacă pe cei doi episcopi sufragani şi
discută conţinutul acestei mărturisiri de credinţă, şi o consideră vrednică de a fi
răspândită printre ortodocşi. Acest lucru nu poate fi realizat fără ţinerea unui
Sinod. în 1642 s-a ajuns la convocarea unui Sinod la Iaşi. Iniţiativa Sinodului a
avut-o domnitorul Moldovei, Vasile Lupu.
La acest sinod ce şi-a desfăşurat lucrările între 15 septembrie şi 26
octombrie 1642, în trapeza mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, au participat din partea
grecilor Porfirie, fost Mitropolit al Niceii şi Meletie Sirigul. Din partea Bisericii
Ruse au participat profesorul Isaia Trofinovici, Ignatie Starusici şi Iosif Garbotki.
Din partea românilor au participat doar ierarhi moldoveni: Mitropolitul Varlaam
şi episcopul Evloghie al Romanului, Ghenadie de Huşi şi Atanasie de Rădăuţi.
Mitropolitul Petru Movilă a trimis la Iaşi mărturisirea de credinţă alcătuită
de el şi aprobată formal în 1641 de Sinodul de la Kiev.
La început Meletie Sirigul ar fi dorit să discute problema lui Chiril Lucaris,
dar fratele Patriarhului de Constantinopol era respectat în aceste părţi, mai ales că
el a trecut prin Moldova în drum spre Vilna în 1599. Din această cauză Meletie
Sirigul a trebuit să renunţe.
S-a discutat apoi mărturisirea lui Petru Movilă, ce a fost discutată punct cu
punct. Această mărturisire a fost realizată sub forma unor întrebări şi răspunsuri
ce au fost grupate în 3 capitole, numite după cele 3 virtuţi teologice. în capitolul
“Credinţa” expune Crezul şi explică învăţătura ce rezultă de aici. în capitolul
“Nădejdea” explică rugăciunea “Tatăl Nostru” şi Fericirile. în capitolul
“Dragostea” vorbeşte despre dragostea de aproapele şi despre Dumnezeu.
Sub influenţa propagandei catolice, Petru Movilă a strecurat două învăţături
specific catolice: momentul prefacerii la cuvintele “Luaţi, mâncaţi…” şi despre
existenţa Purgatoriului. Pe măsura discutării fiecăreiinvăţături, Meletie Sirigul
face traducerea în limba greacă.
După ce au fost corectate cele două învăţături greşite, mărturisirea de
credinţă a lui Petru Movilă a primit acceptul Sinodului de la Iaşi. Această
mărturisire trebuia să aibă şi girul Patriarhiei. De aceea în 1643 se ţine un al III-
lea Sinod la Constantinopol unde a fost condamnată atitudinea lui Chiril Lucaris
şi a fost aprobată mărturisirea lui Petru Movilă. Această mărturisire a fost

173
confirmată şi semnată de cei 4 Patriarhi ortodocşi: Partenie al Constantinopolului,
Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi Paisie al Ierusalimului.
Această mărturisire a fost tipărită şi răspândită în întreaga lume, de
nenumărate ori. A cunoscut cea mai largă circulaţie dintre toate mărturisirile de
credinţă. în limba română a fost tipărită în 20 de ediţii.
In 1672 a avut loc un alt Sinod pan-ortodox la Ierusalim. Patriarhul Dositei
al Ierusalimului, profitând de prezenţa unuiinsemnat număr de ierarhi, ce au venit
la Ierusalim pentru Sfinţirea Bisericii din Bethleem a convocat un Sinod ad-hoc,
prilej cu care a alcătuit o mărturisire de credinţă, cunoscută sub numele de
“Pavăza Ortodoxă”. Cei prezenţi au condamnat din nou persoana lui Chiril
Lucaris. Mărturisirea de credinţă a lui Dositei este o expunere pe scurt a
principalelor învăţături ale Bisericii Răsăritene.
Un ultim Sinod, la care a fost condamnat Chiril Lucaris s-a ţinut în 1691 la
Constantinopol, prilej cu care a fost condamnat şi Ioan Cariofil, care avea o
învăţătură stranie despre Sfintele Taine.
O a treia mărturisire de credinţă din secolul al XVII-lea este cea alcătuită
de Mitrofan Critopulos. Acesta se ştie că a studiat în Apusul Europei: în Anglia,
Franţa, Germania şi că a fost rugat de janseniştii apuseni să facă o expunere a
învăţăturii ortodoxe. La cererea lor Mitrofan Critopulos a expus şi el principalele
învăţături ortodoxe, fără a face comentarii şi fără a intra în polemică cu romano-
catolicii sau protestanţii.
Dintre cele trei mărturisiri de credinţă, ultimele două sunt simple expuneri
în timp ce, cea a lui Petru Movilă are forma unui Cathehism cu 261 de întrebări şi
răspunsuri. Aceste mărturisiri au devenit cărţi simbolice ale Bisericii Ortodoxe.

Cursul nr. 70

O privire generală asupra situaţiei de la


Revoluţia Franceză până azi.

Revoluţia Franceză desfăşurată în 1789 a lovit puternic în Biserica


Romano-Catolică din întreaga Europă. Ea s-a declanşat datorită abuzurilor
săvârşite de nobilimea şi de clerul Apusean, şi astfel lupta revoluţionarilor
împotriva nobilimii şi a monarhiei în general, s-a transferat şi asupra Bisericii
Romano-Catolice.
Numeroşi clerici francezi au fost nevoiţi să fugă din ţară, alţii au fost
obligaţi să abjure Biserica, şi în această situaţie, numeroase Biserici au fost
deposedate de bunuri, altele fiind distruse. în acest context a început un proces
masiv de secularizare spirituală în întreg Apusul.
Inceputurile acestui proces trebuie căutate în evul mediu, mai ales în urma
separării dintre spirituali şi seculari. Apoi acest proces trebuie urmărit şi în
atitudinile teocratice ale unor împăraţi, ce ar fi dorit să subjuge Biserica.
Rezultatul a fost o secularizare a puterii Bisericii, pe fondul unei trăiri mai intense
a fenomenului religios. Acest fenomen se observă şi în epoca modernă, mai ales

174
în noile sisteme de după 1800, este vorba de parlamentarismul republican
democraţia, socialismul, capitalismul, comunismul.
Sub raport politic, de pe vremea lui Napoleon până la Revoluţia din 1848, a
fost epoca restaurării regalităţii în Franţa, şi o încercare a Bisericii Romano-
Catolice de a redeveni ceea ce a fost înainte de Revoluţia Franceză.
In această epocă s-a încheiat Sfânta Alianţă între Austria, Rusia şi Prusia,
ca o politică reacţionară faţă de spiritul raţionalist promovat de Revoluţia
Franceză. Politica inaugurată de Congresul de la Viena 1814-1815, mai este
cunoscută şi sub numele de doctrina Meternich, şi a căutat să restaureze viaţa
religioasă în tiparele ei vechi.
Statul papal a fost restaurat, iezuiţii fiind rechemaţi la viaţă în 1814 şi chiar
Inchiziţia a fost restabilită. Pe de altă parte izbucnesc revolte populare în Spania
în 1820, Italia 1820-1821, Franţa 1830, reprimate însă cu multă cruzime. în urma
revoluţiei din Franţa, monarhia a fost restaurată. Pe acest fond s-au alcătuit
constituţii liberale în Polonia, Belgia, Italia şi alte ţări.
In secolul al XIX-lea a apărut o mişcare socialistă, în vremea în care s-a
descoperit puterea aburului şi au apărut o mulţime de fabrici şi bogătaşi. în
această vreme, contele francez Henric de Sensino (mort în 1829), vedea în mod
utopic în creştinism un comunism integral, în timp ce englezul Robert Owen nu
prevedea nimic din noua societate şi nici pentru viaţa religioasă. Prin 1848 Marx
şi Engels afirmă în Elveţia că lucrurile nu se pot îndrepta decât prin instaurarea
unei dictaturi proletare.
Acest lucru a încercat să-l pună în practică Comuna din Paris, înfiinţată la
câteva luni după Războiul din Franţa şi Germania din 1870, când Franţa a pierdut
provincia Lorena.
Pe plan social, secolul al XIX-lea a fost marcat de filozofia despre raţiunea
dominantă a lui I. Kant, care a încercat să supună raţiunii toate problemele lumii,
inclusiv problema metafizică. în concepţia să religioasă sesizăm două aspecte
contrare. Pe de-o parte Kant insistă că cunoaşterea umană este doar o cunoaştere a
fenomenelor şi nu a lucrurilor în sine. Kant neagă posibilitatea cunoaşterii
raţionale a lui Dumnezeu. El a înlăturat argumentele tradiţionale ce dovedeau
existenţa lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, el învaţă că în conformitate cu raţiunea pură nu există o
cunoaştere deplină, doar în practică trebuie să fie o cunoaştere morală,
necondiţionată, care atrage după sine postularea credinţei în Dumnezeu. Pe
aceeaşi linie s-au înscris şi alţi filozofi ca Iakovi, Fifte, Hegel, Shelim, etc..
Tot acum au apărut numeroase lucrări, între care poate fi amintită “Geniul
creştinului” a lui Chateaubriand, în care se prezintă splendorile artistice, culturale
şi religioase ale creştinismului.
Pornind de la filozofia lui Hegel, unii filozofi din secolul al XIX-lea se vor
îndrepta spre criticismul istoric şi materialism. Materialismul afirmă ca totul este
materie.
Lumea Apuseană s-a înstrăinat tot mai mult de Biserică, după apariţia
curentului promovat de August Comte, dar şi după apariţia teoriei despre originea
speciilor a lui Darwin.
175
Nietse îi acuză pe creştini că au creat o morală de sclavi, şi că aceasta ar
trebuiinlocuită cu o morală pentru om. Cu toate acestea, viaţa social, politică şi
culturală din secolele XIX-XX nu şi-a pierdut caracterul creştin, datorită vitalităţii
şi puterii înnoitoare a creştinismului.
In cele mai multe dintre statele Europei, Biserica s-a despărţit de stat. Cu
toate acestea, o serie întreagă de scriitori şi poeţi abordează în operele lor, teme
religioase: Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov – la ruşi; Eminescu, Coşbuc,
Voiculescu – la români.
Muzica şi artele plastice cunosc acelaşi fenomen. Mari compozitori, în special
apuseni, şi-au compus celebrele lucrări în Biserică, pentru că în Apus s-a permis
existenţa instrumentelor muzicale în Biserică, în special orga: Heiden, List,
Brahms, Bartoldi, Beethoven, Ceaikovski, Porumbescu, etc.. Intre pictorIII
amintim pe Grigorescu, Toniţa, etc..
De asemenea au existat şi numeroşi oameni de ştiinţă dintre creştini:
Pasteur, Newton, Max Planc, etc.Si în secolele XIX-XX Biserica a continuat să
răspundă aspiraţiilor esenţiale ale omenirii.

Cursul nr. 71
Biserica Romano-Catolică în secolele XIX-XX.
Conciliul I Vatican.

La începutul secolului al XIX-lea, catolicismul a cunoscut o nouă epocă de


renaştere. Caracteristic ei a fost ca în 1814 papa Pius al XVII-lea a reînfiinţat
ordinul iezuiţilor, ordin care va dobândi o mare influenţă în consiliul papal. Stiind
că datorează papalităţii restaurarea lor, aceştia au acordat papei o onoare
deosebită. Această putere a papei a fost influenţată şi de o renaştere a evlaviei în
rândurile maselor.
Dezvoltarea puterii papale s-a numit ultra-montanism, sau dincolo de
înălţimile munţilor. Ilustrarea ultra-montanismului în secolul al XIX-lea a fost
papa Pius al IX-lea (1846-1878). în primii doi ani, papa Pius al IX-lea a părut a fi
un papă reformator, şi era socotit idolul naţionaliştilor italieni. Acesta a fost atât de
cinstit şi de apreciat în rândurile poporului, încât peste tot se făcea referire la el. Un
scriitor englez afirmă că în Italia, nimic nu se vorbea decât despre papa Pius al IX-
lea şi lozinca “Vivat Pio nono” era scrisă pe toate uşile. Tot el spune că nici o
formulă sau titlu nu ar fi de ajuns pentru a explica cinstirea pe care poporul i-o dă.
Naţionaliştii italieni i-au propus să devină preşedinte al Federaţiilor
italiene. Acest vis al papei, a fost spulberat de evenimentele din 1848, când papa
Pius a fugit din Roma. Se pare că până la urmă, papa s-a înţeles cu revoluţionarii
conduşi de Garibaldi şi a revenit la Roma. Cu toate că este numit un papă radical,
Pius nu a fost în stare să citească semnele timpurilor şi să accepte că şi Biserica
trebuie să se alinieze la noile condiţii impuse de societatea modernă.
Dacă papalitatea ar fi renunţat la pretenţiile ei exclusiviste, în special
teritoriale, la vremea respectivă ar fi avut mult de câştigat. Papa Pius al IX-lea a
fost un om lipsit de tact şi a intrat în conflict atât cu autoritatea civilă, cât şi cu
noile idei din epoca modernă. Pius al IX-lea îi socoteşte pe liberalii francezi drept
176
trădători, pentru că liberalii propuneau o mai largă deschidere a Bisericii spre
societate. Astfel de grupuri au existat şi în Anglia, Germania, Italia, şi papa intră
în conflict cu aceste state.
Prin două tratate “Cuanta Curra” şi “Silabus Erorum” papa îşi semnează
singur dispreţul de care s-a bucurat spre sfârşitul vieţii. “Silabusul” era o
condamnare în termeni aspri a raţionalismului, a indiferentismului religios, dar şi
a libertăţii presei, culminând cu faimoasa respingere a faptului că Biserica trebuie
să se alinieze la noua societate. Un istoric englez afirmă că prin aceste două
tratate, papa a declarat război civilizaţiei moderne. Toate acestea la un loc ne fac
să înţelegem ce s-a întâmplat la Conciliul I Vatican.
Incă înainte exista concepţia că papalitatea este de origine divină. Pornind
de aici, papa Pius proclamă în 1854 ca dogmă, învăţătura despre Imaculata
concepţie. Potrivit ei Fecioara Maria s-ar fi născut fără păcatul strămoşesc, şi
pentru că nu a avut păcate personale, ea poate fi socotită împreună mântuitoare cu
Hristos. Această învăţătură nu a fost ceva nou, pentru că în Biserica Romano-
Catolică, cultul Maicii Domnului era foarte dezvoltat.
Conciliul I Vatican şi-a desfăşurat lucrările între 8 decembrie 1869 şi 1
decembrie 1870. în Biserica Romano-Catolică acesta este socotit al XX-lea Sinod
Ecumenic şi primul care s-a ţinut în Biserica Sfântul Petru din Roma. Roma se
afla sub stăpânirea papei.
La acest Sinod au participat aproximativ 800 de cardinali, arhiepiscopi,
episcopi, stareţi şi superiori de ordine monahale.
Ideea convocării unui Sinod general, papa a exprimat-o public cu prilejul
unei adunări a Congregaţiilor riturilor în 16 decembrie 1866. Cu acel prilej s-a
alcătuit o comisie centrală ajutată de alte 5. Convocarea oficială s-a făcut prin
publicarea bulei “Aeterni papis” în 1868. La conciliul I Vatican au fost invitaţi
peste 1000 de personalităţi şi au fost informaţi despre Conciliu şi Patriarhii
ortodocşi şi grupările protestante, fără a fi invitate. De asemenea nu au fost
invitaţi reprezentanţi ai puterii politice.
Desfăşurarea Conciliului I Vatican
La şedinţa de deschidere au fost aproximativ 700 de invitaţi, dintre care
peste 500 din Europa. Problema principală pusă în dezbaterea Sinodului a fost
acordarea papei unei puteri spirituale nelimitate, ceea ce echivalează cu
infailibilitatea papei, de aici rezultând că papa nu poate să greşească în hotărârile
lui.
La vremea respectivă hotărârile erau votate şi existau 3 feluri de voturi:
placet, placet iuxta modum, non placet.
Participanţii s-au împărţit în două tabere: unii care susţineau această idee a
infailibilităţii papei; şi alţii ce se opuneau, şi pentru că erau din afara Europei
marea lor majoritate s-au constituit în Comitetul Internaţional.
Pentru că s-au exprimat numeroase nemulţumiri cu privire la procedurile
din Conciliul I, s-a lăsat la o parte problema infailibilităţii. Papa condamnă mai
întâi panteismul, raţionalismul şi indiferentismul, după care se pune problema
infalibilităţii. Patru cincimi dintre participanţi au fost în favoarea acestei
noiinvăţături. Unii dintre ei, cum ar fi cardinalul Manning, trecut la catolicism
177
după ce mişcarea de la Oxford a fost condamnată în Anglia, vorbea despre
întruparea Sfântului Duh sau chiar a Fiului lui Dumnezeu în Papă. Alţii afirmau
că papa este prezent alături de Hristos în Sfânta Euharistie. Mai mulţi episcopi, în
special americani, afirmau că o astfel de dogmă nu poate fi acceptată. Un grup de
14 episcopi germani alcătuiesc un protest. Până la urmă problema este pusă în
plen.
Opoziţia şi-a bazat argumentul pe evenimentele istorice şi contemporane
dovedind că papa poate să greşească. Mulţi dintre ei au părăsit Roma şi astfel la
18 iulie 1870 Constituţia Pastor Aeternus adoptă ca dogmă învăţătura despre
infailibilitatea papei, fiind adoptată cu 535 de voturi pentru, şi două împotrivă.
Cu toate acestea nici un episcop din opoziţie nu a părăsit Biserica Romano-
Catolică. Această dogmă are următoarele implicaţii:
1. Papa este izvolul Tradiţiei;
2. El este singurul episcop mondial, de aceea toţi cei hirotoniţi
de el sunt trimişii lui;
3. Papa este izvorul dreptului şi al moralei;
4. Fiind vicarul lui Hristos pe pământ, papa îl înlocuieşte pe
Hristos în opera să mântuitoare.
Această dogmă se aplică şi asupra predecesorilor şi succesorilor lui Pius al
IX-lea. Prin acceptarea acestei dogme s-a pus capăt principiului sinodalităţii în
Biserica Romano-Catolică. După proclamarea dogmei, pe 19 iulie, Franţa declară
război Germaniei, şi pe 20 iulie, Roma este ocupată, desfiinţându-se statul papal.
Sinodul şi-a continuat lucrările cu hotărâri de mai mică importanţă, până în 1
decembrie 1870.
O parte a opoziţiei din Franţa, Elveţia şi Germania, s-a constituit în Biserica
veche catolică, cu care Biserica Ortodoxă a avut numeroase relaţii. Aceştia au un
Patriarh propriu şi au existat în secolul al XIX-lea două contacte importante la
Bonn în 1874 şi 1875.

Cursurile nr.72-73

Catolicismul în diferite state ale Europei


în secolele XIX-XX

In Italia, războiul purtat de armatele regatului Sardiniei sub conducerea lui


V. Emanuel şi Napoleon al III-lea, armate ajutate de G. Garibaldi împotriva
Austriei, au dus la constituirea în 1861 a unui regat al Italiei, pus sub conducerea
lui V. Emanuel. Doar Roma şi teritoriile învecinate au fost lăsate în stăpânirea
papei, pentru că Napoleon al III-lea era romano-catolic. în 1870 a izbucnit
războiul dintre Franţa şi Germania, şi Napoleon îşi retrage trupele din Italia. în
această situaţie V. Emanuel cucereşte Roma şi obţinând votul italienilor, anexează
oraşul noului regat al Italiei, lăsându-i Papei doar teritoriul Vaticanului, în
vecinătatea Romei. La acesta adaugă palatul Lateran şi Gandelfoz din Roma –
reşedinţa de vară a papilor din Italia. Papa avea dreptul la relaţii diplomatice cu
toate statele lumii prin Nunţii Apostolici. Papa Pius al IX-lea a refuzat să semneze
178
actele oficiale, a protestat împotriva anexării Romei, s-a declarat prizonier al
Vaticanului şi l-a excomunicat pe V. Emanuel.
O jumătate de secol papalitatea nu a reuşit să accepte pierderea Romei, cu
toate că acest lucru a adus câteva avantaje papalităţii, între care amintim: o
simpatie crescândă a poporului pentru papă. Pierderea acestor posesiuni a avut şi
un aspect pozitiv, pentru că s-a luat din grija Papei o sarcină nepotrivită pentru un
conducător spiritual, sarcina politico-administrativă.
Lui Pius al IX-lea îi urmează Leon al XII Î-lea în 1878, tot cu preocupări
sociale exprimate în “Enciclica Rerum Novarum” în 1891. Tot el este fondatorul
Asociaţiei de Binefacere Caritas, vestită pentru acţiunile sale în întreaga lume. O
confruntare a papalităţii cu statul s-a realizat în 1929, când papa renunţă oficial la
Roma, recunoscându-i-se suzeranitatea asupra Vaticanului, care cuprinde 44 de
hectare şi o populaţie de 1000 de persoane.
In timpul dictaturii lui Musolinii din 1945, când Italia a devenit republică,
acest drept a fost reconfirmat, devenind statul Vatican.

Catolicismul în Spania
Catolicismul în Spania a început să fie influent în secolele XIX-XX. Si în
această ţară iezuiţii au jucat un rol foarte important, reuşind prin intrigile lor să aţâţe
statul împotriva Bisericii, aceasta până prin 1931, an în care monarhia a fost
suspendată şi înlocuită cu o formă de guvernare republicană, şi au fost naţionalizate
trei pătrimi din proprietăţile iezuite. în fruntea Spaniei s-a aşezat dictatorul Franco,
dar înaintea morţii lui în 1974, monarhia a fost restaurată. Azi Spania este o puternică
ţară catolică.
Portugalia a interzis cea dintâi activitatea iezuiţilor. în 1774 aici au fost
confiscate averile Bisericilor şi au fost desfiinţate numeroase mănăstiri, iar Inchiziţia
a fost interzisă. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi aici s-au reînfiinţat numeroase
mănăstiri. Franţa a fost ţara cea mai afectată de ideile revoluţiilor din 1789 şi 1848.
Aici s-a manifestat un puternic indiferentism religios şi chiar ateism. Cu toate
acestea, aici au trăit o serie întreagă de oameni cu o viaţă religioasă mai aparte cum
ar fi Voltaire, Montesquire, Renard, a căror scrieri pe teme religioase s-au bucurat de
mare popularitate.
O încercare de scriere teistă a făcut-o grupul alcătuit din La Maine, La
Martine şi Chateaubriand, care au încercat să restabilească interesul francezilor
pentru credinţa romano-catolică. Clericalismul catolic era atât de nepopular în
Franţa, încât în 1973, s-a interzis Universităţilor catolice să mai confere titluri
academice. în 1880 au fost desfiinţate toate şcolile şi ordinele călugăreşti.
In 1901 au fost desfiinţate toate Congregatele religioase şi pentru ca să-şi
poată desfăşura activitatea fiecare denominaţiune religioasă a trebuit să obţină o
autorizaţie specială din partea statului, în şcoli interzicându-se orice activitate
religioasă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea au fost
secularizate o parte din averile Bisericii. Mai aproape de vremurile noastre,
catolicismul în Franţa a cunoscut o nouă formă misionară, aceea care se desfăşoară
mai ales în rândurile muncitorilor (fiind toţi membrii de stânga, în rândurile lor sunt
“preoţi muncitori”).
179
In 1951 cu prilejul unui recensământ, jumătate din populaţia Franţei s-a
declarat agnostică şi atee aconfesională. Azi în această ţară proliferează
mahomedanismul. Aici există cea mai puternică denominaţiune musulmană din
întreaga Europă de vest.

Catolicismul în Germania
După Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, doar state din sudul
Bavariei şi Baden-Wuktenberg au mai rămas catolice.
In secolul al XIX-lea în Germania catolică s-au auzit voci care cereau
instituirea unui primat pentru Germania. în 1871 cancelarul Bismark a început lupta
pentru întărirea puterii absolutiste în stat. în 1872 iezuiţii şi alte ordine călugăreşti au
fost expulzate din Germania, iar în 1875 a fost introdusă căsătoria civilă, luându-se
din seama Bisericii această sarcină. De asemenea printr-o lege specială s-a desfiinţat
obligativitatea botezului. Cu toate acestea, Bismark a fost catolic şi el ţinea cu orice
preţ să promoveze catolicismul în sudul Germaniei, vrând să nu lase loc lutheranilor
să penetreze aici. El i-a alungat pe episcopii lutherani din sudul Germaniei. Sub
presiunea celorlalte două treimi de protestanţi din Germania, Bismark a trebuit să
cedeze, i-a reprimit pe episcopii protestanţi şi a permis activitatea unor ordine
religioase protestante. După al doilea Război Mondial Germania s-a divizat, ea
reunificându-se în 1990.
Catolicismul în Polonia
In Polonia, iezuiţii au reuşit să slăbească statul. După primul Război
Mondial, Polonia a renăscut ca un puternic stat catolic. în 1978 a fost ales ca papă
un cardinal polonez Ioan Paul al II-lea.
In Cehoslovacia, statul nou creat după al II-lea Război Mondial prin unirea
Cehiei, Slovaciei şi Moraviei, populaţia a fost predominant catolică.
Ungaria are o populaţie catolică de aproximativ 60%.
In Anglia pe vremea reginei Elisabeta I (moartă în 1603), catolicismul a
fost interzis. În 1830 Bisericii Romano-Catolice i s-a permis din nou să
funcţioneze în ţară, această acţiune fiind cerută de Roma începând cu 1778. În
această ţară Biserica Romano-Catolică s-a dezvoltat mult după mişcarea de la
Oxford, şi astăzi când Biserica Anglicană trece printr-o serioasă perioadă de criză
bisericească, romano-catolicii câştigă tot mai mult teren.

Biserica Romano-Catolică din S.U.A.


şi Orientul Indepărtat.
Dacă în 1830 romano-catolicii reprezentau cam 3% din populaţia S.U.A.,
în timpul Războiului Civil 1860-1864, romano-catolicii au ajuns să fie cea mai
numeroasă confesiune creştină din S.U.A., numărul lor continuând să crească.
Această creştere s-a datorat emigraţiei din Europa, în special din Irlanda cauzată
de foametea cartofului 1845-1846. Apoi insuccesul revoluţiei din 1848 din Irlanda
îi trimite pe mulţi în S.U.A. Cel dintâi episcop romano-catolic în S.U.A este
cunoscut în 1790. Atunci s-a pus problema extinderii numărului episcopilor
catolici, datorită creşterii populaţiei ca urmare a emigraţiei din Europa. Problema
a fost destul de delicată, pentru că populaţia catolică din S.U.A. era de
180
provenienţă engleză şi irlandeză, în timp ce clericii ajunşi în S.U.A. proveneau din
Franţa. Cei mai mulţi dintre aceşti clerici nu ştiau engleza. Astfel au apărut
primele conflicte între ierarhie şi popor. O altă sursă de conflict a fost aşa-numitul
sistem al patronajului laic potrivit căruia problemele administrative ale Bisericii
trebuiau conduse de un comitet de mireni. Acest sistem îşi avea sursa în
structurile Bisericii protestante şi era diametral opus sistemului canonic romano-
catolic. Acest sistem a ajuns în conflict cu Biserica romano-catolică, pentru că
unele dintre aceste comitete şi-au arogat dreptul de a-l alege pe preot.
La mijlocul secolului al XIX-lea în S.U.A. au început să apară organizaţii
reacţionare la catolicism, organizaţii de nuanţă protestantă, a căror scop era
oprirea emigraţiei catolice, dar şi lupta împotriva Bisericii Romano-Catolice.
Dintre acestea, până azi a supravieţuit organizaţia de proastă reputaţie Ku-Kux-
Klau.
După o perioadă de izolare faţă de populaţia Statelor Unite, către sfârşitul
secolului al XIX-lea, catolicii încep să se integreze în societatea americană, şi o
serie întreagă de ierarhi americaniincep să apară.
Intre episcopii catolici americanIII amintim pe Jansen Gibeus şi John
Irebrand, care au jucat un rol important în oragnizarea administrativă a Bisericii
Romano-Catolice.
In perioada dintre 1864 şi sfârşitul secolului al XIX-lea, populaţiei catolice
irlandeze şi franceze i s-au mai adăugat şi alte grupuri etnice catolice cum ar fi:
germani, polonezi, italieni, însă irlandezii rămân dominanţi.
Datorită problemelor generate de numeroase naţiuni ce au venit în S.U.A.,
s-a pus problema care naţiune este dominantă, şi să fie trecuţi toţi locuitorii
Statelor Unite sub îndrumarea acelei naţiuni. S-a constatat că germanii sunt cei
mai mulţi. Ideea care a conferit stabilitate în statul american a fost cea a
americanizării, adică a oferirii cetăţeniei americane şi a nerecunoaşterii etniilor în
statul american. Au existat mulţi catolici care au acceptat această idee, mai ales că
numărul romano-catolicilor a fost mare şi vedeau în ideea de americanizare o
trecere a tuturor americanilor la catolicism. Alţii însă susţineau că politica
americanizării ar duce la o compromitere a legilor catolice.
Papa Leon al XII Î-lea a emis Enciclica “Testem Benevolentie” în care
condamnă unele opinii “pe care unii le adună sub tipul de americanism”.
In secolul al XX-lea Biserica Romano-Catolică şi-a păstrat întâietatea
numerică în cadrul poporului american. în interiorul acestei populaţii romano-
catolice au penetrat şi alte elemente etnice. Prin 1960 catolici italieni erau peste 5
milioane; polonezii au depăşit aceeaşi cifră; latino-americanii din America de Sud
peste 9 milioane.
Mai aproape de noi, catolicii din S.U.A sunt foarte activi şi influenţi în
cadrul partidelor democratice din marile oraşe. în acest context s-a întâmplat ca în
1960 să ajungă în fruntea statului un preşedinte catolic John Kennedy. Statistic
numărul catolicilor din S.U.A azi trece peste 40 de milioane, iar cel al episcopilor
de 100.
Biserica Romano-Catolică din S.U.A. conduce o serie de mănăstiri, de şcoli
particulare, elementare şi secundare, şi chiar Facultăţi de Teologie şi Universităţi.
181
Cea mai cunoscută Universitate Catolică este cea din Washington, o alta este cea
din America latină din Puerto Rico, Universitatea din Chicago şi altele.
In 1980, papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită în S.U.A.
In Canada catolicismul este mai vechi decât în S.U.A. Se ştie că o parte a
acestei ţări a fost cucerită de francezi şi că aiciincă din 1773 existau doi episcopi
la Quebec şi Mont Real.
In America Latină, azi catolicii reprezintă peste 80% din populaţie. în
această zonă a revoluţiilor şi contra-revoluţiilor numeroşi preoţi şi-au făcut un
titlu de glorie sprijinind populaţia. în San Paolo, călugării au colaborat cu
querilele. La Lima un preot a fost conducătorul mişcării de eliberare naţională. în
Nicaragua un preot a fost ministru de externe. Mulţi preoţi au căzut cu arma în
mână, sau alţii au fost ucişi, pentru că au îndrăznit să-şi ridice glasurile pentru a
dobândi drepturi pentru popor.

Catolicismul în Orient
In Orientul îndepărtat, Biserica Romano-Catolică şi-a continuat în secolul
al XIX-lea activitatea misionară, dar s-a izbit de numărul redus de preoţi ce
cunoşteau limbile orientale. Din această cauză o primă preocupare a fost aceea de
a hirotoni preoţi, chiar fără studii din populaţia indigenă, şi apoi de a-i antrena în
activităţi misionare.
In China după ce creştinismul a fost persecutat secole de-a rândul, în
secolul al XIX-lea se deschide o portiţă misionarismului catolic, prin convenţia
semnată de acest stat cu Franţa în 1860. Aşa se face că spre sfârşitul secolului al
XIX-lea să existe în China aproximativ 100 000 de credincioşi catolici şi peste
1000 de preoţi, fără să existe o episcopie.
Ca urmare a cuceririi Chinei de japonezi în 1937, mulţi creştini au avut de
suferit. După al II-lea Război Mondial catolicismul este din nou permis în China.
Japonia a rămas închisă faţă de creştinism mai bine de 200 de ani. Primul
misionar catolic a ajuns aici în 1859, alţii îl urmează şi se aşează în Tokio,
Nagassachi, etc. în această ţară a existat o formă de creştinism primar, probabil
dobândit prin intermediul misionarilor indieni. Cu toate acestea japonezii i-au
persecutat pe creştini până în 1873, când au permis misionarilor catolici să intre în
ţară. în 1891 papa Leon al XIII-lea a constituit o ierarhie pentru Japonia, având o
arhiepiscopie la Tokio şi alte trei episcopii. în timpul celui de-al II-lea Război
Mondial, creştinii de aici au trecut din nou printr-o perioadă grea.

Cursul nr. 74
Propaganda Romano-Catolică în
Răsăritul creştin după Unirile cu Roma,
în secolele XVII Î-XX

In plină epocă modernă catolicismul a continuat propaganda în Răsăritul


creştin, pentru a-i câştiga fie pe ortodocşi, fie pe neo-calcedonieni la catolicism,
pentru că în rândul protestanţilor misiunea lor nu a avut succes. în acest scop
Roma a folosit tot felul de mijloace politice, culturale, umanitare, în special în
182
interiorul Imperiului Otoman, pentru că se bucura de sprijinul marilor puteri
catolice din Apus ca Franţa, Austria şi chiar Germania.
Ei au căutat să mijlocească pe lângă Poarta Otomană, ca prin uniri să-i
atragă şi pe armeni şi pe iacobiţi. Aşa se face că în diferite capitale de provincii au
fost aşezaţi fie ierarhi sau Patriarhi latini, cum ar fi la Damasc, Alep,
Constantinopol, Ierusalim etc., Patriarhul de Ierusalim devenind coordonatorul
acţiunii de expansiune catolică în Răsărit. în secolul al XIX-lea se realizează
câteva convertiri la catolicism, dar tot atunci se întregistrează şi reveniri la
ortodoxie din rândurile uniţilor. De exemplu în Bielorusia în 1839 zeci de mii de
uniţi au revenit la ortodoxie, iar în 1891 acelaşi fenomen s-a petrecut şi în S.U.A.
în acest timp în centre puternic industrializate din S.U.A. cum ar fi Illinois,
Pensilvania şi altele, vieţuiau comunităţi ucrainiene şi carpato-ruse, care au
emigrat în S.U.A datorită stăpânirii Austro-Ungare. Aici greco-catolicii au
experimentat un context nou, Biserica Romano-Catolică i-a supus direct
episcopului romano-catolic.
Aşa se face că apariţia în S.U.A a unui preot greco-catolic căsătorit Ivan
Golovski, se loveşte de ierarhia romano-catolică, care era irlandeză, şi care îl
excomunică. Această acţiune face parte dintr-un plan mai complex al Bisericii
Romano-Catolice care încerca să-i catolicizeze complet pe uniţi. Preoţii şi
credincioşii uniţi trebuiau să frecventeze cursurile şcolii romano-catolice. Toate
acestea au produs o vie nemulţumire în rândul credincioşilor greco-catolici şi
atunci când în 1891 preotul Alexix Toth împreună cu întreaga parohie a trecut la
ortodocşi, a fost repede urmat şi de alte parohii unite şi chiar catolice din Chicago,
Detroit.
In Răsărit, amestecul romano-catolicilor prin intermediul limbii franceze,
în problemele Bisericii Ortodoxe, a pricinuit izbucnirea în 1854 a Războiului
Crimeii.
Mijloacele culturale folosite de romano-catolici au fost diverse. De
exemplu în Palestina, catolicii au înfiinţat şcoli, hoteluri şi alte aşezăminte
filantropice pentru a contracara acţiunea identică a protestanţilor anglicani şi
lutheranilor din această ţară. Aceleaşi mijloace au fost folosite şi în Balcani, unde
pentru câteva mii de credincioşi convertiţi la catolicism, Roma a hirotonit un
arhiepiscop şi l-a aşezat la Sofia. în orice împrejurări naţionale, Biserica era
folosită de catolici pentru propaganda lor. în Bulgaria s-au folosit de dorinţa de
emancipare a bulgarilor de sub Patriarhia Ecumenică şi cum Patriarhia a refuzat,
catolicii au câştigat.
In 1906 Arhiepiscopia latină de la Sofia propune regelui bulgar Ferdinand,
care voia să se căsătorească cu o prinţesă apuseană, să treacă la catolicism.
Rezultatul a fost că regele nu s-a mai căsătorit.
In Serbia propaganda catolică s-a făcut cu ajutorul croaţilor. în 1892 a
apărut o episcopie catolică la Belgrad. în timpul celui de-al II-lea Război Mondial
gărzile parafasciste ale lui Ante Pavelici au masacrat sute de creştini ortodocşi,
pentru că nu au vrut să treacă la catolicism.
In Transilvania, numai în perioada anilor 1810-1840 Biserica Greco-
Catolică, folosind cunoscutele ei metode a diversiunilor, a banilor şi promisiunilor
183
a reuşit să convertească cam 1000 de români. în dorinţa de a câştiga tot mai mulţi
credincioşi, Vaticanul înfiinţează “Nunţiaturi”, adică ambasade ale Vaticanului în
diferite ţări ale Răsăritului, care nu s-au dat în lături de la nimic. De exemplu în
timpul primului Război Mondial Nunţiul din Bulgaria i-a sprijinit pe turci
împotriva grecilor. Această atitudine a adus avantaje catolicilor, convertind la
catolicism pe câţiva greci, atâta vreme cât preoţilor ortodocşi nu li s-a îngăduit să
poarte reverendă. Catolicilor li s-a permis să înfiinţeze şcoli, să facă prozelitism.
Acelaţi fenomen se întâmplă şi în Rusia, unde prozeliţiIII câştigă la
catolicism pe diferiţi nobili cum ar fi Gagari, prinţesa Naristina Grubetkoi şi
filozofi. După revoluţia din octombrie 1917 iezuiţilor nu li s-a mai permis
prozelitismul, aşa că ei au găsit o altă metodă, înfiinţând capele catolice de rit
slavon pentru ruşii din Roma, Berlin, Lyon şi chiar un Seminar Teologic şi
episcopii unite ruseşti în extremul orient. Intre armele culturale amintim metoda
laudativă. De exemplu în Orient lăudau riturile orientale; în Transilvania lăudau
latinitatea românilor. Au fost lăudaţi oameni ai Bisericii Răsăritene cum ar fi Ioan
Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Chiril şi Metodie, Sinoadele Ecumenice, etc..
In 1915 papa Benedict al XV-lea a întemeiat Congregaţia pentru Biserica
Orientală şi a îngăduit unor istorici catolici să facă câteva concesii în istoria
Bisericii de Apus, în care se condamnau anumite greşeli ale papilor, greşeli
condamnate şi în Răsărit.
Se întemeiază apoi o serie de şcoli şi colegii, de Academii Teologice, toate
catolice, unde aveau posibilitatea să studieze ca bursieri ortodocşi din Răsăritul
Europei. Pentru a câştiga simpatia ortodocşilor au început să apară publicaţii
privitoare la viaţa ortodocşilor cum ar fi „Irenikon”, “Orientalia Christiana
Periodica”, “Unam Sanctam”. Numeroşi cardinali au făcut vizite în ţările
Ortodoxe. Unele ordine călugăreşti au început să adopte şi practici ortodoxe cum
ar fi purtarea bărbii, reverendei, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Biserica Ortodoxă a respins aceste încercări de acaparare a ortodocşilor la
catolicism şi a arătat că reunificarea Bisericească nu se va putea realiza decât
atunci când Biserica Romano-Catolică va elimina inovaţiile din cult, doctrină şi
administraţie.
In secolul al XX-lea continuă revenirea multor grupuri din sânul greco-
catolicismului la ortodoxie. în 1927 în S.U.A. un grup de parohii ucrainiene au
revenit şi au întemeiat în 1931 Biserica Ortodoxă Ucraineană a Americii.
In 1936 un grup de preoţi carpato-ruşi au pus bazele Bisericii Greco-Catolice
Carpato-Ruse din America, dar s-au pus sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol.
In Europa în 1946 revin la ortodoxie greco-catolicii din Ucraina,
Bielorusia, Polonia; în 1948 cei din Transilvania; în 1950 cei din Cehoslovacia.
Datorită acestor fenomene, Roma a încercat să stopeze revenirea la ortodoxie şi a
început dialogul cu Biserica Ortodoxă, dialog care a încetat după Sinodul de la
Ferarra-Florenţa. Acest lucru l-au făcut papii Ioan al XXII Î-lea şi Paul al VI-lea.
Pe această linie se înscrie şi acţiunea papei Paul al VI-lea, care în 1965 de
comun acord cu Patriarhul ecumenic Atenagoras au ridicat reciproc anatemele
aruncate de cele două Biserici la 16 şi 24 iulie 1054.
184
Din 1980 s-a reluat dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi, cu toate că
actualul Papă, fără să ceară asentimentul guvernului României a hirotonit un
episcop greco-catolic pentru românii din Transilvania, cu toate că această Biserică
nu era recunoscută de stat.

Conciliul II Vatican
In secolul al XX-lea, acesta este cel mai important eveniment din istoria
Bisericii de Apus. Conciliul II s-a desfăşurat pe vremea papei Paul al VI-lea între
1962-1965.
Pe la mijlocul secolului al XX-lea nimic nu prevestea că Biserica Romano-
Catolică ar trebui să se adune într-un Conciliu, pentru că lucrurile mergeau pe un
făgaş normal. Datorită schimbărilor produse în societatea mondială, Biserica
Romano-Catolică trebuia să aibă o altă deschidere, pentru că menţinea structuri
medievale în Biserică în plină epocă modernă.
Printr-o scrisoare enciclică papa Paul cheamă toţi ierarhii la un Conciliu
general şi spre deosebire de Conciliul I Vatican îi invită la acest Sinod şi pe cei
mai însemnaţi reprezentanţi politici ai statelor din apusul Europei. Cu o jumătate
de gură au fost invitate şi Bisericile Ortodoxe, care însă nu au participat.
Intre realizările mai de seamă ale acestui Conciliu amintim hotărârea ca
Biblia să fie tradusă în toate limbile vorbite de romano-catolici. S-a dispus
traducerea Liturghiilor şi săvârşirea lor în limbile naţionale, ceea ce până atunci
nu a fost permis. S-a propus o mai largă deschidere spre dialog cu Biserica
Ortodoxă şi spre sfârşitul lucrărilor Conciliului II, pe 6 decembrie 1965 ortodocşii
şi catolicii au ridicat reciproc anatemele aruncate în 1054.
Chiar dacă făţiş, Conciliul II nu a discutat problema propagandei în rândul
poporului ortodox, prin toate măsurile luate s-a încercat întărirea Bisericii
Romano-Catolice în sânul popoarelor ortodoxe. Pe acest fond din 1940 încoace o
activitate intensă de apropiere a bisericilor între ele este desfăşurată de Mişcarea
Ecumenică la care Biserica Romano-Catolică nu a aderat.

Cursul nr.75
Direcţii teologice în Protestantism
în secolele XIX-XX

După Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, Germania a continuat să


rămâna ţara gândirii protestante, şi aşa cum afirma un istoric englez, doar în
Germania întrebările vitale sunt puse mai acut. în secolul al XIX-lea gândirea
protestantă germană a dat Bisericii personalităţi de marcă. Ca an de hotar al
acestei dezvoltări a gândirii protestante este socotit anul 1817, când s-au împlinit
300 de ani de la declanşarea Reformei lui Luther. Către sfârşitul secolului al XIX-
lea doi au fost gânditorii germani cei mai de seamă: Schlermacher şi Ritschel.
Primul este socotit adevăratul părinte al teologiei protestante, un adevărat Origen
al secolului al XIX-lea.
In epoca imediat următoare Iluminis Schlermacher a dorit să aşeze religia
creştină pe locul ce l-a avut înainte de Reforma protestantă. Lucrarea să principală
185
este “Despre credinţa creştină”. în această lucrare se observă o întrepătrundere a
mai multor elemente cum ar fi pietismul fraţilor moravi, adică a husiţilor, cu
raţionalismul; iluminismul cu raţionalismul critic a lui I. Kant şi cu romantismul.
Secolul al XIX a fost marcat în filozofie de doi mari gânditori Kant şi
Hegel.
Kant afirma că lucrurile în sine nu pot fi cunoscute, ci doar fenomenele
lucrurilor, adică aparenţele. Implicaţia acestui mod de gândire asupra teologiei era
aceea că prin argumente raţionale nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El a respins
argumentele raţionale afirmate de Biserica Roamno-Catolică, dar tot el spune că
omul poate ajunge la credinţa în Dumnezeu prin intermediul conştiinţei morale
sădite în el.
Pornind de la aceste precepte Schlermacher a căutat izvoarele religiei în
experienţele omului. El spune că Dumnezeu ne este dat nouă în simţiri, deci
aşează sentimentul la baza credinţei religioase. în ceea ce priveşte răscumpărarea,
adică mântuirea obiectivă, Schlermacher spune că niciinvăţătura şi nici minunile
lui Hristos nu au fost ceva deosebit, ci doar conştiinţa lui că este Dumnezeu.
Activitatea să răscumpărătoare a constat în aceea că a transmis şi altora conştiinţa
că el este Dumnezeu. Despre păcat spune că este de două feluri, individual şi
social, şi în acest context răscumpărarea poate fi socotită un act politic. Invăţătura
lui Schlermacher a avut un profund impact asupra teologiei protestante, aşa cum
cea a lui Toma D’Aquino a avut asupra celei romano-catolice.
Celălalt filozof, Hegel, l-a tratat pe Schlermacher cu dispreţ, spunând că
dacă religia trebuie găsită în sentimentul dependenţei de ceva, atunci cea mai
însemnată fiinţă religioasă este câinele, care simte dependenţa faţă de om.
Hegel respinge şi tezele lui Kant, spunând că dacă noi sesizăm doar
fenomenele lucrurilor, atunci lucrurile în sine rămân pentru noi necunoscute.
După Hegel lumea este opera unui principiu spiritual numit ideea absolutistă.
Natura şi istoria sunt într-un proces evolutiv, în care spiritul se realizează pe sine,
spiritul devine auto-conştient doar în om. în ceea ce priveşte adevărul despre idee
pură, el spune că acesta nu poate fiinţeles decât de filozofi. Masele largi nu-l pot
înţelege, de aceea acest adevăr a trebuit să fie tradus pentru oamenii de rând în
formele picturale ale religiei. în înţelegerea lui Hegel, Dumnezeu este subordonat
absolutului, Hristos este o persoană logică, iar răul este materia care în procesul ei
de organizare poate deveni lucru bun. Hegelianismul a fost acceptat de doi
teologi: de Strauss (1808-1874) şi Bauer (1792-1860). El a fost respins de
teologul Ritschel.
Strauss prin 1835 a scris o viaţă a lui Hristos în care afirmă că religia
creştină este expresia adevărurilor veşnice. Despre Hristos spune că întâmplător a
fost o personalitate. El a încercat să dezvăluie valul ridicat în jurul lui Hristos şi a
pus bazele unei şcoli mitologice. El spune că evangheliştii au creat un mit în jurul
lui Hristos, cu toate că Strauss nu îi neagă istoricitatea lui Hristos. Ca persoană
istorică pur umană, Hristos a ajuns să creadă că este Mesia. Această persoană
istorică a făcut o impresie atât de profundă asupra oamenilor, încât imaginaţia lor
l-a transformat pe acest om cu conştiinţă de Mesia, într-un Hristos divin şi supra-
natural.
186
Teologul Bauer socotea că studierea originii creştine nu se poate face decât
după o cercetare ştiinţifică a cărţilor Noului Testament, adică pretindea
cunoaşterea originii autorilor, a datei scrierii cărţilor, a legăturilor acestora cu
Biserica. El este primul care a promovat ideea potrivit căreia religia creştină nu ar
fi fost de la început un organism omogen ci este rezultatul unei sinteze ce s-a
realizat prin secolul al II-lea. Reprezentanţii iudaizanţilor ar fi fost Apostolul
Petru, în timp ce reprezentantul universalităţii ar fi fost Apostolul Pavel, care l-a
înţeles mai bine pe Hristos. Credinţa lui Hristos era una spirituală, dar şi
universalistă. Pentru că a activat în Palestina, Hristos a trebuit să îşi asume
numele de Mesia. Sinteza celor două direcţii s-a realizat după 150, iar Cartea
Faptele Apostolilor este expresia concretă a acestei sinteze, pentru că prin ea
autorul ar fi vrut să ascundă cele două diviziuni şi să promoveze sinteza realizată
atunci.
Celălalt mare gânditor Ritschel, marchează apogeul gândirii protestante
germane. El afirmă că trebuie să se facă o separare între teologie şi filozofie,
pentru că voia să se distingă clar ceea ce este revelat de orice formă de teism
speculativ. El afirmă că unirea dintre teologie şi filozofie a avut doar efecte
vătămătoare. Si el a trebuit să-şi construiască un sistem filozofic al său. Impotriva
lui Kant spune că lucrurile în sine pot fi cunoscute prin acţiunea lucrului respectiv
asupra noastră şi prin răspunsul nostru la această acţiune. Un Dumnezeu despărţit
de lume nu poate fi cunoscut raţional, ci doar prin Revelaţie spune el. în ceea ce
priveşte religia creştină, el afirmă că este o chestiune ce ţine de fiecare persoană,
unde voinţa joacă un rol mai important decât intelectul. El spune că baza credinţei
constă într-un fapt istoric: întruparea lui Hristos. Spre deosebire de Strauss,
Ritschel afirmă că realităţile despre Iisus Hristos au fost transmise cu fidelitate de
Sfânta Scriptură. Despre Evanghelie susţinea că datează din secolul I şi că oferă
un punct de vedere unitar asupra lui Hristos şi aceasta o afirma impotriva lui
Bauer.
Catastrofa primului Război Mondial a spulberat pentru mulţi intelectuali
din Apus ideea progresului prin intermediul iluminării intelectuale şi stradaniei
morale. Teologia protestantă liberală a avut puţine răspunsuriintrebărilor
agonizante ale oamenilor. Karl Bart un tânăr preot protestant care până atunci a
fost adeptul teologiei liberale a descoperit că nu mai are nimic de spus oamenilor
din perspectiva lui de om al Bisericii, lucruri care să se potrivească cu timpul
respectiv, pentru că teologia liberală era prea sofisticată, prea intelectualistă şi
ceea ce rămânea în urma ei era un realism necreştin.
Aflaţi în plin război, oamenii aşteptau din partea pastorilor să fie asiguraţi
de existenţa lui Dumnezeu, într-o lume care a înnebunit. Războiul a reprezentat
un moment de şoc pentru mulţi teologi, care au descoperit că fiecare pagină a
Sfintei Scripturi vorbea despre realitatea existenţei lui Dumnezeu. Astfel Bart
ajunge la concluzia că Dumnezeu este adevărat, că este viu, că este total diferit de
Dumnezeul pe care şi-l închipuiau filozofii şi teologii liberali. Tot el mai ajunge la
concluzia că limba omenească este improprie pentru a exprima adevărul despre
Dumnezeu. Bart care era extremist afirmă că nu există căi omeneşti pentru

187
apropierea omului de Dumnezeu, doar credinţa este singura posibilitate în acest
sens, dar şi aceasta este un dar de la Dumnezeu.
Teologul elveţian Karl Barth a început să-şi expună opiniile într-un
comentariu la Epistola Către Romani, ce seamănă mai mult cu o predică. Opera
lui fundamentală este Dogmatica în 20 de volume (pe care mulţi teologi o citează,
dar foarte puţini o citesc). În sistemul său dogmatic, Bart vrea să restaureze
teocentrismul şi hristocentrismul în învăţătura protestantă.
Unii autori protestanţi afirmă că Bart a deschis uşa prin care Dumnezeu a
intrat din nou în lume. S-a ajuns să se afirme acest lucru pentru că teologia
protestantă liberală, atunci când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre un
om ce a vorbit pe o voce mai ridicată sau pe un ton mai ridicat. Impotriva acestei
concepţii prin care Dumnezeu era confundat cu omul, Bart accentuează
deosebirile dintre Dumnezeu şi om spunând că în afara credinţei, omul nu poate
face altceva decât răul. El spune că este o adevărată blasfemie faţă de Dumnezeu
să spunem că omul poate contribui cu ceva la realizarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Deşi era tributar teologiei calvine, care afirmă că Dumnezeu i-a predestinat pe
unii spre mântuire şi pe ceilalţi i-a condamnat în mod iremediabil, Bart vede în
Iisus Hristos pe capul celor aleşi şi predestinaţi, afirmând că de fapt
răscumpărarea şi predestinaţia este îndreptată spre toţi oamenii, pentru că toţi au
fost răscumpăraţi de Hristos. Tot el afirmă că Revelaţia este izvorul cunoaşterii şi
că nu există altă cale de a ajunge la Dumnezeu.
Contemporan cu Barth a fost Paul Tilich, care prin 1933 a plecat în exil din
Germania în S.U.A., unde a ajuns profesor la Facultatea de Teologie din cadrul
Universităţii Harvard. El a încercat să facă abstracţie de filozofie şi să nu îi
ingăduie acesteia nici cel puţin un rol secundar în teologie. El a promovat un fel
de teologie metafizică. Acesta a încercat să raporteze problema omului modern la
Revelaţia biblică. Acest lucru i-a ajutat pe mulţi să înţeleagă Revelaţia divină. Si
el a scris o teologie sistematica în 3 volume.
Contemporan cu ei a fost şi Rudolf Bultman, care este socotit a
fiintemeietorul teologiei demitologizării. El spune că Biblia trebuie privită prin
prisma epocii în care a fost scrisă, şi că ea nu mai este valabilă în zilele noastre. El
a trecut la demitologizarea Scripturii, încercând să separe conţinutul pozitiv al
Evangheliei de partea mistică a ei. El afirmă că această demitologizare nu ar
respinge autoritatea Bibliei, căci ea rămâne mediul de manifestare al cuvântului
lui Dumnezeu.
Un alt teolog este Ditrih Bonhofer, care a fost reprezentantul ateismului
creştin. El spune că nu se mai simte nici o nevoie de Dumnezeu nici în morală,
politică sau ştiinţă. El afirmă că însuşi Iisus Hristos ar fi fost împotriva religiei.
Hristos este redus doar la omul Iisus, care nu mai constitue un om religios, ci o
personalitate diferită de ceilalţi oameni sau cel mult poate fi socotit omul lumii.
Deci, Dumnezeu este slab şi fără putere în lume, şi această slăbiciune a lui este
singurul mod de a fi cu noi. De aici s-a dezvoltat teoria morţii lui Dumnezeu.

188
Cursul nr. 76
Anglicanismul

Viaţa religioasă în Anglia la începutul secolului al XIX-lea era dominată de


tendinţa evanghelică de nuanţă calvină, numită Low Church. Este foarte
interesantă evoluţia acestei Biserici, pentru că aşa cum am văzut în secolul al
XVI-lea pe insulă nu a avut loc o reformă ca pe continent. Ideile Reformei au
pătruns şi aici, şi ceea ce a rezultat a fost un amestec de catolicism cu
protestantism.
Biserica Angliei, încă de pe vremea reginei Elisabeta (moartă în 1603), şi-a
stabilit direcţia ei în sensul că a păstrat pe mai departe structura administrativ-
bisericescă specifică romano-catolicilor, adică parohii, episcopii, arhiepiscopii, cu
specificaţia că aproape toţi clericii inclusiv episcopul s-au căsătorit. în doctrină şi
cult ei s-au apropiat mai mult de calvini. Au fost înlăturate din Biserică icoanele,
statuile, veşmintele liturgice, cultul a fost mult restrâns, punându-se mai mult
accentul pe predică şi cântări.
Pe acest fond în secolul al XVII Î-lea, în plină eră de dezvoltare a
industriei, din sânul Bisericii Anglicane s-au desprins câteva fracţiuni, care
puneau accentul pe una din laturile vieţii Bisericii. Aşa a fost de exemplu
mişcarea metodistă iniţiată de Charles Westley, care cerea o întoarcere spre o
viaţă mai curată trăită mai în acord cu preceptele Scripturii, cerând apoi
renunţarea la grija pentru bunurile materiale, adică la o trăire creştină mai aparte.
Pentru că au fost respinşi de Biserică, ei s-au constituit într-o comunitate aparte.
Apoi a apărut mişcarea Evangelicilor, care îşi propunea mai multă misiune
caritabilă în rândul populaţiei sărace sau chiar sărăcite de burghezia engleză. Si
aceştia au fost respinşi de Biserică, dar au rămas pe mai departe în sânul ei.
La începutul secolului al XIX-lea, marea majoritate a populaţiei engleze era
suficient de săracă, şi aşa se explică faptul că aceştia au dat o mai mică importanţă
dogmatismului şi cultului bisericesc, multumindu-se cu un cult simplu, cât mai
scurt. Datorită puţinei atenţii date problemelor doctrinare şi celor de cult, precum
şi vestimentaţiei, această direcţie a fost numită “Low Church” sau Biserica de Jos.
Creşterea importanţei acestei grupări în sânul Bisericii Angliei, a dus la înfiinţarea
unei episcopii speciale pentru ei în 1815.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au devenit partida dominantă în
Biserica Angliei. Evangelicii anglicani au desfăşurat o intensă activitate misionară
şi diaconală. Din punct de vedere liturgic se caracterizează printr-o simplitate a
serviciului religios, din care lipseau elementele specifice catolicilor: lumânările,
tămâia, veşmintele, fastul, etc..
Paralel cu această direcţie în Biserica Angliei, tot de atunci există şi direcţia
“High Church” sau Biserica Inaltă. Este numită aşa, pentru că se dădea o
importanţă aparte fastului, dogmelor, cultului. în această direcţie se înscriau
familia imperială şi nobilimea engleză împreună cu slujitorii lor.
Dar tot pe la începutul secolului al XIX-lea a apărut în Biserica Angliei şi
un alt curent numit “Broad Church” sau Biserica Largă, aceasta ca nemulţumire
faţă de raţionalismul formulărilor Angliei din secolul al XVII Î-lea. Climatul
189
intelectual la începutul secolului al XIX-lea în Anglia era diferit. Primul sfert de
secol XIX a fost dominat de romantismul poetului Byron şi a scriitorului Walter
Scott. în lucrările lor de multe ori se observă conflictul dintre monarhie şi
republică, dintre Biserica Episcopală şi presbiterieni (aceştia au apărut în Anglia
încă de pe vremea reginei Elisabeta, şi se mai numesc şi puritani, şi s-au constituit
în Biserică aparte pentru că au refuzat subordonarea oricărei autorităţi bisericeşti,
ei având la conducerea Bisericii Sinodul, alcătuit din laici şi pastori, o structură de
origine calvină).
In romanele lui Scott se observă revolta protestantă, prezentându-se pe de-o
parte zelul acestor protestanţi pentru a-şi dobândi libertatea religioasă, iar pe de
altă parte se observă felul în care Biserica episcopală a AnglieIII priva pe aceşti
protestanţi de libertate. Un reprezentant de seamă al literaturii engleze a fost şi
Samuel Coleridge (1772-1834), eminent poet, critic literar, dar şi predicator.
Acesta asociază la raţiune conştiinţa care îi o poruncă necondiţionată ce
postulează legea morală.
In al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea înregistrăm în Anglia o
mişcare religioasă de amploare, cunoscută sub numele de Mişcarea de la Oxford
sau Mişcarea Tractariană. Numele îi vine de la termenul “tract” care înseamnă
tratat, broşură. Această mişcare a pornit din sânul direcţiei High Church, numită şi
partida anglo-catolică.
La vremea respectivă se discuta dacă Biserica este o instituţie de origine
divină, şi dacă este aşa, de ce Parlamentul poate schimba prin decizii bunul mers
al ei. Răspunsul la aceste întrebări a fost determinat de un interes crescând pentru
epoca medievală şi primară a Bisericii.
Mişcarea de la Oxford a fost dominată de un grup de tineri, profesori şi
studenţi de la Teologie, care afirmau că reformatorii protestanţi au renunţat la
elementele importante din Biserică, în special din Biserica primară şi cereau o
întoarcere spre o viaţă curată bazată pe post, împărtăşanie, cinstirea Sfinţilor,
respectarea celibatului şi a unor practici liturgice din Biserica Romano-Catolică.
Scânteia care a declanşat această mişcare a fost predica lui John Kable din
1833, numită “Apostazia naţională”. El a formulat principiile acestei mişcări
afirmând că mântuirea se realizează prin primirea Trupului şi a Sângelui lui
Hristos în Sfânta Euharistie şi că Euharistia nu poate fi săvârşită decât de cei care
se află în succesiune apostolică. La mişcare au aderat şi alţi profesori cum ar fi
John Henry Newman, Eduard Bouvary Pussey, J. Lidon, J. Manning, etc.. Acest
grup a început publicarea unor lucrări în care au arătat că în epoca primară şi în
epoca feudală învăţătura Bisericii era bazată pe ceea ce au învăţat Sfinţii Apostoli
şi Sfinţii Părinţi.
Concomitent cu apariţia acestor tratate s-au realizat şi traduceri în engleză
din operele Sfinţilor Părinţi, în special din Părinţii Apuseni. Până în 1841 au
apărut 90 de tratate. în ultimul tratat alcătuit de Newman se arată că Biserica
Angliei este o “via media” (cale de mijloc) între protestanţi şi catolici. Aici se mai
arată că de fapt cele 39 de articole ale Bisericii Angliei, Crezul Bisericii de pe
insulă, nu au avut alt scop decât de a propovădui credinţa catolică şi că sunt în
concordanţă cu Biserica Romano-Catolică. Aceste afirmaţii l-au determinat pe
190
episcopul de Oxford să interzică tipărirea altor tratate mai ales că partida
Evangelică refuza să accepte spovedania, împărtăşania, împodobirea Bisericii,
cultul mai fastuos.
Evangelicii afirmau că se încearcă o întoarcere la catolicism. Aşa se face că
numeroşi membrii ai Bisericii Angliei şi ai mişcării de la Oxford au fost izolaţi de
Biserică, în sensul că au fost scoşi din funcţii, ignoraţi. Rezultatul a fost o trecere
masivă la romano-catolicism.
Newman şi Manning au devenit cardinali catolici. Manning a participat şi
la Conciliul I Vatican. Trecerea la catolicism a fost posibilă în Anglia în
următorul context. Incă de pe vremea reginei Elisabeta I, această Biserică a fost
interzisă în Anglia. La sfârşitul secolului al XVII Î-lea s-au reluat discuţiile
privitoare la reactivarea acestei Biserici, şi în 1830, ierarhia catolică din Anglia a
fost restaurată, în sensul că au fost reînfiinţate mai multe episcopii catolice. Pe
fondul Mişcării de la Oxford, numeroşi englezi au descoperit relaţia lor apropiată
cu Biserica Romano-Catolică şi pentru că Biserica protestantă engleză nu reuşea
să acopere nevoile lor spirituale a fost şi normal că şi-au îndreptat privirea spre
romano-catolici.
Newman îmbrăţişează catolicismul în 1845. După această dată Mişcarea de
la Oxford a încetat din punct de vedere formal, însă rezultatele acestei mişcări au
fost destul de evidente. Reprezentanşii mişcării care nu au trecut la catolicism au
avut o preocupare mai mare privind îmbogăţirea cultului şi reintroducerea în cult
a elementelor înlăturate de protestanţi şi au arătat un interes crescând pentru
săraci, pentru construcţia de Biserici, şi aşa au fost recâştigaţi pentru Biserică
numeroşi credincioşi ce făceau parte din Biserica de Jos.
In secolul al XIX-lea ierarhia Bisericii Anglicane era preocupată mai mult
de imaginea ei şi de intenţia de a se dovedi a fi în succesiune apostolică. în sânul
Bisericii engleze s-au format tot felul de asociaţii şi uniuni de clerici şi creştini.
In afara Angliei, Biserica Anglicană mai este răspândită în S.U.A., Canada,
Australia şi în general în fostele colonii ale Imperiului Britanic din Africa de sud
şi Asia.
Biserica Anglicană are un statut aparte în sensul că parlamentul este cel
care numeşte episcopi şi arhiepiscopi, regina urmând doar să-i confirme în scaun.
Datorită acestui fapt în ultimul timp au început să apară în sânul acestei Biserici o
serie întreagă de inovaţii. Interesul pentru cele religioase este tot mai scăzut,
tocmai datorită păcatelor Bisericii.
Biserica Anglicană în secolul al XX-lea a intrat în dialog cu Biserica
Ortodoxă şi cu Roma. în 1935 Biserica Ortodoxă Română a recunoscut
succesiunea apostolică a ierarhilor Bisericii Anglicane şi de atunciincoace
dialogul dintre cele două Biserici a fost destul de interesant.
După 1990 însă acest dialog a încetat din nou datorită faptului că în
Biserica Anglicană s-a acceptat hirotonia femeii.

191
Cursul nr. 77
Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX
Privire generală asupra situaţiei politice

Pe plan politic situaţia popoarelor din Balcani la începutul secolului al


XIX-lea era aceea a unor popoare dominate încă de otomani. Imperiul Otoman
frâna orice intenţie de emancipare şi progres. Marele bolnav=Imperiul Otoman
continua să menţină în plină epocă modernă structuri medievale. în această
situaţie se aflau bulgarii, sârbii, grecii ce erau cotropiţi, românii care plăteau tribut
şi alte etnii din Albania, Croaţia, Asia Mică.
O altă putere a Europei s-a ridicat foarte mult – Rusia – şi care nu a fost
niciodată cotropită de otomani. Acest stat joacă un rol important în istoria Europei
şi a popoarelor supuse turcilor.
Situaţia din 1812 a făcut să crească prestigiul ortodox în faţa Occidentului.
A existat şi o influenţă a Revoluţiei franceze din 1789 care deşi nu s-a exercitat
direct asupra popoarelor ortodoxe, ele nu au rămas insensibile la ideile revoluţiei.
O serie întreagă de popoare au început în secolul al XIX-lea mişcarea naţională de
eliberare de sub turci. Cei dintâi au fost sârbii (1804-1815) sub conducerea lui
Gheorghe Petrovici cel Negru şi Miloş Obrenovici, care sprijiniţi de turci au reuşit
să se separe.
In 1812 prin Tratatul semnat la Bucureştiintre Rusia şi Poarta Otomană,
ruşii au cerut turcilor armistiţiu pentru răsculaţii sârbi şi autonomie pentru ţara lor.
Turcii recunosc noul stat prin 1830.
Munte Negrul condus de Petrar Petrovici I s-a bucurat de sprijin rusesc. De
un răsunet imens s-a bucurat revolta grecilor începută în 1821. Răscoala propriu-
zisă a început de la mănăstirea Megasperno din Peloponez şi a avut ca scop
eliberarea provinciei Moreia de sub turci. Oamenii Bisericii au sprijinit această
acţiune, fapt pentru care sultanul a dat poruncă să fie pedepsiţi clericii greci.
Patriarhul a fost spânzurat în faţa reşedinţei unde a stat 3 zile atârnat şi apoi a fost
aruncat în mare împreună cu 30 de episcopi şi clerici şi 30 de mii de participanţi
la revoluţie.
Sub presiunile marilor puteri europene, sensibile la atrocităţile săvârşite
asupra grecilor, sultanul Abdul Asid în 1839 garantează libertatea de cult şi
egalitatea în faţa legii, şi-a asigurat cu libertatea viaţa şi averea creştinilor.
Problema patronajului asupra Locurilor Sfinte a dus la izbucnirea în 1845 a
Războiului Crimeii. în acest an ca urmare a maşinaţiilor catolicilor, sultanul a luat
cheile Bisericii din Bethleem de la Patriarhul Ortodox şi le-a dat Patriarhului
Latin. Ruşii declară Război Turciei, ajutaţi fiind de Franţa, Regatul Sardiniei şi
Anglia. Cu toate că ruşii au pierdut acest război, cheile Bisericii au revenit la
Patriarhul Ortodox.
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sultanii au emis numeroase
decrete în favoarea ortodocşilor, dar s-au înregistrat tot atâtea încălcări ale lor.
Lupta pentru obţinerea libertăţii naţionale şi culturale a continuat şi în această
perioadă. în 1875 un număr mare de creştini din Herţegovina au fost măcelăriţi de
turci, în Bulgaria în 1876 s-a întâmplat la fel, şi de asemenea au suferit şi alte
192
grupuri de creştini neortodocşi din Asia Mică. în 1877 izbucneşte un nou
războiintre ruşi şi turci.
Ruşii împreună cu românii îşi dobândesc independenţa deplină, la fel şi
sîrbii şi bulgarii. După acest război, turcii declanşează noi persecuţii împotriva
creştinilor rămaşi în Turcia şi Asia Mică.
In 1878 au fost ucise aproximativ 1 milion de persoane, sute de mănăstiri şi
Biserici au fost închise sau distruse. Din interiorul Turciei a pornit o mişcare
numită Mişcarea junilor turci, care cereau votarea unei instituţii care să garanteze
drepturi pentru toţi cetăţenii statului.
In 1914 izbucneşte Primul Război Mondial şi Turcia se alătură Germaniei
luptând împotriva foştilor ei aliaţi. Unele zone din Palestina şi Egipt cu populaţii
ortodoxe au trecut sub protectorat englez, rămânând aşa până la al II-lea Război
Mondial. După Primul Război Mondial, Turcia devine republică, primul ei
conducător fiind Ghemal Atatiurc. Prin 1919-1922 se abat noi suferinţe asupra
grecilor din Turcia şi Grecia, şi peste 1000 de greci au fost omorâţi. Episcopul
Hrisostom al Smirnei a fost tăiat în bucăţi şi aruncat la câini. Din 1935 în Turcia
clerului ortodox i se interzice să poarte reverendă, singurul având acest drept fiind
Patriarhul ecumenic.
Situaţia clericilor ortodocşi se îmbunătăţeşte pe vremea împăratului
Atenagora, care a păstorit până în 1972. Pe plan cultural în unele ţări ortodoxe au
existat şi partide procatolice dar şi tradiţionale ortodoxe.
Reacţia faţă de inovaţiile catolice a dus la afirmaţii atât a celor tradiţionali
ortodocşi cât şi a celor moderaţi atunci când era cazul. Pe la mijlocul secolului al
XX-lea sesizăm o reînviorare a predicii, se încurajează şi activitatea socială a
Bisericii sub imboldul unor organizaţii din străinătate. Si în ţările ortodoxe au
apărut organizaţii, ca organizaţia Zoin care a activat în Rusia şi la care au aderat
mari personalităţi ale culturii, teologiei şi ştiinţei ruseşti: teologul Komeakov,
Dostoievski, etc..
Apusul continuă să influenţeze Răsăritul şi astfel se observă un interes
crescând pentru clarificarea problemelor dogmatice. Sistemul scolastic apusean a
pătruns şi în teologia Răsăriteană. După modelul şcolilor deschise în Apus de
Biserică s-au deschis astfel de şcoli şi în Răsărit.

Cursul nr. 78
Patriarhia de Constantinopol

La începutul secolului al XIX-lea, Patriarhia de Constantinopol avea 138 de


mitropolii şi episcopii în componenţa ei, dată la care în cadrul acestei cifre erau
socotite şi mitropoliile cu episcopiile sufragane din afara Imperiului Otoman, este
vorba de mitropolia din Rusia, din Tara Românească şi din Imperiul Austro-
Ungar. Dintre Patriarhii de la începutul secolului al XIX-lea îl amintim pe
Grigorie al V-lea, martirul independenţei grecilor, el păstorind de 3 oriintre 1797-
1798, 1806-1808, 1818-1821.
Acesta a fost un om cu calităţi duhovniceşti deosebite şi a avut planuri mari
în ceea ce priveşte activitatea Patriarhiei. Dorea să înfiinţeze o tipografie şi să
193
reformeze viaţa clerului. El a trimis scrisori pastorale şi s-au luat măsuri împotriva
preoţilor ce nu-şi făceau datoria. Scos din scaun pentru prima oară se refugiază la
Athos. în 1808 este scos a doua oară de sultanul Selim, iar în a III-a păstorire a
reuşit să înfiinţeze un fond de ajutorare al săracilor creştini.
Cu prilejul evenimentelor din 1821 a fost socotit instigator la revoltă şi a
fost spânzurat în faţa reşedinţei Patriarhale. Dintre urmaşii săiil amintim pe
Constanţiu I (1830-1834), fost arhiepiscop de Sinai. Acesta a reuşit să amelioreze
situaţia financiară a Patriarhiei, renovând şi Catedrala Patriarhală ce a fost lăsată
în paragină, pentru a nu deveni ţinta poftei turcilor. A susţinut ideea înfiinţării de
şcoli primare greceşti în Imperiu şi a înfiinţat o şcoală comercială la Halki, dar
datorită atitudinii sale filo-ruse a trebuit să demisioneze şi s-a retras la mănăstirea
Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Ii urmează Grigorie al VI-lea (1835-1840); (1867-1871). Acesta a fost un
om energic, cu o viaţă morală ridicată. A fost împotriva propagandei romano-
catolice şi protestante. S-a opus traducerii Bibliei în neo-greacă. în ultima parte a
secolului al XIX-lea îl amintim pe patriarhul Ioachim al IV-lea (1894-1896), care
s-a străduit să stabilească relaţii cu Biserica Ortodoxă.
In secolul al XIX-lea guvernul turcesc sub presiunea puterilor europene a
promis numeroase facilităţi populaţiei creştine. De exemplu în 1939 a acordat
creştinilor aceleaşi drepturi ca şi musulmanilor, dar aplicarea acestor legi nu s-a
produs întocmai. în 1859, grecilor li s-a acordat dreptul de a-şi alege un consiliu
provizoriu naţional. în comparaţie cu începutul secolului al XIX-lea, azi în Turcia
mai există doar cinci scaune episcopale ortodoxe şi o populaţie de aproximativ
100 000 de credincioşi: arhiepiscopia de Constantinopol care aziişi are sediul la
Istanbul, episcopia de Calcedon, episcopia de Reos, episcopia de pe insula
Printipos şi episcopia pentru insula Imbros şi Tenebros. Sub jurisdicţia
Constantinopolului se află şi episcopiile din insulele greceşti ce se constitue în aşa
numita Republică Elenă, 8 episcopii cu aproximativ 500 000 de credincioşi.
In secolul al XX-lea un număr de episcopii din nordul Greciei au fost
trecute sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice, pentru a acorda prestigiul cuvenit.
Acest lucru s-a petrecut în 1922, pe fondul scăderii vertiginoase a populaţiei
ortodoxe din Turcia. Tot sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice se află şi
arhiepiscopia grecească din America de nord şi sud, arhiepiscopiile şi episcopiile
greceşti din Europa Occidentală (Anglia) şi comunităţile greceşti din Australia şi
Noua Zeelandă.
Mai amintim şi un număr de episcopii ne-greceşti, ucrainiene sau albaneze
din Europa occidentală şi S.U.A. Aceste episcopii se bucură de o oarecare
autonomie. De asemenea sub jurisdicţia ei se află şi Biserica Ortodoxă din
Finlanda şi Carpato-rusă din S.U.A.. Prestigiul acestei Patriarhii se datorează nu
atât întinderii jurisdicţionale, cât primatului de onoare pe care i-l acordă celelalte
Biserici Ortodoxe Răsăritene.
Autoritatea Patriarhiei ecumenice constă în dreptul de iniţiativă pe care
celelalte Biserici Ortodoxe îl recunosc în interes comun.
Patriarhia Ecumenică cu sediul în Istanbul are în frunte un Patriarh ajutat de
Sfântul Sinod. Până în 1923 Sfântul Sinod a fost constituit din ierarhi provenind
194
din toate ţările ortodoxe aflate sub jurisdicţia Constantinopolului. în acel an însă
episcopilor de din afara graniţelor Turciei nu li s-a mai permis să participe la
dezbaterile Sinodului, şi aşa se face că episcopii din Turcia s-au constituit într-un
fel de Sinod Permanent.
Până mai aproape de zilele noastre clericii au fost pregătiţi la o Facultate de
Teologie ce a funcţionat pe insula Halki. Organul oficial de presă este revista
“Ortodoxia”, care până în 1964 a fost secundată şi de revista “Apostolos
Andreas”.

Cursurile nr.79-80
Patriarhia de Antiohia

Antiohia Siriei a fost cândva cel de-al treilea oraş ca mărime şi importanţă
în Imperiul Roman, dar azi este un sătuc pe teritoriul turcesc. în 1272 oraşul a fost
distrus de turcii mameluci, de aceea sediul Patriarhiei s-a mutat la Damasc unde
este şi azi.
Secolele XVII-XVII Îin istoria acestei Patriarhii reprezintă o perioadă de
tristă amintire, pentru că papalitatea profitând de prietenia franco-otomană a reuşit
să-i atragă pe mulţi credincioşi ortodocşi din sânul acestei Patriarhii la unirea cu
Roma. Roma a cerut călugărilor carmeliţi, capucini şi iezuiţi să-şi trimită
misionari în Siria.
In a doua jumătate a secolului al XVII Î-lea, Rusia devenind o mare putere
a reuşit să repurteze câteva victorii împotriva otomanilor, şi în urma păcii de la
Cuciuc-Cainargi din 1774, Rusiei i s-a recunoscut dreptul de protecţie asupra
ortodocşilor din Imperiul Otoman. De atunci situaţia Patriarhiei a devenit mai
stabilă.
Dintre Patriarhii secolului al XIX-lea îl amintim pe Antim (1792-1813). Pe
vremea lui toţi ierarhii aparţinători acestei Patriarhii erau de neam grec, în timp ce
marea masă a credincioşilor erau de origine arabă. Acest lucru s-a datorat
influenţei pe care Patriarhia de Constantinopol a exercitat-o pe lângă Poarta
Otomană.
După 1453 Patriarhia de Constantinopol, fiind Patriarhia capitalei, a
devenit şi purtătorul de cuvânt al celorlalte Patriarhii: de Antiohia, de Alexandria
şi Ierusalim, aflate sub stăpânire otomană.
Prin 1883 ortodocşii din Patriarhia de Antiohia au încercat şi au reuşit să
deschidă o şcoală de teologie în Liban, în localitatea Balaman, şcoală ce
funcţionează şi azi.
Acest lucru s-a întâmplat pe vremea patriarhului Metodiu, care a cerut
sprijin material Bisericii Ruse. Mitropolitul Filaret al Moscovei a privit cu
simpatie această idee şi a închinat Biserica cu hramul “Inălţarea Domnului” şi
Sfântul Ipatie din Moscova, Patriarhiei de Antiohia, urmând ca din veniturile
realizate aici să fie susţinută şcoala din Balaman.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când patriarhul Gherasim al
Antiohiei a trecut în 1891 pe scaunul de la Ierusalim, arabii au cerut alegerea unui
Patriarh arab. Ortodocşii greci de pe cuprinsul Patriarhiei au răspuns că acest
195
lucru nu ar fi nici în interesul Patrairhiei de Antiohia pentru că această Patriarhie
nu ar avea cuvânt pe lângă Poarta Otomană, şi nici în interesul Bisericii Ortodoxe
în general, pentru că între arabi nu s-ar găsi un teolog de talie, care să poată face
faţă propagandei catolice şi protestante. Acest lucru a dus la divizarea creştinilor
ortodocşi în două tabere: greci şi arabi.
Grecii îl aleg ca patriarh pe Spiridon, fost mitropolit de Tabor, pe care
Poarta Otomană îl recunoaşte. Atunci când noul Patriarh ales soseşte în Damasc,
populaţia arabă părăseşte Biserica, lăsându-l pe Patriarh cu câţiva demnitari.
Datorită opoziţiei arabe, în 1898 Spiridon se retrage şi în 1899 a fost ales
Meletie, care a păstorit până în 1906, acesta fiind primul Patriarh arab. După
instalare el a trimis scrisori irenice tuturor celor 4 Patriarhii răsăritene, dar
Patriarhii celorlalte Patriarhii fiind greci de neam, nu l-au recunoscut. Această
recunoaştere a venit pe vremea succesorului său Grigorie al IV-lea Hadag (1906-
1923), ce a fost recunoscut ca Patriarh legitim.
Patriarhia de Antiohia s-a confruntat cu probleme delicate în secolul al
XIX-lea. La un Sinod din 1891 s-a pus problema realizării unui regulament de
funcţionare a Bisericii asemănător cu cel aprobat de Poarta Otomană pentru
Patriarhia de Constantinopol. S-a alcătuit un comitet de mitropoliţi, pentru a
redacta acel regulament, dar acesta nu şi-a făcut datoria. în 1898 a fost numit un
alt comitet, care în 1901 a alcătuit regulamentul cerut. în articolul doi se prezintă
calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la funcţia de Patriarh.
Acesta trebuie să facă parte din grupul mitropoliţilor de pe cuprinsul Patriarhiei de
Antiohia şi să aibă o pastoraţie ireproşabilă.
Regulamentul actual a fost elaborat în 1973 şi este recunoscut de guvernele
ţărilor Siria, Liban, Irak, Turcia şi Arabia Saudită, asupra cărora această Patriarhie
îşi întinde jurisdicţia. Potrivit acestui regulament, pe lângă Patriarh şi Sfântul
Sinod mai funcţionează şi un congres naţional bisericesc, alcătuit din mitropoliţi
şi mireni.
Azi Patriarhia de Antiohia are în componenţă 365 de parohii, 5 Seminarii
Teologice şi o Facultate la Palama. De această Patriarhie mai aparţin şi comunităţi
de arabi ortodocşi din S.U.A. cum ar fi episcopia de New Jersey cu 100 000 de
credincioşi şi Toledo cu 30 000 de credincioşi; de asemenea şi credincioşii arabi
din America de Sud şi sudul Australiei şi Noua Zeelandă. în sânul acestei
Patriarhii este foarte activă o mişcare a tineretului ortodox.

Patriarhia de Alexandria

In timpul marilor Controverse Hristologice din secolele V-VI, cel mai mare
număr al creştinilor din Egipt au refuzat să recunoască hotărârile Sinodului 4
Ecumenic şi aşa a apărut Biserica mono-fizită sau coptă, egiptenii despărţindu-se
de grecii ortodocşi. Ortodocşii au rămas în Egipt o minoritate, aceştia fiind numiţi
melchiţi. Ei erau de origine greacă şi au fost consideraţi de egipteni străini.
In secolele XVI-XVIII numărul lor a scăzut şi mai mult pe fondul
propagandei romano-catolice, dar şi datorită faptului că Patriarhii de Alexandria

196
au rezidat la Constantinopol. în 1845 numărul ortodocşilor ajunsese la 1750 şi
aveau 10 Biserici şi 2 mănăstiri.
In a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca urmare a emigrării greceşti şi
siriene din Imperiul Otoman, numărul ortodocşilor a crescut. Au emigrat
negustori greci, care şi-au luat cu ei şi averile. Intre aceştia îl amintim pe
magnatul La Ferov, care a ctitorit mai multe Biserici în Egipt. Aşa se face că
sesizăm o renaştere a acestei Patriarhii pe vremea patriarhului Sofronie al IV-lea
(1879-1899), Fotie (1899-1923) şi Meletie (1925-1937).
Pe vremea celui dintâi s-a întemeiat un spital grecesc în Alexandria,
numărul comunităţilor ajungând la 34. Cel de-al doilea reface tipografia unde a
început să se publice revista oficială “Ecclesiasticos Faros”, care apare până azi.
Pe vremea lui s-au mai înfiinţat 7 episcopii pe teritoriul Africii. Tot el schimbă
forma monarhică de conducere a Patriarhiei cu una de tip sinodal. Meletie a fost
până la alegerea sa, arhiepiscop al Muntelui Athos. El mai întemeiază două
episcopii noi: una la Johannesburg în Africa de Sud şi una la Cartagina.
In 1926 deschide un Seminar Teologic şi un orfelinat la Cairo şi pe vremea
lui s-a reconstruit Catedrala Sfântul Mamas. Numărul credincioşilor ajunge cam
la 150 de mii, din care 30 de mii sunt arabi iar restul africani. Pe vremea lui
funcţionau 9 Mitropolii, existau 93 de Biserici şi 110 preoţi.
Pe vremea lui Hristofor I ales în 1939 s-au mai întemeiat încă 3 Mitropolii
la Acra, una pentru Africa de Răsărit şi cealaltă pentru Africa centrală. S-a
deschis un Seminar la Nairobi. în prezent la Alexandria funcţionează 4 Patriarhii.
Pe lângă cea ortodoxă mai funcţionează Patriarhia Coptă de care aparţin peste 2
milioane de credincioşi, Patriarhia Catolică Coptă şi o Patriarhie Unită Coptă.
Patriarhia de Ierusalim

Patriarhia de Ierusalim are cel mai redus număr de credincioşi, aproximativ


60-70 de mii, dintre care cam 2000 sunt greci. Preoţii sunt arabi majoritatea.
Patriarhia este condusă de Sfântul Sinod alcătuit din Patriarh, 12 Mitropoliţi, un
episcop şi 6 arhimandriţi.
In afară de Patriarh, doar 6 Mitropoliţi sunt titulari, ceilalţi fiind doar
onorifici. Aceştia sunt Mitropolitul de Sevasta, Tabor, Filadelfia, Hieropolis,
Bethleem şi Nazaret. Un rol important l-a jucat Frăţia Sfântului Mormânt, ce a
luat fiinţă în secolul al XVI-lea. Această asociaţie a asigurat un exclusivism al
ierarhilor greci la conducerea Patriarhiei.
Au existat şi încercări ale populaţiei arabe de a deţine controlul asupra
acestei Patriarhii. De exemplu în 1852 a avut loc o revoltă împotriva Frăţiei, dar
nu s-a realizat nimic. în 1908 avem o nouă încercare, când noul Patriarh ales
Damian, grec de neam, sub presiunea maselor a făcut câteva concesii,
intenţionând să aleagă şi ierarhi arabi. A fost înlăturat din scaun de guvernul turc.
In 1917, controlul turcesc a fost înlăturat de englezi şi în 1938 sub
protectorat englez s-a elaborat o Constituţie Bisericească favorabilă credincioşilor
arabi.
După retragerea englezilor în 1947 Palestina s-a împărţit în două: în Israel
şi Iordania, Patriarhia de Ierusalim căzând pe teritoriul Iordaniei. în 1958 statul
197
Iordanian a cerut ca Patriarhul de Ierusalim să fie cetăţean al Iordaniei şi să
cunoască limba arabă. Atunci s-au pus bazele unui Consiliu al cetăţenilor arabi,
care să asigure finanţarea şcolilor, spitalelor şi aşezămintelor caritabile.
In 1967 are loc o nouă împărţire teritorială şi izbucneşte războiul pentru
eliberarea Palestinei. în acest an Ierusalimul a intrat în componenţa statului Israel,
dar credincioşii au rămas pe teritoriul Iordaniei. Deşi s-au emis hotărâri care să-i
favorizeze pe localnici şi azi Frăţia deţine un control însemnat asupra acestei
Patriarhii. în Ierusalim există 4 mănăstiri de călugăriţe şi 18 de călugări şi avem şi
noi românii o Biserică acolo, aşa cum au majoritatea popoarelor creştine:
ortodocşi, catolici, monofiziţi şi protestanţi.

Cursurile nr. 81-84


BISERICILE ORTODOXE NAŢIONALE
Biserica Ortodoxă din Cipru

Biserica din Cipru este de origine Paulină. Apostolul Pavel a trecut pe aici
în prima să călătorie misionară. în anul 50 Barnaba a revenit aici, pentru că era
originar de pe insulă, de aceea el este socotit patronul spiritual al ţării.
Reprezentanţi ai acestei Biserici au participat la Sinodul 3 Ecumenic şi pentru că
atunci a fost condamnat Nestorie ca eretic, ciprioţii au reuşit să-şi dobândească
autocefalia bisericească de la participanţii la acest sinod.
In timpul Cruciadei a III-a insula a fost cucerită de Richard Inimă de Leu şi
a rămas sub englezi până prin 1276, când a fost cucerită de veneţieni şi apoi din
1471 de turci. în timpul stăpânirii engleze pe insulă au ajuns şi misionari latini,
ierarhii ortodocşi fiind alungaţi din oraşe şi obligaţi să-şi stabilească reşedinţele în
localităţi obscure, în locul lor aşezându-se ierarhi latini.
Turcii sub conducerea lui Selim IIIintrec în cruzime pe latini şi Bisericile
au fost transformate în moschei sau au fost distruse. Sultanul Mahomed a permis
organizarea vieţii Bisericeşti de pe insulă, fără a o sprijini în mod deosebit. în
1821 toţi episcopii de pe insulă au fost masacraţi de turci. în 1878 turcii cedează
Ciprul Angliei.
Sub protectorat englez în 1909 s-a votat un statut de organizare al Bisericii
Ortodoxe din Cipru, în vigoare până azi. în prima jumătate a secolului al XX-lea,
Biserica din Cipru a avut de făcut faţă la mai multe perioade de criză generate de
autorităţile engleze.
Episcopul Macarios al III-lea, care a studiat în Anglia, a sprijinit pe faţă
mişcarea de eliberare de sub stăpânire engleză şi au început în 1953 convorbirile
cu autorităţile engleze. Pe motiv că s-au găsit arme într-o mănăstire, englezii îl
exilează pe Macarios pe insula Seishen şi problema ajunge să fie discutată la
O.N.U.
In 1959 se semnează un acord între Anglia, Germania şi Turcia şi se acordă
independenţa de stat Ciprului. Englezii se retrag de pe insulă, turcii preiau
controlul asupra unei părţi din insulă, şi pe acest fond în 1960 pe 16 august Ciprul
se proclamă Republică, primul ei preşedinte fiind arhiepiscopul Macarios.

198
Biserica din Cipru are aproximativ 400 de mii de credincioşi, are 4
episcopii, 5 mănăstiri, un Seminar Teologic, iar revista oficială a Bisericii este
Apostolos Barnabas.

Biserica Ortodoxă Rusă

In secolul al XIX-lea în Biserica Ortodoxă Rusă s-a păstrat situaţia


rezultată din Reforma lui Petru cel Mare. Impărţirea societăţii ruse într-un sistem
de caste închise: nobilime, cler şi ţărani, a dus la conflicte între aceste caste.
Biserica în această perioadă a contribuit mult la viaţa intelectuală a ţării,
mai ales prin deschiderea unui număr de şcoli, care în secolul al XIX-lea au ajuns
la un înalt nivel. La conducerea Bisericii s-a aflat în continuare Sinodul Dirigent,
căruia i-a pus bazele Petru cel Mare, sistem care a luat locul Patriarhului. Datorită
acestui fapt, ţarii au reuşit să deţină controlul asupra Bisericii.
Pe vremea ţarului Nicolae al III-lea (1829-1855), cancelarul Protasov a
reuşit readucerea în 1839 a rutenilor la ortodoxie. Aceştia se ştie că au îmbrăţişat
uniaţia pe vremea când aparţineau de regatul Poloniei, dar că în urma războiului
dintre Polonia şi Rusia o parte a acestui teritoriu polonez a fost trecut sub
jurisdicţia Moscovei. Actul amintit a avut importanţa lui politică, pentru că uniţii
ruteni au avut tendinţe filo-polone. Tot el i-a trecut în sânul Bisericii Ortodoxe şi
pe protestanţii de la Marea Baltică. S-au luat măsuri aspre împotriva sectelor (a
protestanţilor şi a rascolnicilor), ceea ce a dus la închiderea Bisericilor, sigilarea
cimitirelor lor din Moscova. Au fost suprimate toate societăţile biblice.
Pe vremea ţarului Alexei I s-a interzis traducerea Bibliei şi a rugăciunilor în
limba rusă, ci doar în slavona veche. S-au accentuat misiunile creştine la populaţia
iberică din Camceatca şi Alaska. O activitate mai însemnată a desfăşurat preotul
Ivan Inochentie Veniaminov printre alăuţii din Alaska. El a inventat alfabetul
alent şi a tradus numeroase cărţi din limba rusă pentru ei. în 1840 a fost hirotonit
episcop al Camceatcăi şi şi-a stabilit reşedinţa la Novo Arhanghelos. Aici a pus
bazele unui Seminar Teologic. în 1867, Alaska a fost vândută Statelor Unite
pentru 1$. Ca urmare episcopul se mută pe teritoriul rusesc.
In 1870 în Rusia a apărut o societate ortodoxă pentru răspândirea credinţei
creştine între păgâni. în 1925 a ajuns să numere 15 mii de membrii ce predicau în
Japonia, China şi India. Pentru convertirea sirienilor şi arabilor, dar şi pentru
combaterea propagandei romano-catolice şi protestante în Palestina a funcţionat o
societate ortodoxă rusă, ce se ocupa de organizarea pelerinajelor.
Biserica Ortodoxă Rusă a contribuit apoi la desfiinţarea iobăgiei în 1861,
mitropolitul Filaret al Moscovei fiind iniţiatorul acestei idei. Tot atunci a început
o epocă de renaştere a vieţii monahale în Rusia şi se constată o creştere a
influenţei monahismului asupra populaţiei ca o reacţie faţă de secularismul
arogant a lui Petru cel Mare. Rolul monahismului s-a manifestat şi printr-o
creştere a interesului pentru viaţa spirituală şi scrierile patristice. Inceputul acestui
demers s-a făcut prin 1793, când Paisie Velicicovski a tradus Filocalia pentru ruşi.
O altă personalitate a vieţii ruseşti a fost Sfântul Serafim de Sarov.

199
Pe acest fond stareţii de la mănăstirea Optina au fost aleşi ca duhovnici
pentru elita rusă. Gogol, Dostoievski, Komiacov, Tolstoi şi mulţi alţii şi-au găsit
sursa de inspiraţie în viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse.
Este adevărat că au existat şi anumite abuzuri ale călugărilor, ce şi- au
urmărit mai mult interesele personale decât binele Bisericii, aşa a fost călugărul
Rasputin, caee a devenit foarte influent la curtea monahilor ruşi.
In 1917, în timp ce Rusia era în revoluţie, Sinodul Dirigent de la Petesburg
a hotărât reorganizarea Bisericii Ruse şi reactivarea Patriarhiei. Mitropolitul
Tihon al Moscovei a fost ales patriarh.
După revoluţia din octombrie a avut loc separarea Bisericii de stat şi s-a
procedat la secularizarea averilor mănăstireşti, interzicerea învăţământului religios
în şcoli. Ruşii au reuşit să-şi deschidă o Academie Teologică la Leningrad şi
Moscova, precum şi 3 Seminarii Teologice.
In Ucraina Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu probleme delicate şi anume
apariţia unei comunităţi a auto-hirotoniţilor. Mişcarea a pornit de la un preot
Lipovski care s-a auto-hirotonit la Kiev după o metodă veche din Alexandria,
practicată în timpul persecuţiilor: 12 preoţi pot hirotoni un episcop şi episcopul un
mitropolit. Această problemă nu a fost rezolvată nici azi.
O altă grupare a fost cea numită “Biserica vie” (Jiviaţetva), o Biserică de
tip presbiterian, care accentua ideea căsătoriei clerului şi chiar a recăsătoriei şi
desfiinţarea monahismului. Conducătorul lor a fost Ivan Kedrovski care a fost
preot şi avea familie şi care s-a autoproclamat arhiepiscop.
In timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Biserica Rusă a fost alături de
popor, ea contribuind cu bani şi bunuri la dotarea armatei. Din banii Bisericii s-au
cumpărat mai multe tancuri.
In 1943 a avut loc o întâlnire între Patriarhul Serbiei şi Stalin, prilej cu care
s-a scos în evidenţă sprijinul pe care Biserica l-a acordat statului. Stalin a promis
că va sprijini opera de refacere a Bisericii după sfârşitul războiului, dar nu s-a
ţinut de cuvânt.
Numeroase Biserici în timpul comunismului au rămas în paragină, viaţa
religioasă având mult de suferit.
Biserica Rusă dispune de 2 Academii Teologice, una funcţionează la
mănăstirea Zagorsk şi cealaltă la Leningrad, şi 3 Seminarii Teologice la Moscova,
Leningrad şi Odesa. Revista oficială este “Jurnal Mascovscoi Patriarhi” şi se mai
publică o revistă asemănătoare cu Studii Teologice. Numărul ortodocşilor ruşi
este de aproximativ 50 milioane şi sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse, în afară de
episcopia din fosta U.R.S.S., se mai află şi episcopii ruseşti din Europa Apuseană:
arhiepiscopia de Berlin, Bruxelles şi Londra. Mai există un exarhat al parohiilor
ruseşti din S.U.A. conduse de un episcop. Alte comunităţi ruseşti se află sub
jurisdicţia Patriarhiei ecumenice, iar altele s-au constituit într-o Mitropolie
Ortodoxă Rusă autocefală devenită Biserica Ortodoxă Rusă din S.U.A., care este
o Biserică viguroasă. Azi Biserica Ortodoxă Rusă are relaţii cu toate Bisericile
Ortodoxe surori.

200
Biserica Ortodoxă Greacă

Biserica Greacă a participat activ la începutul secolului al XIX-lea la


pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1821. Episcopul Gherasim de Patras a
fost cel dintâi ierarh ce a sfinţit steagurile răsculaţilor. După proclamarea
independenţei Greciei, Biserica Greacă a rupt legăturile cu Patriarhia Ecumenică,
pentru că Patriarhii i-au condamnat şi excomunicat pe revoluţionari la îndemnul
Porţii Otomane. Spre exemplu, patriarhul Eugeniu al II-lea ce nu a fost recunoscut
de greci, atunci când a hirotonit ierarhi pe seama scaunelor greceşti vacante a
trebuit să-i reprimească înapoi la Constantinopol, pentru că grecii i-au alungat.
După ce Grecia devine regat sub Otto I, Sinodul regesc din Grecia
proclamă autocefalia Bisericii Greciei în 1833. Acest act a fost motivat şi de
faptul că Patriarhul Ecumenic era prea supus guvernului turcesc. Patriarhul
Ecumenic recunoaşte autocefalia Bisericii greceşti după anul 1850. De atunci
Biserica Greciei este condusă de Sfântul Sinod în frunte cu arhiepiscopul Atenei.
La început Biserica Greciei s-a condus după statutul lui Petru cel Mare din
Rusia. După anul 1860 a avut loc o mărire a teritoriului grecesc prin anexarea aşa-
ziselor insule Ionice ocupate până atunci de ţări din vestul Europei. Acestea au
fost cedate Greciei în 1863 şi s-au pus bazele Republicii Elene. Anexarea acestor
teritorii a adus Bisericii Greciei un plus de 5 mitropolii şi 2 episcopii.
De aceea s-a simţit nevoia realizării unei împărţiri administrativ-bisericeşti,
ajungându-se la numărul de 40 de episcopii şi arhiepiscopii. Această împărţire nu
a rămas definitivă pentru că prin 1913 sunt arondate Greciei şi provinciile din
nordul ţării, care până atunci au fost sub stăpânire turcească. Urmează o nouă
împărţire în 81 de episcopii şi arhiepiscopii. în acelaşi an s-a hotărât că pentru a
da prestigiul cuvenit Patriarhiei Ecumenice episcopiile şi mitropoliile din nordul
Greciei să rămână sub jurisdicţia Patriarhiei.
Aşa se face că Biserica Greciei cu aproximativ 8 milioane de credincioşi
are cel mai mare număr de episcopii, dar şi cele mai mici. Acest lucru aminteşte
de epoca primară când fiecare comunitate mai mare îşi avea episcopul său. Statul
s-a amestecat şi aici în problema Bisericii.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea s-a făcut o secularizare a averilor
mănăstireşti şi în 1850 numărul mănăstirilor s-a redus de la 593 la 95. Un
important rol îl joacă Muntele Athos, aflat pe teritoriu grecesc, dar sub jurisdicţia
Patriarhiei Ecumenice, precum şi cele aproximativ 180 de mănăstiri în funcţiune
azi, atât de călugări cât şi de călugăriţe.
Biserica Grecieiişi are învăţătura ei teologică proprie. Prin 1837 s-a
înfiinţat o Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Atena şi în 1838 o
Facultate la Tesalonic. Apar mai multe Seminarii Teologice.
Grecii ortodocşi au dat literaturii universale lucruri de mare valoare.
Majoritatea absolvenţilor celor două Facultăţi de Teologie, nu se pregătesc pentru
hirotonie, ci pentru a deveni profesori de religie în şcoli primare şi secundare.
Pregătirea clerului se face în Seminarii Teologice. Numărul candidaţilor la
preoţie este scăzut. în Grecia activează o serie de asociaţii misionare, cea mai
cunoscută fiind mişcarea Zoin în care toţi membrii au pregătire teologică. Cu
201
toate acestea ei s-au dedicat activităţii sociale refuzând hirotonirea. Asociaţia are
sedii în întreaga lume, ea susţinând diferite apariţii editoriale. în Grecia este de
mare popularitate ziarul săptămânal Zoin. Ei finanţează şcoli, spitale, internate,
acordă burse pentru elevi şi studenţi.

Biserica Ortodoxă Sârbă

Sârbii sunt cei dintâi stăpâniţi, ce au pornit revolta împotriva Turciei.


Aceasta a durat mai mulţi ani, dar până la urmă prin pacea de la Adrianopol din
1830, sultanul recunoaşte o autonomie politică pentru sârbi, rămânând ca din
punct de vedere bisericesc să aparţină de Patriarhia Ecumenică. Sârbilor nu le
convine şi reuşesc să obţină şi autonomia bisericească.
Ca urmare a acestei autonomii, Biserica Ortodoxă Sârbă avea dreptul de a-
şi alege proprii ierarhi, urmând ca Patriarhia Ecumenică să facă doar confirmarea
în schimbul unei sume de bani. Episcopii greci au fost rechemaţi la
Constantinopol şi astfel la aceea dată scaunele episcopale sârbeşti s-au aflat la
Uşiţe, Sabat şi Timok şi Belgrad. Conducătorul Bisericii Sârbe era Mitropolitul de
la Belgrad.
Cei mai de seamă mitropoliţi în secolul al XIX-lea au fost mitropoliţii Petru
şi Mihail. Petru este cunoscut în Istoria Bisercii Universale, pentru că a reuşit să
pună bazele unui Consistoriu Mitropolitan, apoi a reuşit să reformeze legislaţia
Bisericească şi în 1836 a deschis un Seminar Teologic la Belgrad.
Mihail a fost autorul mai multor lucrări de teologie şi a fost o personalitate
marcantă a vieţii culturale, sociale şi politice a ţării. în aceeaşi vreme pentru sârbii
din Imperiul Austriac funcţiona o episcopie la Carloviţ, unde în secolul al XIX-lea
îi amintim pe Stefan Stratimirovici şi Iosif.
Stefan a întemeiat un gimnaziu şi un Seminar Teologic, tot el renuntând la
Congresele Bisericii, pentru că puterea de la Viena putea să se amestece în
hotărârile clericilor. Pe vremea lui sârbii ortodocşi din Imperiul Austriac au reuşit
să pună bazele a peste 300 de şcoli primare şi secundare.
Iosif Raiacici s-a remarcat în luptele politice pentru câştigarea unor drepturi
pe seama sârbilor. Acestuia împăratul Francisc Iosif îi acordă titlul de Patriarh,
tocmai pentru a-i despărţi pe ortodocşii sârbi de influenţa Constantinopolului. în
tinereţe Raiacici l-a ajutat pe Andrei Saguna, dar atunci când s-a pus problema
reînfiinţării Mitropoliei Ortodoxe în Transilvania, a intrat în conflict cu Saguna.
In 1864 Mitropolia de la Carloviţ a pierdut jurisdicţia asupra Banatului şi
Ardealului şi în 1873 şi jurisdicţia asupra Bucovinei, care se uneşte cu două
episcopii din Dalmaţia devenind Mitropolia Basarabiei. Sub jurisdicţia
Mitropoliei de Carloviţ au rămas episcopiile sârbeşti de Buda, Novissad, Carlstat
şi Pangrat. Sub stăpânire austriacă mirenii au dobândit numeroase funcţii în
cadrul Mitropoliei de Carloviţ.
Tratatul de la San Stefano din 1878 a proclamat independenţa de stat a
Serbiei şi Munte Negrului, eliberate total de sub stăpânire turcească. Independenţa
a fost recunoscută şi de Congresul de la Berlin din 1878, dar Congresul modifică
puţin prevederile de la San Stefano trecând Bosnia şi Herţegovina sub austrieci.
202
Sârbii reuşesc să îşi dobândească autocefalia Bisericească în 1879 pe
vremea patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea, urmând ca Mitropolitul sârb să îl
pomenească pe Patriarh la Sfânta Liturghie şi să aducă Sfântul Mir de la
Constantinopol. De această autonomie se bucura doar Biserica din cadrul
hotarelor statului sârb. în cadrul acestui stat alături de Mitropolitul sârb şi de
episcopul de mai sus au mai fost şi arhiepiscopii şi episcopii din Munte Negru dar
şi cele din Imperiul Austriac.
Dezbinarea politică a sârbilor din aceste teritorii a provocat-o şi lipsa de
unitate în ceea ce priveşte interesele Bisericii Sârbeşti. Astfel după 1879 de
Patriarhia Ecumenică a mai depins doar Mitropolia din interiorul graniţelor
statului sârb nu şi episcopiile din Bosnia şi Herţegovina, din Serbia de sud, din
Macedonia şi din teritoriul austro-ungar.
Pentru episcopiile sârbeşti de pe teritoriul statului turcesc, guvernul sârb a
încheiat o înţelegere cu Poarta Otomană, în baza căreia acolo unde populaţia sârbă
era majoritară să fie aleşi episcopi sârbi. Acest lucru s-a petrecut în 1896 atunci
când Patriarhia Ecumenică l-a numit ca Episcop de Skoplije pe grecul Ambrozios,
care a trebuit să părăsească episcopia datorită revoltei sârbeşti. Un pas important
pe calea integrării naţionale şi bisericeşti s-a făcut după al II-lea Război Mondial,
când sârbii reuşesc să alipească statului lor Serbia de sud şi Macedonia. Acest
teritoriu a fost aşezat din punct de vedere bisericesc sub jurisdicţia Mitropoliei de
la Belgrad.
După I Război Mondial se conturează graniţele statelor balcanice. La 1
decembrie 1918 s-au pus bazele fostei Iugoslavii şi după realizarea integrităţii
teritoriale s-au creat toate condiţiile pentru ca Biserica Sârbă să devină Patriarhie.
Unitatea bisericească se realizează prin Mitropolia de la Belgrad. în 1919 sârbii
hotărăsc să devină Patriarhie şi în 12 septembrie 1920 în Catedrala de la Carloviţ
se proclamă oficial constituirea Patriarhiei, iar Patriarhia de Constantinopol
recunoaşte această nouă Patriarhie în 1922 când s-a eliberat Domosul de
recunoaştere pentru că Scaunul Patriarhal între 1920-1922 a fost vacant.
In cadrul noii Patriarhii sârbeşti au intrat următoarele teritorii: Mitropolia
de Carloviţ cu 7 episcopii, Mitropolia de Munte Negru cu 3 episcopii, Mitropolia
de Belgrad cu 5 episcopii, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina cu 4
episcopii, Biserica din Serbia de sud şi Macedonia cu 6 episcopii.
Azi de Biserica Sârbă mai ţin şi 3 episcopii din S.U.A. şi câteva comunităţi
sârbeşti din Australia şi Noua Zeelandă. Primul Patriarh a fost Dimitrie (1920-
1930), apoi Barnaba (1930-1937), apoi Gavriil (1937-1950). Acestuia din urmă i-
a revenit greaua sarcină de a conduce Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul celui de-
al II-lea Război Mondial. A fost un om curajos şi pe 21 martie 1941 a condamnat
public actul semnat între Iugoslavia şi Germania, fapt pentru care a fost trimis la o
mănăstire şi apoi la lagărul din Dakal în Austria. De acolo a fost plimbat prin mai
multe lagăre şi a fost eliberat de americani în 1945. în 1946 ajunge la Belgrad.
In timpul acestui război au fost executaţi 4 episcopi ortodocşi şi 550 de preoţi,
profesori de teologie şi studenţi de la teologie au fost ucişi.
Biserica Ortodoxă Sârbă s-a solidarizat cu mişcarea de eliberare de sub
dominaţia fascistă în tot acest timp. Intre 1950-1958 a păstorit patriarhul Vikentie,
203
care şi-a început activitatea la episcopia sârbească din Timişoara. LuIII urmează
patriarhul Gherman.
Biserica Ortodoxă Sârbă are azi în componenta ei 25 de episcopii, peste 2000 de
preoţi la 10 milioane de credincioşi. Pentru pregătirea clerului dispune de o
Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Belgrad, Facultate care din 1952
a devenit o instituţie bisericească; mai are 4 Seminarii Teologice, o şcoală
monahală, iar organul oficial de presă este revista Glasnîi, alături de care mai apar
şi alte reviste de specialitate.

Biserica Ortodoxă Bulgară

Suprimarea Patriarhie Bulgare de la Tîrnovo din 1376 şi apoi a celei de la


Ohrida din 1396 i-a nemulţumit atât pe bulgari cât şi pe sârbi. în secolul al XIX-
lea dorinţa de eliberare de sub jugul turcesc a devenit un sentiment naţional, în
vreme ce vecinii lor sârbii au reuşit să scape de sub turci.
Biserica Ortodoxă Bulgară era condusă de ierarhi greci ce căutau să
suprime limba literară bulgară şi să grecizeze Biserica. De mai multe ori bulgarii
au cerut Patriarhiei Ecumenice să le permită să aibe ierarhi de neam bulgar. Unii
Patriarhi au încercat să satisfacă această dorinţă, dar problema cea mai mare a fost
aceea că bulgarii trăiau amestecaţi cu grecii şi i-ar fi nemulţumit pe greci. Astfel a
apărut ideea că ar trebui să se organizeze Biserica Bulgară, fără limite teritoriale
precise, în sensul că bulgarii au cerut ca în interiorul Imperiului Otoman să se facă
o reorganizare bisericească şi acolo unde comunităţile bulgare ar fi fost mai
numeroase pe seama lor să se hirotonească ierarhi bulgari.
Bulgarii au visat să-şi organizeze un centru al lor la Constantinopol şi au
cerut în acest sens egalitate în drepturi cu grecii. Patriarhia Ecumenică nu a agreat
această idee. în acest context în 1860, 3 episcopi bulgari au săvârşit Liturghia la o
Biserică din Constantinopol fără să pomenească numele Patriarhului. Aceştia 3 au
fost exilaţi în Asia Mică şi se întorc după 3 ani în timpul unei revolte a bulgarilor.
Datorită tulburărilor din Bulgaria, Poarta Otomană cu de la sine putere dă
un Firman în 1870 prin care aprobă înfiinţarea unui exarhat bulgar la
Constantinopol. Acesta prevedea că provinciile unde două treimi din populaţie
sunt bulgari să fie hirotonit un ierarh bulgar şi acolo unde populaţia era majoritar
greacă să fie hirotonit ierarh de neam grec. în ceea ce priveşte serviciile religioase
se prevedea că acelea trebuiau săvârşite în limbile naţionale, ţinându-se cont de
ponderea populaţiei. Ca urmare bulgarii se constitue în sinod şiil aleg ca
Mitropolit al lor şi exarh pentru Bulgaria pe Ilarion.
Se iveşte însă o problemă, pentru că Ilarion a fost unul dintre cei trei ierarhi
exilaţi şi Patriarhia refuză să îl recunoască. Ca urmare este ales un alt mitropolit
Antim, care în 1872 a fost recunoscut ca exarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare.
Toate acestea s-au făcut cu acceptul Porţii Otomane, nu şi cu cel al Patriarhiei.
S-a întâmplat ca pe scaunul patriarhal în aceaşi vreme să fie un patriarh pe
nume Antim al VI-lea, care pe 25 mai 1872 declară Biserica Ortodoxă Bulgară
schismatică. Aşa a început Schisma Bulgară ce a durat peste 50 de ani.

204
Excomunicarea pronunţată asupra Bisericii Bulgare a primit acceptul
Patriarhiei de Antiohia şi Alexandria în timp ce Patriarhia de Ierusalim, ce se afla
sub sfera de influenţă a Bisericii Ruse a refuzat acest lucru. în 1872 patriarhul
Antim mai condamnă şi filetismul (acel sentiment de superioritate, de aroganţă şi
chiar rivalitate pe care o Biserică îl manifestă în relaţie cu o altă Biserică
Ortodoxă).
In timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878 bulgarii se eliberează
de sub stăpânirea turcă şi în fruntea ţării este adus în 1885 prinţul german
Alexandru Rottenberg. în acelaşi an bulgarii îşi anexează provincia Rumelia.
Exarhatul bulgar a continuat să funcţioneze şi după 1878 la Constantinopol
pentru că existau ierarhi de neam bulgar în Macedonia şi aceştia trebuiau protejaţi
şi chiar supravegheaţi. Episcopul bulgar a ajuns în Macedonia în 1820.
După Primul Război Mondial a fost împărţită între Iugoslavia şi Germania
şi astfel Bulgaria îşi pierde jurisdicţia asupra Macedoniei. Schisma bulgară nu a
încetat nici după 1908, atunci când Bulgaria a devenit regat sub conducerea lui
Ferdinand. După acest an intervine o tensiune între Biserică şi stat, în sensul că
are loc o separare a Bisericii de stat, religia fiind scoasă din şcoli.
După Primul Război Mondial, exarhatul se mută de la Constantinopol la
Sofia pe vremea mitropolitului Iosif. După moartea acestui mitropolit, multă
vreme datorită unor tensiuni interne, bulgarii nu şi-au mai ales exarh. Patriarhia
Ecumenică recunoaşte autocefalia Bisericii Bulgare abia în 1945, dar numai
pentru Biserica din interiorul graniţelor ţării. Organizarea bisericească de azi are
la bază regulamentul exarhal modificat în 1951.
In baza acestui regulament în 1953 Biserica Ortodoxă Bulgară a devenit
Patriarhie, primul patriarh fiind Chiril. Acesta a fost un om învăţat, membru al
Academiei Bulgare şi bun cunoscător al limbii române, un mare istoric. Biserica
este condusă de Sfântul Sinod în frunte cu Patriarhul, şi pe lângă acesta mai
funcţionează şi un Congres naţional mixt, format din clerici şi credincioşi ce are
în sarcină probleme administrativ-financiare.
Prima şcoală clericală s-a înfiinţat la Tîrnovo în 1874, şcoală ce a fost
desfiinţată în 1885. O altă şcoală s-a înfiinţat tot în 1874 la Samokov, care în 1904
a fost mutată la Sofia. în cadrul Universităţii din Sofia în 1923 s-a înfiinţat
Academia Teologică Sfântul Clement al Ohridei. Aceasta a devenit o instituţie
exclusiv Bisericească. în Bulgaria funcţionează azi două şcoli teologice,
Academia de la Sofia şi un Seminar.
Numărul credincioşilor este de aproximativ 8 milioane, fiind împărţiţi în 11
episcopii, sub jurisdicţia Bisericii Bulgare aflându-se şi 2 episcopii din S.U.A.. în
Bulgaria mai trăiesc peste 1 milion de musulmani şi un număr considerabil de
romano-catolici şi armeni.
După 1989 Biserica Ortodoxă a avut destul de mult de pierdut, şi se
remarcă o reactivare a prozelitismului catolic în această ţară. De Biserica
Bulgariei ţin 12 mitropolii, 11 episcopii, 2600 de parohii cu 1500 de preoţi, 3000
de Biserici, 500 de capele, 120 de mănăstiri, 500 de călugări şi călugăriţe.
Numărul teologilor de la cele două şcoli ajunge la 300.

205
Un lucru interesant este acela că toate instituţiile Bisericii posedă terenuri,
au fonduri financiare şi există 75 de ferme bisericeşti ce deţin fiecare peste 1700
de hectare.

Biserica Ortodoxă din Polonia

La sfârşitul primului Război Mondial, teritoriul polonez dezmembrat în


secolul al XIX-lea a fost reorganizat şi prin pacea de la Versailles s-a recunoscut
independenţa acestui stat. La vremea respectivă în Polonia trăiau cam 5 milioane
de ortodocşi, ruşi şi ucrainieni. în acest context în 1921 arhiepiscopul ortodox
Gheorghe Sorovski a fost chemat să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Polonia.
Pe acesta patriarhul Tihon al Moscoveiil ridică la rangul de Mitropolit.
Numeroşi ierarhi polonezi şi-au exprimat intenţia de a dobândi autonomia
şi autocefalia. Mitropolitul Gheorghe s-a aliat cu ei, dar pentru îndrăzneala lui a
plătit cu moartea pentru acest lucru în 1923.
Lui îi urmează mitropolitul Dionisie, care reia legăturile cu Patriarhia
Ecumenică din partea căreia obţine autocefalia în 1925. La festivităţile organizate
cu acel prilej au participat şi delegaţi ai Bisericii noastre şi ai Bisericii Bulgare.
Ruşii au refuzat să facă acest lucru. La acea vreme, Biserica Poloneză era
organizată în 5 episcopii: Varşovia, Novgorod, Rodno, Pinse şi Vilna având un
total de 1624 de parohii şi 2 Seminarii Teologice la Vilna şi Cirzemenie. De
asemenea funcţiona şi o Facultate de Teologie la Varşovia.
După al II-lea Război Mondial părţile de răsărit şi de sud ale Poloniei au
fost trecute din nou sub ruşi. Pe teritoriul polonez a rămas doar mitropolia de la
Varşovia şi 2 episcopii.
Numărul ortodocşilor de azi în Polonia este de aproximativ 500 de mii şi pe
seama acestei Biserici s-a primit un nou act de autocefalie în 1948. La un total de
160 de parohii, pregătirea clericilor se face la un Seminar Teologic şi la o
Facultate Protestantă din Varşovia în cadrul căreia există şi o secţie ortodoxă.

Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia

In perioada dintre cele 2 războaie mondiale, ortodocşii din Cehoslovacia


formau două grupuri distincte.
Un prim grup era alcătuit din ortodocşi cehi şi moravi care au revenit de la
uniaţie spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe seama lor Patriarhia Ecumenică l-a
numit episcop în 1923 pe Sabatie Vravreţ. Acestui grup i s-a adăugat prin 1925 un
alt grup de preoţi şi credincioşi ce au trecut la ortodoxie din sânul Bisericii
Romano-Catolice. Pe seama acestui grup Patriarhia Sârbă a hirotonit un episcop
ce şi-a aşezat sediul la Gorazde. Episcopul de aici a devenit un martir naţional al
Cehiei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, el remarcându-se în luptele
antifasciste.Tot Biserica Sârbă a pus bazele unei alte epicopii la Ucacevo pentru
cehii uniţi reveniţi la ortodoxie. Acest prim grup a fost alcătuit din etnici cehi.

206
Al doilea grup era alcătuit din parohii ortodoxe ruseşti ce aveau în frunte
preoţi de neam rus. La îndemnul Patriarhiei Moscovei aceste grupuri se unesc în
1947 pentru a forma o singură Biserică.
In 1950 alte două episcopii unite de Presov şi Mihailovite revin la
ortodoxie şi în acest fel Biserica Ortodoxă din Cehia a ajuns la aproximativ 400
de mii de credincioşi ce s-au organizat în 4 episcopii de Praga, Olmuh, Presov şi
Mihailovite cu 315 parohii şi 260 de preoţi.
In 1951 Patriarhia de Moscova a acordat Bisericii din Cehia autocefalia pe
care a recunoscut-o şi Patriarhia Ecumenică. Pentru pregătirea clerului
funcţionează 2 şcoli, un Seminar la Presov şi o secţie de Teologie Ortodoxă în
cadrul Facultăţii Protestante “Ioan Comenius” din Praga. Biserica din Cehia are
două reviste “Lumina Ortodoxiei” şi “Testamentul Sfinţilor Chiril şi Metodie”.

Biserica Ortodoxă din Finlanda

Această Biserică este rezultatul activităţii misionare a unor ruşi, acţiune


începută încă din secolul al XII-lea. De aceea credincioşii ortodocşi de aici au stat
sub oblăduirea acestei Biserici. în secolul al XIX-lea Biserica Ortodoxă
Finlandeză a început să-şi dobândească un caracter naţional, proces desăvârşit
abia în zilele noastre.
In 1918 Biserica Ortodoxă Finlandeză îşi dobândeşte autonomia pe care
Patriarhia Ecumenică i-o recunoaşte în 1923, iar Patriarhia Moscovei în 1957.
Această Biserică este alcătuită din 3 episcopii, arhiepiscopia Careliei cu reşedinţa
la Kuopio, ce are la conducerea ei pe arhiepiscopul Paval ajutat de un vicar; o
arhiepiscopie la Helsinki condusă de mitropolitul Johannes; o mitropolie la
Oulum, condusă de mitropolitul Leon.
Numărul credincioşilor este de aproximativ 60 de mii, iar pentru pregătirea
clerului funcţionează un Seminar la Kuopio. Biserica Finlandeză este foarte
viguroasă mai ales în ceea ce priveşte misiunea caritabilă în Africa.

Biserica Ortodoxă din Albania

Albanezii îşi dobândesc independenţa de stat în 1912. La vremea respectivă


ierarhii ortodocşi erau de naţionalitate greacă. Patriarhia Ecumenică îi acordă
autonomie în 1923, în fruntea Bisericii aflându-se Teofan Stelian Nobi. în 1937 i
se acordă şi autocefalie bisericească, Biserica Albaneză constituindu-se în 4
episcopii: Dures, Berad, Corcea şi Ahirocastor.
In 1944 populaţia Albaniei de aproximativ 1 milion era împărţită în 688 de mii de
musulmani, 200 de mii de ortodocşi şi 100 de mii de romano-catolici. în 1967
Albania se declară stat ateu.

De conspectat: Biserica Ortodoxă Română !!! (din cursul de I.B.O.R.)


Comunităţi ortodoxe se află şi în alte state ale Europei ca de exemplu în
Ungaria până în 1996 a funcţionat un vicariat ortodox românesc la Gyula, azi
acest vicariat fiind ridicat la rangul de episcopie sub directa conducere a
207
Patriarhiei Române. Numărul credincioşilor ortodocşi de aici este în continuă
scădere.
Mai trebuie să amintim o episcopie orgnizată în acelaşi an pentru românii
ortodocşi din Iugoslavia, episcopie ce îşi are sediul la Virset.
Există comunităţi ortodoxe româneşti şi în S.U.A. unde avem o episcopie la
Detroit şi o altă episcopie dizidentă numită Vatra Românească cu sediul tot la
Detroit.
Numărul parohiilor şi a credincioşilor din S.U.A., datorită emigraţiei este
într-o permanentă fluctuaţie şi creştere.
Pentru românii ortodocşi din Europa de vest s-a înfiinţat o Mitropolie cu
sediul la Nurenberg, mitropolit fiind Serafim Joantă, şi o arhiepiscopie cu sediul
la Paris, conducătorul ei fiind arhiepiscopul Iosif Pop. Jurisdicţia acestor unităţi
administrativ-bisericeşti se întinde asupra parohiilor din vestul Europei, din ţări ca
Austria, Germania, Franţa, Norvegia, Anglia, Italia, Spania şi Portugalia.
S-a înfiinţat şi o episcopie ortodoxă pentru Canada şi nordul Statelor Unite.

208