1

Philip José Farmer

Rebelul din Dayworld

Traducere de: Radu Şerban

Editura LUCMAN

2
Editor: Lucian Borleanu Tehnoredactarea: Ela Trandafir Coperta: Grupul DUCOMY

Titlul original: DAYWORLD REBEL Copyright © Philip José Farmer Translation

copyright © 2000 Editura Lucman Editura LUCMAN – Bucureşti B. Al. I. Cuza, nr. 91,
sector 1 Telefon/Fax: 01–223.77.55 ISBN 973-9439-75-6

3
Capitolul 1 El fusese şapte oameni. Acum, era unul singur. Femeia al cărei birou îl
vizita o oră pe zi îi spusese asta. Înainte nu ştiuse nimic, deşi ea pretindea
contrariul. După spusele ei, era posibil ca el încă să o ştie, şi probabil aşa şi
era. El nu avea nici o îndoială că femeia se înşela în această privinţă. Dar asta
nu conta. Dacă vroia să trăiască, trebuia să o convingă că el nu ştia nimic. Iar
asta era cu adevărat ciudat. – Eu îţi spun cum este. Apoi tu încerci să mă convingi
că este aşa. Dacă nu reuşea să convingă autorităţile, nu avea să fie ucis, deşi
ceea ce-l aştepta era aproape la fel de rău ca şi moartea. Cu excepţia cazului,
foarte puţin probabil, în care cineva, în viitorul îndepărtat, avea să decidă să-l
readucă la viaţă. Femeia, psihologul, era nedumerită şi intrigată. El bănuia că şi
superiorii ei erau la fel de nedumeriţi. Cât timp îi menţinea în acea stare, avea
şanse să rămână în viaţă. Iar cât trăia, putea să spere la evadare. Chiar dacă
ştia, sau credea că ştie, că din acel loc nu evadase nimeni. Bărbatul care îşi
spunea acum William St-George Duncan stătea pe un scaun în biroul psihologului,
doctor Patricia Ching Arszenti. Abia îşi recăpătase conştiinţa, aşa că era încă
puţin confuz. Acesta era efectul ceţei adevărului. Câteva secunde mai târziu,
simţurile lui reveniră la locurile normale, ca piesele unui puzzle. Cifrele
cronometrului de pe perete îi spuseseră că fusese sub ceaţă timp de treizeci de
minute, ca de obicei. Îl dureau muşchii, spatele, mintea lui vibra ca o trambulină,
imediat după săritura înotătorului. Ce aflase ea nou în acest interval de timp?
Arszenti zâmbi şi spuse: – Cum te simţi? El îşi îndreptă spatele şi îşi masă ceafa.
– Am visat. Eram un nor de particule micuţe de fier, care se învârteau luate de
vânt, întro cameră largă. Cineva a introdus în cameră un magnet uriaş. Eu, norul de
particule, am zburat spre magnet. Am devenit o masă solidă de fier. – Fier? Eşti
mai mult ca un chit. Sau ceva termoplastic. Iei o altă formă – sau mai bine zis
forma altcuiva – ori de câte ori o doreşti. – Dar nu sunt conştient de asta, zise
el. – Ce formă avea masa solidă de fier? – O sabie cu două tăişuri. – Nu mă aflu
aici ca să îţi fac psihanaliza. Totuşi, această imagine este foarte semnificativă.
– Ce înseamnă? – S-ar putea ca pentru tine să nu însemne acelaşi lucru ca şi pentru
mine. – Orice ţi-am spus, trebuie să fie adevărat. Nimeni nu poate minţi, când
respiră în ceaţa adevărului. – Întotdeauna am crezut asta, spuse ea, iar apoi
continuă, după o scurtă pauză: – Până acum. – Până acum? De ce? Ai putea să-mi spui
de ce crezi că sunt diferit faţă de alţii. Mai bine zis, ar trebui să-mi spui. Cred
că nu o faci pentru că nu poţi. Se aplecă în faţă şi se încruntă la ea. – Nu-ţi
poţi susţine afirmaţia decât cu nişte suspiciuni iraţionale. Sau ai primit ordine
de la superiorii tăi, care sunt înnebuniţi de suspiciuni. Tu ştii – şi ei ar trebui
să o ştie, de asemenea – că nu sunt imun la ceaţa adevărului. Nu ai nici o dovadă
că ar fi altfel. Şi atunci, eu nu sunt acele persoane arestate ca spărgători de zi
şi pentru apartenenţa la o organizaţie subversivă. Nu sunt responsabil pentru
crimele lor, pentru că eu nu sunt Ei. Sunt la fel de nevinovat ca un nou-născut. –
Orice copil este un potenţial criminal, zise ea. Totuşi... Rămaseră tăcuţi pentru o
vreme. Bărbatul se lăsă pe spate, relaxat, şi zâmbi. Arszenti rămase nemişcată,
atât cât era posibil, tresăririle şi foielile ei fiind aproape nedetectabile. Nu se
mai uita la el. Privea fix spre fereastră. Deşi nu putea să vadă curtea mare şi
zidul înalt de dincolo de ea, vedea partea dreaptă a străzii şi clădirea de după
trotuarul larg. Era ora

4
prânzului şi intersecţia dintre Frederick Douglass Boulevard şi St. Nicholas Avenue
era aglomerată. Pietonii se îngrămădeau pe trotuare, bicicliştii pe stradă. O
şeptime din populaţia Manhattan-ului se bucura de soarele primăverii timpurii. Şi
ei ar fi trebuit să fie afară. Din cele aproximativ nouăzeci de ob-zile ale acelui
anotimp, ei aveau parte de aproximativ unsprezece. Săritori peste timp, îşi spuse
Duncan. Prin minte îi trecu fulgerător imaginea unei lăcuste stând pe o buruiană,
care se îndoia sub greutatea ei. Şi o dată cu acest gând veni durerea. Sau
amintirea durerii? Nu ştia de ce asocia imaginea unei lăcuste cu durerea. Nu-şi
amintea nimic care să facă această legătură. Brusc, asemenea unei muşte care se
desprinde singură din pânza de păianjen – oare şi o pânză a amintirilor? – Arszenti
îşi mută privirea de la fereastră şi se aplecă în faţă. Îl privi încordată, efectul
fiind că blonda înaltă şi frumoasă păru şi mai atrăgătoare. Dinţii ei mari şi albi
păreau gata să-l muşte. Străluceau ca soarele pe gratiile unei celule. William
Duncan zâmbi. Era nevoie de mai mult de atât ca să-l sperie. – Nu ştiu cum ai
făcut-o, spuse ea. Ai reunit şapte personalităţi diferite. Nu, nu e bine zis. Ai
dizolvat, ai reprimat sub nivelul detectabilităţii, şapte persoane. Şi ai devenit o
a opta. Ai chiar şi unele amintiri ale acestei a opta persoane, cea actuală, deşi
acestea trebuie să fie false. Dar nu-ţi poţi schimba amprentele, mirosul, sângele,
retina, curenţii cerebrali, iar toate acestea dovedesc că încă eşti Jefferson
Cervantes Caird, poliţistul de marţi, şi toţi ceilalţi, Tingle, Dunski, Repp, Ohm,
Zurvan şi Isharashvili. Ai schimbat persoana, dar corpul... nu eşti Proteu. –
Înainte să-mi vorbeşti tu despre ei şi să-mi arăţi acele casete, nu auzisem
niciodată de oamenii aceştia. – Se pare că asta e adevărat, zise Arszenti. „Se
pare” este expresia-cheie aici. – Pentru Dumnezeu! Am fost de multe ori în ceaţa
adevărului, mi-ai monitorizat compoziţia sângelui şi mi-ai făcut teste cerebrale –
sau cel puţin aşa mi-ai spus – şi nu ai descoperit nici cel mai mic indiciu că aş
minţi. – Dar nu există nici un William St-George Duncan în înregistrări. Deci nu
există o astfel de persoană. Noi ştim cine eşti... adică, cine ai fost. Şi... Se
lăsă pe spate, cu degetele pe marginea biroului. Privirea ei se îmblânzise,
devenind nedumerită. – Sunt autorizată să-ţi spun că părerea oficială este că s-ar
putea să fii unic. S-ar putea. Dar asta nu va zdruncina din temelii societatea
noastră. Îi va conferi doar o oarecare flexibilitate ca să se adapteze. –
Birocraţia, adică guvernul, nu are flexibilitate, zise Duncan. Nu a avut niciodată
şi nici nu va avea vreodată. – Nu glumi. Vei fi subiectul unor experimente lungi şi
intense. Care vor determina dacă rezişti cu adevărat la ceaţă. Şi dacă da, de ce. –
Ei, măcar asta va amâna momentul în care voi fi stonat. Ea se aplecă din nou în
faţă. Stătea cu cotul pe birou şi îşi sprijinea bărbia în palmă. – Atitudinea ta mă
deranjează. Eşti atât de vesel şi lipsit de teamă. Ca şi cum te-ai aştepta să
evadezi... curând. – Sunt sigur că m-ai întrebat dacă vreau să evadez, răspunse
Duncan, zâmbind în continuare. – Da. Iar asta mă deranjează şi mai mult. Ai afirmat
că nu ai nici un plan, că ştii că nimeni nu poate evada de aici. Iar asta... asta
nu pot să o cred. – Trebuie să o crezi. – Întrevederea s-a încheiat, spuse ea,
ridicându-se în picioare. Duncan se ridică şi el, corpul lui înalt îndreptându-se
ca un briceag cu arc. – Mi-ai arătat o parte din casetele de la întrevederi. Nu
ştiu ce este acest elixir despre care m-ai întrebat. Dar trebuie să fie ceva de o
importanţă colosală. Ce este? Ea păli vag. – Noi credem că ştii foarte bine despre
ce este vorba. Arszenti strigă şi uşa se deschise spre interior. În prag, privindu-
i, stăteau doi bărbaţi înalţi, în uniforme verzi. Duncan se îndreptă spre ei. În
clipa în care trecea pe lângă ea, spuse încet, din colţul gurii. – Orice ar fi, şi
tu eşti în pericol, pentru că ştii de existenţa lui. Ne vedem marţea viitoare...
dacă vei mai fi aici.

5
Nu avea nici un rost să o sperie, pentru că ea îşi făcea doar datoria şi nu fusese
brutală cu el. Dar simţea o oarecare satisfacţie, când o ameninţa. Acesta era
singurul mod în care putea riposta. Deşi nu era cine ştie ce, era mai bine decât
nimic. În timp ce mergea pe coridor, însoţit de cei doi paznici, se întrebă de unde
venea acel optimism al lui. În mod logic, nu ar fi trebuit să existe. Nimeni,
niciodată, nu evadase din acel loc. Şi totuşi el credea că putea să o facă. Mergea
pe hol, pe covorul gros verde deschis, văzând, dar fără să conştientizeze peisajele
montane şi marine ce apăreau pe ecranele TV de pe pereţii de marţi. Aproape de
capătul coridorului tăcut şi gol, se opri la comanda unuia dintre paznici. Rămase
nemişcat, în timp ce celălalt paznic tasta codul pe panoul cu butoane de lângă uşă.
Paznicul nu se osteni săl împiedice să vadă secvenţa de numere pe care o
introducea. Codul se schimba o dată pe zi, şi câteodată şi la mijlocul după-
amiezii. Mai mult, pe peretele opus uşii se afla o cameră TV miniaturală, iar
supraveghetorul aflat la etajul de dedesubt trebuia să introducă şi el un cod,
înainte ca uşa să se deschidă. Paznicul se trase un pas în spate, ca să-i permită
lui Duncan să intre. Deşi cele două gărzi nu purtau arme, erau specialişti în arte
marţiale. Chiar dacă un prizonier reuşea să-i învingă pe ei doi, tot ar fi rămas
închis înăuntru. La ambele capete ale holului erau uşi încuiate, care se puteau
deschide doar prin aceeaşi procedură care deschisese uşa lui Duncan, iar fiecare
pas al său era supravegheat. – Ne vedem mâine, spuse Duncan, prin asta înţelegând
marţea următoare. Ei nu-i răspunseră. Primiseră ordin să-i adreseze numai comenzi,
iar dacă încerca să le transmită vreo informaţie, să-l facă să tacă. O lovitură în
rinichi, un pumn în plexul solar, o lovitură cu muchia palmei la gât sau una cu
piciorul în testicule erau suficiente. Faptul că un astfel de tratament era ilegal
nu-i deranja. Uşa alunecă afară din nişele din zid, în spatele lui. Se afla într-o
cameră de zece metri lungime, şase lăţime şi trei înălţime. La intrarea lui se
aprinse o lumină omnidirecţională. Pe podea se aflau covoare groase, iar pereţii
erau plini cu ecrane de supraveghere şi benzi recreative. La capătul nordic era uşa
spre toaleta-baie, singura cameră nesupravegheată. Sau cel puţin aşa i se spusese.
Lângă acea uşă era intrarea dormitorului. Acolo se afla un pat, suspendat prin
lanţuri de tavan. În lungul peretelui vestic, pornind de la zidul din nord, era un
şir de şapte cilindri înalţi cenuşii. Fiecare avea o placă la bază şi o fereastră
circulară la trei sferturi din înălţime. În spatele geamurilor a cinci dintre
cilindri se vedeau feţe şi umeri. Nemişcate ca nişte pietre. Într-un anumit sens,
chiar erau pietre. Mişcarea moleculară din corpurile lor fusese încetinită
considerabil. Rezultatul: erau stonaţi, într-o stare de animaţie suspendată.
Cilindrul de marţi era gol, pentru că acela era al lui Duncan. Cel de miercuri era
şi el liber. Ocupantul lui era plecat, fie pentru că fusese dus în vreun depozit şi
lăsat acolo, fie pentru că fusese eliberat. Omul fusese acolo, la venirea lui
Duncan. În acea dimineaţă, când Duncan fusese destonat, omul dispăruse. Era posibil
ca marţea următoare Duncan să vadă cilindrul ocupat de un alt pacient. Prin pacient
se înţelegea prizonier. Cilindrul gol era unul dintre lucrurile pe care le sperase
Duncan. Totuşi nu putea fi folosit încă, ci abia la căderea nopţii. Acum era abia
unu, la amiază. Duncan îşi trase un scaun lângă fereastra rotundă uriaşă de la
mijlocul zidului exterior. Se amuză pentru o vreme privind pietonii, cicliştii şi
autobuzele cu alimentare electrică. La ora două, pe cer apărură nori subţiri. Pe la
trei, cerul era acoperit de nori întunecaţi, cenuşii. Meteorologul anunţase ploaie
pe la ora şapte în acea seară, şi spusese că va dura mult, până după miezul nopţii.
Lui Duncan îi convenea asta. Mai târziu, urmări două programe. Unul era despre
copilăria lui Wang Shen, Invincibilul, Milostivul, cel mai mare om al istoriei,
cuceritorul lumii şi fondatorului civilizaţiei moderne. O altă oră fu umplută cu
Partea a Zecea a serialului intitulat Porcarul. Era de fapt Odiseea lui Homer,
dramatizată din punctul de vedere al lui Eumaios, porcarul-şef al lui Ulise.
Problema principală o constituia conflictul dintre loialitatea lui Eumaios pentru
regele lui şi resentimentul puternic al omului, datorat sărăciei şi poziţiei lui în
clasa inferioară. Deşi era bine realizat, lui Duncan nu-i plăcu. El ştia că
porcarii de pe vremurile miceniene aveau un mare prestigiu şi cine citea operele
lui Homer îşi putea da seama că Eumaios nu era în nici un caz sărac sau lipsit de
autoritate. Mai mult, în acea eră nimeni nu s-ar fi gândit să aibă resentimente
faţă de locul pe care îl avea în societate, chiar dacă nu ar fi fost încântat de
acesta. De asemenea,

6
mulţi dintre actori semănau prea puţin cu vechii greci. Un privitor care nu
cunoştea povestea sau care nu înţelegea bine englezeşte ar fi putut crede că era
vorba de primul contact dintre europeni şi chinezi. Duncan nu avea idee de unde
ştia că piesa nu era corectă din punct de vedere istoric. Era doar o parte a
memoriei lui, fără vreo legătură cu un profesor, o carte sau o casetă. După două
ore de privit la TV, Duncan îşi făcu exerciţiile fizice. Deşi mai devreme alergase
şi înotase o oră în sala de gimnastică a instituţiei, aşa cum cerea legea pentru
prizonieri, fusese singur, cu excepţia celor doi paznici. Asta era categoric
ilegal, dar autorităţile hotărâseră să nu-i dea ocazia să vorbească cu alţi
prizonieri. Motivul era evident. Şi totuşi singurul lucru pe care-l ştia în
legătură cu asta era ceea ce-i spusese psihologul. După ce sări prin cameră în mai
multe direcţii, Duncan se aşeză în poziţia lotus, în centrul încăperii. Închise
ochii şi trecu într-o stare de meditaţie transcendentală, sau cel puţin aşa ar fi
putut crede supraveghetorul. De fapt, el revedea în gând planurile de evadare. După
o oră în această poziţie, se plimbă prin cameră timp de treizeci de minute, apoi
urmări un documentar despre restaurarea curentă a bazinului Amazonului, de la
deşert la junglă. Urmă apoi o jumătate de oră de descriere a ororilor rezultate din
ultimele foraje făcute pentru a se ajunge în centrul Pământului. Fuseseră reuşite
patru astfel de găuri, iar căldura canalizată fusese convertită în energie
termionică. Dar echipamentul de forare pentru proiectul Dallas fusese distrus într-
o explozie de magmă, de stâncă topită, fierbinte. Muriseră două sute de muncitori,
iar magma se împrăştiase pe o suprafaţă de peste optzeci de kilometri pătraţi. Din
fericire, relativ puţin numeroşii locuitori ai terenului fuseseră evacuaţi, în
siguranţă. Oraşul Abilene, aflat în Ţinutul Taylor, învecinat cu Dallas-ul, nu mai
era în pericol. La 5:30 urmări o oră de ştiri, cea mai mare parte a lor fiind
dedicată întâlnirii Consiliului Guvernului Mondial al Tuturor Zilelor, din oraşul
elveţian Zürich, capitala guvernului mondial. După aceea se duse la un panou din
perete, aflat aproape de colţul sud-vestic, şi scoase tava cu cina. Aceasta fusese
introdusă de pe hol. Puse tava într-o cutie de destonare, porni curentul pentru o
secundă, deschise uşa şi scoase tava. O băgă în cuptorul cu microunde, apoi o
scoase şi o aşeză pe o măsuţă de lângă fereastră. Mâncă, uitându-se pe geam, la
stradă. Ploaia bătea în geam. Nu avea prea multe de văzut, cu excepţia blocului în
formă de vapor de peste drum. Majoritatea oamenilor mâncau, ca şi el, iar ploaia i-
ar fi descurajat oricum pe cumpărători. Duncan dormise de la miezul nopţii până
aproape de şase dimineaţa. Maşina de somn îl asigurase că patru ore de somn erau
suficiente pentru corpul şi mintea lui, dar el potrivise alarma mai târziu, pentru
că nu avea nici un motiv să se grăbească. Acum, deşi nu se simţea obosit, se duse
totuşi în pat. Dacă lucrurile mergeau aşa cum spera, urma să aibă nevoie de cât mai
multă energie. Plasă banda pe care se afla electrodul pe frunte, în jurul capului,
închise ochii şi porni într-o mare de vise. Majoritatea, deşi plăcute, erau despre
oameni pe care nu-i cunoştea, dar pe care avea cumva senzaţia că-i cunoscuse, cu
mult timp în urmă. La unsprezece şi jumătate ţâşni din mijlocul unui vis erotic în
singurătatea şi uscăciunea realităţii. Coborî din pat încet, strânse păturile,
cearceafurile şi pernele, le puse într-un alt panou din perete şi făcu un duş. Ieşi
din baie, simţindu-se ceva mai bine. O bandă de pe perete începuse deja să pâlpâie
şi să scoată un dangăt, anunţându-l să se pregătească pentru stonare. Acelaşi
avertisment răsuna în întreg oraşul-stat Manhattan, în întreaga zonă temporală. Se
duse la fereastră, îmbrăcat numai în şort, foarte conştient că era urmărit de ochi
electronici. Ploaia se oprise poate în timp ce dormea, dar acum reîncepuse. Doi
bărbaţi şi o femeie, loviţi de rafalele de ploaie şi vânt, mergeau grăbiţi şi
zgribuliţi pe trotuar. Lămpile de stradă aveau o sclipire portocalie intensă. Din
când în când, câte un fulger traversa noaptea. Ar fi trebuit să fie însoţit de
tunete, dar zidurile groase şi ferestrele le blocau. Şi în mintea lui erau tunete
şi fulgere, deşi un doctor le-ar fi descris ca pe o furtună de impulsuri electrice,
hormoni şi adrenalină, în mijlocul mai multor milioane de alte interacţiuni, cu
excepţia creierului. Cu toate acestea, Duncan ar fi spus că el se considera nu un
robot, ci o fiinţă umană. Totalul părţilor era mai mare decât întregul. „Acum”, îşi
spuse el, încordându-se. Avea senzaţia că o mână îi strângea puternic inima. Se
îndreptă cu o faţă calmă (sau cel puţin aşa spera) spre cilindrul pentru marţi. Îi
deschise uşa spre exterior, ştiind că pe panoul din faţa supraveghetorului, aflat
la primul etaj al clădirii, avea să se aprindă o lumină roşie. Aceasta îl anunţa pe
supraveghetor că prizonierul se

7
pregătea să intre în cilindru. Totuşi, supraveghetorul răspundea de douăsprezece
camere. Dar era posibil ca nu toate să fie ocupate. Duncan spera că erau. Cu cât
avea mai multe de observat supraveghetorul, cu atât creşteau şansele lui să-l
păcălească. Închise uşa cilindrului pentru marţi. Acum, pe panou pâlpâia o lumină
portocalie. Supraveghetorul nu avea altceva de făcut decât să se uite la ecranele
care arătau interiorul camerelor lui Duncan. Dacă acesta s-ar fi aflat în afara
cilindrului, supraveghetorul ar fi trimis paznicii, ca să se asigure că Duncan era
introdus în cilindrul lui. Următoarele câteva secunde erau decisive pentru reuşita
planului lui Duncan. Se îndreptă spre cilindrul pentru miercuri, prinse mânerul, îl
deschise repede şi intră înăuntru. Apoi închise uşa şi se ghemui. În clipa aceea,
în camera supraveghetorului se puteau întâmpla mai multe lucruri. Omul din faţa
tabloului putea să fie plictisit sau să nu fie prea atent. Poate că ochii lui erau
îndreptaţi în altă parte decât ar fi trebuit să fie. Poate că îşi întorsese capul,
în acele secunde în care Duncan se mutase de la cilindrul pentru marţi la cel
pentru miercuri. Poate că vorbea cu alţi supraveghetori. Duncan avea o amintire
vagă că fusese în acea cameră de mai multe ori, deşi nu-şi amintea cine era pe
vremea aceea sau când se întâmplase asta. Probabil că atunci când fusese Caird,
poliţistul, organicul. Psihologul menţionase acel nume. Orice s-ar fi întâmplat
acolo, Duncan ştia că avea să afle repede răspunsul. Dacă supraveghetorul îşi
îndeplinea îndatoririle – el spera că nu! – atunci ar fi privit cu atenţie cele
douăsprezece ecrane din faţa lui. Ar fi observat că Duncan încerca să-l înşele. În
două minute, gărzile aveau să deschidă uşa cilindrului de miercuri şi, indiferent
că-i plăcea sau nu, el avea să fie aruncat în cel pentru marţi. Pentru cilindrul în
care se afla Duncan nu clipea nici o lumină pe ecran. Acel cilindru era treaba
celor de miercuri. Când personalul acelei zile prelua schimbul, urma să fie apăsat
un buton care comuta monitorizarea pentru circuitele zilei respective. Astfel,
supraveghetorul care se afla acum jos nu putea fi anunţat dacă cineva intrase într-
un stoner care nu-i aparţinea. „Ce e greşit pentru ei, e bun pentru mine”, îşi
spuse Duncan. Trecură peste două minute. Acum, energia de stonare fusese aplicată
deja cilindrului pentru marţi. Dacă ar fi fost înăuntru, ar fi fost inconştient
deja, fiecare moleculă a corpului lui fiind încetinită, aşa încât corpul lui
devenea cea mai dură substanţă din univers. În acea stare, putea fi aruncat în
soare şi cufundat în centrul lui, şi nu s-ar fi topit deloc. „OK”, îşi spuse el.
„Acum supraveghetorul a văzut lumina verde care anunţă că sunt stonat. Va verifica
cele douăsprezece ecrane, ca să se asigure că nici unul dintre cei pe care îi are
în grijă nu se ascunde în dormitor. Va apăsa un buton ce va activa un detector de
greutate, ca să se asigure că nu sunt în baie.” Spera că nu se va uita de aproape
la geamurile cilindrilor, ca să verifice feţele din spatele celor pentru marţi. Era
posibil să o facă. Dar Duncan se baza pe plictiseala şi neglijenţa datorate
rutinei. Începu să numere minutele. După ce trecură cinci, ştiu că înşelătoria lui
avusese succes. Următoarele cincisprezece minute putea să facă ce vroia. Oraşul era
stonat, ca şi mort. Supraveghetorul şi paznicii lui intraseră în cilindrii lor, şi
aveau să treacă douăsprezece minute înainte ca cei de miercuri să iasă din
stonerele lor şi să-şi preia îndatoririle. Avea ceva timp şi după aceea. Luminile
pentru cilindrul lui nu erau aprinse. Supraveghetorul de miercuri nu avea nici un
motiv să-i verifice camera. Cu toate acestea, Duncan vroia să iasă de acolo înainte
să se trezească cetăţenii acelei zile. Trebuia să fie plecat de mult, relativ
vorbind, înainte să apară oameni pe străzi. Se ridică şi deschise uşa. Ieşi afară.
Se simţea ciudat, ştiind că nu era privit de nimeni. Scăpase de ochii omniprezenţi,
dar, în acelaşi timp, nimănui nu-i păsa de el. Era cu adevărat singur. – Cred că
eşti nebun, murmură pentru sine. Iată, ai obţinut ceea ce ai vrut, şi totuşi eşti
gata să intri în panică. Condiţionarea, îşi spuse. Fusese condiţionat să se simtă
în siguranţă atâta timp cât guvernul îl privea şi se asigura că nu făcea rău
nimănui, nici măcar sieşi. Nu avea timp să cântărească implicaţiile iraţionalului.
Începu munca grea şi aspră care avea să-l scoată din acea cameră – asta dacă
reuşea. Cilindrii erau subţiri ca hârtia, pentru că erau făcuţi din hârtie. Şi ei
fuseseră supuşi energiei de stonare, iar moleculele lor fuseseră de asemenea
încetinite. În consecinţă, erau grei. Deconectă cablul ce ieşea din perete în
spatele cilindrului pentru miercuri, şi începu să
8
tragă de el spre marea fereastră rotundă. Trebui să se întindă, să prindă marginea
de sus a stonerului şi să o tragă spre el. Nu prea mult, pentru că atunci s-ar fi
răsturnat şi el ar fi trebuit să sară la o parte din calea lui, înainte să fie
zdrobit dedesubt. Dacă îl răsturna pe o parte, nu mai putea să-l ridice iar drept.
Rostogoli cilindrul înclinat câţiva centimetri spre dreapta, pe marginea
postamentului rotund. Apoi îl roti câţiva centimetri spre stânga. Fiecare manevră
apropia cilindrul cam cu trei centimetri de obiectivul lui. Roteşte într-o parte.
Roteşte în cealaltă. Între timp, pe cronometrul din perete apăreau numere tot mai
mari. Timpul, îşi spuse el, în timp ce gemea şi icnea, scăldat de sudoare. Timpul
era cel mai mare dintre cele inevitabile. Poate că Timpul, timpul cu majusculă, era
adevăratul Dumnezeu. Caz în care ar fi trebuit divinizat, chiar dacă el nu ar fi
ştiut asta, sau nu i-ar fi păsat dacă ar fi ştiut-o. În cele din urmă, gâfâind şi
cu ochii congestionaţi de efort, aşeză din nou cilindrul pe baza lui. Se îndepărtă
de el, mergând în capătul îndepărtat al camerei. Acum văzu unde lovea vârful
cilindrului, dacă-l apleca spre est. Înjură. Curba descrisă de vârful cilindrului
nu lovea centrul ferestrei. Înciudat că înjurase şi astfel îşi pierduse din
respiraţia de care avea nevoie, alergă la cilindru, trecu în spatele lui şi împinse
până îl înclină puţin spre perete, apoi se mişcă în jurul lui, băgă umărul
dedesubt, îl prinse cu amândouă mâinile şi îl roti puţin. Muşchii lui îl implorau
parcă să o lase mai încet. Gâfâia şi icnea, dar reuşi să mişte cilindrul alţi
câţiva centimetri în faţă. Alergă iar la peretele sudic, ca să aibă perspectiva
necesară. Zâmbi obosit. Mai erau zece minute până când oraşul se trezea la viaţă.
De fapt, Manhattanul nu era în întregime adormit. Câţiva funcţionari publici,
angajaţi ai poliţiei, pompieri, şoferi de ambulanţe şi alţii, erau autorizaţi să
fie destonaţi mai devreme decât restul oraşului. Aceştia, totuşi, erau puţini şi nu
prea aproape, şi nu aveau de unde să ştie că un spărgător de zi proscris era în
libertate. În libertate! Zâmbetul lui arăta faptul că ştia că încă nu era liber. Şi
chiar dacă reuşea să iasă din locul acela, era posibil să nu rămână prea mult
afară. Avea nevoie de odihnă, dar nu avea timp pentru asta. Merse la peretele
vestic şi se lipi cu spatele de el, în zona în faţa căreia fusese cilindrul de
miercuri. Apoi se ghemui ca un alergător, cu călcâiul drept lipit de baza zidului.
Pistolul care dădea startul bubui în mintea lui şi ţâşni în picioare, alergând.
Câţiva paşi mari şi sări în sus, aplecându-şi partea de sus a corpului pe spate.
Amândouă picioarele loviră cilindrul aproape de vârf. În aceeaşi clipă strigă, ca
şi cum exprimarea dorinţei i-ar fi ajutat cumva propria greutate să dărâme
cilindrul. Căzu pe spate, se roti şi ateriză în patru labe. Se răsuci şi mârâi.
Cilindrul se înclinase poate în urma impactului, dar nu îndeajuns. Acum stătea din
nou drept, ca şi cum nu ar fi fost deranjat câtuşi de puţin. Se ridică încet.
Partea inferioară a spatelui îi dădea senzaţia că se apropia o criză. Dacă se
întâmpla asta, se terminase. Putea să uite de plan. Să spună adio tuturor
speranţelor. Se duse repede la baie şi puse apă rece într-un pahar. O bău şi apoi
se întoarse la fel de repede la cilindrul de miercuri. Roti cilindrul departe de
perete şi în unghi faţă de cel de lângă fereastră, cu un efort uriaş, care îi luă
câteva minute. După ce îl alinie cu acel stoner, se odihni un minut. Mai erau patru
minute până când insula se trezea la viaţă. Avu nevoie de alte cinci minute ca să
ducă cilindrul de Joi în locul în care fusese cel de Miercuri. Acum avea trei
cilindri aliniaţi. Unul lângă perete, unul la mijlocul camerei şi unul la câţiva
paşi de fereastră. „Muncile lui Hercule au fost o nimica toată faţă de ale mele”,
îşi spuse. „Iar uriaşul din antichitate avea mult mai mulţi muşchi şi mai mult timp
ca să-şi facă treaba.” Durerea din spate îi spuse că era posibil să nu mai aibă
timp deloc. Acum trecuse deja un minut peste ora de destonare pentru miercuri.
Întârziase. Totuşi, nu era momentul să-şi suprasolicite corpul. Îi plăcea sau nu,
eşua sau reuşea, trebuia să repare stricăciunile. Se lăsă încet în mâini şi
genunchi, în timp ce muşchii spatelui îi tremurau şi ardeau. Se aşeză pe spate,
privind spre tavan, după care întinse picioarele şi închise ochii. Trecu imediat în
starea mentală pe care o numea CĂUTARE. Se antrenase atât de mult în acea
procedură, uneori cinci-zece minute, alteori câte două ore, în orice clipă liberă
avea (sau cel puţin asta îşi amintea), încât acum era îndeajuns să se gândească la
literele codului. Acestea pluteau în mintea lui ca nişte
9
comete ciudate pe un cer întunecat. Când apăru ultima dintre cele nouă cifre, se
simţi alunecând în jos, tot mai jos, ţâşnind într-o parte şi în alta, luând curbe
periculoase în propriul lui corp. Era ca şi cum ar fi condus printr-un tunel
întortocheat şi nămolos, un tobogan de urgenţă. Apoi începu să zboare printr-un
întuneric şi mai adânc, dar undeva sub el erau nişte blocuri enorme, care
străluceau mat. Muşchii spatelui. Nu avu timp decât să-i salute pe latissimus
dorsi, pe lumbar fascia, pe serratus inferior posterior, pe rhomboideus major, pe
infraspinatus, şi pe toţi aliaţii şi prietenii lor apropiaţi. Durerea îl lovi,
fierbinte şi sălbatică, peste partea inferioară a spatelui. Dură o jumătate de
secundă şi dispăru. Se ridică, transpirând şi mai tare. Muşchii lui erau într-o
condiţie superbă, cel puţin pentru moment, ca nişte corzi de vioară pregătite să
cânte muzica lui Beethoven sau a compozitorului lui preferat, Tudi Swanson Kai. În
cameră era linişte. În alte camere din clădire şi în mii de alte camere din oraş,
era zgomot. Oamenii, abia destonaţi, se pregăteau pentru ziua de miercuri, şeptimea
lor din acea săptămână. Mulţi dintre ei aveau să se ducă imediat în pat ca să
doarmă, sub influenţa maşinii de somn, înainte să se ridice şi să se pregătească
pentru momentul când începea schimbul lor la serviciu. În clădirea lui, primul
schimb se aşeza la masă. Unii dintre ei luau micul dejun în faţa monitoarelor,
mâncând şi în acelaşi timp urmărind prizonierii. Camera lui nu avea să fie
monitorizată. Era posibil totuşi să fie adus un prizonier, care să primească acea
cameră. Dar asta era puţin probabil să se întâmple imediat. Afară era încă
întuneric. Ploaia lovea fereastra. Asta însemna că pe străzi nu era încă multă
lume. Merse în spatele cilindrului de vineri, puse un picior pe el, cu spatele
lipit de perete, şi începu să urce. Când ajunse la vârful cilindrului, era într-o
poziţie de fetus, cu genunchii la piept şi tălpile lipite de substanţa cenuşie rece
a cilindrului. Începu să-şi întindă picioarele. Faţa i se strâmbă din cauza
efortului. Cilindrul începu să se aplece încet, foarte încet. Brusc, simţi cum
cădea. Spatele îi alunecă pe perete, se răsuci şi ateriză pe coaste. Simţi o durere
fulgerătoare, totuşi nu atât de puternică încât să nu se poată ridica imediat în
picioare. Cilindrul de vineri se lipise deja de partea din spate a celui de joi.
Avansând într-un arc scurt, dar cu o greutate mare, lovi cilindrul de joi în
sfertul superior al înălţimii acestuia. Iar această mişcare, aşa cum sperase el,
înclină cilindrul de Joi şi îl făcu să izbească cu partea de sus în sfertul
superior al spatelui cilindrului de miercuri. Stonerul de miercuri se înclină, şi
continuă să se încline, până când marginea lui superioară izbi în centrul
ferestrei. Geamul de plastic ţâşni afară din zona de reţinere săpată în perete, ca
o retină detaşată într-un accident aviatic. Când plasticul se frecă de zid, se
produse un zgomot puternic. Prăbuşirea celor trei cilindri fusese la fel de
zgomotoasă ca prăbuşirea templului dărâmat de Samson. Podeaua se zgudui de trei ori
şi vibră ca pământul într-un cutremur. Ploaia pătrunse prin deschiderea din zid.
Acum putea să audă tunetul. Îşi dorea cu disperare să fi putut face toate acestea
înaintea momentului destonării. Poate că oamenii din clădire nu auziseră căderea
cilindrilor, dar acea parte a blocului fusese zguduită destul de tare. Avea să
dureze ceva până să repereze originea vibraţiilor. Acele momente puteau fi tot
timpul de care avea nevoie. Chiar şi aşa, ar fi fost mult mai bine dacă deschiderea
din zid ar fi fost descoperită doar mult mai târziu în acea zi. Ridică salteaua pe
care o luase de pe pat şi o împinse prin gaura rotundă. Ploaia îi răcorea faţa. Se
aplecă afară, prin spărtură, şi văzu la lumina lămpilor de stradă şi din curţi că
salteaua aterizase puţin înclinată pe tufele de la baza clădirii. Tufele aveau să
se îndoaie sub saltea şi să-i amortizeze căzătura. Se urcă în O-ul mare al
spărturii, se prinse de marginile ei şi se aplecă afară. Avea senzaţia că se afla
în uşa unei nave spaţiale, gata să se aventureze pe o planetă puţin cunoscută, dar
fără îndoială periculoasă. Estimă distanţa până la saltea şi sări.

10
Capitolul 2 Ateriză pe spate, iar salteaua şi tufele ca nişte arcuri absorbiră
destul de bine energia impactului. Se târî jos de pe tufe şi se ridică, nevătămat,
după care aşteptă câteva secunde. Ploaia îl udă până la piele, iar felinarele
luminau atât de puternic curtea, încât oricine ar fi trecut pe alee ar fi putut să-
l vadă. Dar acolo nu era nimeni. Era primul om care ieşise din acea clădire. Acum
urma să afle dacă avea să fie primul care reuşea să evadeze complet de acolo.
Împinse salteaua după tufele rupte şi aruncă geamul de plastic în spatele lor. Văzu
o maşină oprind la curbă şi se aruncă şi el în tufe. Coborâră un bărbat şi o
femeie, cu capetele aplecate sub umbrele, şi alergară pe alee spre uşa principală.
Maşina plecă. Duncan traversă încet curtea spre colţul nord-estic, coti pe West 122
şi porni spre Râul Hudson. Mergea ca şi cum ar fi avut treabă. Totuşi, orice maşină
de patrulare a organicilor ar fi oprit lângă el. Cu capul gol, fără pardesiu, părea
suspect. Ajunse la Riverside Drive West fără nici un incident, deşi câţiva
trecători şi ciclişti întorseseră capul după el. O luă spre sud, ca să ocolească
Grant’s Park, o grămadă lungă şi îngustă de pietre şi pământ, acoperită de copaci.
Mormântul lui Grant fusese distrus în primul cutremur mare de pământ, cu un ob-
mileniu în urmă, şi nu mai fusese reconstruit. Traversă pe sub pilonii înalţi ai
lui Riverside Drive West şi intră în Riverside Park. Avu nevoie de câteva minute ca
să ajungă la malul Râului Hudson. Mai întâi trebui să urce un şir lung de trepte de
piatră, ca să ajungă în vârful digului care împiedica râul să se reverse peste
Manhattan. Nivelul apei era acum cu cincisprezece metri mai sus de cel mai jos
punct al Manhattan-ului, iar calotele de gheaţă polare continuau să se topească.
Partea de sus a digului avea treizeci de metri lăţime, în zona cea mai îngustă. Îl
traversă şi coborî un şir lung de trepte, spre zona docului. Cele mai mari clădiri
erau zonele de depozitare şi birouri ale companiilor de vase comerciale. Între ele
erau nişte case plutitoare mici, pentru cetăţeni particulari, în general oameni din
elita guvernamentală. Intră în cea mai apropiată, găsi o barcă cu vâsle, deschise
una dintre uşi şi o aruncă pe râu. Ploaia era mai deasă ca înainte, iar curentul îl
împinse departe, spre ţărmul opus. Când ajunse acolo, era obosit şi îi era frig.
Pluti pe lângă malul înalt timp de o oră. În acest timp ploaia încetă şi norii
începură să dispară, ca la un ordin al Mamei Natură. Duceţi-vă. V-aţi distrat
destul. Acum ieşiseră şi alte ambarcaţiuni, alimentate electric, cu propulsie
magnetohidrodinamică, care trăgeau sau împingeau şiruri lungi de şlepuri, precum şi
câteva vase de pescuit matinale. Acestea nu aveau cum să-l observe, dar el putea să
le vadă luminile. Când ajunse la un loc destul de plat, trase barca la mal, coborî
şi o împinse cu o vâslă, după care aruncă vâsla în apă şi intră în fugă în
rezervaţia forestieră a statului New Jersey. Treimea superioară a acesteia fusese
izolată ca parc naţional, şi erau poate cel mult o sută de mii de oameni în toată
zona. Şapte sute de mii, dacă lua în calcul populaţia tuturor celor şapte zile.
Aceştia erau în principal paznici forestieri, zoologi, botanişti, ingineri
geneticieni, organici, oameni de la vânzări şi servicii şi familiile lor. Existau
şi fermieri, din loc în loc, dar aceştia locuiau mai aproape de oraşe. Acum, când
norii dispăruseră şi tunetele şi fulgerele încetaseră, sateliţii de supraveghere
aveau o imagine clară. Pe el totuşi nu puteau să-l vadă, atâta vreme cât stătea sub
copaci. Din pomi picura apă rece, iar tufele şi terenul denivelat îl împiedicau să
înainteze prea repede. După ce bâjbâi o vreme în întuneric, zgâriindu-şi faţa şi
mâinile în spini şi crăci, găsi o proeminenţă stâncoasă. Se târî cât reuşi de mult
sub ea şi se culcă. Se trezi de mai multe ori, tremurând. Răsăritul îl găsi
nedormit şi flămând. Părăsi adăpostul şi porni spre sud, mai bine zis în direcţia
în care presupunea că era sudul. Se gândi pentru prima dată la posibilitatea de a
muri de foame. El era un orăşean şi nu ştia nimic despre tehnicile de supravieţuire
în sălbăticie. Când începu să vadă soarele dimineţii prin deschiderile dintre pomi,
se încălzi. Asta îl ajută să se simtă puţin mai bine, dar foamea şi oboseala erau
destul de puternice. Se hotărî să meargă spre est, spre coastă. Astfel creştea
posibilitatea să fie văzut de organici. Pe de altă parte, era posibil să găsească
un sat sau o fermă, şi să reuşească să fure nişte mâncare.

11
Zece minute mai târziu, se lipi de un perete. Ceva verde se mişcase prin spaţiul
dintre doi copaci. Ceva verde, pe fondul cerului albastru şi al verdelui mai închis
al frunzelor. Deşi nu îl zărise decât cu colţul ochiului, îşi spuse că era posibil
să fie un avion al organicilor. Nu scotea nici un sunet, iar ocupanţii lui ascultau
detectoarele de sunet foarte sensibile şi se uitau la ecranele detectoarelor lor în
infraroşu. Foloseau probabil şi o maşină-ogar, un dispozitiv care putea detecta una
din milioanele de molecule ce se desprindeau de pe corpul uman. Avionul se mişca
spre est. Probabil că făcea cercuri largi şi era în comunicaţie cu alte avioane
organice din apropiere. Această vânătoare de oameni avea să fie mai mare şi mai
hotărâtă decât altele. Nu ştia de ce era el atât de important, dar şedinţele cu
psihologul îl convinseseră că aşa era considerat de guvern. Se învârti în jurul
trunchiului copacului, menţinându-l mereu între el şi urmăritori. Se mişca foarte
încet. Detectorii de sunet direcţionali ar fi trebuit să fie focalizaţi spre zona
îngustă pe care o ocupa el. Şi mai erau şi numeroase ţipete de păsări, care
interferau cu recepţia sunetelor. Tresări, puţin speriat, când auzi în spate un
trosnet. Oare organicii aterizaseră şi acum veneau după el? Inima îi bătea cu
putere. Se forţă să se relaxeze puţin. Organicii nu ar fi făcut atât de mult
zgomot. Ceva mare se mişca neglijent prin pădure. Câteva clipe mai târziu văzu ce
era, dar doar în trecere. Era un urs negru uriaş, care mergea, se plimba, de fapt,
fără să se teamă de nimic. Animalul apăru pe vârful unui deal, cam la treizeci de
metri de locul unde se afla Duncan. Apoi dispăru, ascuns de vegetaţia deasă. Spera
că organicii îl identificaseră şi plecau spre altă zonă. Oricum, el avea de gând să
urmărească animalul. Poată că aşa vânătorii aveau să creadă că era şi el un alt
urs. Abia ieşise din spatele trunchiului, când văzu, tot cu coada ochiului, silueta
verde în spărtura de deasupra capului. Se retrase rapid şi se lipi de copac,
privind cu grijă pe după el. Avionul se oprise şi îi vedea forma alungită şi pe cei
doi oameni aflaţi în el. Semăna mult cu un caiac al eschimoşilor, cu diferenţa că
aici carlingile erau mai mari şi mai deschise. Văzu emblema de pe fuzelaj şi
răsuflă uşurat. Era semnul maroniu al departamentului de protecţie a pădurii,
pălăria pădurarilor, Smokey Bear’s, folosită de toate zilele. Cei doi urmăreau
probabil ursul cu ajutorul unui transmiţător prins la gâtul acestuia. Nu văzuse
zgarda, dar din câte ştia, cel puţin jumătate din urşii din acea zonă fuseseră
anesteziaţi şi apoi li se pusese o zgardă şi un transmiţător. Asta nu însemna că
cei doi nu erau periculoşi pentru el. Fără îndoială, organicii le transmiseseră
prin radio şi le spuseseră să fie atenţi la o eventuală apariţie a sa. Era chiar
posibil ca şi ei să se fi alăturat căutării. Oftatul de uşurare fu urmat de un
suspin de nelinişte. Apoi se simţi mai bine. Avionul se îndepărta. Nu plecă imediat
din spatele copacului. Era posibil ca instrumentele lor să fi indicat o oarecare
căldură a corpului, chiar dacă era în spatele unui copac. Poate că se prefăceau că
plecau, iar de fapt sperau că puteau scoate din ascunzătoare pe cel sau ceea ce era
în spatele copacului. Numără şaizeci de secunde şi porni spre deal. Avea de gând
să-l urmărească totuşi pe urs. Urşii erau întotdeauna flămânzi şi ştiau unde să
găsească mâncare. El era şi mai înfometat decât ursul şi nu-l deranja să se aşeze
la masă cu el. Atâta timp cât nu stătea prea aproape de animal. Când ajunse în
vârful dealului, găsi o baltă de apă de ploaie într-o depresiune a pământului. Bău
cu sete, înainte să continue urmărirea. Asta nu era greu, nici chiar pentru un
orăşean. Din loc în loc, în nămol, erau urme de labe şi tufe îndoite sau bucăţi de
blană prinse în spini. Duncan îl invidia pe urs. Acestuia nu-i păsa dacă era văzut
sau nu de cineva. Nu-şi făcea griji să nu fie prins. Îşi croia drum prin pădure ca
şi cum ar fi fost stăpânul ei. Ceea ce, într-un fel, era adevărat. Ursul trecuse
peste deal şi coborâse pe o pantă destul de abruptă. Duncan se ţinea de tufe ca să
nu cadă sau se lipea de copaci. Aproape de bază era un pârâu larg, iar malul de pe
partea cealaltă era abrupt, şi apoi se continua cu o pajişte mare, care urca lin.
Duncan se opri din coborâre la jumătatea dealului, când văzu avionul pădurarilor
plutind la o înălţime de vreo cincisprezece metri, lateral faţă de urs. Unul dintre
cei din avion fotografia ursul cu un aparat mic.

12
Duncan aşteptă în spatele copacului, trăgându-şi capul complet în spatele lui, când
aparatul de fotografiat se roti spre deal. Ursul stătea aproape până la gât în apa
de lângă mal şi se uita cu atenţie în ea. Brusc, ridică cu laba un peşte şi-l
aruncă pe mal. Ursul ieşi din apă, grohăind ca un porc, şi începu să mănânce
peştele lung de vreo treizeci de centimetri. Nefiind pescar, Duncan nu ştia ce
specie de peşte era, dar putea să bage mâna în foc că era comestibil. În clipa
aceea l-ar fi mâncat şi crud. După ce îşi devoră prada, ursul se întoarse în apă.
Trecură cinci minute, în care nici ursul, nici Duncan nu se clintiră. Din când în
când, fotograful îndrepta aparatul spre pădure. Uneori se oprea, probabil ca să
prindă în imagine vreo pasăre. Două căprioare coborâră lângă apă, la vreo cincizeci
de metri spre sud. După ce priviră câteva clipe ursul, se adăpară graţios şi apoi
dispărură în pădure. Duncan îşi spuse că nişte vânat ar fi şi mai bun. Totuşi, nu
avea cuţit. Oricum, se îndoia că ar fi reuşit să se apropie suficient de mult de o
căprioară ca să o poată doborî cu o bâtă. Un alt peşte zbură din apă şi începu să
se zbată pe mal. După ce îl mâncă, ursul intră iar în apă şi înotă vreo trei metri.
Ieşi apoi încet din pârâu, cu blana neagră lipită de piele, se scutură, picăturile
împrăştiindu-se ca nişte perle în lumina soarelui şi apoi coti la stânga, intrând
în tufe. Avionul pădurarilor coti şi zbură spre nord. Duncan ştia că un satelit de
supraveghere avea camera de filmat îndreptată către acea zonă. Oricine apărea în
spaţiu deschis putea fi fotografiat, iar apoi imaginile erau transmise la cartierul
general al organicilor, în Manhattan şi în capitala statului New Jersey. Vroia să
traverseze pârâul. Însă nu avea intenţia să o facă, decât dacă găsea un loc de unde
să poată trece sub adăpostul crengilor. Se întoarse sub copacii mari, înaintând
încet printre tufe şi rugi. Merse în lungul pârâului, urcând şi coborând pe o
distanţă de aproape opt kilometri. Auzea multe păsări, văzu câteva, o vulpe
roşcată, ceva cenuşiu care dispăru repede şi un iepure mare, care îl privi, cu
nasul fremătând, până când ajunse la zece metri de el, după care sări în tufe. Îi
era sete, dar nu putea să bea. Nicăieri frunzişul de deasupra nu era suficient de
des ca să ajungă la pârâu fără să fie observat. Era posibil ca un satelit
poziţionat exact deasupra lui să nu-l fotografieze, dar reţeaua de deasupra
atmosferei avea în mod sigur unele plasate astfel încât să poată face fotografii
laterale. Nu conta dacă se târa şi îşi ţinea capul aplecat. Orice persoană
neidentificată ar fi adus organicii, „copoii”, în zona localizată. Stomacul îi
chiorăia de foame şi se simţea puţin ameţit. Transpira, în ciuda răcorii relative a
umbrei. Avea gura uscată şi pietricica pe care o sugea nu-i mai stimulă saliva,
după primele câteva minute. Poate că într-o zi aveau să-l găsească, dar atunci avea
să fie numai nişte oase roase şi împrăştiate de fiarele sălbatice. Când văzu că
soarele ajunsese la zenit, printr-o deschizătură mică în boltă, se aşeză cu spatele
lipit de un sicomor uriaş. Închise ochii să se gândească la situaţia lui, să vadă
dacă exista vreun mod în care să ajungă la pârâu, vreo modalitate pe care o trecuse
cu vederea. Când se trezi tresărind, soarele nu mai strălucea deasupra capului. Se
ridică, cu corpul şi picioarele înţepenite, şi porni iar. După o vreme, văzu din
nou soarele. Trecuseră cel puţin două ore de când se sprijinise de copac. Nu se
simţea odihnit, iar corpul lui cerea cu insistenţă apă. Exact când se gândea să se
ducă să bea, indiferent de consecinţe, auzi ceva ce-l făcu să se oprească la
mijlocul unui pas. Era un huruit jos, nu, un mormăit adânc. Ca zgomotul scos de un
dinam, de un generator rotativ de electricitate, în depărtare. Oricare ar fi fost
sursa acelui zgomot, trebuia să fie o maşinărie. Nici un animal nu putea scoate un
astfel de sunet, din câte ştia el. Totuşi, în rezervaţie existau unele fiare
sălbatice ciudate, produse ale inginerilor geneticieni. Oricum, nu avea de gând să
ignore acel sunet. Curiozitatea era prea mare, chiar dacă zgomotul putea proveni de
la ceva periculos pentru el. Se strecură de la copac la copac, înaintând încet, aşa
încât să nu scoată nici un zgomot puternic. Huruitul sau mormăitul venea dinspre
nord-est şi trebui să se îndepărteze de pârâu. Acum devenise atât de puternic,
încât era sigur că se afla aproape de sursa lui. Se uită pe lângă marginea unui
copac uriaş şi rămase surprins. Sunetul ca de dinam nu venea de la vreo maşinărie,
ci de pe buzele care se mişcau rapid ale unui bărbat. Acesta stătea cu picioarele
încrucişate sub ramurile unui stejar imens.
13
Era dezbrăcat şi destul de gras, cu o burtă mare. Pielea lui era puţin maronie,
capul, mare şi rotund. Deasupra pomeţilor largi se vedeau doi ochi uşor bridaţi.
Părul omului era negru şi îi cădea pe spate, peste umeri. Se uita fix, direct în
faţă, şi chiar dacă văzuse capul lui Duncan, nu dădu nici un semn. Duncan se
retrase în spatele copacului şi ascultă. După câteva secunde, recunoscu conţinutul
mormăiturii. – Nam-myoho-renge-kyo! Repetat iar şi iar, atât de rapid, încât numai
cineva care o mai auzise înainte îşi putea da seama ce spunea. Omul rostea fraza pe
care secta budistă a nichireniţilor o incanta ca să intre în comuniune cu Buddha.
Fraza asigura o cauză karmică bună şi te ferea de karma rea. Sau cel puţin aşa îşi
amintea Duncan, deşi nu ştia de unde avea acea informaţie. Totuşi, deşi omul îşi
ţinea mâinile lipite, palmă peste palmă, în faţa pieptului, de mătăniile agăţate la
gât atârna un crucifix mare. Purta coliere de care era suspendat un sigiliu al lui
Solomon, o semilună, un idol mic african, un trifoi cu patru foi, o figurină cu
patru braţe şi o faţă dură şi un ochi simbolic, în vârful unei piramide. Evreu,
musulman, voodoo, irlandez, hindus şi francmason. Mormăitul încetă. Trecură câteva
secunde. Apoi, omul începu să cânte în latină, o limbă pe care Duncan o recunoscu,
deşi nu ştia să o citească sau să o scrie. Se lăsă pe pământ în spatele copacului
şi ascultă. Se gândea la implicaţiile prezenţei acelui om şi la îmbrăcămintea lui
exotică, sau mai bine zis la lipsa acesteia, la comportamentul lui. Oricine ar fi
fost, nu era poliţist sau pădurar. Acele profesiuni erau interzise credincioşilor.
Guvernul nu interzicea adorarea nici unei zeităţi, dar în mod sigur nici nu o
încuraja, şi era destul de dificil pentru cei care urmau vreo religie. Omul putea
fi un muncitor, poate la vreo fermă din apropiere sau la vreo staţie biologică sau
a pădurarilor. Poate că se strecurase departe de ceilalţi ca să-şi practice
credinţa lui destul de eclectică. După o vreme, rugăciunea latină fu urmată de o
incantaţie iudeică. Şi apoi, când Duncan era tot mai însetat, mai înfometat şi mai
nerăbdător, şi totodată enervat de nişte muşte mari care-l muşcau, auzi un alt fel
de rugăciune. Semăna cumva cu cea iudeică, dar era mai guturală şi mai aspră.
Trebuia să fie arabă. – La naiba cu asta! murmură Duncan. Se ridică şi ocoli
trunchiul copacului. Sesiză o mică pauză în mormăit, atunci când bărbatul îl văzu,
dar apoi rugăciunea continuă. Omul rămase cu privirea aţintită asupra lui Duncan.
Duncan se opri la câţiva paşi în faţa lui şi îl privi. Omul îşi fixă privirea pe o
zonă aflată la nivelul ombilicului lui Duncan. Acesta îl privi examinator,
observând cutele de grăsime din jurul mijlocului, sudoarea care şiroia pe pielea
maronie, pieptul fără păr, sânii destul de mari ca să fie ai unei femei, burta
imensă cu o bijuterie sclipitoare înfiptă în buric, penisul enorm, picioarele
murdare, ochii verzi, surprinzători la un om cu tenul atât de închis la culoare,
cearcănele destul de umflate, nasul lung şi subţire, puţin încovoiat la capăt,
urechile păroase, roşeaţa de sub părul negru, când o rază de soare trecu brusc prin
frunzişul de deasupra. Dintr-o dată, omul îşi ridică mâna dreaptă de pe mătănii,
ridicând crucifixul şi gesticulă rapid spre baza copacului aflat la vreo zece metri
depărtare. Ciudăţenii din sălbăticiile New Jersey-ului, îşi spuse Duncan. Se duse
la copacul indicat, în timp ce omul trecea de la arabă la o altă limbă, pe care
Duncan nu o cunoştea, dar care părea vest-africană. Caz în care trebuia să fie
swahili, limba pe care o vorbeau acum toţi africanii sub-ecuatoriali.

14
Capitolul 3 Lângă rădăcina parţial expusă a copacului era o zonă de pământ
răscolit. Duncan dădu la o parte bolovanii cu degetele şi găsi un sac de pânză.
Ridică containerul greu, deschise clapeta de sus, băgă mâna înăuntru şi simţi un
vas neted şi rece. Era o canistră de metal, pe care nu ezită să o deschidă. În
definitiv, prin acel gest omul îl invitase să fie oaspetele lui. Singura problemă
era că atunci când scoase capacul, Duncan simţi miros de whisky, nu apa pe care o
sperase. Scotoci în sac, dar nu mai găsi un alt bidon, aşa că bău. Avea nevoie de
ceva lichid. Dumnezeule mare! Alcoolul îi arse gâtul şi îi aduse lacrimi pe care
credea că trupul lui deshidratat nu le mai putea produce. Dar îi dădu şi o senzaţie
de nepăsare şi un optimism de om ameţit. Şi o sete de apă de două ori mai mare ca
înainte. Într-un sac mai mic găsi brânză, ceapă şi pâine. Mâncă jumătate din toate,
cu excepţia cepei, sperând că prin asta nu abuza de ospitalitatea omului. Mâncarea
mai micşoră efectul alcoolului şi umplu golul pe care-l simţea în stomac. Dar
nevoia de apă deveni şi mai puternică. Se întoarse şi omul, tot fără să se uite la
el, îşi luă mâinile de pe mătănii şi degetul lui arătă spre un loc din spatele
copacului. Duncan, năucit şi totuşi mirat că era atât de ascultător, se duse după
copac. După ce bâjbâi prin nişte tufe înalte până la talie şi se alese cu mai multe
zgârieturi de la spini, ajunse aproape de marginea pârâului. Aceea era şansa pe
care ar fi ratat-o, dacă ar fi continuat în direcţia pe care o alesese iniţial. Un
copac înalt care creştea aproape de mal fusese dezrădăcinat şi se întindea peste
râu. Era un pod deasupra căruia se arcuiau alte crengi, ce formau o boltă. Acela
era locul pe care-l căutase toată ziua. Zâmbi, îşi aruncă braţele în aer şi exclamă
răguşit: – Ah! Mulţumesc, Doamne! După care se lăsă în patru labe. Se târî spre
malul alunecos, în partea nordică a copacului cu multe rădăcini şi intră în apă.
Bău cu poftă la început, apoi se forţă singur să se oprească. După alte câteva
sorbituri şi după ce se scufundă până la brâu în apa rece, se târî înapoi în
pădure. Când ajunse să-l vadă din nou pe acel om – incantaţia era acum în altă
limbă – se opri. Simţi un fior care nu se datora recentei scufundări în apa rece.
Simţi un ghem formându-se la baza stomacului. Pe capul omului stătea o pasăre-
cardinal mascul, un bulgăre sângeriu înaripat. Aceasta aruncă priviri în jur, după
care zbură. Imediat după aceea, apăru un căprior, se opri, îl văzu pe Duncan, dar
nu fugi. Se apropie încet de om, îşi împinse botul negru şi umed în urechea
bărbatului, îi linse faţa o dată şi apoi fugi. „Ce avem aici?” se întrebă Duncan.
„Un sfânt Francis de Assisi modern?” Omul care cântase într-o limbă aspră tăcu
brusc. Îşi lăsă crucifixul să cadă, iar acesta se balansă în faţă şi în spate,
alunecând pe sudoarea de pe pieptul omului, şi apoi se opri. Bărbatul îşi făcu o
cruce şi se ridică în picioare. Se înălţă, mai bine zis, corpul lui părând să se
ridice şi să se tot ridice, ca o creatură din filmele de groază. Când se îndreptă,
avea doi metri patruzeci înălţime, făcându-l pe Duncan să se simtă ca un pigmeu, la
cei doi metri ai lui. Duncan îi aprecie greutatea la peste 225 de kilograme. Un
monstru. Un urs de om. Uriaşa bestie a pădurilor. – Auzi muzica arborilor? zise
bărbatul, cu cea mai profundă voce pe care o auzise Duncan vreodată. – Nu, tu o
auzi? spuse Duncan. Categoric, omul acela era deosebit, dar Duncan era frânt de
oboseală, iar setea şi foamea lui tot nu erau potolite. În acelaşi timp, se temea
de acel om. Sau cel puţin aşa îşi spunea el. – Desigur, zise celălalt, cu un glas
bubuitor. La această oră a zilei şi datorită condiţiilor meteorologice actuale,
este în Re major alegretto! Duncan zâmbi şi spuse: – Întotdeauna spui tâmpenii aşa
de mari? – Hau! Hau! Hau! Huu! Huu! Huu! Râsul semăna cu urletul unui urs furios,
dar efectul lui era înmuiat de zâmbetul larg. Bărbatul întinse o mână şi o prinse
pe a lui Duncan. Strânsoarea era puternică, dar nu foarte. Nu era nici o încercare
de dominaţie.

15
– Dă mâna, prietene. Presupun că eşti un fugar din faţa a ceea ce guvernul numeşte
justiţie, nu? – Da, zise Duncan. Şi tu? Avea o senzaţie de ireal. Se afla pe o
scenă cu nişte decoruri foarte ciudate şi personaje exotice. Juca rolul fără un
scenariu, improvizând. Ceea ce-l surprindea cel mai mult era faptul că acel om
părea să accepte fără probleme faptul că străinul era un fugar. Oare nu se întreba
dacă nu cumva era un organic ce doar pretindea că era un fugar? Era posibil şi ca
acel bărbat să fie un organic care pretindea că este un nelegiuit, ca să îi poată
prinde pe adevăraţii nelegiuiţi, îşi spuse Duncan. – Sunt William St-George Duncan.
Sunt foarte dorit de guvern. Reprezint un pericol pentru tine, pentru că mă caută.
Omul se îndreptă spre sacul de lângă copac. Întoarse capul şi zise: – Eu sunt
Părintele Cobham Wang Cabtab. Padre Cob, pe scurt, deşi nu am nimic scurt în mine.
Întorcându-se cu sacul într-o mână şi cu un sandviş uriaş în cealaltă, Padre Cob
spuse, cu gura plină: – Care e ziua ta? – Marţi. – Şi ai evadat... – ... De la
Institutul Takahashi, din Manhattan. Sprâncenele negre şi stufoase ale uriaşului se
ridicară. – O premieră vestită. Mă interesează cum ai făcut-o, dar o să-mi
povesteşti mai târziu. Vino cu mine, cetăţene Duncan. Sau să-ţi spun William? –
Bill e în regulă. – Prea comun. Ce zici de Dunc? – Bine. Padre Cob porni repede
spre nord şi Duncan îl urmă. Când omul se opri ca să bea din bidon, Duncan îl
ajunse din urmă. – Unde mergem? – O să vezi când ajungem acolo. Stai lângă mine.
Nu-mi place să vorbesc cu gâtul răsucit, ca o bufniţă. „Nu are de unde să ştie dacă
nu am un transmiţător implantat sub piele”, îşi spuse Duncan. „Dar nici eu nu am de
unde să ştiu că el nu are.” În timp ce înaintau pe o cărare şerpuită, Duncan îl
întrebă: – Care este ziua ta? – Iniţial, joi. Acum, dintr-o joi în alta. Aşa cum au
vrut-o Dumnezeu şi Natura. – Fiinţele umane fac parte din natură. Tot ce fac ele
este natural. Este imposibil ca ceva din natură să facă ceva nenatural. – Frumos
spus, mormăi Padre Cob. Nu te contrazic. Atunci, aş spune că păstrarea zilei este
ceva rău pentru oameni. Cum ţi se pare asta? – Exact după gândul meu, spuse Duncan.
Padre Cob chicoti, sau scoase un sunet care ar fi putut fi un chicotit. Se opri şi
ridică o mână. Duncan se opri şi el. După atitudinea preotului, Duncan înţelese că
trebuia să păstreze tăcerea. Auzea numai strigătele diverselor păsări, cele mai
puternice fiind ale ciorilor sau corbilor. Poate că erau deranjate de acelaşi lucru
care atrăsese atenţia lui Padre Cob. Deodată, ceva roşcat închis apăru pentru o
clipă între doi copaci, la distanţă. Duncan se încordă şi auzi un trosnet. Se auzea
ca şi cum un corp mare şi greoi se mişca fără griji prin tufe. – OK, zise încet
gigantul. E un urs. Dacă vine în partea asta, să te ascunzi. – Va ataca? – Nu atâta
timp cât sunt cu tine. Dar nu vreau să ne vadă. Unora dintre urşi li s-au pus nu
numai transmiţătoare, ci şi camere TV. Ceea ce văd urşii, văd şi pădurarii. Dacă ne
văd ei, copoii vor ajunge aici într-o clipă. Sunetul scăzu în intensitate şi
dispăru.

16
– Poate că aparatul lui de filmat ne-a văzut, poate nu, murmură Padre Cob. Poate că
nu avea o cameră de filmat. Vom continua ca şi cum nu ar fi avut. Ca şi cum. Pâinea
şi untul fiinţelor umane. După asta ne conducem viaţa. Duncan nu îl întrebă ce
vroia să spună. În clipa aceea, cel puţin, faptele, nu filozofia, erau esenţa
momentului. Pâinea şi untul erau pentru vremurile de odihnă. – Pot să te întreb
unde mergem? se interesă Duncan. Şi când vom ajunge acolo? – Poţi să întrebi, dar
nu vei primi nici un răspuns. Padre Cob îşi îndulci cuvintele cu un zâmbet larg. –
Îmi dau seama că îţi asumi un risc luându-mă cu tine, dar... – „Ca şi cum” şi
„dar”. Două dintre adevărurile eterne, din punct de vedere uman. Mai există şi alt
mod de exprimare – asta dacă nu eşti delfin? Omul porni înainte, fără să aştepte un
răspuns, pe care oricum Duncan nu intenţiona să îl dea. Pentru o vreme, stufărişul
deveni atât de des, încât Duncan începu să meargă în spatele uriaşului, care îndoia
tufele sub el. Deşi arăta rezistent ca un vechi tanc de război, sângera totuşi din
cauza spinilor. Şi, ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea însoţitorul lui, Padre
Cob spuse: – Există cărări pe care am putea merge, dar în zona asta e mai bine să
nu o luăm pe ele. Din loc în loc, copacii de pe cărări au camere ascunse. Noi ştim
unde sunt cele recent instalate, dar – eternul dar – ei pun mereu altele. Duncan
remarcă acel noi, dar nu spuse nimic. Pe la orele patru, Padre Cob se opri în faţa
unui stejar mort. Băgă mâna într-o gaură aflată la vreo doi metri înălţime în
trunchi şi scoase un sac. – O ascunzătoare. În sac erau trei bidoane, o cutie în
care spuse că erau provizii medicale şi un sac plin cu conserve cu brânză, lapte,
pâine, verdeţuri şi fructe. – Aş putea să le mănânc pe toate şi tot nu m-aş sătura,
spuse Padre Cob. Dar noi vom lua numai jumătate din ele. S-ar putea să mai aibă şi
alţii nevoie. Duncan se minuna cum reuşise Padre Cob să găsească o ascunzătoare în
ceea ce lui i se părea a fi o pădure sălbatică. Nu întrebă dacă părintele o găsise
din amintiri sau după vreun semn. Se îndoia că Cob i-ar fi dezvăluit secretul. După
ce mâncară şi băură, Padre Cob puse cu regret jumătatea rămasă înapoi în copac.
Apoi, scoase un râgâit ca de urs şi zise: – O să mergem până se lasă întunericul,
apoi vom dormi. Ne trezim în zori şi pornim iar. Excelsior! Duncan gemu încet. –
Vom merge şi mâine toată ziua? – Categoric nu vom călări, zise uriaşul râzând. Apoi
întinse mâna şi îl prinse pe Duncan de încheietură. – Nu mişca şi nu scoate nici un
sunet, îi spuse el foarte încet. Avertismentul nu-l împiedică pe Duncan să ridice
privirea. Ceva înainta încet peste vârfurile copacilor. Deşi nu putea să vadă decât
o parte din el, ştiu că era o navă a organicilor. Când petele de culoare nu se mai
văzură, Duncan răsuflă uşurat. Dar Padre Cob se aplecă spre el şi îi şopti la
ureche: – S-ar putea să se întoarcă. Dacă au detectat ceva suspect, vor continua.
Dar se vor întoarce, de data asta aproape de sol. Vor găsi un loc unde avionul nu
va fi blocat de crengi, se vor strecura printre ele şi se vor întoarce aproape de
suprafaţa pământului. Vor avea cu ei detectoare olfactive. Duncan aprobă din cap.
Deşi era destul de frig, el transpirase. Stomacul îi chiorăia. Mâncarea pe care o
digerase destul de liniştit, era acum plină de acid şi se formau gaze. – Uneori se
întorc ca o rachetă, zdrobind crengile, încercând să ne ia prin surprindere,
continuă Padre Cob. Trecură câteva minute. Totul părea liniştit. Păsările ţipau sau
cântau. De la pârâu se auzea slab sunetul apei curgătoare. Duncan respira mai
liniştit. Inima lui revenise la un ritm normal. Padre Cob se ridică. – S-ar putea
ca drumul să fie liber, sau nu. Oricum, vom merge mai departe. Dacă vor încerca un
atac-surpriză, nu o lua la fugă. Atacă-i!

17
Duncan se ridică. – Cu ce să-i atac? – Cu mâinile goale, fiule. – Eşti nebun? – Mai
mult decât unii, mai puţin decât alţii. Tu fă ce fac şi eu. Eşti în stare? – Sper,
zise Duncan. Dacă aş fi în oraş, aş şti ce să fac. Aici... – Dacă ei sunt aproape,
nu are rost să fugi. S-ar putea să te depărtezi puţin, dar detectoarele lor îţi vor
repera mirosul şi pământul e atât de moale, încât o să-ţi vadă urmele. Tu fă ce fac
eu. Imită conducătorul. Fii maimuţa mea. Ai înţeles? Duncan aprobă din cap. Padre
Cob zâmbi şi spuse: – Mă îndoiesc că au detectat ceva. Dar fii pregătit, pentru
orice eventualitate. Porniră încet, ocolind tufele, oprindu-se din când în când ca
să asculte. Şi apoi Duncan auzi explozii, ramuri îndoite şi frânte. Deşi ar fi vrut
să se arunce la adăpost – unde? – se abţinu. Se uită la Padre Cob, care privea în
sus şi spre dreapta lui Duncan. Apoi văzu nava ca un ac, vopsită în dungi de
camuflaj verzi-maronii, îndreptându-se printre crengi spre sud. Acolo unde fuseseră
mai devreme el şi Padre Cob, nu unde se aflau acum. Zări în treacăt doi oameni,
unul în spatele celuilalt, în carlingile deschise. Purtau uniforme verde deschis şi
căşti. Apoi dispărură. – Se vor întoarce! zise uriaşul. Începu să alerge pe cărarea
pe care porniseră. Duncan se repezi după el, deşi considera că Padre Cob nu acţiona
raţional. După ce alergară, zdrobind zgomotos tufele, timp de aproape un minut,
uriaşul se opri. Duncan fu gata să dea peste el. – În spatele copacului! Padre Cob
arătă cu degetul un arbore din dreapta. Apoi el alergă în spatele unui stejar aflat
la vreo şase metri de cel după care se ascunsese Duncan. Văzând capul lui Duncan,
gigantul mimă din buze: – Fă ca mine! Se bătu în piept cu un deget enorm. Avionul
organic se dusese în locul în care îi reperase prima dată pe Duncan şi Cabtab. Sau
aşa presupunea Duncan. Acum înainta deasupra aleii urmate de fugari. Zbura la doar
o jumătate de metru deasupra pământului. Duncan îşi retrase capul imediat ce văzu
nava apărând. Spera că trunchiul gros al copacului avea să-i mascheze căldura
corpului. Detectoarele puteau să-i simtă mirosul lângă copac, dar era posibil să
nu-l distingă faţă de urmele de pe cărare. Dacă şi acest avion era ca altele pe
care le văzuse, atunci era înarmat cu tunuri acceleratoare de protoni. Cei doi
oameni aveau probabil bastoane paralizante şi acceleratoare protonice mici. Şi,
foarte probabil, ceruseră întăriri prin radio. Botul navei, care înainta cu vreo
opt kilometri pe oră, apăru în câmpul lui vizual. Se trase din nou în spatele
copacului. Un urlet îl sperie. Sări în sus şi alergă afară din ascunzătoare. Cabtab
fusese cel care urlase, ceea ce însemna că ataca. Urletul avea scopul ca să-i
paralizeze pe cei doi organici, dar era şi semnalul pentru Duncan. Când Duncan
ajunse la navă, Padre Cob era în spatele acesteia, cu braţul în jurul gâtului
pilotului. Duncan se aruncă exact atunci când omul aşezat în faţa pilotului se
întorcea. Avea în mână un pistol cu protoni, care căzu însă, când Duncan îl izbi cu
pumnul în bărbie. Lupta se încheiase. Pilotul, cu faţa vânătă, zăcea fără
cunoştinţă. Celălalt era sprijinit de marginea carlingii, cu capul atârnând moale.
Apoi nava se izbi de trunchiul unui copac.

18
Capitolul 4 Cabtab nu-i dădu drumul pilotului, dar Duncan sări din carlingă cu
spatele şi se lovi tare de pământ. Rămase fără respiraţie, icni după aer câteva
secunde, apoi se ridică, clătinându-se. Padre desfăcuse centura pilotului şi îl
aşezase pe pământ, iar acum meşterea ceva la comenzile navei. Avionul, cu botul
numai puţin crestat, plutea cu spatele. Duncan se îndreptă spre el, poticnit, dar
nava se opri, înainte să ajungă la ea. Cabtab părea foarte vesel. Zâmbea, dar i se
adresă lui Duncan cu o oarecare asprime: – Ia-i arma! Duncan se întoarse, enervat
de lipsa lui de atenţie, şi îl rostogoli pe pilot pe partea cealaltă. În ciuda
durerii din mâna strângă, scoase arma din toc şi o înfipse la brâu. Căută prin
buzunarele costumului organicului şi găsi două încărcătoare. Pe acestea le băgă în
buzunare. Padre Cob îl scosese pe celălalt organic din avion şi îl întinsese sub
navă. – Straşnică lovitură, zise el. Cred că i-ai rupt falca. – Aproape că mi-am
rupt şi eu mâna, spuse Duncan. – Acţiune şi reacţiune. Schimbul de energie.
Întotdeauna există o anumită pierdere de energie, în timpul procesului. Unde se
duce toată această energie pierdută? Într-un fel de mormânt al elefanţilor? Duncan
îl ignoră. – Care este situaţia? întrebă el. Ce facem acum? – Am oprit toate
echipamentele de transmisie, zise Cabtab. Am şters şi toate înregistrările. Dar
putem presupune că cei doi nu au transmis prin radio că vor să ne atace prin
surprindere. Ar fi fost posibil să avem un receptor şi să-i ascultăm. Dar
transmiţătorul a fost deschis tot timpul, aşa încât cartierul general să le poată
şti tot timpul poziţia. Eu l-am oprit. Asta înseamnă că va veni o a doua navă, ca
să vadă ce s-a întâmplat. Mare păcat că a trebuit să facem asta. Totuşi, nu exista
altă soluţie. Duncan arătă spre cele două corpuri. – O să-i ucizi? – Vrei să-i
ucid? – Nu. – Bun! Eu sunt împotriva crimei, de fapt a oricărei violenţe, cu
excepţia cazului în care reprezintă un mijloc disperat de auto-apărare. Deşi
trebuie să recunosc că în clipa asta mă simt grozav! Îmbătat! Bătrâna maimuţă se
simte bine. A fost ţinută în cuşcă prea mult timp. – Îţi dă o senzaţie plăcută,
spuse Duncan. Vreau să spun... să ripostezi. Faţa pilotului revenise aproape la
culoarea normală. Omul gemu şi ridică un braţ. – Urcă, zise Cabtab. Trebuie să ne
depărtăm cât mai mult de locul ăsta. Duncan urcă în carlinga din faţă, cu ajutorul
unei trepte rabatabile. – Pune-ţi centura de siguranţă, spuse Padre Cob. Duncan
însă îşi trăgea deja centura peste piept. – Ştii să pilotezi aşa ceva? întrebă
Cabtab. – Da. Dar nu-mi amintesc când am învăţat. – Pornim. Nava se ridică până la
doi metri deasupra solului şi porni în faţă. Înaintau cu aproape treizeci de
kilometri pe oră. Cabtab cotea printre copaci, apropiindu-se mai mult decât îi
plăcea lui Duncan, dar fără să-i atingă. După vreo douăzeci de minute, nava
încetini şi se apropie de pământ. Cei doi coborâră. Cabtab rămase în picioare lângă
navă şi fixă comenzile. Duncan, care îl privea, înţelegea, cu o secundă înaintea
fiecărei setări, ceea ce vroia să facă Cabtab. Cândva, undeva, învăţase totul
despre o astfel de maşină a organicilor. – Gata, spuse Cabtab. Du-te, pasăre mică,
şi păcăleşte-i pe şoimi! Nava se ridică, se învârti pe loc şi porni înapoi.
Senzorii ei o ajutau să ocolească arborii, forţând-o să urmeze un drum şerpuit. În
scurt timp dispăru. – Mai avem cam cinci kilometri de mers pe jos de aici. Urmează-
mă. Porni spre stânga. Sunetul apei curgătoare deveni mai puternic. Când ajunseră
la pârâu, care trecea peste nişte grămezi de bolovani pe o anumită distanţă,
formând praguri de mică adâncime, se aflau încă sub acoperişul crengilor. Exista o
gaură în cupolă în mijlocul pârâului,

19
dar o evitară, mergând aproape de malul drept. Înaintară prin apă spre nord,
câteodată apa ajungându-le până la glezne, alteori până la genunchi şi o dată chiar
până la brâu. – S-ar putea să ne repereze urmele, în locul în care am coborât din
avion, spuse Cabtab. Dar nu vor şti dacă am luat-o în susul sau în josul pârâului.
Până să ne găsească urma, dacă o vor face, sper să fim plecaţi de mult. – Dacă ne
vor prinde din urmă, ce propunere ai? întrebă Duncan. Îi împuşcăm sau ne predăm? –
Tu ce ai de gând să faci? strigă Cabtab peste umăr. Au! făcu el, când piciorul îi
alunecă pe o stâncă. Căzu în genunchi. – Să trag, răspunse Duncan. Gigantul se
ridică în picioare, ud tot. – Aşa vom face. Eu am evadat o dată, la fel şi tu. Cred
că nu ne putem aştepta să o mai reuşim vreodată. Dumnezeu, Allah, Jahweh, Buddha,
Thor şi alţii ne-au binecuvântat cu această unică evadare. Dar dacă suntem atât de
proşti încât să fim prinşi din nou, ei nu ne vor mai zâmbi. Tăcură până când
ajunseră la un mic afluent, pe partea dreaptă. Acolo, Cabtab porni prin apă şi
merseră încă aproape un kilometru. Cea mai mare parte a drumului era acoperită de
crengi încâlcite. Acolo unde nu erau crengi, se lipeau de malul cel mai adăpostit.
După alţi doi kilometri şi jumătate, Cabtab se opri. Arătă spre mal, care se înălţa
un metru deasupra apei. Acolo, pârâul se învolbura ca şi cum intra într-o gaură,
sub suprafaţă. Exact asta se întâmpla, după cum îi explică Cabtab. – Sub mal este o
conductă de un metru douăzeci diametru. Adună mult nămol şi aluviuni şi trebuie să
o curăţăm la câteva zile. Dar acum este deschisă. Va trebui să-ţi ţii respiraţia
vreo treizeci de secunde. După tine, Gaston. Evident, Cabtab se temea să nu o ia la
fugă. Era normal. În locul lui, nici Duncan nu ar fi avut încredere. Se lăsă în
patru labe, cu apa până la gât, şi se lansă spre fund. Pipăi cu degetele interiorul
conductei reci. Se împinse în faţă şi înotă câineşte, complet sub apă. Lovea mereu
cu capul în conductă, care i se părea că era înclinată în jos. Brusc, se trezi pe
jumătate afară din apa rece, într-o cameră aerisită, dar întunecată. Se ridică
încet, cu mâna ridicată, ca să nu se lovească la cap. Nu reuşi să se îndrepte nici
după ce înaintase vreo trei metri. Conducta era înclinată în sus pe o distanţă de
un metru, apoi devenea orizontală. Tot nu putea să stea complet drept. În spatele
lui, Cabtab icni şi vocea lui bubui, cu ecou: – Mergi înainte. Sunt chiar în
spatele tău. Acum, podeaua netedă şi umedă era înclinată în jos şi, dintr-o dată,
mâna lui ridicată nu mai atinse tavanul. În spatele lui se auzeau plescăituri şi o
respiraţie greoaie. – Nu te opri, spuse Cabtab. Un deget atinse spatele lui Duncan
şi împinse. Înaintă, nu prea rapid, până când în jur apăru lumină. Se afla într-o
cameră de trei metri lungime şi doi metri jumătate înălţime, cu pereţii, podeaua şi
tavanul dintr-un material etanş. Lumina venea de la material, producând iluminarea
fără umbre cu care era obişnuit în oraş. În faţă era o uşă de numai un metru şi
jumătate înălţime şi un metru lăţime. Nu avea nici mâner, nici clanţă. – Stop!
spuse Cabtab. Duncan se supuse. Padre trecu pe lângă el, se opri în faţa uşii şi
murmură ceva ce Duncan nu reuşi să înţeleagă. Fără îndoială, nici nu trebuia să
audă. Uşa se deschise în lateral, dispărând într-o nişă din perete. Cabtab se
întoarse, zâmbind, cu spatele încovoiat, şi spuse: – Materialele sunt destul de
recente, dar sunt plasate într-o zonă veche. Aceasta era pe vremuri o ascunzătoare
a gherilelor, în ultimele zile ale cuceririi Statelor Unite. A trebuit să săpăm
mult şi să furăm mult, ca să obţinem aceste materiale. Intră pe uşă, aplecându-se,
şi Duncan îl urmă. Holul era drept vreo şase metri şi apoi cotea la stânga. Podeaua
cobora într-o pantă foarte lină. După încă doi metri ajunseră în faţa altei uşi.
Aceasta era mai înaltă decât prima. Cabtab era nevoit în continuare să stea
aplecat, dar Duncan îşi îndreptă spatele, tavanul fiind la cinci centimetri
deasupra capului lui. – Nu au fost făcute pentru noi, modernii, zise Cabtab.
Strămoşii noştri erau nişte războinici grozavi, dar erau mărunţi de statură.

20
– De ce nu au detectat copoii aceste găuri cu magnetometrele? întrebă Duncan. – Oh,
dar le-au detectat, spuse Cabtab vesel. Însă toată zona aceasta este ca un fagure,
cu adăposturi şi forturi subterane. Organicii ştiu că sunt moştenirea armatelor şi
gherilelor de pe vremuri. Au săpat în câteva dintre ele, din motive arheologice.
Totuşi, majoritatea sunt sub două mii de ani de pământ şi invazie a pădurii,
acumulate. Multe sunt parţial astupate, acolo unde s-a prăbuşit tavanul. Noi am
făcut alte săpături şi întăriri, din loc în loc. Prin noi nu vreau să spun doar
noi, modernii. Aici au stat mai multe generaţii de fugari. Se întoarse, murmură
ceva şi uşa alunecă într-o parte. Duncan îl urmă într-un hol care cotea şi el şi
era înclinat în jos. Aerul era proaspăt, ceea ce însemna că era asigurată un fel de
ventilaţie. Nu se vedea nici o gură de ventilaţie în perete şi nu se auzea nici un
aparat în mişcare. – Ah, am ajuns! spuse Cabtab. Se opri în faţa unui perete,
capătul tunelului. – Suntem observaţi, bineînţeles, zise el. Rosti un şir de silabe
fără înţeles, un cod, şi apoi adăugă: – Pe mine mă cunosc, dar tot trebuie să
executăm ritualul. Chicoti şi continuă: – Cine ştie? Poate că am fost capturat de
organici, care mi-au trimis clona aici. Sau poate că sunt un înger – sau un diavol
– care a luat aspectul meu. Duncan nu-şi dădea seama dacă omul glumea sau nu. Din
câte ştia el, clonarea fusese declarată ilegală cu o sută de ani subiectivi în
urmă. Totuşi, ştia că guvernul nu se dădea în lături să-şi încalce propriile legi.
Pe de altă parte, o clonă ar fi însemnat prea multă agitaţie şi cheltuială, doar
pentru capturarea câtorva spărgători de zi. În plus, ar fi fost nevoie de treizeci
de sub-ani, sau chiar mai mult, ca să se crească un copil până la vârsta actuală a
lui Cabtab, iar atunci Cabtab ar fi fost foarte bătrân sau mort. Da, Padre Cob
glumea. Uşa se deschise şi în spatele ei apăru o cameră mare, luminată puternic.
Exact dincolo de uşă îi aşteptau un bărbat şi o femeie. Ea era scundă, de cel mult
un metru şaizeci înălţime, cu pielea de culoare închisă, foarte slabă, tânără şi
destul de drăguţă. Bărbatul avea cam înălţimea lui Duncan, era între două vârste,
gras, cu o burtă mare, păr negru, ochi căprui şi un nas mare. Amândoi aveau în
mâini cuţite, dar care totuşi nu erau ridicate en garde. Omul se apropie de ei şi
Duncan strâmbă din nas. Bărbatul avea multă nevoie de o baie şi haine curate.
Cabtab făcu prezentările: – Acesta este un recent evadat din închisoare şi
spărgător de zi, pe care din fericire l-am întâlnit şi salvat. William St-George
Duncan. Dunc, ea este Mika Himmeldon Dong, iar el, Melvin Wang Crossant. – Încântat
de cunoştinţă, spuse Duncan. Cei doi zâmbiră, deşi cu răceală, şi înclinară din
cap. – Şi acum, la ceaţa adevărului, zise Cabtab. Duncan nu comentă. Se aşteptase
la asta. Îl urmă pe uriaş pe hol, cu Dong şi Crossant pe urmele lor. Intrară într-o
cameră mică şi cu mobilier sărăcăcios. Duncan fu invitat de Cabtab să se aşeze pe
un scaun pliant. – Nu-ţi voi spune să te faci comod. Dar nu va dura mai mult de
zece minute, şi folosim o ceaţă diluată. „E suficient timp ca să afle tot ce vor să
ştie acum”, îşi spuse Duncan. Era bucuros că fugarii aveau ceaţă. Astfel putea fi
sigur că în banda lor nu se aflau trădători sau agenţi dubli. Doar dacă nu erau
unii care, ca şi el, puteau minţi sub influenţa ceţei. Se trezi înţepenit şi
agitat. Padre Cob îi întinse mâna, zâmbind, şi îl ajută să se ridice. – O poveste
pe cinste, fiule, spuse el tunător. Totuşi destul de ameţitoare. Se pare că ai fost
mai mult de o persoană. Totodată, se pare că ai în tine un secret pe care guvernul
vrea foarte mult să-l ţină ascuns faţă de populaţie. Mika Dong, care stătea lângă
Padre, zise: – Asta te face foarte periculos pentru guvern. Făcu o pauză şi adăugă:
– Şi pentru noi. Nu cred că guvernul va înceta să te caute. – Sunt prea periculos
pentru voi ca să mă lăsaţi să stau aici? întrebă Duncan.

21
Spera că ea va spune că nu era aşa. Dacă ei nu puteau să-l ţină, în acelaşi timp nu
puteau nici să-l elibereze. Ştia unde erau ei. Asta însemna că trebuia să fie ucis
sau, dacă aveau ceea ce le trebuia, să fie stonat. În orice caz, trebuia redus la
tăcere. – Nu eu hotărăsc asta, zise Dong. – Puah! făcu Padre Cob, indicând dezgust,
deşi nu explică faţă de cine sau faţă de ce. Îl conduse pe Duncan în hol, cu
ceilalţi pe urmele lor, şi înaintară vreo zece metri. Acolo erau o duzină de mese
de lemn rudimentare şi bănci, câteva aparate mici de destonare a mâncării,
răcitoare de apă şi nişte paturi. Mai erau şi vreo zece bărbaţi şi femei, plus un
băiat şi o fetiţă de vreo trei ani. Duncan fu surprins la vederea copiilor. Ce mai
loc în care să creşti nişte copii, îşi spuse el. Dar era un loc în care şi adulţii
trăiau greu. – Bine ai venit în Banda Liberă! spuse voios Padre Cob. Aşa cum este
ea! Duncan presupusese că uriaşul era conducătorul. Era atât de impunător şi avea o
personalitatea atât de puternică, încât părea cel mai probabil ca el să fie şef.
Dar Duncan se înşela. Conducătorul era un bărbat înalt, cu corp de panteră şi
frunte înaltă, deasupra unor riduri foarte pronunţate. El fu prezentat drept Ragnar
Stenka Locks. Înţeleptul. – Pune-ţi nişte haine pe tine, padre, zise Locks, pe un
ton jos, dar autoritar. Arăţi indecent. – Te roade gelozia, spuse Cabtab, râzând,
dar ieşi din cameră. Se întoarse într-un minut, purtând o robă de călugăr cu dungi
de culoarea curcubeului şi o glugă. Îi zâmbi lui Duncan şi spuse: – Ai grijă la
Părintele Tuck al bandei! Sau viceversa, la banda Părintelui Tuck! Locks făcu
restul prezentărilor. Erau atât de multe nume, încât Duncan nu le reţinu pe toate.
Cei câţiva pe care îi reţinu erau Giovanni Sing Sinn şi Alfredo Sing Bedeutung,
care îi spuseră că erau fraţi, o blondă răpitoare, Fiona Van Dindan, care purta o
rochie strălucitoare mulată pe corp, şi Robert Bismark Korzminski, un mulatru scund
şi zvelt, cu cele mai lungi degete pe care le văzuse Duncan vreodată. Banda era
compusă în mod egal din bărbaţi şi femei. În timpul mesei care urmă la scurt timp
după aceea, mai intră un bărbat, care îi şopti ceva la ureche lui Locks. Apoi
plecă, dar îşi încetini mersul, ca să se uite la Duncan. Padre, care stătea la masă
lângă Duncan, îi spuse: – Acela este Homo Erectus Wilde. Este de gardă. Duncan se
înecă, tuşi, bău nişte apă şi zise: – Glumeşti, nu? – Nu e numele lui natural,
bineînţeles, spuse Padre. L-a ales atunci când a ajuns la vârsta necesară, uzând de
dreptul lui de cetăţean. Este homosexualul nostru. Speră că şi tu ai aceleaşi
înclinaţii sexuale. Nimeni nu i-a spus că n-ar fi aşa încă. Lasă-l să se amăgească
cu această speranţă şi să-şi întreţină fanteziile pentru o vreme. Locks bătu cu o
lingură în pahar. Când se făcu tăcere, spuse: – Wilde a raportat o activitate
neobişnuit de intensă a organicilor în această zonă. A văzut douăsprezece nave de
patrulare până acum. Un grup a aterizat şi foloseşte dispozitive de ascultare.
Destul de aproape de aici. Tăcerea continuă pentru o vreme. Cei doi copii se
traseră mai aproape de mamele lor, pe bancă. – Nu e nevoie să fiţi alarmaţi! spuse
tare Padre Cob. Îl caută pe oaspetele nostru, dar probabil că aşa caută peste tot.
Nu au nici un motiv să se concentreze aici. Sunt sigur că se vor îndepărta curând.
– Padre are dreptate, spuse Locks. Şi acum, cetăţene Duncan, spui... Duncan
răspunse la întrebările lui cât de bine putu. Când terminară masa, câţiva bărbaţi
şi femei luară farfuriile şi le duseră în bucătărie. În cameră fu adus un
televizor. Când oamenii terminară în bucătărie, fu arătată caseta cu interogarea
lui Duncan, cât timp fusese sub efectul ceţei. După aceea, fu interogat din nou de
Locks, în timp ce ceilalţi ascultau. Chiar dacă aveau vreun comentariu, aşteptară
ieşirea lui, înainte să îl facă. Duncan fu dus într-un tur scurt al zonei de locuit
şi i se spuse ce avea de făcut dacă sunau sirenele de alarmă. Mika Dong, care
fusese desemnată ca ghid, îi explica totul cu o voce melodioasă. Nu zâmbi nici o
clipă. După o vreme, Duncan deduse că ea tot nu avea încredere în el. Sau că pur şi
simplu nu-l plăcea. Sau poate că era doar ursuză.

22
Probabil că era vorba de acea teorie misterioasă care stabilea, statistic, că în
orice grup mai mare de şapte oameni, cel puţin una nu va plăcea pe unul dintre
ceilalţi. Învăţaţii realizaseră sute de casete cu acest subiect, fiecare cu propria
lui teorie referitoare la motivul acestui fenomen. Existau mii de casete despre
celălalt aspect al acestei teorii, atracţia instantanee, dar acestea erau mai
uniforme în privinţa cauzelor. Şi asta era ciudat, după părerea lui Duncan. În
general, oamenii înţelegeau că era mai uşor să urăşti, decât să iubeşti. Ridică din
umeri. Poate că se înşela. Probabil că Mika Dong era doar bănuitoare faţă de
străini. La ora şapte seara, se duse la sala de gimnastică, o cameră mare ce fusese
folosită drept depozit de armament, în timpul războiului. Acolo, deşi majoritatea
celorlalţi jucau baschet, Padre Cob ridica greutăţi. Duncan i se alătură pentru o
vreme, apoi, când văzu echipamentul de scrimă, se opri. Întrebă dacă era cineva
interesat de acel sport şi Locks, Înţeleptul, se oferi să-l testeze. Locks era un
bun scrimer, dar Duncan punctă de cinci ori din şase. Gâfâind, Locks spuse că
cedează. – Eşti al naibii de bun. Cine ţi-a fost instructor? – Nu-mi amintesc, zise
Duncan. Psihologul mi-a spus că eu am fost instructor de scrimă, dar nu-mi amintesc
nimic despre asta. De fapt, nici măcar nu m-am gândit la aşa ceva, decât atunci
când am văzut floretele. Şi atunci, cum să explic? Am auzit o chemare. A fost de
ajuns să ţin o floretă în mână. Locks îl privi ciudat, dar nu spuse nimic. La nouă,
Duncan făcu un duş şi se duse în pat. Era obosit după toate activităţile lui şi din
cauza tensiunii nervoase. Adrenalina care îl făcuse să funcţioneze tot timpul la
maxim se terminase. Homo Erectus Wilde îl conduse într-o cameră mare, cu paturi. –
O mulţime de spaţiu, doar pentru noi doi, zise Wilde, zâmbind. Oh, nu fi
îngrijorat. N-o să te deranjez. Îţi respect drepturile. Speram totuşi, atunci când
ai apărut... După o pauză stânjenitoare, adică stânjenitoare pentru Duncan, acesta
spuse: – Îmi cunoşti povestea. Dar tu de ce ai devenit un fugar? – Iubitul meu m-a
convins să o fac. El era un bărbat sălbatic, spre deosebire de mine, fără nici o
glumă. Ura supravegherea constantă a guvernului. Avea nişte idei nebuneşti despre
dreptul lui la intimitate. M-am dus cu el doar pentru că nu vroiam să fim
despărţiţi. Dragostea. Şi apoi... După o altă pauză lungă, Duncan întrebă: – Apoi?
– Organicii ne-au surprins. Eu am scăpat. El a fost prins. Aşa că acum cred că este
o statuie stonată, în vreun depozit al guvernului. Tot sper că va fi adus în
vreunul mai apropiat de aici, dar... – Îmi pare rău, spuse Duncan. – Asta nu prea e
de ajutor. Wilde începu să suspine, iar atunci când Duncan încercă să spună ceva,
se răsti: – Nu vreau să vorbesc despre asta! Nu vrea să mai vorbesc despre nimic
acum! Duncan se duse în pat. Deşi era epuizat, pentru o vreme nu reuşi să adoarmă.
Avea multe întrebări de spus despre acel grup. Care era principalul lor scop, acum,
când erau nişte spărgători de zi puşi sub urmărire? Aveau vreunul, sau doar se
ascundeau de organici? Ce fel de viaţă duceau? De unde îşi luau mâncarea? Ce
făceau, atunci când aveau nevoie de un doctor? În timp ce se gândea la toate
acestea, trecu într-o stare în care avu multe coşmaruri.

23
Capitolul 5 Primul gând al lui Duncan, la trezire, era deprimant. Scăpase dintr-o
închisoare, ca să intre în alta. Organicii îl căutau şi probabil că aveau să o facă
încă mult timp. Asta însemna că era închis acolo, până când ei încetau cercetările.
Dacă încetau. Părea să fie atât de important pentru ei, încât era posibil să
insiste să-l caute, până când îi descopereau ascunzătoarea. Atunci ar fi ajuns din
nou în mâinile lor şi se îndoia că ar mai fi putut să scape vreodată. Mai mult,
oamenii care îl primiseră ştiau că el era dorit cu îndârjire de guvern. Oare în
cele din urmă aveau să decidă – oricât de fără tragere de inimă – să-l predea
organicilor? Nu. Nu puteau face asta pentru că el le ştia ascunzătoarea. Puţină
ceaţă putea să-l facă să spună totul oficialilor. Dar dacă organicii îl găseau în
pădure – mort? Atunci ar fi anulat căutarea şi el nu ar fi dezvăluit nimic nimănui
despre ei. Aceasta părea singura decizie la care puteau ajunge gazdele lui. Nu
putea comenta logica ei. „Trebuie să evadez din banda fugarilor”, îşi spuse. „Fiul
omului nu are nici un loc în care să-şi poată odihni capul. Vulpile au bârlogurile
lor, păsările cuiburile lor, toate o duc mult mai bine decât mine.” Când ieşi de la
baie – după un duş cu apă caldă, lucru la care nu se aşteptase – nu mai era
deprimat. Întotdeauna exista un mod de ieşire dintr-o situaţie proastă, iar el avea
să-l găsească. Se duse în sala de mese, zâmbind şi fluierând încet. Înainte se
ajungă acolo, se întrebă totuşi de ce era atât de vesel. Logica şi copilul ei,
probabilitatea, erau împotriva oricărui gând optimist. În cazul acesta, ducă-se.
Dar apoi îşi aminti ceea ce-i spusese psihologul, în timpul unei şedinţe. – Nu ştiu
cum ai reuşit, dar ai creat – ţi-ai construit singur, mai bine zis – o
personalitate nouă. Am impresia că ai ales elementele pe care le doreai pentru
personalitatea lui William StGeorge Duncan şi le-ai pus la un loc. Ai un optimism
copleşitor şi o convingere că poţi reuşi orice, că poţi scăpa din situaţii
imposibile. Dar asta nu este suficient. Încrederea şi optimismul nu pot învinge
realitatea. Duncan replicase, zâmbind. – Dar mi-ai spus că nu am planuri de
evadare. Psihologul se încruntase. – Şi asta este o parte a personalităţii tale,
aceea de a reuşi să-ţi ascunzi gândurile faţă de alţii. Şi chiar faţă de tine
însuţi, atunci când nu vrei să le ştii. Asta te face atât de periculos. – Mi-ai
spus că nu eşti îngrijorată din cauza mea. Psihologul păruse confuz şi fără
îndoială aşa şi era. Schimbase repede subiectul. „Într-un fel, şi eu sunt confuz”,
se gândi Duncan. „Dar ce contează, atâta timp cât comportamentul meu nu e afectat?
Acţiunea corectă indică o gândire corectă.” Într-un fel, în creierul lui se găsea o
altă persoană, care nu era nici una din cele şapte anterioare. Sau o parte din
sine. Aceasta gândea pentru el, oricum, gândirea necesară ca să supravieţuiască.
Toate fiinţele umane erau unice, în anumite privinţe. Se îndoia că altcineva îşi
formase în mod deliberat o personalitate prin care să pună la un loc diferite
elemente de caracter şi amintiri selectate, atât de departe, şi totuşi vital
conectate cu persoana reală. Sau poate că şi cu subconştientul persoanei. Dar acea
persoană nu era un robot auto-programat. Micul dejun se servea în aceeaşi sală mare
unde luaseră cina. Duncan fu invitat să se aşeze la o masă rotundă mare din centrul
camerei, alături de Locks, Cabtab şi alţi conducători. Preotul, care stătea lângă
Duncan, mirosea încă a tămâie, pe care hainele lui o absorbiseră în timpul
liturghiei şi a altor ritualuri pe care le executase în acea dimineaţă. Purta o
robă albastră şi sandale galbene. Duncan îl întrebă cum putea contopi toate
religiile într-un întreg armonios şi cum de se numise pe sine ca propovăduitor al
acestei noi religii. – Pentru mine nu sunt probleme de conştiinţă sau logică, spuse
tunător Padre Cob, cu gura plină de pâine şi omletă. Am început ca preot romano-
catolic. Apoi m-am gândit că acest catolic înseamnă universal. Dar eram eu cu
adevărat universal? Nu mă limitasem de fapt, dedicându-mă unei singure biserici,
care nu era cu adevărat universală? Nu refuzam astfel alte religii, toate create de
Dumnezeu, şi aduse pe pământ prin minţile fondatorilor lor? Ar fi existat aceştia,
dacă Marele Spirit i-ar fi privit drept falşi? Nu, nu ar fi existat. De aceea,
unind

24
revelaţia divină şi logica, care niciodată înainte nu avuseseră legătură una cu
cealaltă, am devenit primul preot cu adevărat universal, şi deci catolic. Dar nu am
găsit o nouă religie eclectică. Nu am ambiţia să concurez cu Moise, Iisus, Mohamed,
Buddha, Smith, Hubbard etc. Nu există competiţie. Eu sunt ceea ce sunt. Am fost
numit oficial astfel de către Dumnezeu. Care este mai mare decât orice preot, papă
sau ce mai vrei tu. Am devenit preotul unic. Sunt ales şi am dreptul să practic
orice religie, şi să-l servesc pe Dumnezeu, cu umilinţă sau mândrie, după caz, în
numele Lui, sau al Ei, sau cum vrei tu să-i spui. Cineva chicoti în spatele lui
Duncan. Părintele nu întoarse capul. Îşi lăsă jos furculiţa, îşi ridică mâinile ca
la rugăciune şi strigă: – Oh, Doamne, iartă-i celui care se îndoieşte de
numeroasele lui păcate neîndoielnice! Arată-i lui sau ei greşelile de pe drumul său
şi adu-l în turmă! Sau, dacă nu vrei asta, ai grijă să nu-mi râdă în faţă. Asta mă
va împiedica pe mine să-l culc la pământ, pentru o astfel de lipsă de respect faţă
de om sau de straiele lui! Salvează-mă de păcatul violenţei la mânie, oricât de
îndreptăţită ar fi ea. Urmă tăcere pentru o clipă, cu excepţia clinchetului
tacâmurilor şi a mestecatului zgomotos. Apoi, după ce îşi termină micul dejun,
Padre spuse: – Ce ai hotărât, Înţeleptule? Locks îşi termină laptele, puse jos
paharul şi zise: – Vom vorbi despre asta... În clipa aceea, un bărbat intră repede
în cameră, se duse la Locks şi îi spuse ceva încet la ureche. Locks se ridică şi
ceru să se facă linişte. – Albani îmi spune că organicii au început să sape exact
deasupra noastră! Duncan auzi câteva icnete şi apoi cineva spuse: – Dumnezeu să ne
ajute! – Nu e cazul să ne alarmăm prea mult, zise Locks. Probabil că organicii fac
asta în multe locuri. Probabil că au început să sape în mai multe zone alese la
întâmplare, unde ştiu că se află ieşiri subterane. Cel puţin, aşa sper. Strângeţi-
vă pachetele de urgenţă şi să fiţi înapoi aici în cinci minute. Faceţi cât mai
puţin zgomot posibil. Duncan se ridică o dată cu ceilalţi de la masă. Simţi mirosul
neplăcut al celui pe care Wilde îl numise „În vânt”, Mel Crossant. Duncan se
întoarse şi îl văzu pe acesta şi pe Mika Dong privindu-l încruntaţi. Ea îi spuse,
cu o voce joasă, dar hotărâtă: – Nu se întâmpla asta, dacă nu erai tu! – Termină!
interveni Padre Cob. Şi voi ne-aţi pus în pericol, atunci când v-am adus aici! Nu
uitaţi asta! Şi totuşi noi v-am primit cu braţele deschise! Nici Crossant, nici
Dong nu răspunseră. Se îndepărtară, vorbind între ei. Dong se opri ca să se mai
încrunte o dată la Duncan. Preotul spuse cu blândeţe, punându-i mâna pe umăr lui
Duncan. – Sunt îngroziţi, aşa că acum cea care vorbeşte este frica lor.
Bineînţeles, asta nu e o scuză pentru purtarea lor demnă de dispreţ. – Cred că nu
sunt singurii care simt aşa. Regret că i-am pus în pericol, dar ce altceva puteam
face? – Nu-ţi face probleme. Vom rămâne împreună, liberi sau capturaţi. Ne vedem
peste cinci minute. Se îndepărtă, poalele robei fluturând în jurul pulpelor lui
masive goale. Duncan se aşeză. El nu avea ce să ia cu el. Se gândi pentru o clipă
să plece pe acelaşi drum pe care intrase. Totuşi, acela ar fi fost un sacrificiu de
sine prostesc. Cum pădurile erau pline de organici, ar fi fost găsit rapid. Asta
poate i-ar fi făcut pe copoi să nu-i mai caute pe ceilalţi, dar cum l-ar fi ajutat
asta pe el? Nu l-ar fi ajutat, iar el avea să fie stonat în vreun depozit al
guvernului. Oamenii aceia îl primiseră, ştiind foarte bine care putea fi consecinţa
ospitalităţii lor. În plus, de ce să se simtă el rău, doar pentru că unele dintre
gazdele lui intraseră în panică? Ei aveau să treacă peste acea stare, iar el va...
ce va face? Încă nu ştia ce să spere, în acele momente. Oricum, altceva decât să se
ascundă ca un iepure de o vulpe. Poate că acelor oameni le ajungea asta. Lui, nu.
Curajoase cuvinte. Era posibil ca el să-i facă să se întoarcă înapoi în locul din
care veniseră.

25
În clipa aceea, Ragnar Stenka Locks se întoarse cu un sac de plastic mare prins la
spate şi cu un altul în mână. Pe acesta din urmă i-l întinse lui Duncan ca să îl
care. La scurt timp după aceea apăru şi ultima persoană din grup, Fiona Van Dindan.
Îşi schimbase rochia mulată albastră cu un tricou galben şi pantaloni scurţi verzi.
Locks le spuse celor doi copii că trebuiau să păstreze tăcerea şi să facă ceea ce
li se spunea, deşi părinţii lor le explicaseră deja asta. Copiii aprobară din cap,
cu nişte ochi mari şi feţe grave. Locks îi sărută pe creştetul capului şi zise: –
Ştiu că veţi asculta. Aţi mai trecut prin asta şi altă dată. Când Locks se întoarse
cu spatele, Duncan, care putea citi pe buze, văzu că omul murmurase: – Groaznică
viaţă pentru nişte copii. Porniră cu toţii pe hol, cei doi fraţi, Sinn şi Bedeutung
mergând la şase metri în faţa celorlalţi, pe post de cercetaşi. Duncan se întrebă
ce aveau să facă organicii, la intrarea în camere. Aveau să-şi dea seama imediat că
acestea fuseseră părăsite de curând aşa că vor încerca să-i urmărească pe fugari.
Fără îndoială însă, în acel moment banda avea să fie ascunsă undeva, în siguranţă.
Cel puţin spera asta. I se adresă în şoaptă lui Wilde, care mergea în spatele lui:
– Se întâmplă des asta? – Ultima dată a fost acum vreo şapte sub-luni. Am scăpat cu
bine, dar ei au umplut cu pământ camerele şi holurile pe o distanţă de vreo trei
kilometri. Am avut nevoie de două luni ca să le golim din nou. Dar astfel am avut
cu ce ne ocupa timpul. După un kilometru şi jumătate de tuneluri şerpuite, grupul,
luminându-şi calea cu lanterne electrice, fu nevoit să se lase în patru labe şi să
se târască aproape cinci sute de metri. După ce traversară acea conductă îngustă,
avură loc să se ridice din nou în picioare. Padre Cob, care era ultimul din grup,
trase o uşă circulară din nişa ei, peste intrare. Trase un drug peste ea, dar
spuse: – Nu le va lua prea mult timp să ardă asta. După ce merseră pe un alt hol,
cotiră la stânga şi înaintară aproximativ doi metri pe un coridor drept. Aici
drumul părea să se termine. Pe podea căzuse pământ din perete. Bedeutung şi câţiva
dintre ceilalţi îndepărtară cu lopeţile pământul umed pe o distanţă de câţiva paşi
şi apăru o secţiune mică şi rotundă de lemn. Bedeutung o deschise cu o rangă mică.
Sub ea se vedea un puţ îngust, cu o scară de lemn. Coborâră pe rând treptele, Padre
Cob fiind ultimul. El adunase pământ în jurul uşii şi deasupra ei, în speranţa că
atunci când avea să o închidă deasupra lui, acel pământ avea să acopere uşa
complet. Grupul înaintă pe un tunel înclinat în jos, la lumina lanternelor, cu
pantofii plini de pământul amestecat cu apă. Aici Duncan văzu primele oase şi
cranii umane, din numeroasele pe care urma să le zărească pe restul drumului. –
Erau multe oase în zona prin care am trecut, îi spuse Wilde. Noi le-am strâns, dar
părerea mea e că ar fi trebuit să le lăsăm acolo. Astfel, zona ar fi părut
neocupată. Din loc în loc, Duncan zări bucăţi de metal ruginit. – Săgeţi, săbii,
suliţe, arme protonice, spuse Wilde. Americanii au luptat zdravăn, dar au pierdut.
Forturile subterane au fost închise şi deasupra lor au fost înălţate monumente.
Fugarii le-au redeschis, cu ceva timp în urmă. Majoritatea monumentelor de
deasupra, din rezervaţie, au fost neglijate. Încă mai dai peste ele, pe jumătate
îngropate, înconjurate de copaci. Din când în când, peretele părea parţial topit.
Acele zone erau mai întunecate, faţă de maroniul deschis al celorlalte. – Efectul
aruncătoarelor de flăcări, explică Wilde, cutremurând-se. Trebuie să fi fost
îngrozitor. Ajunseră la capătul materialului cu aspect metalic. De acolo fusese
săpat un tunel în stâncă şi pământ, întărit cu traverse de lemn orizontale şi
verticale. Acesta avea o lungime de vreo cincisprezece metri. La capătul lui era o
grămadă de stânci mari. Sinn le îndepărtă şi apăru o uşă ascunsă. Din puţ ieşea aer
în mişcare, foarte binevenit pentru grup, care începuse să sufere din cauza aerului
încins şi static, sărac în oxigen. După ce coborâră pe o scară de metal ruginită,
înaintară pe un coridor lung, format dintr-un material de genul cauciucului,
intercalat cu tuneluri săpate manual. Wilde îi spuse că aerul provenea de la un
aparat conectat la o conductă îngustă ce pornea din tunel şi ajungea într-un arbore
găunos. Aparatul de aer condiţionat improvizat nu avea elemente în mişcare şi era
acţionat de o roată pusă în mişcare

26
de o cascadă aflată într-o peşteră naturală din apropiere. Aceasta nu genera prea
multă electricitate, dar era suficientă. Locks ordonă o pauză de odihnă. Se aşezară
cu toţii, recunoscători, cu excepţia conducătorului şi a lui Bedeutung. Aceştia se
întoarseră în tunel. Sinn prinse un disc mare legat cu o sârmă de o cutie mică
neagră prinsă la cureaua lui. Ascultă prin căşti pentru o vreme şi apoi le scoase.
– Nu aud nimic deasupra, zise el. Duncan bău dintr-un bidon pe care-l scoase din
rucsac. Abia îl pusese la loc, când pământul se cutremură sub picioarele lui. Din
capătul îndepărtat al tunelului se auzi un huruit şi veni spre ei un nor de praf.
Locks şi Bedeutung apărură din norul de praf. Dinţii conducătorului străluceau pe
faţa murdară. – Puţul e închis, zise el. Nu vor putea să vină pe urmele noastre. –
Mda, şi nici noi nu ne putem întoarce, dacă organicii ne blochează înaintarea,
murmură Wilde. Crossant, care stătea suficient de aproape ca Duncan să-i simtă
mirosul, spuse: – Nu ar fi trebuit să fim în porcăria asta. – Scheaună, scheaună,
potaie, mârâi Wilde. Dumnezeule, m-am săturat de comentariile tale. – Mai taci,
tu... ăla! mârâi şi Crossant. – Ah, ha! strigă Wilde. Ştiam eu că ai prejudecăţi. –
Linişte, amândoi! spuse Locks. – Da, interveni tunător Padre Cob. Este o vreme când
spartul capetelor este util, Dumnezeu să mă ierte că spun asta. Avem altele mai
importante pe cap decât gâlceava voastră copilărească. Tăceţi din gură sau vă
închid eu gurile. Wilde se ridică şi se aşeză într-un loc cât mai depărtat de
Crossant. Duncan îl urmă. – Dong şi Crossant, spuse el. Care e trecutul lor? –
Povestea lor, adică? De ce se află aici? Wilde chicoti şi continuă. – Nu din cauza
vreunui principiu politic. Sunt nişte hoţi de duzină. Hm, poate totuşi nu chiar de
duzină. Erau cetăţeni de miercuri, el era producător TV, jocuri televizate, iar ea
era secretara lui. Apoi el a avut o idee prostească – nu e prea inteligent – de a
aranja ca nişte concurenţi să câştige, dacă îl plăteau pe el. Dong locuia cu el, şi
a convins-o să-l ajute. Le-a mers bine pentru o vreme. Concurenţii îşi împărţeau
premiile cu el. Sau, dacă premiul era format din credite suplimentare, îi
transferau jumătate dintre ele. În cele din urmă, s-a întâmplat inevitabilul.
Superiorul lui Crossant s-a prins ce se întâmpla. I-a spus asta şi i-a zis că nu-i
dă pe mâna organicilor, dacă cei doi împart totul cu el. Nici el nu era prea
deştept. Crossant s-a înfuriat, l-a atacat şi l-a doborât. El şi Dong au fost
prinşi târându-l pe individul inconştient pe acoperişul clădirii lor. Probabil că
aveau de gând să-l arunce de acolo, ca să pară un accident. Cea mai mare prostie.
Organicii ar fi folosit ceaţa adevărului pe toţi cei suspecţi. De fapt, pe toţi cei
implicaţi în spectacol. Femeia care i-a prins era administratorul blocului. I-a
oprit şi apoi a început să coboare scările, ca să-i raporteze. Crossant şi Dong şi-
au înrăutăţit situaţia, doborând-o şi pe ea. Acum le era clar chiar şi lor că se
afundaseră prea mult. Aşa că în loc să-şi plătească greşeala, un proces, o sentinţă
într-o instituţie de reabilitare din care era posibil să fie eliberaţi după câţiva
ani, au fugit. I-am găsit rătăcind prin păduri, înfometaţi şi pe punctul de a se
preda singuri autorităţilor. – De ce i-aţi luat la voi? – Noi îi primim pe toţi cei
care se ascund de lege. Asta este regula noastră inflexibilă. Dacă nu ar fi fost
aşa, nu m-ar fi primit nici pe mine. Nici eu nu sunt un refugiat politic. – Dar cei
doi sunt potenţiali criminali. Singurul lucru care i-a oprit a fost acela că au
fost prinşi în timp ce o făceau. Wilde ridică din umeri. – Oricine este un
potenţial criminal. Şi eu m-am gândit să-i ucid pe Dong şi Crossant. Dar,
bineînţeles... – Închipuirea unei crime nu este acelaşi lucru cu comiterea ei. –
Aşa e. Dar cei doi au fost într-o situaţie ciudată, unică. Nu se vor mai afla în ea
altă dată. Şi poate că şi-au învăţat lecţia. Totuşi, este o axiomă cunoscută faptul
că oamenii din televiziune nu învaţă niciodată din greşeli.

27
Locks dădu ordinul de plecare. Sinn raportase că nu auzea nimic de deasupra.
Detectorul lui nu era suficient de sensibil ca să prindă sunetele obişnuite ale
pădurii, strigătele păsărilor, ale oamenilor care mergeau la suprafaţă. Dar putea
detecta orice săpătură. În timp ce înaintau prin pasajele chinuitoare şi uneori
periculoase, Duncan îl întrebă pe Wilde ceva ce îl preocupa de la ultima lor
discuţie. – Orice grup, chiar şi al unor fugari, trebuie să aibă nişte reguli şi
legi după care să se conducă. Ce faceţi cu cei care creează disensiuni atât de
mari, încât nu le puteţi accepta? Ce faceţi cu cineva care a ucis pe unul din
grupul vostru? Care e pedeapsa pentru încălcarea regulilor? Wilde pufni şi spuse: –
Oh, facem acelaşi lucru împotriva căruia protestăm atât de viguros, atunci când îl
face guvernul. Îi stonăm. – Ah! zise Duncan şi rămase tăcut mult timp după aceea.
Unde avea acel grup acces la un stoner mare?

28
Capitolul 6 După ce trecură încet printr-un labirint de caverne, uneori târându-se,
cufundaţi până la brâu în apa rapidă şi îngheţată, care le amorţea picioarele,
intrară într-un nou complex de tuneluri. Unele secţiuni ale acestora fuseseră
separate la joncţiuni în urma celor două cutremure mari din vremurile vechi. Grupul
acesta, sau poate fugarii de dinaintea lor, săpaseră şi curăţaseră spaţiile dintre
capetele conductelor mari. După ce merseră trei ore, trecură printr-o conductă care
se termina într-o altă peşteră naturală, plină de stalactite şi stalagmite. Acolo
se opriră pentru noapte. Băură apă dintr-un pârâiaş care curgea ca Styx-ul prin
întuneric, mâncară ceva hrană rece şi apoi intrară în sacii de dormit. Podeaua era
aspră, în pantă şi tare, dar dormiră buştean. Rândul lui Duncan la pază venea cu o
oră înainte de trezirea celorlalţi, aşa că nu se mai băgă în sac. La jumătate de
oră după ce îşi reîncepuseră călătoria, ajunseră într-o altă peşteră şi înaintară
cu greu pe un coridor în care apa le ajungea până la glezne. Wilde îi spuse că acel
pârâu fusese în mod intenţionat deviat dintr-un pârâu subteran, în peşteră. – Apa
ne va şterge urmele şi moleculele mirositoare asociate cu ele. – Dar ei îşi vor da
seama că am folosit pârâul pentru asta, zise Duncan. Aşa că vor urma pârâul. – Da,
dar care pârâu? Este dirijat prin toate ieşirile laterale de pe acest hol. În
plus... Nu îşi încheie fraza. Poate pentru că ştia că în curând Duncan avea să vadă
ce vroia să spună. Înainte să ajungă la capătul coridorului, Sinn coti într-o
cameră şi ceilalţi îl urmară. Duncan simţea cum picioarele îi deveneau tot mai
amorţite şi mai vinete, în apă. Sinn şi Bedeutung deschiseră o secţiune din perete,
dând la iveală un intrând luminat slab. Secţiunea din spate a acestuia se roti,
permiţând intrarea într-o altă cavernă. Dincolo de o zonă cu stalactite şi
stalagmite, era un râu mic, de aproape doi metri lăţime, a cărui apă părea neagră.
Banda merse în lungul lui, pleoscăind prin apă cu picioarele îngheţate, în timp ce
în cap le cădeau picături de apă rece. Duncan îşi simţi dinţii clănţănind. Ajunseră
la zăgazul format din stânci mari, peste care pârâul se învolbura şi fierbea. Se
urcară pe stâncile ce formau o scară rudimentară. Înainte să ajungă în vârf, la
şase metri înălţime, erau ud leoarcă de apa care lovea stâncile şi se revărsa peste
ei. – Dumnezeule, dacă nu murim în urma şocului termic, crăpăm sigur de pneumonie,
murmură Crossant. – Nici o problemă, spuse White. Oricum, aveai nevoie de o baie! –
Ce-ai zice să te arunc în râu? mârâi Crossant. – Aş detesta chiar şi cel mai mic
contact cu tine, spuse White, rânjind. Când ajunse în vârf, Duncan se opri o clipă
să-i aştepte pe cei din urma lui. – Cine a construit acest zăgaz? îl întrebă el pe
White. Padre, auzindu-l, spuse: – Cine ştie? Unii dintre fugarii de dinainte. Poate
de acum o mie de ob-ani, poate cu numai o sută de ani în urmă. Oricum, le datorăm
mulţumiri şi binecuvântări. – De ce? – Vei afla foarte curând. Sinn şi Bedeutung
porniseră înainte. Când ceilalţi îi ajunseră din urmă, ei trăgeau împreună de o
pârghie uriaşă, din oţel vopsit, care ieşea dintr-o nişă a peretelui peşterii.
Locks le comandă altor doi bărbaţi să-i ajute, şi pârghia se deplasă încet spre
baza fantei din perete. În timp ce cobora, podeaua de piatră începu să tremure.
Când pârghia ajunse la capătul cursei, podeaua se cutremură, şi de dedesubt sau de
undeva de aproape se auzi un huruit. White, cu dinţii clănţănind şi tremurând, îi
spuse: – Uită-te la râu. Ceilalţi îşi îndreptaseră lanternele spre râu. Duncan văzu
cum nivelul apei scădea încet. După câteva minute, nivelul ei era cu treizeci de
centimetri mai mic, iar zgomotul şi tremuratul de sub picioarele lui scăzuse. –
Tunelul este acum inundat, zise White, zâmbind şi tremurând. Nu vor putea să mai
vină după noi. De fapt, dacă totul merge aşa cum sperăm, vor crede că tunelurile
sunt inundate de mult. Depinde de cât de aproape erau în urma noastră.

29
Duncan îşi spuse că oamenii care construiseră acea capcană munciseră probabil mult
timp la ea. Avuseseră o răbdare extraordinară, munciseră din greu, şi probabil unii
îşi pierduseră viaţa în timp ce construiau. – Când ne vom întoarce, vom lăsa în jos
porţile îngropate şi vom aştepta ca apa să iasă din tunel, spuse White. – Dacă vom
putea să ne întoarcem, zise Mika Dong. – Eşti plin de optimism, nu? Ce plăcere să
lucreze omul cu tine, la bine şi la greu. – Într-una din zilele astea..., spuse
Crossant. Locks le ordonă să meargă mai departe. Copiii, care nu se plânseseră cu
voce tare, dar începuseră să suspine, erau acum acoperiţi cu păturile scoase din
sacii impermeabili ai părinţilor lor. Duncan îi invidia. După zece minute de mers
printr-un pasaj umed şi lunecos, coborâră într-un puţ format din conducte
verticale. Pe perete, la intervale egale, erau trepte prinse cu şuruburi ruginite.
– Înaintaşii noştri au săpat cu multă grijă acest tunel, spuse White. Nu puteau
folosi echipament greu din cauza zgomotului. Probabil că le-a luat al naibii de
mult timp. Nu vom şti niciodată cum au reuşit să o facă fără să fie prinşi. Tunelul
continua drept pe o distanţă de o sută de metri, terminându-se cu o cameră
suficient de mare ca grupul să stea confortabil. O parte din ea era plină cu lăzi
cu provizii şi o cutie mare şi neagră, de metal, agăţată de un cablu. Cablul intra
în zidul de piatră. Sinn apăsă un buton de pe o placă de metal groasă de pe un
perete. Camera se umplu de lumină. Câţiva oameni deschiseră cutiile şi scoaseră
containere mici, lungi şi plate. Puseră treizeci dintre ele în lada de metal mare
şi apăsară butoanele de pe panoul ei. O secundă mai târziu, scoaseră cutiile, în
care erau tăvi pline cu mâncare şi sticle. Acestea fură plasate, câte patru odată,
într-un cuptor cu microunde, aflat pe o masă în apropiere. Deşi nu erau mese sau
scaune pentru masă, nimeni nu se plânse. Mâncarea era fierbinte şi bună, iar în
sticle era vin şi bere. – Cum aţi reuşit să vă legaţi la un cablu electric de
putere? întrebă Duncan, cu gura plină. – Nu noi am făcut-o, spuse White. Am găsit
totul aşa cum îl vezi. Eroii şi eroinele noastre necunoscuţi au făcut-o, înainte să
venim noi. – Dar consumul de energie? Nu va fi indicat la centrul de control? Dacă
vor merge pe urmele ei... – Posibil, zise White vesel. Dar energia este luată din
sistemul de acolo, de sus, făcu el semn spre tavan. Vei vedea de ce monitoarele nu-
i acordă o atenţie deosebită. Duncan se hotărî să se mulţumească cu acea explicaţie
parţială. Caloriferul electric dintrun colţ îl încălzea şi i se făcu somn. După ce
mâncă, puse tava murdară într-un butoi mare şi se duse în toaleta din capătul
îndepărtat al camerei. Şi aceasta folosea energie electrică, stonând reziduurile.
Acestea puteau fi scoase prin partea inferioară a unităţii şi depozitate întrun
colţ, pentru a fi aruncate mai târziu. Dormi buştean în sacul lui şi se trezi joi.
Deşi era nativ în ziua de marţi, ştia că organicii fiecărei zile aveau să continue
căutarea. Zilele comunicau minim între ele, dar cazul lui cerea ca organicii de
miercuri să lase un mesaj pentru cei de joi, iar aceştia să-l transmită celor de
vineri. Iar cei de vineri urma să transmită un mesaj celor de sâmbătă, şi aşa mai
departe. Duncan nu fu surprins când ceilalţi puseră o scară pe unul din pereţi şi
Sinn deschise o secţiune a tavanului. Sinn, cu detectorul de sunet în mână, urcă pe
scară şi prin deschizătură. Se întoarse cinci minute mai târziu. – Nici un semn de
activitate. Pare în ordine. Puţul de deasupra tavanului avea cam cincisprezece
metri înălţime şi era atât de îngust, încât chiar dacă alunecai pe trepte, puteai
să te lipeşti cu spatele de un perete şi cu picioarele de celălalt. Urcă tot
grupul, Duncan fiind al şaptelea. Intră într-o cameră enormă, al cărei tavan era la
douăzeci de metri deasupra lui. Cum nimeni nu-i spusese la ce să se aştepte, fu
surprins. Camera era plină cu mii de siluete tăcute, în sute de rânduri, care se
întindeau atât de departe, că nu le vedea capătul. Bărbaţi, femei şi copii,
aliniaţi ca la o paradă de modă, deşi toţi erau dezbrăcaţi, unii cu ochii deschişi,
alţii cu ei închişi. Fiecare avea la gât câte un cordon de care era prinsă o
plăcuţă. Pe acestea erau trecute numele celor stonaţi, identitatea lor, biografia
şi datele medicale codate.

30
Duncan nu avea nevoie de explicaţii. Acela era un depozit subteran al guvernului,
în care erau aduşi cei ce fuseseră stonaţi din diverse motive. Printre ei se găseau
oameni care erau pe moarte, din cauza unor boli incurabile şi care optaseră pentru
stonare. Într-o zi, când ştiinţa medicală avea să-i poată vindeca, ei urmau să fie
destonaţi şi trataţi. Cel puţin aşa spunea teoria. Mai erau şi oameni care
muriseră, dar fuseseră stonaţi imediat. Când aveau să fie disponibile mijloacele de
resuscitare şi vindecare a lor, şi ei aveau să fie scoşi din acea stare. Sau cel
puţin aşa li se promisese. Puteau să fie acolo şi criminali pe care societatea
modernă nu-i putea reabilita. Când apucăturile lor specifice puteau fi eliminate şi
ei aveau să devină din nou buni cetăţeni, ei urmau să fie destonaţi. Aceasta era
politica declarată oficial. – Este un loc de depozitare destul de nou, îi spuse
Locks lui Duncan. Cei mai bătrâni de aici au cam trei sute de ob-ani. Suntem în
secţiunea cea mai veche, ceea ce înseamnă că aici nu vine nimeni. Aerul era
proaspăt şi în mişcare. Fără îndoială era filtrat electronic, dar asta nu împiedica
praful să se adune pe corpuri sau pe podea. Grupul lăsa urme în praf. Văzând
privirea lui Duncan, Locks spuse: – Vom aranja totul înainte să plecăm. Până
atunci... Făcu semn cu mâna spre bărbaţii şi femeile care se plimbau în sus şi în
jos pe culoarele înguste, şi spre cei doi copii gălăgioşi care se jucau
„ascunselea”. – Nu este ca afară, dar măcar au o cameră în care să facă mişcare şi
să scape de aerul stătut. Duncan nu se simţea la fel de plin de viaţă şi de liber.
Acele rânduri de morţi – deşi majoritatea nu erau cu adevărat morţi – care puteau
fi aduşi la viaţă într-o microsecundă, îl deprimau. De undeva apăru informaţia că,
ultima dată când auzise asta, existau peste patruzeci de miliarde de oameni stonaţi
în astfel de locuri, în întreaga lume. Toţi aşteptând revenirea la viaţă sau
însănătoşirea. Wilde spuse, zâmbind ciudat: – Nu va exista niciodată suficient
personal medical şi facilităţi pentru rezolvarea tuturor. Şi dacă ar fi vindecaţi,
unde s-ar duce, unde ar locui, de unde ar lua mâncare, şi toate celelalte? Între
timp, alte milioane li se adaugă în fiecare an. Nu ar conta, dacă am avea un guvern
diferit, unul care să încerce să-i reintegreze în societate. Nici un guvern nu se
poate ocupa de ei, iar Pământul nu este suficient de mare ca să-i găzduiască şi să-
i hrănească. Ar muri cu toţii de foame. – În cazul acesta, las-o baltă, zise Duncan
şi se întoarse spre Locks. Este evident că în această zonă nu există monitoare. Dar
în altă parte? – Numai zona cea mai nouă este monitorizată, cea unde sunt aduşi
stonaţii. Se fac săpături în apropierea ei, pentru construirea unei alte
facilităţi. Locks zâmbi şi continuă. – Aici suntem mai în siguranţă decât oriunde.
Nu ne vor căuta aici pentru că nu-şi pot imagina că am îndrăzni să ne apropiem atât
de mult de ei. La numai cinci kilometri de aici este un oraş al pădurarilor-
fermierilor-organicilor. Haide să ţi-l arăt. Înainte să plece, Duncan văzu un
bărbat care urcase pe o scară până la tavan, ridicase o secţiune din acesta şi
trecuse dincolo. Urmărind privirea lui Duncan, Locks zise: – Dacă totul este în
ordine, putem ieşi în pădure. Trebuie să ieşim afară, mai ales copiii au nevoie de
asta. Duncan, însoţit de Padre şi de Wilde, merse împreună cu şeful pe culoarul
central format de acele chestii despre care ştia că nu sunt statui, dar nu se putea
abţine să le privească drept aşa ceva. După un kilometru şi jumătate, ajunseră la
un perete. Locks deschise o uşă mică dintr-una din porţile enorme încuiate. Dincolo
de ea era o altă facilitate. Aceasta avea trei subnivele, sub etajul principal,
după spusele lui Locks. Avea şi şase nivele, deschise pe părţile laterale, toate
conţinând corpuri stonate. După ce merseră pe culoarul central, Locks coti şi trecu
pe lângă rânduri, oprindu-se doar când ajunse la un lift deschis, de lângă perete.
Intrară toţi patru şi urcară cu el la partea de sus a nivelului. Aici, o fereastră
înaltă îi permise lui Duncan să vadă peisajul înconjurător. Capătul superior al
clădirii părea să ţâşnească din pământ. Sub el, era o pantă abruptă pe o distanţă
de treizeci de metri, apoi terenul devenea orizontal, o câmpie dincolo de care
putea să vadă un alt şir de dealuri, la vreo opt kilometri

31
distanţă. Acestea erau pline de păduri, iar în câmpie existau multe dumbrăvi. Dar
cea mai mare parte a terenului era pentru ferme. În centrul văii era un sat de vreo
sută de case, dominate de o clădire albă cu cinci etaje, ale cărei panouri
dreptunghiulare de energie străluceau în lumina soarelui dimineţii. În jurul ei era
o zonă circulară, încercuită de case albe cu acoperişuri verzi. Arhitectura lor era
însă foarte variată. Partea din spate a caselor se afla pe o altă stradă circulară,
dincolo de care se aflau faţadele altor case. Întregul sat era format din străzi
circulare concentrice. Locks îi întinse binoclul lui Duncan, aşa încât acesta să
poată privi mai bine. În jurul caselor şi în interior se vedeau oameni mişcându-se,
câţiva copii mici se jucau în grădini, iar bărbaţi şi femei intrau sau ieşeau cu
maşinile din sat. Trecând peste vale cu binoclul, Duncan văzu mai aproape fermele
mici, hambarele mai mari şi silozurile, precum şi diverse tipuri de maşini agricole
mişcându-se pe câmpuri sau parcate în zone îngrădite. Ştia, deşi habar nu avea de
unde, că acele case nu erau pentru locuit. Ele conţineau computere prin care
fermierii controlau de la distanţă plugurile, semănătoarele, cultivatoarele,
pulverizatoarele şi alte maşinării robotizate. Când fermierii terminau treaba din
acea zi, plecau cu maşina în oraş. Totuşi, mai aproape de oraş existau grădini care
erau proprietate individuală a fermierilor. Din loc în loc se vedeau vaci, păstrate
ca să asigure lapte pentru localnici şi îngrăşământ pentru câmpuri. În interiorul
îngrăditurilor se vedeau şi găini. Acestea erau păstrate doar pentru ouă. Animalele
nu mai erau măcelărite pentru carnea lor. Carnea de vită şi de pui se făcea în
fabrici de clonare. Fără îndoială că exista una şi acolo, dar probabil că era
subterană. Duncan îi înapoie binoclul lui Locks. – Pare destul de paşnic şi
liniştit. Înţeleptul zâmbi. – Organicii şi pădurarii sunt plecaţi cu toţii să ne
caute. Făcu semn spre dealurile îndepărtate. – Dincolo de ele este linia ferată
intercontinentală. Duncan arătă drumul principal, o panglică cenuşie sclipitoare
care trecea printre copaci, cotea lângă sat şi apoi trecea printre ferme. – Pe
drumul acesta îi aduc pe cei stonaţi? – Nu. Sunt aduşi de un dirijabil
guvernamental. Deasupra acestei clădiri există un turn de acostare. – Pot să merg
în clădirea cea mai nouă? – De ce? întrebă Locks. – Vreau doar să văd planul
general. Nu se ştie niciodată când este util. – Pentru evadare, vrei să spui? – Nu
de la voi, zise Duncan. Ci în cazul în care organicii ne iau prin surprindere. –
Bineînţeles, spuse Locks. De ce nu? Monitoarele sunt reglate ca să detecteze
oamenii care încearcă să pătrundă. Nu-şi fac deloc probleme că cei dinăuntru ar
putea să iasă. Deşi ar trebui. Ca să ajungă la clădirea cea mai nouă, merseră la
etajul principal şi apoi trecură prin două clădiri uriaşe, fiecare dintre ele
conţinând douăsprezece etaje. Luară din nou un lift. Locks îi conduse într-un
complex de birouri, unde se aşezară pentru o vreme în biroul cel mai luxos. Era
foarte rar folosit acum, dar avea un stoner şi o mulţime de mâncare şi băutură
stonate. Folosiră unul dintre stonere – care se găseau peste tot în clădire – şi
activară mişcarea normală a moleculelor pentru câteva provizii, după care mâncară
peşti de mare, salată şi cartofi, şi băură bere şi vin. Singurul lucru care-l
împiedica pe Duncan să se simtă bine era tremuratul peretelui îndepărtat şi un
huruit surd. Locks îi spuse că acelea erau vibraţiile datorate excavaţiilor care se
efectuau lângă clădire. – E o armată de muncitori acolo. Duncan bău bere şi se
simţi mai relaxat. Făcu semn cu mâna spre ecranele de computer de pe perete şi
către panourile cu instrucţiuni de pe birouri. – Acestea pot fi folosite fără să
pornim alarmele? – Sigur, spuse Locks. De fapt, de aceea am venit aici. Se roti pe
scaun, puse jos sticla de vin şi apăsă tastele de pe pupitrul de comandă. – Din
fericire, nu este nevoie de nici un cod pentru activare. Oficialii nu s-au gândit
niciodată că vreo persoana neautorizată ar putea să le folosească. În definitiv,
aceasta este o

32
zonă rurală, slab populată. În plus, trebuie să ştii codul ca să intri în clădire.
Sau aşa cred ei. În primul rând, vom porni monitoarele, ca să vedem ce se întâmplă
afară. Se părea că nici pentru asta nu era nevoie de cod. – T2C6, spuse Locks.
Comandă. Porneşte monitoarele de supraveghere a zonei exterioare. Imediat pereţii
albi deveniră ecrane şi Duncan văzu zona de dincolo de fiecare dintre cei patru
pereţi. Locks se îndreptă pe scaun, spunând: – Oh, oh!

33
Capitolul 7 Pe ecranul vestic se vedea un dirijabil argintiu, cu botul în jos,
zburând la aproximativ treizeci de metri deasupra pământului. Înainta încet,
motoarele lui strălucind în partea sudică, iar dispozitivul de fixare din vârf era
deschis. Duncan zări siluetele micuţe ale membrilor echipajului în spatele
parbrizelor din partea superioară, aflate lângă botul aeronavei. – Aduc o nouă
încărcătură de stonaţi, spuse Locks. Şterse înregistrarea activităţii recente şi
opri alimentarea cu energie. Se ridică şi spuse: – Luaţi tăvile şi sticlele. Nu
trebuie să lăsăm nici o urmă. Ceilalţi îl urmară afară din birou. – Ce înseamnă
asta? întrebă Duncan. – Trebuie să ne ascundem pentru o vreme, spuse Wilde. Nu au
nevoie decât de vreo două ore ca să descarce. Dar noi vom sta ascunşi până mâine.
În clipa aceea, Duncan decise că nu va rămâne cu acel grup mai mult decât era
obligat să o facă. Nu aveau nici un viitor. Tot ce puteau să facă era să fugă şi să
se ascundă, şi să fure câteva ore în spaţiu deschis sau într-o facilitate de
depozitare. Aceea era o viaţă de iepure, iar el nu era iepure. Cu toate acestea,
pentru moment trebuia să rămână alături de bandă. Coborî fără tragere de inimă prin
puţ, în camera de la bază. Se aşeză în sacul lui de dormit, cu spatele la perete,
şi îi privi posac pe ceilalţi. Camera era aglomerată, iar copiii insistau să alerge
– nu putea să-i condamne pentru asta, ci mai curând îi era milă de ei. Nu erau prea
multe de făcut, în afară de băut şi discutat. Din când în când se ridica şi se
plimba prin tunel, ca să-şi dezmorţească picioarele. După a treia tură, făcea
genuflexiuni în întuneric, când o lumină îl orbi. Nu se opri din exerciţii, dar
spuse: – Cine e acolo? Era Locks. Acesta se aşeză şi spuse: – Nu te opri. Duncan se
ridică, gâfâind, şi simulă câteva sărituri cu coarda, fără coardă. – Am observat că
mă priveai destul de gânditor în camera de control. Locks menţinu lumina pe faţa
lui Duncan, orbindu-l parţial şi iritându-l. – Poţi să îndrepţi lumina în altă
parte şi să-mi vezi totuşi expresia feţei. Locks chicoti şi îndreptă fasciculul
spre tavan. Acum Duncan putea să-i vadă şi el faţa. – Probabil că gândeşti că ducem
o viaţă destul de inutilă aici, nu? În definitiv, nu facem decât să fugim. La ce
suntem buni? Nu ne place guvernul. Nu vrem să fim forţaţi să trăim o singură zi pe
săptămână şi nu ne place să fim observaţi tot timpul. Dar ce facem ca să schimbăm
această situaţie? Nu ar fi mai util, şi mult mai confortabil, de altfel, dacă am
rămâne în limitele unei vieţi normale şi am folosi mijloacele constituţionale şi
legale ca să protestăm? Duncan se opri din exerciţii şi se aşeză. – Da. M-am gândit
la asta. – În definitiv, împotriva a ce protestăm? continuă Locks. De ce să ne luăm
de nemernici, când sunt atât de puţine lucruri pe care să le condamni? Suntem
cetăţenii unei societăţi cum nu a mai existat alta înainte, o societate în care nu
numai că nimeni nu moare de foame, dar toată lumea are câtă mâncare vrea. Mâncare
bună, case bune, servicii medicale bune, posibilităţi de educare. Toate elementele
de lux la care poţi spera. Nu există război şi nici perspectiva vreunuia. Plătim
impozite, e adevărat, dar în mod rezonabil. Rata criminalităţii este mai mică decât
în orice altă societate din istorie. Există un singur avocat la treizeci de mii de
oameni. Rasismul e mort. Femeile au drepturi egale cu bărbaţii. Aproape toate
bolile au fost eliminate. Maltratarea copiilor şi violurile sunt rare. Apele,
pământul şi aerul otrăvite pe care ni le-au lăsat moştenire strămoşii noştri au
fost curăţate. Marile deşerturi sunt acum pline cu copaci. Avem aproape o Utopie,
ţinând cont de lipsa de raţiune, lăcomia, stupiditatea şi egocentrismul care sunt
înnăscute în atât de mulţi oameni. – Pledezi destul de bine pentru dragostea faţă
de guvern, zise Duncan. – A existat un autor vechi, nu-mi amintesc numele, care
spunea că trebuie să urăşti orice guvern se află la putere. Prin asta vroia să
spună că nici un guvern nu este perfect şi că cetăţenii ar trebui să încerce să
scape guvernul de greşelile lui. Nu mă refer numai la greşelile instituţionalizate,
ci la toţi oamenii de la putere care profită de poziţie în avantajul propriilor
interese şi la cei care sunt incompetenţi.

34
– Mi se pare corect, zise Duncan. Dar este necesar ca guvernul să supravegheze atât
de intens cetăţenii, să ţi se uite tot timpul peste umăr? Asta nu este ceva ce
trebuie urât? – Ah, dar guvernul spune că este absolut necesar. Astfel previne
crimele şi accidentele, permite statului să asigure pacea şi prosperitatea. Ştiind
ce face fiecare cetăţean în orice clipă, când se află în afara propriei case – în
majoritatea momentelor, de fapt, statul are datele necesare ca să se asigure că
cetăţenii sunt în siguranţă şi că materia brută şi produsele finite plutesc pe
rutele lor de trafic corecte, în întreaga lume. Este... – Nu am nevoie de exemple,
sau de o predică, spuse Duncan. Unde vrei să ajungi? – Toţi cei ce au împlinit
vârsta de douăzeci şi cinci de ani, care pot trece o examinare asupra cunoştinţelor
de istorie şi condiţii politice, pot vota. Există trei partide politice mari şi o
sută mai mici. Voturile sunt înregistrate de la casele alegătorilor... – Fără
predici, spuse Duncan. – Vroiam doar să demonstrez că guvernul nostru este primul
guvern cu adevărat democrat. Statul este condus de oameni aleşi din popor. Sau cel
puţin aşa pretinde guvernul. Dacă oamenii nu sunt satisfăcuţi de modul în care este
condus statul, atunci pot cere şi obţine o alegere, pentru a-i putea schimba pe
administratori sau pentru a putea schimba legile. Aşa pretinde guvernul. Dar
oamenii de la putere controlează computerele care raportează rezultatele
alegerilor. De ce atunci în ultimii două sute de ob-ani, alegătorii au votat
întotdeauna pentru supravegherea lor? De ce atât de mulţi din oficialii guvernului
mondial rămân la putere? De ce există întotdeauna o majoritate clară de voturi în
favoarea acestor candidaţi? – Mulţi oameni sunt de părere că computerele nu
raportează rezultatele corecte, spuse Duncan. – Da, mulţi cred asta. Atât de mulţi
încât pare ciudat că opinia majorităţii nu este reflectată de rezultatul votării. –
Guvernul face câte o votare din când în când ca să investigheze această convingere.
Acestea arată întotdeauna că nu există prea mulţi oameni care cred că rezultatele
sunt aranjate sau că se comite vreo fărădelege. Locks zâmbi şi spuse: – Ce-i
împiedică să aranjeze şi rezultatele acestor votări? – Nu spun că sunt cinstiţi.
Numai că... – Numai că...? – Ce putem face noi în privinţa asta? întrebă Duncan. –
Se pare că nimic. Nu există suficientă dorinţă de reformă pentru a produce revolte,
lovituri de stat, o revoluţie. Poate peste jumătate din populaţie este convinsă că
ar trebui făcute schimbări şi că administratorii actuali – conducători, ar fi mai
corect spus – ar trebui îndepărtaţi. Dar ei nu au nici o plângere reală, nu aşa cum
aveau strămoşii noştri. Chiar dacă sunt iritaţi de anumite restricţii, de ce să
găureşti barca pentru atâta lucru? – Chiar aşa, de ce? Duncan rămase tăcut pentru o
vreme, în timp ce Locks îl privea fix. Apoi spuse: – Eu sunt ca un nou-născut care
are totuşi unele amintiri din vieţile anterioare. Mi se pare... Se încruntă şi se
muşcă de buză câteva secunde. – Aş vrea să-mi amintesc de ce este aşa îndârjit
guvernul să mă prindă. Totuşi, îmi amintesc că aveam îndoieli şi faţă de alte
lucruri, în afară de fraudele electorale. Una... o clipă... da, asta e. Statul
susţine teza că pământul nu trebuie să devină suprapopulat din nou. Nici un cuplu
nu are voie să aibă mai mult de doi copii. Ţinând cont de ce s-a întâmplat pe
pământ în erele anterioare, pare o decizie foarte logică şi necesară. Dar mulţi
dintre noi... Duncan arăta de parcă şi-ar fi încordat muşchii mentali. – Mulţi
dintre noi...? îl îndemnă Locks. – ... nu sunt siguri că statisticile populaţiei
sunt corecte. S-ar putea să fie exagerate. Dacă s-ar şti adevărul, guvernul ar fi
nevoit să permită mai mult de doi copii, cel puţin trei pentru fiecare pereche de
părinţi. – Adevărul este, cel puţin după informaţiile mele, că populaţia actuală a
globului este de două miliarde de oameni. Unde... – Statisticile oficiale spun opt
miliarde! exclamă Duncan.

35
Locks nu fu prea şocat, ci mai curând mirat cum de ştia asta acel fugar, izolat de
toate sistemele de bănci de date. – Două miliarde, zise el. Care era al doilea
lucru care te deranja? – Cu numai două miliarde de oameni, nu există nici un motiv
pentru menţinerea sistemului zilelor! Ar trebui abandonat. Ne putem întoarce cu
toţii la vechiul sistem, în care să trăim în fiecare zi a săptămânii. Asta ar
trebui realizat gradat, bineînţeles. Vor trebui construite de şapte ori mai multe
case. Totul trebuie multiplicat cu şapte, mâncarea, mijloacele de transport,
sursele de energie, totul. Ar fi nevoie de mult timp pentru asta. Ar apărea al
naibii de multe probleme, dar nici una care să nu poată fi rezolvată. Apoi omenirea
s-ar putea întoarce la sistemul natural, la modul de viaţă destinat oamenilor.
Eu... Se încruntă din nou, rămase tăcut pentru o clipă, după care spuse: – Mi se
pare că ştiam... că mi-a spus cineva... că sistemul pe zile strică ritmul biologic
zilnic al oamenilor. Înainte, aceştia erau obişnuiţi să doarmă opt ore pe noapte
fără pauză, acum deseori trebuie să doarmă vreo patru ore, apoi să se scoale şi să
prindă celelalte patru ore când pot. Aceasta a avut ca rezultat mult mai multe
nevroze şi căderi nervoase decât comunică guvernul publicului. De fapt, aşa
numitele crime pasionale s-au înmulţit în ultima vreme. Dar publicul nu este
informat despre asta. Este hrănit cu date false, iar oamenii de la ştiri sunt
împiedicaţi să comunice multe dintre aceste cazuri. – Ni s-a garantat libertatea
informaţiei, spuse Locks, dar de fapt nu o avem. Dar guvernul este foarte subtil în
reprimarea acesteia. Statul are viclenia şarpelui şi înţelepciunea porumbelului. Un
lucru nu s-a schimbat, totuşi – majoritatea populaţiei a fost întotdeauna
conservatoare. Asta se pare că este adevărat, încă de la începuturile istoriei
guvernului. Sistemul pe zile există de atât de mult timp, încât majoritatea îl
consideră natural. Aşa cum trebuie să fie. Chiar dacă guvernul ar vrea să se
întoarcă la vechiul sistem – ceea ce nu este cazul, bineînţeles – ar fi nevoie de
mult timp ca să convingă majoritatea că acest lucru trebuie făcut. Acum, Duncan
ştia că Locks nu vorbea doar ca să treacă timpul. – Nu eşti doar ceea ce pari, nu?
zise el. Locks zâmbi. – Vrei să sui că nu sunt doar şeful unui grup de neadaptaţi
jerpeliţi şi patetici? Ce crezi tu că sunt... în realitate? – Cred că faci parte
dintr-o organizaţie care te-a trimis aici ca pe un fel de agent de recrutare. Un
agent pentru o reţea subterană. Dacă apare cineva ca mine, tu îl trimiţi la... nu
ştiu unde. – Foarte bine, zise Locks. Nu o să-ţi spun mai multe în clipa asta. Nu
vei fi informat decât în ultima clipă, pentru eventualitatea în care... – Aş fi
prins înainte să-ţi duci planul la capăt? – Exact. Locks se ridică şi se întinse. –
Da. Ne vedem mai târziu. Ăă... nu vei vorbi despre asta cu nimeni, da? –
Bineînţeles. – Între timp, dacă pot să mă întorc în biroul băncii de date, voi
încerca să aflu de ce eşti căutat cu atâta îndârjire. Asta dacă consider că nu voi
declanşa vreun sistem de alarmă. – Mi-ar plăcea să aflu asta, spuse Duncan. Amorţit
din cauza şederii, Duncan începu să facă din nou exerciţii. Se balansa în mâini şi
făcea flotări, când văzu în tunel ochiul luminos al unei lanterne. El era cu capul
în jos, când lumina se opri. Din spatele ei se auzi vocea plângăreaţă lui Crossant.
– Pentru Dumnezeu, ce faci, Duncan? – Poţi fi sigur că nu-mi balansez un ţipar pe
la nas, zise el. Se lăsă în jos până aproape atinse cu nasul pământul, apoi se
ridică din nou în mâini, îşi îndoi picioarele, ateriză şi se ridică. Îşi şterse
sudoarea de pe frunte şi întrebă: – Ce faci aici? Vocea piţigăiată a lui Dong zise:
– Locks ne-a spus să te luăm să ne ajuţi. Trebuie să aducem nişte provizii din
peşteră. Lumina se apropie. Duncan văzu ceva întunecat şi neclar ţâşnind din
spatele luminii, apoi lumina clipi, în acelaşi timp cu mintea lui.

36
Se trezi ameţit, icnind şi înecându-se, învelit în întuneric şi, pe măsură ce
simţurile îi reveneau, îşi dădu seama că era în apă. Înotă disperat, neştiind dacă
mergea în sus, în jos sau orizontal. Ceva tare îl izbi în coaste. Agonia îl făcu să
se înece şi mai tare. Dar în cele din urmă reuşi să strige, exact înainte să fie
tras din nou sub apă. Şi... se trezi la suprafaţă. Unde era? Un fel de pârâu, a
cărui apă rece îi amorţea membrele. În ciuda acestui fapt, se chinui să-şi facă
braţele şi picioarele să se mişte, iar apoi ajunse deasupra apei, inhalând aer cu
nesaţ. Nu pentru mult timp. Ceva îl izbi în ceafă, trăgându-l la fund, făcându-l să
icnească şi să înghită apă. Dădu din mâini şi simţi ceva dur deasupra. Stâncă.
Pentru prima dată realiză că se afla într-un râu subteran, care acum curgea cu
viteză printr-un tunel îngust. Umărul lui se frecă de stâncă, ceva îl izbi şi îl
învârti, iar apoi, cu o uşurare binecuvântată, capul lui ajunse din nou la
suprafaţă. Asta numai pentru câteva secunde. Lovi din nou stânca violent, de data
aceasta cu coastele din dreapta, şi se scufundă. Încercă să înoate în sus, sperând
că râul trecuse prin tunel şi ajunsese în vreo cameră cu aer deasupra apei. Mâna
stângă atinse stânca, chiar înainte să fie tras iar la fund. De data aceasta rămase
fără aer şi speranţă. În cap îi răsună un clopot. În faţa ochilor îi apărură dungi
luminoase. Gâtul i se încovoiase în interior. Avea să moară în câteva secunde.
Brusc, ajunse la lumină şi aer. Căzu în lumină, ţâşni odată cu apa printr-o gaură,
încercă să se îndrepte, aşa încât să nu lovească cu burta bazinul cu apă agitată de
sub el, dar nu reuşi. Impactul cu apa îl duru şi plămânii lui, pe care-i credea
goi, eliminară tot aerul. Reuşi totuşi să înoate spre malul înalt care părea să fie
în dreapta lui. Purtat de curent spre praguri, reuşi să se prindă de rădăcina unui
copac care ieşea din malul mâlos şi erodat. Durerea şi frigul îl făcuseră la fel de
slab ca un bebeluş. Totuşi, lumea care-l aştepta era cea a morţii. Se ţinu de
rădăcină şi se uită la gaura prin care fusese aruncat. Era la vreo şase metri
deasupra bazinului şi aproape la baza unui versant de calcar de douăzeci de metri
înălţime. Dincolo de acesta se înălţau pantele dealurilor mai înalte, dar nu-şi
dădea seama cât de departe. Râul era mărginit de maluri de lut. Pădurea pornea
chiar de pe mal. Mulţi dintre copaci creşteau înclinaţi la patruzeci şi cinci de
grade. Presupuse că aceia fusdeseră obţinuţi în laboratoarele biologice. Oriunde se
afla, nu era în apropierea intrării prin care-l dusese Padre Cob. Se uită în
cealaltă parte. Curentul săpase în mal un mic intrând, la câţiva metri depărtare.
Forţa curentului era mai mică acolo, iar malul avea jumătate de metru înălţime.
Poate că... Dădu drumul la rădăcină şi înotă cât de repede putea, dar de fapt deloc
repede, spre micul intrând. Avu nevoie de destul de mult timp ca să se tragă pe
mal. De câteva ori mâna îi alunecă pe nămol şi căzu înapoi. Gâfâind, prea obosit ca
să treacă cu tot corpul pe mal, rămase pentru o vreme cu picioarele în apă, într-o
poziţie încovoiată şi nesigură. Când respiraţia îi reveni la normal, se târî pe
restul distanţei, trăgându-şi picioarele pe pământ. În timp ce se odihnea din nou,
se gândi la Dong şi Crossant şi la motivul pentru care îi făcuseră asta. Erau nişte
oameni răi şi era clar că nu îl plăceau. Acestea erau motive suficient de puternice
ca să-i determine să-l ucidă. Să-l ucidă? Crossant îl izbise şi ar fi putut să-i
spargă ţeasta cu bâta, dacă ar fi vrut. În loc de asta, ei îl trăseseră în peşteră
şi îl împinseseră în râul subteran. Probabil că ştiau că râul nu mergea prea mult
înainte să iasă afară. Se bazaseră pe faptul că se va îneca, că apa va termina
treaba lor murdară. Cadavrul lui plutitor avea să fie zărit de un satelit sau de
organici. Vânătoarea ar fi fost întreruptă, iar grupul din nou în siguranţă, pentru
o vreme. Nu. Scenariul lui nu era prea aproape de realitate. Locks s-ar fi mirat că
Duncan a dezertat. I-ar fi bănuit pe Dong şi Crossant, căci ştia că ei intraseră în
tunel. S-ar fi îndoit că Duncan, care acum ştia că avea să se întoarcă curând în
civilizaţie, ar fi fugit, abandonând astfel orice speranţă să scape de acea
existenţă mizerabilă subterană. Locks i-ar fi supus pe cei doi la ceaţa adevărului.
Cum ei cunoşteau această posibilitate, înseamnă că nu se întorseseră la grup. Se
duseseră în tuneluri ca să se ascundă pentru o vreme şi să aştepte îndeajuns de
mult ca trupul lui Duncan să fie găsit. Apoi se puteau refugia în pădure. Sau
intenţionau să iasă cât mai curând posibil, să se lase capturaţi de poliţişti şi să
ceară iertarea, după ce le spuneau toată povestea? Era posibil să o obţină, chiar
dacă ar fi fost duşi într-un centru de reabilitare. În definitiv, îl eliminaseră pe
Duncan şi trădaseră restul grupului.

37
Bineînţeles, organicii urmau să-i dispreţuiască, considerându-i nişte trădători,
dar Dong şi Crossant erau obişnuiţi să fie dispreţuiţi şi, poate, chiar le plăcea.
Poate că ei îi făcuseră asta doar pentru că în ultima vreme nu mai făcuseră nimic
condamnabil şi aveau nevoie de asta, ca de o hrană spirituală. Râse fără vlagă la
acest gând şi se întrebă dacă nu cumva începuse să delireze. Totuşi, delirul era
însoţit de obicei de febră, iar el era foarte rece. Îşi dori să se poată târî într-
o porţiune luminată de soarele care trecea printre ramuri, ca să se încălzească.
Gândul că putea fi observat de un satelit îl făcu însă să rămână în umbră. Se
rostogoli, tremurând, şi îşi cuprinse trupul cu braţele. Hainele umede îi ţineau de
frig. Ar fi trebuit să le scoată. Nu, era prea obosit. Căldura corpului lui avea să
le usuce. Când soarele va mai coborî – acum era la jumătatea drumului dintre zenit
şi apus – el avea să se simtă mai bine şi să-şi recapete forţa. Şi apoi? Pădurea
era tăcută, cu excepţia zgomotului îndepărtat al unei veveriţe furioase care se
certa cu cineva, probabil cu ciorile. După un minut, o muscă mare şi neagră bâzâi
aproape de capul lui. Duncan o alungă cu mâna şi musca se îndepărtă. Trecu o
jumătate de oră. Închise ochii şi se întrebă cât de în siguranţă era dacă dormea
puţin. Îl durea rău capul, acolo unde îl lovise bâta. Îl dureau coastele şi dosul
palmei stângi, unde pielea se cojise. Frigul şi pericolul îl amorţiseră, aşa încât
nu simţise rănile. Acum, când se încălzea şi se usca, durerile erau prea mari ca să
poată dormi. Dar în ciuda acestui fapt, începuse să moţăie. La acest gând, se forţă
să se ridice, gemând din cauza durerii din coastele lovite. Poate că avea o
comoţie. Dacă era aşa, era mai bine să se ridice şi să meargă. Nu vroia să moară în
somn. Vru să se ridice în picioare, dar se opri din mişcare, ghemuit. De undeva se
auzeau slab vocile lui Crossant şi Dong.

38
Capitolul 8 Duncan îi urmărea pe cei doi din spatele unui tufiş. Erau la vreo doi
metri depărtare, pe jumătate ascunşi de trunchiurile copacilor, stând cu spatele
lipit de un stejar uriaş mort. Lângă picioarele lor erau două rucsacuri mari. Fără
îndoială le luaseră dintr-o ascunzătoare, când ieşiseră. Faptul că vorbeau atât de
tare putea să indice că nu le păsa dacă erau prinşi de organici. Poate chiar sperau
ca asta să se întâmple. Deşi putea să le audă vocile, nu reuşea să înţeleagă ce
spuneau. Se târî spre stânga, afară din câmpul lor vizual, şi înaintă în cerc.
Avansă apoi încet, încovoiat, până ajunse la un tufiş, în spatele celor doi şi
aproape de ei. Acum nu mai putea să-i vadă, dar urechile lui auzeau totul. Dong
vorbea piţigăiat. – Nu, eu zic să-l căutăm. Nu se poate să fi fost cărat prea
departe de pârâu. Îl găsim şi păstrăm cadavrul până vom fi prinşi. – S-ar putea ca
asta să dureze prea mult, se văicări Crossant. S-ar putea să fi fost dus foarte
departe. Sau... ei bine... poate a fost blocat în peşteră. S-ar putea ca trupul lui
să nu iasă la suprafaţă încă mult timp, poate niciodată. Cred că ar mai inteligent
să înaintăm până ce vom fi văzuţi. Nu e nevoie să avem cadavrul ca probă. Ne vor
pune în ceaţa adevărului şi vor şti că nu minţim. – Vreau să-l văd pe ticălosul ăla
mort, spuse Dong. – Dumnezeule, ce rea eşti. – Uite cine vorbeşte! Cine l-a lovit
cu bâta? – Daa! Şi cine m-a convins să fac asta? – Oh, mai taci din gură! Oricum,
ce contează cine ce a făcut? Suntem amândoi implicaţi. – Şi foarte adânc, spuse
Crossant. Suntem băgaţi până la gât. Gât care ar putea fi în mare pericol, dacă ei
vor veni după noi. Eu zic să plecăm naibii de aici. Duncan înţelese că acei „ei”
erau banda de fugari, nu organicii. Cei doi continuară să se certe, în timp ce
Duncan se târî şi făcu un nou ocol, aşa încât să poată ajunge să-i vadă din faţă.
Făcu ochii mari, când văzu o gaură uriaşă, la un metru deasupra capetelor lor.
Aceea era intrarea într-un tunel, printr-un trunchi găunos. Intrarea pe care o
folosiseră ei ca ieşire. Acum nu mai trebuia decât să aştepte plecarea lor. Apoi
putea să se ducă la ceilalţi din grup şi să-i avertizeze. Cu toate acestea, Dong şi
Crossant aveau să fie prinşi curând. Iar ei urmau să-i ducă pe organici pe urmele
fugarilor. Cei doi trebuiau opriţi. Dar cum? Nu avea nici o armă şi era slăbit. Ei
aveau cuţite mari în tecile prinse la curele şi era posibil ca în rucsacuri să aibă
pistoale protonice. Câteva momente mai târziu, o trosnitură îi făcu pe cei doi să
sară în picioare. Băgară mâinile în rucsacuri şi le scoaseră strângând în ele
paturile unor pistoale. La capătul ţevii de cincisprezece centimetri lungime se
vedea un glob sclipitor de metal alb. Vocea lui Dong ajunse slab până la Duncan. –
Dacă sunt organici, vor trage când vor vedea armele. – Aici există urşi şi alte
animale periculoase, spuse Crossant, cu o voce şi mai tremurătoare decât a ei. În
clipa aceea apăru cauza zgomotului. Era un animal de aproape doi metri înălţime,
care la prima vedere părea un elefant. Totuşi, colţii curbaţi îl identificară ca
fiind un mastodont de pădure, descendent al produsului unui laborator de
bioinginerie. Cu o mie de ob-ani în urmă, geneticienii creaseră şase sute de astfel
de exemplare, folosind celulele unor fosile de mastodonţi ca tipar, iar apoi le
dăduseră drumul în rezervaţiile naturale. Unul din aceste exemplare, înconjurat în
curând de altele, se afla acum în faţa celor doi oameni. – Nu intra în panică,
spuse Dong. N-or să ne atace decât dacă se simt ameninţaţi. Stai nemişcat. Vorbea
atât de încet, încât Duncan abia o auzea. Crossant spuse şi el ceva, dar prea încet
ca Duncan să înţeleagă. Acum încerca din nou să se întoarcă la stejar. Mastodonţii
îl zăriră sau poate se fereau de fiinţele umane. Indiferent de cauză, conducătorul
lor scoase un sunet strident, se întoarse şi porni spre sud, zdrobind tufişurile în
calea lui. Ceilalţi îl urmară greoi. Duncan alergă printre

39
tufe, la adăpostul zgomotului făcut de animale. Când ultima fiară cenuşie şi
păroasă dispăru, el ajunsese în spatele stejarului. În mâna stângă avea o creangă,
o bucată groasă de lemn. – Hai să plecăm de aici, fir-ar să fie, zise Crossant.
Este posibil ca unii dintre ei să fi avut monitoare implantate. – Şi ce dacă?
întrebă Dong cu o voce stridentă. Doar vrem să fim găsiţi, nu? – Ei bine, acum nu
mai sunt chiar atât de sigur, spuse bărbatul. Va fi destul de neplăcut, pentru o
vreme. Şi tocmai m-am gândit că s-ar putea ca ei să nu vrea să fim reabilitaţi.
Vrei să ajungi în vreun depozit? – Fricosule! Minte de mucos! strigă Dong. Oh, de
ce nu m-am legat de un bărbat adevărat? – Mda, ca şi cum tu ai fi o femeie
adevărată. Să-ţi spun ceva, căţea... Duncan ocoli repede trunchiul copacului şi îl
izbi în cap pe Crossant, care se aplecase săşi ridice rucsacul. Dong se întorsese
cu spatele, se pare dezgustată de Crossant. Avea o mână încleştată, iar în cealaltă
ţinea pistolul. Se răsuci la auzul zgomotului loviturii şi a icnetului lui
Crossant. Se albi la faţă, cu ochii mari, şi acea secundă de ezitare fu suficientă
ca Duncan să o izbească peste mână cu bâta. Arma căzu şi femeia o luă la fugă prin
pădure, cu braţul atârnând moale. Duncan porni după ea, dar apoi se opri. Nu era
capabil să reziste la o cursă rapidă, şi cu atât mai puţin la una lungă. Ridică
arma, o reglă la acţiune pe distanţă maximă, rotind butonul din faţa trăgaciului,
aşteptă ca Dong să apară între doi copaci şi apăsă pe trăgaci. Din armă ţâşni o
rază violetă. O atinse pe Dong în partea din spate a coapsei drepte şi femeia se
prăbuşi. Probabil că încărcătura nu pătrunsese prea adânc, din cauza distanţei.
Dong se ridică şi începu să sară într-un picior, dar se opri, când Duncan trase din
nou. Noul foc lovi în locul ţintit de el, şi arse o creangă dintr-un copac, chiar
lângă ea. Duncan strigă şi femeia se opri întorcându-se spre el, cu faţa albă şi
schimonosită, după care se aşeză pe pământ. Crossant gemu şi încercă să se ridice
în picioare. Duncan îl izbi din nou în cap, dar nu la fel de tare ca prima dată.
Apoi îşi puse la curea pistolul protonic şi cuţitul lui Crossant şi porni spre
Dong. Ea stătea în acelaşi loc, tăcută, cu trăsăturile desfigurate de ură şi
durere. Duncan aruncă băţul în faţa ei. – Foloseşte-l ca baston. Când se întoarseră
la copac, Crossant îşi recăpăta cunoştinţa. Pielea lui, deja albă, se albi şi mai
tare, când îşi dădu seama ce se întâmplase. – Întors din morţi, spuse vesel Duncan.
Luă unul dintre rucsacuri, scoase nişte pâine, brânză, un bidon cu supă care se
încălzea singură şi o lingură. Nu spuse nimic cât timp mâncă, cu mâna aproape de
arma cu protoni. Crossant rupse tăcerea, pretinzând că Milka îl convinsese să facă
ceva ce el nu ar fi vrut niciodată să facă. Duncan îi spuse să tacă. După ce
termină de mâncat şi puse lingura şi bidonul gol înapoi în rucsac, zise: – Acum ne
întoarcem. Flutură arma spre ei, continuând: – Mai întâi voi doi. Să nu încercaţi
ceva. Dacă vreunul face o mişcare greşită, vă împuşc pe amândoi. – Ne vor ucide,
spuse Crossant. – Nu, pentru că au un stoner la îndemână, zise Duncan, zâmbind
feroce. Am auzit destule ca să ştiu că Locks nu e de acord cu uciderea cuiva decât
ca ultimă variantă. Veţi fi stonaţi, alături de ceilalţi din depozit. Cine ştie?
Poate aveţi noroc. Poate vă găseşte cineva, peste vreo trei sute de ani, şi vă
destonează. – Asta este echivalent cu uciderea noastră, spuse Crossant şi gemu. –
Alege. Cei doi îşi puseră rucsacurile în spate, suspinând şi implorând. Duncan îi
întinse bărbatului o lanternă şi îi spuse să intre primul în gaură. – Eu vin în
urmă, cu lanterna mea, zise Duncan. Nu uitaţi, vă împuşc pe amândoi, dacă vreunul
încearcă ceva. Şi acum, luaţi-o înainte. „În vânt”, tu primul. Crossant îşi şterse
nasul cu mâneca şi se întoarse spre intrare. În clipa aceea, şi el şi Dong ţipară.
Duncan fu surprins, pentru o clipă. Apoi văzu în gaură faţa bărboasă a lui Padre
Cob, arătând exact ca un urs trezit din hibernare. – Ho, ho, ho! făcu Padre,
tunător. Ce cadouri avem aici, sfinte Nicolae?

40
Ieşi greoi din gaură. Era îmbrăcat încă în roba de călugăr, dar avea la el o armă
cu protoni cu o ţeavă de patruzeci şi cinci de centimetri lungime şi un încărcător
mare. – M-am gândit eu că pe aici aţi luat-o, îi spuse el lui Crossant, după care i
se adresă lui Duncan. Iar tu arăţi ca şi cum ai fi fost urmărit prin cele zece
iaduri ale lui Ti-yu. Ce s-a întâmplat? Duncan îi spuse. – Eşti un om foarte
norocos, William, spuse Padre. Sper ca norocul tău să se răsfrângă şi asupra
noastră, a celorlalţi. Cu excepţia acestor doi viermi, care sunt oameni, din
păcate, şi trebuie trataţi ca atare. – Ce înseamnă asta? – Asta înseamnă că nu vor
fi împuşcaţi. Li se va oferi şanse să fie salvaţi cândva. Avură nevoie de patruzeci
şi cinci de minute ca să ajungă în camera de la fundul puţului. Duncan observă, cu
surprindere, că era goală. – Cu excepţia celor care te caută, s-au întors cu toţii
acolo, zise Padre. Ultimul transport a fost descărcat iar nava aeriană a plecat.
Locul e liber. Cel puţin pentru moment. Trecură două ore înainte ca toate grupurile
de căutare să fie anunţate că cel dispărut fusese găsit, şi să se întoarcă. Urmă o
altă întârziere, când Crossant şi Dong insistară că Duncan minţea. Ei spuneau că
adevărul era că Duncan încercase să dezerteze şi că ei îl urmăriseră. El reuşise
să-i ia prin surprindere şi să ia comanda. Dar nu reuşiră decât să câştige timp.
Locks le spuse că avea să folosească ceaţa adevărului pe toţi trei, şi atunci
Crossant recunoscu că povestea lui Duncan nu era o minciună. – Sunteţi jalnici,
zise Locks şi făcu semn oamenilor numiţi să execute sentinţa. Aceştia îi luară pe
cei doi şi îi forţară să intre în câte un cilindru, în ciuda ţipetelor şi
zvârcolelilor lor. Duncan se bucură că copiii fuseseră duşi de acolo. Chiar şi lui,
victimei, îi era silă de ceea ce trebuia făcut. Închiseră uşile şi Padre apăsă două
butoane de pe panoul unei console. O secundă mai târziu, uşile se deschiseră.
Crossant şi Dong, mai tari ca piatra acum, căzură în exterior, cu pumnii ridicaţi
în faţă, îngheţaţi în timp ce loveau geamul uşilor. Îi traseră spre puţ şi îi
împinseră peste margine. Patru bărbaţi coborâră în puţ ca să-i tragă într-un tunel.
– Am fi putut să-i lăsăm alături de ceilalţi, zise Locks, făcând semn cu mâna spre
rândurile tăcute. Dar nu ar fi stat în echilibru. Ar fi căzut. Şi, în plus, cine
ştie? Poate că guvernul va decide să trimită auditori. Fac uneori asta. Nu am fi
vrut să-i găsească pe cei doi. Şi-ar da seama că acest loc este folosit şi în alte
scopuri decât în cele oficiale. Iar asta i-ar putea face să cerceteze zona şi să
găsească uşa secretă. Mai târziu, când reuşi să-i vorbească lui Duncan fără
altcineva în preajmă, îi spuse: – Mâine o să-ţi spun o parte din ce am hotărât să
facem cu tine. Bineînţeles, cu condiţia să te oferi voluntar pentru asta. – Sunt
gata pentru orice. – Bine! Dar nu e vorba de ceva ce putem pregăti peste noapte.
Când veni ora de culcare şi ceilalţi se duseră să doarmă, Locks lipsea. Duncan îşi
spuse că trebuia să fie în camera băncii de date, ocupându-se de operaţiunea
întreruptă de apariţia dirijabilului. El dormi mult şi adânc, judecând după cât de
amorţit se trezi. Îşi aminti un vis oribil, în care Mika Dong şi Mel Crossant,
stonaţi şi mişcându-se parcă pe nişte roţi, apăruseră dintr-o ceaţă, cu nişte
degete acuzatoare îndreptate spre el. Ochii lor ardeau ca un foc. Se ridică,
gemând, deşi durerea de cap trecuse aproape complet, şi se blestemă singur pentru
acel coşmar. În mod raţional, nu ar fi trebuit să simtă nici un regret, nici o
mustrare de conştiinţă. Dar şi el, ca toţi cetăţenii, era condiţionat încă din
copilărie să urască violenţa. Apoi îşi reaminti că asta nu oprea guvernul să
folosească violenţa, atunci când avea de-a face cu criminali. Iar el, conform celor
spuse de psiholog, fusese pe vremuri organic, şi ucisese câţiva oameni. Simţindu-se
mult mai bine după câteva exerciţii fizice şi micul dejun, se duse cu Locks şi
Cabtab în biroul băncii de date. Înţeleptul porni computerele şi le făcu semn să se
uite pe ecranul de pe un perete. Pe acesta se vedeau trei poze ale lui Duncan, din
faţă, profil dreapta şi profil stânga. Sub fotografii erau datele lui biografice. –
Vreau să te uiţi cu atenţie la ele, înainte să fie tipărite pe cartea ta de
identitate, spuse Locks. Dacă ai vreo obiecţie asupra vreunui aspect sau sesizezi
vreo discrepanţă, orice ţi-ar putea cauza probleme, o să schimbăm articolul
respectiv înainte de tipărire.

41
Zece minute mai târziu, maşinăria scotea o cartelă de ceramică. – Pare valabilă,
spuse Duncan. – Este. Datele pentru validarea ei sunt în bancă. Dar dacă cineva
devine suspicios şi încearcă să urmărească datele, atunci ai dat de necaz. Totuşi,
va fi nevoie de destul de mult timp pentru verificarea validităţii ei. – Deci acum
sunt David Ember Grim. – Da. Cetăţean al statului Manhattan şi specialist în
computere, gradul doi, care a fost împrumutat unui complex agricol din Newark, New
Jersey. Cererea ta de emigrare în Los Angeles a fost aprobată. Los Angeles-ul de
miercuri primeşte imigranţi din diverse amestecuri etnice naţionale, din anumite
state ale Americii de Nord şi Indiei. Tu hotărăşti dacă vei merge cu expresul,
adică stonat, sau cu un tren de pasageri. Acesta este mai lent, dar ai avea ocazia
să vezi peisajul. – Pasageri, categoric, zise Duncan. Nu am ieşit niciodată din
Manhattan. Vreau să spun, până de curând. – Mâine vei primi toate documentele
necesare pentru asta. Omul meu din... nu contează de unde... are nevoie de timp ca
să aranjeze totul. Ai la dispoziţie două săptămâni ca să memorezi detaliile. Între
timp, am pus câţiva membri să afle de ce eşti căutat cu atâta ardoare. E o muncă
foarte anevoioasă, delicată şi periculoasă. Dacă cei de la băncile de date vor
considera că este prea sensibilă, vor abandona căutarea. Obţinerea codurilor nu
este prea uşoară, şi este realizată de obicei prin coruperea celor care cunosc
codurile. Aşa e mai simplu şi mai sigur decât să încercăm să le spargem. Relativ
sigur, bineînţeles. Este periculos. De fapt, nu am încerca asta, dacă nu am fi
convinşi de importanţa ta. Ceva face guvernul să fie de-a dreptul înnebunit în ceea
ce te priveşte. Este o adevărată ironie că tu nu ştii despre ce e vorba, nu? Duncan
aprobă din cap şi spuse: – Două săptămâni? Ob-săptămâni? – Ob-săptămâni.
Paisprezece zile normale din clipa asta. – Între timp, organicii sunt înnebuniţi.
Într-una din aceste zile se vor gândi să caute aici, oricât de ridicol li s-ar
părea ideea că nişte fugari s-ar ascunde aici. – Este o posibilitate la care ne-am
gândit. Dar va trebui să stăm aici până când să potoleşte vânătoarea. – Nu se va
potoli. Duncan se gândi ce s-ar întâmpla dacă Locks ar fi capturat după plecarea
lui, ca David Ember Grim. Locks ar fi fost supus ceţei adevărului, ar fi dezvăluit
totul, iar organicii ar fi pornit în căutarea cetăţeanului Grim. Locks se ridică de
pe scaun. – Haide să mergem până la secţiunea nouă. Întotdeauna îmi place să mă uit
la ultimul contingent. Poate exista un candidat acolo, un recrut. Până acum nu am
găsit pe nimeni cu care să vreau să risc. Totuşi, la feţe noi, speranţe noi. – Ce
ştii despre facilităţile satului pe care l-am văzut ieri de la fereastră? întrebă
Duncan, pe drum. – Staţia NJ3? – Nu ai spus ce nume avea. Există vreun laborator
biologic acolo? Cei trei bărbaţi se aflau într-un ascensor care urca. Locks se uită
la Duncan, îngustânduşi ochii. – Da, există. Unul destul de mare. De ce? – Îi ştii
amplasarea? Aţi fost vreodată acolo, în cercetare? – Ai o idee, nu? Vreun plan? –
Poate. – Nu, nu ne-am apropiat de el. De ce? – Îi poţi afla amplasarea cu ajutorul
bazei de date? Fără să alarmezi vreun monitor? Liftul se opri şi coborâră. Se aflau
într-o cameră şi mai mare decât cea în care locuiau ei. Totuşi, aceasta avea un
rând de cuburi deschise, care se înălţau spre tavanul aflat la o înălţime de cel
puţin treizeci de metri. Între şirurile verticale de cuburi existau puţuri de lift,
fiecare dintre acestea fiind ocupat de aproximativ cincizeci de stonaţi. – Da,
putem face asta. Şi o vom face, dacă rezultatul merită riscul.

42
– Dacă am putea afla un plan detaliat al clădirii şi dacă se poate intra, aţi face
asta? Bineînţeles, cu condiţia ca rezultatele să merite riscul? Locks îşi strâmbă
un colţ al gurii. – Hm... – E nevoie de aproximativ şaizeci de secunde ca să
scanezi complet un corp uman şi să înmagazinezi datele. Datele pot fi folosite
pentru duplicarea acelui corp. În condiţii speciale, creştere forţată etc., un
duplicat poate fi crescut într-o săptămână. Biologii nu au reuşit niciodată să
creeze un duplicat care să trăiască mai mult de o zi sau două. În procesul de
duplicare există întotdeauna erori, pentru că scanerul nu este perfect. Aceste
numeroase erori mici au ca rezultat un corp mort sau unul care va muri în scurt
timp. La suprafaţă, însă, arată exact ca originalul. Este util pentru experimente
ştiinţifice. Dacă... – Pentru Dumnezeu! zise Locks. Cred că înţeleg ce vrei să
spui! Vrei ca noi să... Puse mâna pe umărul lui Duncan şi începu să râdă. Apoi
continuă, printre hohote: – ... să creăm un duplicat al tău şi să-l plasăm
undeva... oh, Dumnezeule! – Într-un loc unde poate fi găsit de poliţişti, care vor
crede că am murit. Ar trebui să fie puţin descompus, dar nu atât încât să se piardă
amprentele digitale sau ale retinei. Când îl vor găsi, ei vor... – E o idee
grozavă, nebunească aş spune. Ar fi splendid... numai că... cum naiba să facem
asta? Cum să intrăm în laborator, iar dacă reuşim, cum să facem aşa încât oamenii
din laborator să nu vadă corpul care creşte în cuvă? – O să mă gândesc eu la asta.
– Vorbeşti serios, nu-i aşa? întrebă Locks. – Doar dacă voi găsi un plan
realizabil. – O să mă rog pentru asta, zise Padre Cob în spatele lor. Ajunseseră
într-o zonă unde fusese aşezat ultimul transport. Cincizeci de oameni se aflau pe
nivelul cel mai jos al camerei, treizeci de bărbaţi şi douăzeci de femei. Locks se
uită pe îndelete la feţe şi citi plăcuţele agăţate de lanţurile de la gâturile
celor stonaţi. Duncan mergea încet printre ei, întrebându-se ce-i adusese în acea
stare şi în acel loc. Nu se obosea să citească plăcile. Iar apoi, brusc, se opri în
faţa unuia dintre ei. Femeia era scundă, de un metru şaptezeci înălţime, cu un corp
zvelt şi sâni mici şi perfecţi. Părul ei negru scurt era lucios, amintindu-i de
blana unei foci, iar ochii deschişi, mari şi căprui, aminteau şi ei de o focă. Faţa
triunghiulară avea oase delicate, pomeţi înalţi. Duncan se aplecă spre inscripţia
de pe placa ceramică. PANTHEA PAO SNICK. Rândurile de dedesubt erau într-un cod
care i se părea familiar, şi totuşi nu-l înţelegea pe deplin. Tremurau ca nişte
valuri de căldură la marginea minţii lui, sclipiri aproape gata să se formeze în
imagini clare. Şi faţa. Şi ea îi amintea ceva. Ce? – Vrei să vii aici? îl strigă el
pe Locks. Citeşte-mi asta. – O cunoşti? întrebă Locks. – Nu chiar, dar mi se pare
că ar trebui. Locks se încruntă. – Pot citi numărul cărţii de identitate. Restul...
este într-un cod pe care nu l-am mai văzut până acum. – Asta nu-i ciudat? – Al
naibii de ciudat. Este ceva special cu ea. Locks luă plăcuţa. – Hai să o ducem la
computer. Poate că putem afla despre ce e vorba. Dar atunci când codul căzu în
maşinărie, pe ecran apăru: ACCES INTERZIS. – Acces interzis, spuse Locks şi opri
computerul. Sper ca asta să nu fie raportat. Dacă vor deveni curioşi din cauza unei
cereri de la o sursă neautorizată... Locks le ceru lui Cabtab şi Duncan să plece. –
Am încredere în voi, dar ceea ce nu ştiţi, nu le puteţi spune oficialilor. Trei
minute mai târziu, Locks îi chemă în birou. Zâmbea. – Am făcut o cerere printr-un
anumit canal, iar omul meu de legătură are nişte date. Snick a fost un detectiv-
maior organic, cetăţean de duminică, dar a avut o viză temporală să acţioneze şi în
alte zile. O viză temporală temporară. Asta este tot ce a putut să afle
informatorul meu, în afară de datele biologice obişnuite. Nu a putut afla la ce caz
lucra ea, dar

43
– şi asta este foarte important – femeia a dispărut pur şi simplu din baza de date.
Nu există nimic acolo despre ea. Omul meu a fost foarte atent. Nu a vrut să-i
alerteze pe monitori. S-a temut să meargă mai departe cu cercetările. – De ce nu o
destonăm ca să o întrebăm? spuse Duncan. Aşa ar fi cel mai logic. – Nu ştiu dacă ea
e atât de importantă, zise Locks. – Cum putem afla, fără să o interogăm? – Mă voi
gândi la asta. Duncan îşi spuse că dacă Locks nu o făcea, avea să o facă el.

44
Capitolul 9 Miercuri, condiţiile meteorologice la ora 11:00 p.m. erau exact aşa cum
sperau fugarii. După ce urmărise prognoza la televizor, în biroul din depozit,
Locks ştia că o situaţie mai bună nu era de aşteptat decât peste două săptămâni. El
şi alţi şase oameni, printre care şi Duncan, stăteau ghemuiţi sub copaci, aproape
de marginea drumului. Cerul era întunecat, cu excepţia momentelor în care era
brăzdat de fulgere. Ploua puternic. De sub copaci, fugarii vedeau luminile palide,
voalate de apă, ale satului, aflat la aproape doi kilometri spre nord. Nu se vedeau
faruri de maşină. Locuitorii erau în case, dormind până aproape de miezul nopţii,
când aveau să se scoale ca să intre în stonere sau să facă orice altceva doreau,
înainte să fie nevoiţi să-şi încheie activităţile. Locks făcu semn cu degetul spre
lumini şi o luă înaintea celorlalţi pin vântul puternic şi ploaia deasă. Înaintau
greu, cu capetele în piept, în urma lui Locks, îmbrăcaţi cu pardesiuri şi pălării
impermeabile. Traversară o dumbravă, cotiră la stânga când ajunseră la drum, o
şosea cu patru benzi pe care traficul era rar chiar şi în timpul zilei, şi ieşiră
de pe drum după ce parcurseră patru sute de metri pe el. Ocoliră un pâlc de copaci
şi se apropiară de clădirea cu două etaje a laboratorului biologic. Panourile
solare de pe acoperişul clădirii octogonale formau o cupolă cu multe unghiuri.
Locks obţinuse toate informaţiile despre laborator prin intermediul computerului.
Partea clădirii de deasupra solului reprezenta locuinţele oamenilor de ştiinţă şi a
tehnicienilor. Facilităţile de lucru erau subterane. Nu exista pază pentru că nu
era nevoie de aşa ceva, sau cel puţin aşa presupuneau oficialităţile. În acea
societate relativ lipsită de fărădelegi, şi în acea zonă izolată şi cu populaţie
mică, ce rost avea să încuie uşile? Ce se putea fura de acolo? De ce ar fi
îndrăznit cineva să fure, când în apropiere erau atâţia pădurari şi cel puţin zece
organici? Cu toate acestea, Sinn cercetă zona de la intrare. Se uită prin uşă, o
deschise, intră şi dispăru cam pentru un minut. Când reveni afară, spuse: – Locul
pare pustiu. Dacă datele primite de Locks erau corecte, personalul de joi plecase
la culcare, ca să-şi reia somnul întrerupt. La ora 8:00 a.m. aveau să coboare ca
să-şi înceapă munca. Era posibil, totuşi, ca unii oameni să coboare să lucreze
imediat ce ieşeau din stonere, în loc să doarmă. Unul sau mai mulţi dintre ei
puteau să aibă experimente ce trebuiau supravegheate. Cei şapte înaintară pe holul
tăcut până la intrarea în casa scărilor şi începură să coboare. Luminile se
aprindeau automat, pe măsură ce înaintau. Când pătrunseră în prima cameră, aceasta
se umplu de o lumină strălucitoare. Bedeutung se opri chiar dincolo de uşă, cu o
armă protonică în mână. Locks îl trimise pe Sinn înainte, ca să păzească intrarea
de pe scări spre acea zonă. După ce traversară camera mare plină de echipamente,
ciudate pentru cei profani, ajunseră într-o alta, de două ori mai mare. Locks, cu o
hartă desenată în mână, îi conduse pe lângă maşinăriile la fel de necunoscute şi cu
aspect exotic, şi pe lângă cuvele în care animale aflate în diverse stadii de
dezvoltare fetală pluteau într-un lichid limpede. Se opriră la un colţ ocupat de o
cuvă lungă, plină numai cu fluid. Lângă ea era o cutie mare, ca un sicriu, cu un
capac transparent. – Asta e, zise Locks. Scoate-ţi hainele şi intră, i se adresă el
lui Duncan. Duncan se dezbrăcă şi se urcă în dispozitiv. Se întinse pe un pat moale
transparent şi privi în sus. Padre, zâmbind şi murmurând ultimele rugăciuni în
latină, închise capacul. După aceea, Duncan nu mai auzi nimic. Rămase nemişcat, aşa
cum îl instruise Locks cu o zi înainte, în depozit. Deşi nu putea să-l vadă pe
Locks, ştia că acesta regla acum comenzile scanerului de lângă cutie. Locks se uita
la o hârtie pe care primise instrucţiunile de operare de la informatorul lui.
Brusc, cele două dispozitive, câte unul la fiecare capăt al capacului, începură să
se mişte pe nişte rotiţe unul spre celălalt. Se întâlniră fără să scoată nici un
zgomot la mijlocul capacului şi apoi porniră în cursa inversă. Când ajunseră din
nou la capete, porniră iar unul spre celălalt. Sub Duncan, alte două dispozitive
similare făceau acelaşi lucru. După ce scanerele superioare se întâlniră de
treizeci şi cinci de ori, Locks bătu cu palma în capac. Făcu un semn de rotire cu
mâna şi Duncan se învârti pe o parte. Câteva minute mai târziu, se învârti pe
partea cealaltă. Apoi, Locks deschise capacul. – Gata. Ieşi afară şi îmbracă-te.

45
– Asta e tot? întrebă Duncan, îmbrăcându-se. – Da, zise Locks. Fiecare moleculă a
corpului tău şi legăturile ei cu toate celelalte molecule au fost înregistrate.
Procesul de creştere a început deja. Arătă spre cuva din colţ. În mijlocul
fluidului era acum suspendat ceva micuţ şi neclar. Într-o oră avea să fie mult mai
mare şi să aibă o formă clară. – Cei de joi vor crede că e proiectul celor de
miercuri, zise Locks. Vor parcurge datele referitoare la asta şi vor găsi un ordin
de miercuri şi o descriere a proiectului înregistrată oficial. Cei de miercuri vor
primi un ordin care va părea emis de cei de joi. Celelalte zile vor verifica
ordinul şi vor constata că este dat joi. Numai joi va crede că e de miercuri. Toată
povestea ar fi sărit în aer dacă cineva ar fi cercetat valabilitatea ordinului. Dar
de ce ar fi făcut-o? Ordinul avea forma corectă şi era unul singur dintr-o secvenţă
de astfel de evenimente inter-diurne. Sau aşa li se va părea lor. – Să mergem,
spuse Locks. Cu cât ieşim mai repede de aici, cu atât mai bine. Duncan mai zăbovi
câteva secunde. Chestia aceea din cuva plină cu fluid avea să fie duplicatul lui,
peste şapte zile. La un moment dat, spre sfârşitul miercurii următoare, avea să
arate identic cu el, dacă-l priveai cu ochiul liber. Dacă ar fi fost scanat,
registrul de date ar fi revelat mici diferenţe, ale căror sumă ar fi reprezentat o
diferenţă mare. Atât de mare, încât duplicatul nu putea trăi prea mult, din cauza
numeroaselor defecte. Dar, într-o zi, după cum pretindeau oamenii de ştiinţă,
defectele aveau să fie eliminate şi se vor putea obţine nişte duplicate adulte cu
viaţă lungă. Acestea însă puneau probleme etice şi filozofice a căror rezolvare
revenea viitorului – dacă aveau să fie rezolvate vreodată. Padre Cob zâmbea ca un
copil care tocmai deschisese cutia cu prăjituri. – Asta îmi ridică moralul, zise
el. Nu mai suntem iepuri, suntem şobolani. Oh, ho, ho, ho! O adevărată promovare,
nu-i aşa? Şobolani, nu iepuri. Un pas în evoluţia grupului. Dar eu prefer să fiu
şobolan. Ei se distrează mai bine! – Poate că într-o zi vom fi lupi, spuse Duncan.
– Lupi, ca toţi ceilalţi, care există numai pentru că guvernul le permite să
existe, spuse Padre, încruntându-se. Veselia lui se evaporase. – Ceea ce am făcut
azi, putem face şi mâine, la o scară mare. – Sau să murim ca nişte oameni, nu ca
iepuri sau şobolani! spuse Cabtab, zâmbind din nou. Duncan nu răspunse. Lui i se
părea mult mai important să trăiască precum un om. Nu prea contează cum mori, decât
dacă de asta beneficiază cei rămaşi în viaţă. Se întoarseră la depozit, îşi
scoaseră hainele de ploaie şi se alăturară grupului din clădirea veche. Lui Duncan
i-ar fi plăcut să-şi povestească aventurile celor care rămăseseră acolo. Le-ar fi
făcut plăcere şi ar fi vrut să sărbătorească. Dar Locks insistase că era bine să
ştie cât mai puţini. Celorlalţi li se spusese că cei şapte fuseseră în biroul
central de calcul, pe toată durata absenţei lor. Locks spusese că nu făcuse altceva
decât să strângă date. Chiar dacă vreunul dintre ei se mira de ce fusese nevoie să
ia atâţia oameni cu el, nimeni nu întrebă nimic. Totuşi, Înţeleptul nu minţise
întru totul. Înainte ca grupul să iasă afară, Locks obţinuse de la informatorul lui
cât de multe date putea, referitor la căutarea lui Duncan. Veştile erau
neliniştitoare. Cercul se strângea şi fuseseră găsiţi mulţi alţi refugiaţi fugari.
– Centrul cercului este depozitul, îi spuse el lui Duncan. Mai devreme sau mai
târziu, probabil mai devreme, organicii îşi vor da seama că am avut tupeul să ne
ascundem aici. Atunci... – Cât de curând? – Nu ştiu. Dar cred că ar fi bine să
încercăm să ieşim la suprafaţă. Dacă ne-am putea strecura prin cerc... – Dacă m-ar
găsi, spuse Duncan, adică dacă ar găsi corpul acela... probabil că ar renunţa la
cercetări. Voi nu reprezentaţi o prioritate. Dar avem oare timp să aşteptăm? Locks
îşi muşcă buza şi ridică ochii în sus. – Nu cred. În alte circumstanţe, i-aş fi dus
pe toţi afară noaptea şi am fi încercat să ieşim din zona de căutare înainte de
apariţia zorilor. Am putea face cincisprezece kilometri pe jos, chiar şi dacă luăm
copiii cu noi. Dar dacă este prins vreunul... toţi te-au văzut. Şi nu ştiu unde te-
am putea ascunde. Dacă mergi cu noi, nu vei mai reuşi să ajungi în trenul spre LA.
Şi este

46
foarte important să faci asta, poate chiar vital. Totodată, nu putem să le dăm
duplicatul, aşa că nu vor opri vânătoarea. Locks zâmbi îndurerat. – Înţeleptul nu
prea mai are ce decizii să ia. – Putem să luăm prăjitura şi să o şi mâncăm, zise
Duncan. Dacă vrei să-ţi asumi riscul, dar în definitiv toată viaţa noastră este un
risc. Îi spuse lui Locks planul care se formase în mintea lui ca nişte cristale, în
timp ce Locks vorbea. Discutară în contradictoriu pentru o vreme, dar nu pentru că
Locks s-ar fi opus ideii, ci pentru a rezolva toate amănuntele. Apoi, Locks,
satisfăcut că ideea lui Duncan avea mai multe şanse de reuşită decât altele, chemă
grupul în jurul lui. Le explică ce era de făcut. Urmară alte discuţii şi câteva
proteste puternice. În cele din urmă, după o oră şi jumătate de discuţii în
contradictoriu, Locks făcu ceva ce făcea foarte rar. Supuse ideea la vot şi
majoritatea înclină în favoarea planului lui Duncan, deşi mulţi nu erau prea
entuziasmaţi. – Foarte bine, zise Locks. Nu vom aştepta ca organicii să se apropie
prea mult. O vom face acum, fără să ne grăbim, ca să curăţăm locul şi să avem timp
de tot ce este necesar. Asta îi deranjă pe câţiva din grup şi urmară alte proteste.
Puşi în faţa necesităţii de a acţiona imediat, erau şocaţi de idee. Puteau să facă
ceea ce le cerea Locks, dar nu în clipa aceea. Era altceva dacă mai aşteptau puţin.
– Nu! spuse cu tărie Locks. Nu, la naiba! S-ar putea să nu avem timp să vă facem să
arătaţi ca ceilalţi. Trebuie să arătăm la fel de prăfuiţi ca ei şi să punem praf şi
pe jos. Asta cere timp şi grijă. Nu putem prevedea exact când vor ajunge organicii
în acest loc. S-ar putea să vină mâine. S-ar putea să le vină ideea că suntem aici
şi atunci vor face un salt, trimiţând o echipă înainte. Deşi câţiva continuară să
bombăne, executară ordinul. Duncan ieşi cu o echipă ca să-i ia pe Dong şi Crossant
din peşteră şi să-i urce prin puţ, în instalaţie. Apoi urmă sarcina neplăcută de
destonare a celor doi. Îi făcură inconştienţi imediat cu ajutorul ceţei adevărului
şi îi duseră în clădirea nouă. Folosiră roboţii pe roţi din zona de descărcare ca
să le care corpurile. Îi aşezară apoi pe nişte forme care îi aranjară, aşa încât să
stea în picioare când erau stonaţi. Introduseră cele două forme în stonerul
orizontal şi porniră curentul. Corpurile fură scoase de braţele cu cleşti la capete
ale roboţilor şi duse înapoi în vechea clădire. Între timp, jumătate din grup, ales
prin tragere la sorţi, stonase cealaltă jumătate. Apoi, roboţii plasau corpurile
rigide şi reci în spaţiile goale din rânduri. Evident, în trecut fuseseră scoşi
anumiţi stonaţi, deşi nu se ştia din ce motiv. Sinn şi Bedeutung se întoarseră din
camerele ionice dintr-un capăt al clădirii, cu saci cu praf râcâit de pe
colectoare. Apoi începură sarcina delicată de a plasa pe cei nou stonaţi exact
cantitatea potrivită. – La naiba, ce complicat este, spuse Locks. Nu-mi plac
planurile complicate. Un singur pas greşit şi toată structura se prăbuşeşte. Cele
simple sunt mai bune. – De acord, zise Duncan. Dar nu există nici unul simplu.
Padre Cob şi frumoasa Fiona se întoarseră din clădirea nouă cu plăcile de
identitate pe care le făcuseră acolo. Le atârnară în jurul gâtului corpurilor, iar
Sinn şi Bedeutung începură să împrăştie praf peste plăci. – Dacă organicii vor fi
foarte minuţioşi şi vor verifica fiecare plăcuţă cu înregistrările lor, îşi vor da
seama şi ne-am ars, zise Cabtab. – Nu vor face asta, spuse Duncan. Ei caută fiinţe
vii. Vor şti că am fost aici, nu avem cum să ascundem asta, dar vor crede că am
fugit. Locks şi alţi doi bărbaţi se întoarseră din biroul băncii de date. – Am
şters toate urmele folosirii computerului, zise Înţeleptul, şi am curăţat locul, am
şters toate amprentele. Când veni momentul să fie stonat Locks, acesta îşi puse
mâinile pe piept şi se înclină: – La revedere, Bill. Ne vedem mai târziu. – Dacă
totul merge bine, spuse Duncan. Închise cilindrul şi apăsă butonul de alimentare de
pe cutia din spatele lui. Rămas singura fiinţă vie din clădirea mare şi tăcută, se
urcă pe platforma din spatele robotului şi apăsă butonul ce iniţia programul.
Braţele lungi ale robotului se ridicară, în timp ce acesta începea să înainteze.
Cleştii prinseră corpul extraordinar de greu al lui Locks, aflat în interiorul
cilindrului, îl ridicară şi se retraseră cu el. Robotul îşi întoarse roţile şi cără
corpul spre un spaţiu liber dintr-un rând, unde îl depozită, în poziţie verticală.
Duncan introduse restul

47
instrucţiunilor în maşinărie. Comandase deja timpul, în cutia conectată la cablul
de putere al cilindrului. Intră în stoner şi închise uşa. Timp de şase secunde
privi fix pe geamul rotund. Robotul aştepta. Avea apoi să deschidă uşa, să-l scoată
din cilindru şi să-l plaseze în rândul cu numărul SSF-1-X22-36. Acolo avea să stea,
cu cartela de identitate falsificată la gât, până când robotul se întorcea, conform
instrucţiunilor, după şase zile. Avea să deschidă uşa stonerului cu seria SSSF-
413B, apoi să meargă la Duncan, să-l ridice, să-l care în cilindru, să-l introducă
şi să închidă uşa. Asta trebuia să se întâmpla la ora 6:30 p.m., miercurea
următoare. La 7:00 p.m. cronometrul cutiei avea să pornească energia de destonare.
Iar el urma să iasă din cilindru şi să înceapă să-i destoneze pe ceilalţi. După ce
robotul îl aşezase pe Duncan în locul potrivit, ridică cutia, plină de praf, de pe
platforma din faţa lui şi împrăştie praf peste Duncan şi peste urmele pe care le
lăsase. Continuă să facă asta până intră în clădirea nouă, unde nu exista praf
observabil. Înainte să se alăture celorlalţi roboţi, în locul lor de depozitare,
puse cutia cu praf pe un raft, într-o altă cameră. Duncan nu realiză că energia
revenise şi că fusese inconştient timp de şase zile. Se uită cu ochii mari la
robotul aflat la câţiva paşi în faţa uşii. Corpul verde al acestuia, cu un cap
rotund cu mulţi ochi şi o antenă ce se învârtea în vârf, începu să înainteze.
Întinse braţul şi deschise uşa. Duncan ieşi, murmurând: – Fie e OK, fie robotul s-a
stricat. ZY, i se adresă acestuia. Ce dată este şi ce oră? Pe „burta” robotului se
aprinse un display: MIERCURI Z7-S1 LUNA VAR 7 p. Miercuri, Ziua 7, Săptămâna 1,
Luna Varietăţii, 7:00 p.m. Deci, fie organicii nu ajunseseră acolo încă, caz în
care puteau intra în orice clipă, fie trecuseră şi plecaseră. Aruncă o privire
urmelor de paşi de pe podea şi înţelese că poliţiştii trecuseră pe acolo. Ignoră
praful de pe el – robotul pusese prea mult – şi verifică rapid dacă ceilalţi din
grup fuseseră lăsaţi în pace. Se aştepta ca să fie aşa, căci dacă ar fi fost găsit
unul, ar fi fost descoperiţi toţi. Dar trebuia să se asigure. După ce constată că
toţi se aflau la locurile lor, traversă depozitul şi apoi alte două, până la
clădirea nouă. Acolo intră cu prudenţă pentru că era posibil ca organicii să
descarce un alt transport de stonaţi chiar în clipa aceea. Totuşi, peste tot era
linişte şi după o cercetare scurtă a birourilor constată că nu era nimeni în ele.
În drumul de întoarcere spre depozitul cel mai vechi, se opri în faţa femeii
stonate numită Snick. De ce naiba îl preocupa atât de mult? Ce îi ridica
curiozitatea ca pe un nod în gât? Răspunsul era că o cunoscuse, şi nu de departe.
Logica îi cerea să o revitalizeze şi să afle ce râcâia la una din uşile minţii lui.
Nu acum. Avea multe de făcut, şi nu prea mult timp.

48
Capitolul 10 – Au astupat-o, spuse Padre Cob. El, Duncan şi Locks stăteau lângă
trapa ce se deschidea spre puţ. Gaura era plină cu o substanţă solidă albicioasă. –
Ce facem acum? spuse gigantul. Proviziile noastre de mâncare au dispărut, şi la fel
şi drumul de ieşire. – În debara avem suficientă mâncare, spuse Înţeleptul. Dar
dacă vor face o reverificare, nu avem unde să ne ascundem. Oricum, pentru o vreme
nu va conta. Plecăm la noapte. – Te-ai răzgândit? întrebă Padre. – Da. Nu putem sta
blocaţi aici. Toată lumea a devenit nervoasă. Locks trimise patru oameni să
destoneze cantitatea de mâncare şi medicamente de care aveau nevoie pentru zece
zile. Când se întoarseră, le explică la ce se gândise. Unii obiectară pentru că se
expuneau şi puteau fi capturaţi. – Sigur, spuse Locks. Dar când nu există pericolul
ăsta? Imediat ce vor găsi corpul lui Duncan – adică duplicatul lui – se vor
întoarce la rutina normală. Până atunci, noi vom fi în altă parte şi vom putea să
ieşim, să respirăm aer curat, să ne plimbăm pădure, să împuşcăm căprioarele
statului, să ne bucurăm de fiecare zi, aşa cum a vrut Dumnezeu. – Până ce vom fi
prinşi, murmură cineva. – Asta este garnitura la salata vieţii, spuse Padre Cob.
Caracterul picant al pericolului. Unde îl poţi simţi, dacă nu în sălbăticie? Mai
târziu, când Duncan şi Locks se aflau în biroul băncii de date, acesta din urmă
spuse: – Cred că timpul ne grăbeşte. În curând, unul dintre noi se va sătura de
acest mod de viaţă. Nu suntem atât de fericiţi cât pretindem, ştii, aşa că nici
ceilalţi nu vor mai rezista mult. Cea mai rea parte este că atunci poliţiştii vor
şti totul despre tine. Vânătoarea va reîncepe. – Ştiu, zise Duncan. Dar ce altceva
putem face? Locks oprise computerul, după ce primise ultimele instrucţiuni de la
informatorul său. Se ridică de pe scaun şi spuse: – Vremea este aproape aşa cum am
dorit-o. Hai să ne asigurăm că toată lumea e pregătită şi că nu vom lăsa nici o
dovadă că am fost aici. În două ore, cei şapte care făcuseră primul raid în
laboratorul biologic îl făcură şi pe al doilea. Având puţin timp liber, Duncan se
duse în noua facilitate şi rămase o vreme în faţa lui Panthea Snick. Faţa ei mişca
ceva în el, o plăcere vagă. Era sigur că în spatele acesteia era un sentiment mai
puternic. Care? Orice ar fi fost, nu putea afla decât trezind-o. Încă se gândea la
asta, când grupul părăsi clădirea nouă. Urgenţa misiunii înlătură orice gând legat
de Snick. Mergea cu capul în jos, printr-un vânt puternic. Ca şi la primul raid,
singurele lumini erau cele de la ferestrele clădirilor. Cei şapte urmară aceeaşi
rută şi intrară în laborator, unde lăsară aceleaşi gărzi ca înainte. Locks şterse
datele referitoare la creşterea Produsului HBD-10X-TS7° şi introduse ordinele
pentru îndepărtarea lor până miercuri. Astfel, când se trezeau cei de joi, aveau să
găsească acele date în banca de schimburi zilnice. Aceasta era limitată la
transferurile de informaţii extrem de importante. Miercuri putea obţine un ordin
separat, spunând că joi luase duplicatul. Pericolul era ca cineva să investigheze
şi să expună intrările duble, dar era puţin probabil să se întâmple asta. Ce om
dintr-o zi era interesat de ce făcuse unul din altă zi, atâta timp cât părea ceva
legal şi nu influenţa operaţiunea din propria lui zi? Când Locks termină cu
computerul, duplicatul încă viu, dar inconştient, fusese ridicat din cuvă de o
macara, aşezat sub duş, ca să fie spălate toate fluidele, uscat, îmbrăcat şi pus
întrun sac. Acesta fusese adus din clădirea cealaltă, pentru că lipsa unui sac în
depozitul unui laborator biologic putea duce la investigaţii. Când se uită la faţa
lui nu chiar moartă, Duncan se simţi ciudat, ca şi cum el şi corpul acela nu făceau
parte din realitate. – Nu asta e faţa pe care o văd în oglindă, murmură el. Nu
seamănă deloc cu mine. Cu toate acestea, se simţi uşurat când sacul fu închis până
la nasul duplicatului. După ce şterseră fluidul care picurase pe jos, doi oameni
cărară corpul pe o targă ce fusese adusă din depozit. Duncan ieşi primul pe uşa
spre exterior pentru că se simţea personal responsabil pentru duplicat. Era ca şi
cum şi-ar fi condus propriul suflet spre iad. Exact când deschise uşa în afară,
văzu pe geam o siluetă înaintând spre el. Era la câţiva paşi depărtare,

49
luminată de lumina de interior, neclară în întuneric şi ploaie. În spatele ei se
vedeau nişte lumini roşii şi portocalii clipitoare. Omul purta un impermeabil
transparent care era atât de subţire că putea fi împăturit şi băgat cu uşurinţă în
buzunar. Putea fi deschis foarte rapid, trăgând de ambele părţi, pentru a desface
prinderea magnetică slabă. Asta nu dură decât o secundă, dar Duncan se izbise de
uşă ca să o deschidă şi fugise, până când omul reuşi să-şi desfacă impermeabilul.
Organicul trebuia să-şi desfacă şi tocul, înainte să poată scoate arma cu protoni.
Tocmai o ridica, când capul lui Duncan îl izbi în bărbie. Căzură, Duncan fiind
deasupra. Se rostogoliră şi Duncan îl izbi pe individ în gât cu muchia palmei. A
doua lovitură probabil că nu mai fusese necesară. Omul era moale şi liniştit. Locks
ajunse lângă ei. Se aplecă şi spuse: – Ce naiba caută aici? Duncan se ridică,
simţind o uşoară durere de cap. – Este un organic. Arătă spre avionul de doi
oameni, în formă de canoe, care plutea la treizeci de centimetri deasupra
pământului, cu luminile clipind. – Nu ştiu ce căuta aici, dar probabil că se
întorcea dintr-o patrulă târzie. A văzut luminile şi a venit să investigheze. Dar
nu era prea bănuitor, altfel ar fi avut pistolul pregătit. Ceilalţi ajunseră şi ei.
Cei doi bărbaţi lăsară targa la pământ. – Ce facem acum? întrebă Sinn. Asta strică
totul! Înţeleptul stătea în ploaie, muşcându-şi buzele şi privind în întuneric, ca
şi cum răspunsul se apropia de el din noapte. Duncan se lăsă într-un genunchi şi
pipăi pulsul omului. Când se ridică, zise: – E încă în viaţă. I se adresă lui
Locks. – Putem să-l punem într-un stoner. Nu va putea să-şi spună povestea înainte
de miercurea viitoare. Până atunci... Nu, asta n-ar merge. Va spune ce a văzut, iar
ei vor investiga. Vor descoperi ce am făcut. – Trebuie redus la tăcere, spuse Sinn.
Permanent. – Să-l ucidem? întrebă Duncan. – Sau să-l stonăm şi să-l ascundem.
Duncan vedea problemele ridicate de acea idee. Spuse încet: – Nu. Trebuie ucis. Se
lăsă tăcerea. Duncan vorbi primul. – Trebuie. Totodată trebuie să facem să pară că
m-a văzut pe mine, duplicatul, şi că a venit după mine şi ne-am ucis unul pe
celălalt, în luptă. Iar asta trebuie să o facem la câţiva kilometri de aici. – Ei
bine, spuse Locks, nu-mi place, dar, aşa cum ai spus, nu avem de ales. Totuşi, cum
se va explica totul? Ce căuta atât de departe? Sunt sigur că a raportat că
terminase ce avea de făcut şi se îndrepta spre casă. Asta era uşor de verificat,
derulând banda de la echipamentul lui radio. Sinn deschise cupola de deasupra
scaunului din faţă al avionului, căută înăuntru, atinse comenzile şi porni
înregistrarea. Era aşa cum spusese Locks. Organicul, poliţist de patrulă clasa a
II-a Lu, raportase la Cartierul general că se îndrepta spre casă. Căutările lui
nocturne nu găsiseră nici un semn al fugarului Duncan. Până se termină
înregistrarea, mâinile şi picioarele organicului erau legate şi i se puse un căluş
în gură. – Din fericire, nu a raportat luminile văzute în laborator, spuse Duncan.
Verifică din nou coordonatele de unde a făcut ultimul apel, Sinn. Avionul trebuie
să fie găsit aproape de acel loc. Locks îl întrebă pe Duncan ce avea de gând, cu o
voce aspră. Evident, era deranjat de faptul că Duncan prelua comanda. Incapacitatea
lui de a găsi un mod de ieşire din acea situaţie probabil că îl enerva la fel de
mult. – Va trebui să zbor cu avionul în acea zonă, zise Duncan. Voi lua cu mine
duplicatul şi pe Lu. Şi va trebui să aranjez totul încât să pară că eu – duplicatul
– am sărit pe el. Va trebui să-i ucid pe amândoi.

50
Se opri şi apoi adăugă: – Asta dacă nu se oferă altcineva voluntar. Aşa cum se
aşteptase, nu se oferi nimeni. Mai aşteptă câteva secunde şi spuse: – Eşti de acord
cu asta, şefule? – Este cel mai bun lucru pe care-l putem face, zise Locks. Într-un
fel, avem noroc. Nu va trebui să mai cărăm duplicatul zece kilometri prin întuneric
şi ploaie, şi apoi să ne întoarcem pe jos. Îţi sugerez să aranjezi... această
problemă... în apropierea drumului. Apoi poţi să te întorci pe el. Ştii să ajungi.
Noi ne vom întoarce în clădire. Cu cât suntem mai puţini afară, cu atât mai bine.
Padre tăcuse până în clipa aceea. – Nu există nici un mod de a evita crima? zise
el. Este împotriva principiilor mele... – Atunci când ai devenit fugar, ai acceptat
să ucizi, dacă este necesar, spuse Duncan. Dacă nu o faci, îi pui în pericol pe
toţi. Da, trebuie să o facem. – Foarte bine, zise uriaşul. Dar insist să-i acord
ultima slujbă lui Lu înainte să-l duci de aici. Şi... celuilalt, la fel. – Iisuse
Christoase, omule! izbucni Locks. Cu fiecare secundă pe care o petrecem afară,
pericolul e mai mare! În plus, chestia asta nu are suflet! – Nu ai de unde să ştii
asta, spuse Padre Cob. Insist. N-ai decât să intri, dacă vrei. Deschise săculeţul
negru pe care-l căra după el şi scoase un crucifix şi nişte obiecte ale căror
denumiri şi utilitate Duncan nu le cunoştea. În timp ce aştepta ca preotul să
termine ritualul, Duncan verifică instrumentele din carlingă. Era iritat, dar nu
vroia să piardă timpul certându-se cu Cabtab. Ştia cât de încăpăţânat putea fi
acesta. Ceea ce-l irita cel mai mult era că poliţistul Lu nu era catolic sau de
altă religie. Toţi cei care practicau o religie aveau în mod automat accesul
interzis la înscrierea în forţele poliţieneşti sau în orice altă slujbă
guvernamentală. Nu conta. Padre Cob ar fi spus rugăciunile chiar şi diavolului,
dacă acesta ar fi fost inconştient. Duncan nu s-ar fi mirat ca preotul să-l
pocnească pe diavol, ca să-l oprească să protesteze. Se uită la ceasul de pe bord.
Oamenii de miercuri intraseră în cilindri. Peste zece minute, se trezeau cei de
joi. După un timp parcă interminabil, faţa serioasă a preotului apăru lângă Duncan.
– Gata. Fie să-şi găsească luminarea, când vor ajunge în Marele Dincolo. Duncan nu
întrebă unde era acel Dincolo. – Ne vedem mai târziu, Padre, zise el. Ar fi bine să
pleci dracului de aici. – Ai grijă să-ţi mărturiseşti păcatul îngrozitor, la
întoarcere! strigă preotul, în timp ce avionul se înălţa. Nu-ţi pot acorda iertarea
decât dacă te căieşti cu adevărat. Dar cine îmi va acorda mie iertarea păcatelor?
Duncan abia auzi cuvintele lui. Avionul pornise spre pădure. – Pentru Dumnezeu!
murmură Duncan, apoi îşi spuse că preotul ar fi fost de acord cu cuvintele tocmai
rostite, deşi nu în sensul în care le folosise Duncan. Ţinu avionul foarte aproape
de vârfurile copacilor, dar aşa încât să nu piardă drumul din vedere, şi înaintă
vreo zece kilometri. Coborî aparatul de zbor între doi copaci mari, unde nu se
vedea nici o lumină din oraş, de la vreo casă sau vreun vehicul. Ateriză, după care
coborî şi trase afară corpul organicului. Luminile de semnalizare erau suficient de
puternice ca să vadă că ochii lui Lu erau deschişi. Chiar dacă era speriat, faţa
lui nu trăda asta. Acest lucru făcea ca totul să fie şi mai greu pentru Duncan. Nu-
i plăcea să ucidă un om curajos. Dacă se gândea bine, nu-i plăcea să ucidă pe
nimeni, laş sau viteaz. Dar, oricare ar fi fost caracterul, sau caracterele lui
înainte să devină William St-George Duncan, acum era un om care avea să facă tot ce
trebuia făcut. În anumite limite. Nu ar fi ucis niciodată un copil. Duncan luă arma
cu protoni a organicului şi îl împuşcă în centrul pieptului. Lu căzu într-o parte.
Duncan îl rostogoli şi îndepărtă legăturile de la mâini şi picioare şi căluşul. Le
puse întrun buzunar, apoi arse lateralul piciorului drept al lui Lu, ca să simuleze
un foc ce ratase cu puţin. Se urcă în carlingă şi manevră avionul prin pădure. După
aproape un kilometru parcurs încet, se ridică deasupra copacilor şi luă viteză. La
trei kilometri de corpul lui Lu, ateriză din nou. Aşeză corpul neînsufleţit al
duplicatului pe iarbă, se ridică deasupra lui şi ţinti cu arma cu protoni în
genunchiul stâng. Protuberanţa de la capătul ţevii trimise o rază purpurie. Hainele
şi carnea explodară. În ciuda ploii puternice, simţi mirosul de carne incinerată.

51
Îngenunche lângă duplicat. Faţa acestuia era senină. Nervii lui simţiseră durerea,
dar nu şi creierul. Scoase de la curea cuţitul lung de vânătoare al organicului şi
înfipse lama în stomacul duplicatului. Rana nu era imediat fatală, dar duplicatul
avea să sângereze până la moarte. Scoase cuţitul şi îl aruncă în carlingă. Când
organicii aveau să găsească cadavrul duplicatului, dimineaţă, urmau să-l caute pe
poliţistul Lu. Nu va dura prea mult înainte să-l găsească. Apoi vor încerca să
înţeleagă ce se întâmplase. Scenariul pe care spera Duncan că şi-l vor imagina era
următorul: imediat după ce raportase că se întorcea acasă, Lu fusese surprins de
fugar, Duncan. Sau Lu îl luase prin surprindere pe Duncan. În ambele cazuri, cei
doi se luptaseră. Lu trăsese în Duncan, dar fugarul reuşise să se agaţe de el. În
timpul luptei, arma lui Lu fusese smulsă din mâna acestuia. Lu fusese nevoit să-şi
folosească cuţitul ca să-l înjunghie pe Duncan. Dar Duncan pusese mâna pe armă şi-l
împuşcase pe Lu. După aceea, Duncan plecase cu avionul. Îşi scosese cuţitul din
rană, dar, simţind că leşina, aterizase. Înainte să poată face mai mult de câţiva
paşi, se prăbuşise şi murise. Dacă poliţiştii acceptau acest scenariu, vânătoarea
înceta. Duncan porni prin ploaie. Pe iarbă nu rămâneau urme, iar nămolul de pe
pantofii lui era curăţat imediat. Dacă nu apărea nici un vehicul guvernamental,
avea să scape neobservat. La ora aceea matinală, era puţin probabil să treacă
cineva. Aşa cum spera, nu apăru nici o maşină. Când ajunse la un kilometru de sat,
intră în pădure. Înainta mai încet pe acolo, dar era necesar, ca să rămână ascuns.
În cele din urmă, înainte de răsărit, intră în depozitul nou. Locks şi Cabtab îl
aşteptau chiar dincolo de uşă. Duncan le descrise pe un ton monoton ceea ce făcuse.
Locks tresări, când menţionă uciderea organicului. Cabtab îşi făcu cruce şi începu
să cânte în japoneză. – Este război, spuse Duncan. El era soldat, şi a murit. –
Vrei să te spovedeşti acum? întrebă Cabtab. – Nu fi ridicol, spuse Duncan şi se
îndepărtă.

52
Capitolul 11 – Dacă sentimentele mele ar fi uşor de rănit, în clipa asta ar geme de
durere, spuse Duncan. – De ce? întrebă Locks. Padre răspunse în locul lui. – Pentru
că el este ocolit de toţi, cu excepţia ta, a mea şi poate a lui Wilde, dragul meu
conducător. A ucis un om şi nu a făcut-o în legitimă apărare. Deşi, dacă stai să te
gândeşti la toate implicaţiile şi ramificaţiile, într-un sens – un sens foarte
puternic – el a omorât organicul ca să se apere nu numai pe sine, ci întregul grup.
A spus foarte clar că s-ar putea să fie posibil să-l ucidă pe individ, şi că e
foarte probabil să o facă. Şi totuşi nici unul dintre noi nu l-a oprit. Aşa că
suntem cu toţii vinovaţi. Dar ei nu se vor gândi la asta. Numai el este cel
vinovat, Cain care şi-a ucis fratele, deşi... – Aşa că se feresc de mine. Nu spun
ceea ce au în minte, nu mă critică pe faţă, dar mă privesc ca pe un fel de monstru,
zise Duncan, ridicând din umeri. – Dacă ar fi dat un copil peste noi, aşa cum a
făcut-o organicul, l-ai fi ucis? întrebă Padre Cob. – Nu, spuse Duncan. Nu aş fi
putut să o fac. – De ce nu? Şi un copil ar fi putut să ne dea de gol. De aceea l-ai
ucis pe organic, nu? Pentru că nu-i puteam permite să dezvăluie că ne aflăm aici.
Dacă ai fi lăsat copilul în viaţă, de ce nu şi pe adult? Duncan se foi stingherit
pe scaun. – Din fericire, nu am fost supus acestui test. În realitate... – În
realitate, Duncan nu putea face altceva, interveni Locks nervos. L-a sacrificat pe
acel om ca să ne salveze pe ceilalţi. Sunteţi jalnici. Dezgustător. Padre îl ignoră
pe Locks. – Nu te deranjează deloc? întrebă el. Nici o mustrare de conştiinţă? – Am
avut câteva coşmaruri, zise Duncan. Un preţ mic de plătit. – Haide să ieşim din
ipotetic şi filozofic, spuse Locks. Avem destule probleme reale. – Ipoteticul,
filozoficul, eticul, fantasticul, imaginrul, toate acestea sunt părţi ale
realităţii, spuse tare Padre, apoi se bătu cu palma peste stomacul enorm, ca şi cum
acesta simboliza realul, pentru el. Această sumă este constituită din părţi.
Ipoteticul, filozoficul, eticul... – Hai să ne ocupăm de problema actuală, mârâi
Locks. Deci, vrei să te duci cu Duncan în LA. Asta va presupune o schimbare
serioasă a planurilor. Trebuie să comunic cu informatorul, să obţin permisiunea lui
şi, dacă reuşesc asta, să pregătesc un set nou de cărţi de identitate pentru tine,
să fac rost de permise de trecere şi vize, şi toate celelalte. Eşti sigur că vrei
să ne părăseşti, Padre? O mulţime de oameni se bazează pe îndrumarea ta spirituală.
– Aşa cum ţi-am spus, şefule, am avut o viziune despre noaptea trecută. Mi-a apărut
un înger, înconjurat de lumină, şi mi-a spus să mă duc, să părăsesc acest loc şi
turma mea şi să merg mai departe. Să-mi şterg praful acestui pustiu de pe tălpi şi
să merg printre oamenii marilor oraşe. Misiunea mea... – Ştiu, ştiu, zise Locks
obosit. Mi-ai mai spus de cel puţin trei ori. Foarte bine. Dacă primeşti
permisiunea, poţi să te duci. Dar ştii ce va spune turma ta. Că eşti un şobolan
care părăseşte corabia ce se scufundă. – Nici ei nu sunt obligaţi să rămână aici,
spuse Padre Cob. Locks se învârti pe scaun şi începu să tasteze la computer. Duncan
se ridică în picioare şi zise: – Eu mă duc să mă plimb. Ajunse din nou în faţa
figurii cenuşii a lui Panthea Snick. Ce trebuia să facă în legătură cu ea? Logica
şi circumstanţele spuneau să o lase acolo, în starea în care o găsise. Destonarea
ei ca să-şi potolească curiozitatea şi apoi re-stonarea ei ar fi fost o cruzime.
Dacă ea ar fi avut o boală incurabilă, atunci el ar fi putut să facă asta, iar
Snick ar fi crezut că fusese re-stonată pentru că boala ei nu era vindecabilă.
Totuşi, ea nu arăta bolnavă. Probabil că se afla acolo pentru că comisese vreo
crimă. Caz în care putea fi recrutată în bandă. Pe de altă parte, un membru în plus
ar fi reprezentat alte probleme pentru Locks. Şi acesta avea şi aşa destule. Duncan
se îndoia că Locks i-ar fi acordat permisiunea să o destoneze pe Snick.

53
– Trebuie să aflu de ce mă preocupă atât de mult, murmură Duncan. „Trebuie” învinse
în faţa lui „n-ar trebui”. Se duse în secţiunea transportoarelor de roboţi, activă
şi programă unul, după care merse în spatele lui, în timp ce transporta corpul greu
la un stoner şi îl plasă înăuntru. Dură foarte puţin să închidă uşa, să alimenteze
şi apoi să deschidă uşa. Femeia ieşi din cilindru, cu o faţă palidă şi mirată.
Duncan spuse încet: – Nu fi speriată, Panthea Snick. Eşti printre prieteni. Aceasta
era o minciună, bineînţeles. Nu exista nici o garanţie că altcineva avea să mai fie
prietenos cu ea. Duncan nu era sigur nici dacă pe sine se putea numi prieten.
Expresia ei uluită dispăru şi fata zâmbi. – Jeff Caird! Era unul dintre numele lui,
cel despre care psihologul spusese că era persoana lui de bază. Senzaţia lui că o
cunoştea de undeva era bazată pe fapte. O conduse la o masă, îi spuse să se aşeze
şi îi oferi un pahar cu apă. – Sunt amnezic, zise el. Poate vrei să-mi spui cine
este Jeff Caird, cine eşti tu şi cum de ne cunoaştem. Snick bău tot paharul cu apă
şi apoi zise: – Mai întâi, spune-mi unde ne aflăm şi cum ai reuşit să mă destonezi?
Acum era pe deplin stăpână pe sine. Dispăruse expresia confuză, iar culoarea îi
revenise în obraji. Vocea ei era dură şi autoritară. Duncan îi spuse unde era
localizat depozitul, dar apoi zise: – Insist ca mai întâi să răspunzi la
întrebările mele. Era clar că ea ar fi vrut să se opună. Cu toate acestea, probabil
că decisese că, cel puţin pentru moment, el era şeful. Îi zâmbi şi se lansă într-o
poveste lungă, pe care Duncan nu o întrerupse. Când termină, el rămase tăcut pentru
o vreme. – Deci, eşti un organic, spuse el după aceea. Un fost organic, vreau să
spun. Şi te afli aici pentru că anumiţi oficiali ai guvernului s-au gândit că ştii
prea multe. Te-au amuţit acuzândute de o crimă pe care nu ai comis-o, ţi-au
înscenat dovezi false şi te-au stonat. – Asta am spus şi eu, zise ea, neliniştită.
Jefferson Cervantes Caird fusese un cetăţean al statului Manhattan, un ofiţer
organic, corect şi devotat, loial guvernului şi un luptător recunoscut împotriva
crimei. Asta la suprafaţă. Pe ascuns, el aparţinea unei organizaţii ilegale.
Originea ei era Gilbert Ching Immerman, un biolog care descoperise mijloacele de
prelungire a viţeii mult dincolo de durata normală. În loc să le dezvăluie întregii
umanităţi, el le păstrase pentru sine şi anumiţi membri ai familiei lui. Cum
familia crescuse de-a lungul câtorva generaţii, se formase o organizaţie secretă,
immerii. Mai târziu, începuseră să primească membri care nu făceau parte din
familie, deşi aceştia erau relativ puţini. După două sute de sub-ani, familia
câştigase multe poziţii puternice. La naşterea lui Caird, existau membri în multe
ţări şi unii chiar în consiliul mondial. Când Caird ajunsese adult, devenise şi el
un spărgător de zi. În loc să se ducă în stoner la sfârşitul zilei de marţi, şi să
iasă din el în dimineaţa următoare de marţi, el devenise cetăţean de miercuri, cu
un nume diferit, alte acte de identitate şi altă profesie. În fiecare zi din restul
săptămânii avea o altă personalitate şi o altă identitate. Modul în care adaptase
aceste personalităţi fusese atât de reuşit, încât el devenise fiecare dintre acele
persoane, în ziua lor particulară, reţinând doar o amintire vagă a celorlalte. Ca
să poată duce până la capăt înşelătoria, trebuia să menţină anumite legături cu
celelalte personalităţi ale lui. În definitiv, ca să fie eficient în îndeplinirea
sarcinilor lui de curier din cadrul organizaţiei, trebuia să ştie câte ceva din
cele şapte personalităţi ale lui şi trebuia să ştie ce se întâmpla în fiecare zi.
Dar depăşise măsura. Păstrase acele suflete distincte prea separate unul de
celălalt. Rezultatul acestei situaţii fusese faptul că fiecare personalitate
încercase să preia controlul asupra celorlalte, aşa încât acestea să poată fi
dizolvate. Lupta începuse cu puţin timp înainte ca Jeff Caird să fie prins, după o
fugă palpitantă din faţa organicilor. Înainte de asta, un om de ştiinţă immer,
numit Castor, înnebunise şi fusese închis în instituţia de reabilitare Manhattan.
Immerii, temându-se că acest Castor ar fi putut dezvălui existenţa organizaţiei
lor, se asiguraseră că el nu o va face, după intrarea în acea instituţie.
Aranjaseră ca singurii care aveau contact cu el să fie membri ai organizaţiei lor.
Dar Castor îşi

54
ucisese temnicerul şef, evadase şi apoi o ucisese pe nevasta de marţi a lui Caird.
Castor vroia să-l ucidă şi pe Caird, pentru că acesta era ofiţerul care-l arestase.
În timpul în care era cetăţean de miercuri, Caird primise de la un immer ordinul
să-l găsească şi să-l ucidă pe Castor, înainte ca acesta să fie prins de organici
care nu erau immeri. Lui Castor nu trebuia să i se permită să dea de gol
organizaţia. În acest timp, un organic de duminică, Panthea Pao Snick, îi pusese
întrebări lui Caird. De fapt, ea căuta membri ai unei alte organizaţii de
nelegiuiţi, dar Caird crezuse că era pe urmele lui. Apoi descoperise că chiar şi
oamenii lui îl considerau acum periculos pentru ei, pentru că Snick părea gata să-l
prindă. Ca Bob Tingle din Lumea de miercuri, Caird îl ucisese pe Castor, în timp ce
nebunul încerca să-l ucidă pe el. Cel puţin asta zisese psihologul că spusese
Caird, în timpul unei şedinţe sub ceaţa adevărului. Caird avea o amintire foarte
vagă a acelei întâmplări. Snick stătea pe scaun şi bea un alt pahar cu apă, când
Duncan o întrebă dacă ştia ceva despre salvare. – Nimic. Fata părea să-şi revină
din şoc şi din starea de dezorientare. Ochii ei mari şi căprui erau limpezi acum.
Şi frumoşi. Lui i se păreau atrăgători, dar desigur asta era o impresie subiectivă.
Ceea ce se întâmpla în spatele acelor ochi putea fi total diferit. – Mi s-a spus că
te-am găsit într-un cilindru, stonată, în care te pusese Castor. Se pare că te
păstra ca să te tortureze şi să te mutileze, înainte să te ucidă. Femeia se
cutremură. – Dar şi immerii te-au găsit. Te-au destonat, te-au drogat şi apoi au
folosit ceaţa adevărului. Când au terminat cu tine, te-au stonat din nou. Tot
timpul ai fost inconştientă. De aceea nu-ţi aminteşti nimic din ce s-a întâmplat în
acea perioadă. – Eu căutam un fugar numit Morning Rose Doubleday, spuse ea. Atunci
am dat peste existenţa unui alt grup, al vostru. Am fost informată despre Castor şi
mi s-a spus să mă feresc de el. Nu ştiam atunci că el era un immer. De fapt, nici
măcar nu ştiam că există un astfel de grup subversiv. – Eu credeam că mă suspectezi
de ceva, atunci când m-ai interogat, zise Duncan. Nu ştiam că tu vroiai să mă
foloseşti în urmărirea lui Doubleday, pentru că era bancher de date. Un immer numit
Gaunt, şeful unei celule, a condus interogatoriul tău. Vroia să te ucidă şi să te
mutileze, pentru ca organicii să creadă că a făcut-o Castor. Asta avea să
îndepărteze suspiciunile legate de noi. Eu m-am opus. Dar nu s-a ţinut cont de
părerea mea. Atunci a apărut Castor şi după ce el a fost ucis, au sosit organicii.
A trebuit să fug. A doua zi, joi, ca Charlie Ohm, am fost convocat la Turnul
Evoluţiei. Rămase tăcut câteva secunde. Apoi, clătinând din cap, spuse încet. – Nu
ştiu ce naiba am făcut în Turn. Psihologul a sărit peste această parte. Dar mi-a
vorbit despre fuga şi capturarea mea. Snick zâmbi şi zise: – Oh, pot eu să-ţi spun
câte ceva din ce s-a întâmplat acolo! Asta pentru că mi-au spus-o cei care m-au
interogat, deşi ceea ce ştiau ei se baza doar pe speculaţii. Cel puţin aşa mi-au
spus. Ar fi fost mai bine, totuşi... – Ce anume? – Să nu-mi fi spus. Dacă ar fi
tăcut, nu aş fi ştiut atât de multe şi atunci nu aş fi fost un pericol pentru ei!
Nu s-ar fi hotărât că e mai bine să mă acuze de o crimă falsă, aşa încât să mă
poată stona şi da la o parte din drum. – Care a fost acuzaţia? – M-au acuzat că
eram membră a immerilor! Se ridică indignată de pe scaun, cu ochii şi mai mari, cu
faţa schimonosită de furie. – Eu! Un immer! – Cum au putut face asta? spuse Duncan.
Ceaţa putea dovedi că nu erai. – Ştiu! Am cerut să-mi arate înregistrările
interogatoriului. Au făcut-o şi m-am văzut, inconştientă şi recunoscând că eram
immer şi că lucram în taină pentru ei de mult! Duncan era şi mai derutat. Ceva îi
bâzâia în cap, ca şi cum ar fi vrut ca el să deschidă o uşă! – Dar ai spus... – Da,
am spus că eram nevinovată! Eram! Sunt! Introduseseră în înregistrare o simulare pe
computer.

55
– O simulare în care mărturiseai sub efectul ceţei? – Exact! – Dar o examinare a
înregistrării de către specialişti ar fi dovedit că dovada era trucată! Nu ai cerut
asta! – Bineînţeles că am cerut! Dar mi s-a refuzat! Duncan nu era atât de şocat
cât se aşteptase. Poate că într-una din personalităţile lui, probabil în cea a lui
Caird, organicul, auzise de astfel de duplicităţi. Sau fusese implicat în aşa ceva
– dar spera că nu era cazul. – Bine, spuse el. Ce le-ai spus de au decis că nu pot
avea încredere în tine, că trebuie să fii înlăturată? – Am fost întrebată, fără să
fiu sub efectul ceţei – deşi probabil că m-au întrebat şi în timp ce eram sub
efectul ei – dacă am auzit vreodată de factorul longevităţii. Bâzâitul din capul
lui Duncan încetă. Uşa fusese deschisă. Dar imaginile fantomatice care intrau pe ea
erau prea vagi şi lipsite de formă, ca el să-şi poată da seama ce însemnau. –
Factorul longevităţii? – Nu ştiu încă ce înseamnă, ce implicaţii are. Trebuie să
fie ceva important. Femeia care mi-a pus întrebarea a primit imediat ordinul să
tacă. S-a albit la faţă. Nu s-a înroşit, ca şi cum ar fi fost stânjenită, ci a
devenit palidă, îngrozită. I s-a spus să plece din cameră. Nu erau prea
inteligenţi. Dacă ar fi fost calmi şi nu ar fi spus nimic, nu m-aş fi gândit că e
important. Am răspuns că nu auzisem niciodată de aşa ceva. Ştiau că nu minţeam. Cu
toate acesta, este singurul lucru care îmi vine în minte ca motiv al stonării mele.
Ei au crezut că simplul fapt că menţionaseră factorul longevităţii mă făcuse
periculoasă. În timp ce vorbea, se uita în jur, la figurile stonate. Se opri, se
ridică de pe scaun şi spuse: – Dumnezeule! Ea este femeia care m-a întrebat despre
asta. Duncan se uită la figura pe care o arăta ea. – Şi cei doi de lângă ea! Şi ei
erau în cameră! – Cred că ştiau prea multe, spuse Duncan. Probabil că nu se bucurau
de prea multă încredere. Orice ar fi, haide să aflăm. Totuşi, nu era prea
nerăbdător să-i destoneze. Şi aducerea lui Panthea Snick la viaţă avea să cauzeze
destule probleme. Iar alte destonări neautorizate aveau să-l supere şi mai mult pe
Locks. Dar asta era. Cu atât mai rău. N-avea decât să ia foc. El, Duncan, era
azbestul. Iar dacă nu era, categoric avea să o afle. – Care dintre ei părea să fie
conducătorul? întrebă Duncan. Snick o arătă pe femeie, o blondă înaltă, cu o faţă
dură. – Asta înseamnă că s-ar putea ca ea să ştie mai multe. Duncan puse un robot
în acţiune. Câteva minute mai târziu, femeia ieşi din cilindru. Snick o ţinu din
spate, iar Duncan îi pulveriză în faţă ceaţa adevărului. Femeia se zbătu să se
elibereze şi în acelaşi timp să-şi ţină respiraţia. Duncan o ajută pe Snick s-o
ţină, până când femeia se lăsă moale, cu capul aplecat în faţă. După ce o aşezară
pe o masă, Duncan o interogă rapid. Ea răspunse ascultătoare, cu acea voce joasă şi
neclară, aproape lipsită de emoţii, pe care o au oamenii sub influenţa drogului.
Totuşi, căpitanul-detectiv Sandra Johns Bu raportă numai că superiorul ei, maiorul-
detectiv Theodore Elizabeth Scarlatti, îi ordonase să o întrebe pe Snick ce ştia
despre FL, sau „factorul longevităţii”. Scarlatti nu-i explicase ce însemna acel
termen. Cu toate acestea, Bu plătise din greu pentru scăparea ei. La scurt timp
după ce i se ordonase să iasă din cameră, fusese luată ea la întrebări. Total
tulburată, înspăimântată şi totuşi furioasă pentru că se ştia inocentă, negase
orice cunoştinţă despre FL. Apoi îi fusese administrată ceaţa adevărului. Se
trezise brusc în cilindru, unde fusese destonată de Snick şi Duncan. – Şi acum,
înapoi la stonare, spuse Duncan. Câteva minute mai târziu, Bu stătea din nou în
rândurile tăcute. – Nu ştim mai multe decât înainte, zise Duncan. – Nu e chiar aşa,
spuse Snick. Acum ştim că tu ştii, sau cel puţin ai ştiut, ceva despre prelungirea
vieţii. Nu ai fost om de ştiinţă în nici una dintre cele şapte personalităţi ale
tale. În consecinţă, probabil că ţi s-a spus acest lucru. Poate că îl ştiu şi
ceilalţi membri ai organizaţiei tale. Oricum... guvernul nu a făcut publică
existenţa grupului tău sau a factorului longevităţii.

56
Şi doreşte cu disperare să păstreze totul secret. La fel de mult vor să pună mâna
pe tine, şi asta în mod sigur pentru că tu ştii ceva ce guvernul nu vrea să afle şi
publicul. – Am înţeles deja asta, spuse Duncan. Întrebare. Cum aflu ceea ce ştiu,
şi totuşi nu ştiu?

57
Capitolul 12 Duncan nu se înşelase. Ragnar Locks era furios. – Nu aveai nici un
drept să o aduci în bandă! Mai ales acum, când tu vrei să... Se opri, pentru că
Snick era în apropiere şi ar fi putut să audă. Nu vroia ca ea să ştie că Duncan
pleca în Los Angeles, cu o nouă identitate. – Ea era singurul mod în care puteam
afla de ce mă vrea atât de mult guvernul, spuse Duncan. Acest motiv este foarte
important. Oricum, ea nu reprezintă un pericol. Nu se poate duce la organici, să le
spună despre noi. Adică nu ar face-o. Acum îi urăşte. – A fost inutil, zise Locks.
Tot nu ştii de ce te caută. – Am totuşi o idee, ceea ce nu era cazul înainte.
Ascultă. Ea este foarte bine pregătită, un organic extrem de competent, care ştie
toate dedesubturile meseriei ei. Cred că ar trebui să primească şi ea o nouă
identitate. Ar putea merge cu mine în Los Angeles. Faţa lui Locks se înroşi şi mai
mult, dar îşi reţinu răbufnirea. Ridică mâinile în sus, exasperat, şi se îndepărtă.
Duncan îi făcu cu ochiul lui Snick. Ea era palidă, dar reuşi să-i zâmbească slab.
La scurt timp după aceea, Locks se întoarse, mai calm. – Aş fi foarte fericit să
scap de voi amândoi, spuse el. OK. Dacă se poate rezolva, o să meargă cu tine. Două
ob-zile mai târziu, se rezolvase. Marţi dimineaţă, la ora opt, Duncan, Snick şi
Cabtab erau în oraşul New Ark, New Jersey. Acesta se afla în apropierea vechiului
oraş Newark, care dispăruse de mult, acoperit de pământ şi de pădurea deasă. Chiar
şi acele clădiri care supravieţuiseră asediului vegetaţiei şi îngropării şi
fuseseră păstrate ca monumente, fuseseră şi ele acoperite în două mii de ob-ani. O
placă de pe zidul gării comemora locul ca fiind lagărul de prizonieri pentru
criminalii din New York şi New Jersey, după ce forţele lui Wang Shen cuceriseră
partea estică a Statelor Unite ale Americii. În apropiere de acel loc fuseseră
executaţi cei douăzeci şi trei de mii de criminali, inclusiv binecunoscuta Mafie.
Aşa cum spunea placa, acest lucru se întâmplase înainte de începutul Erei Noi şi a
tehnicilor de stonare. Pedeapsa capitală fusese abolită de mult. Cel puţin în
teorie, după cum le sublinie Cabtab colegilor lui. – Wang Shen nu poate fi acuzat
de discriminare rasială sau naţională. Toţi criminalii acuzaţi de crimă, furt, viol
sau trafic de droguri au fost executaţi în întreaga lume. Marea Curăţenie Generală,
cum a numit-o Wang Shen. Cu toate acestea... Ho! Ho! Ho!... În generaţia următoare
au fost la fel de mulţi criminali. Bineînţeles, acesta era începutul Erei Noi. În a
treia generaţie, propaganda guvernului, o puteţi numi condiţionare, dacă vreţi,
redusese numărul criminalilor descoperiţi cu trei sferturi. Apoi numărul
criminalilor descoperiţi a crescut în timpul generaţiei următoare, pentru că
invenţia ceţei adevărului făcea imposibil ca un răufăcător să mintă. După aceasta,
ei bine, nu a mai existat niciodată o societate atât de lipsită de fărădelegi. Dar
încă mai există. Uită-te la noi, de exemplu. Ho! Ho! Ho! Duncan se uită în jur,
neliniştit. Râsul zgomotos al lui Cabtab, precum şi cele trei bărbii ale lui şi
burta uriaşă atrăgeau atenţia. Nimeni nu se uita fix la ei. Cetăţenii erau prea
politicoşi ca să facă asta. Cu toate acestea, îi aruncau priviri piezişe lui Cabtab
şi se îndepărtau. Deşi gara era aglomerată, în jurul celor trei se formase o zonă
liberă de vreo trei metri diametru. – Cred că ar trebui să vorbim mai încet, spuse
Duncan. – Cum? întrebă Cabtab şi se uită în jur. Oh, da, înţeleg. – Ar fi de ajutor
şi dacă ai începe să ţii regim, zise Snick. – Am făcut destul lăsându-mi acolo
obiectele religioase, spuse încet Cabtab, înroşindu-se. A fost un sacrificiu imens,
deşi se pare că nimeni nu apreciază asta. – Nu mai eşti preot, spuse cu asprime
Snick. – Nu, dacă te uiţi la cartea mea de identitate. Dar nu poţi lua un preot din
biserică, nu poţi scoate biserica din preot. Biserica mea este oriunde mă aflu. –
Atunci încearcă să vorbeşti mai încet despre asta, spuse Snick. Cabtab o împunse în
coaste cu degetul lui uriaş şi râse zgomotos. Snick se strâmbă. – Hei, hei. Hai să
nu devenim prea „organici”. Nu mai eşti investită cu autoritate. Nu sunt obligat
să-ţi execut comenzile. – Eu cred că ar trebui să nu mai avem deloc astfel de
discuţii, spuse încet Duncan. Nu uitaţi, nu suntem cine suntem. Conform actelor.

58
– Foarte adevărat, aprobă tunător Cabtab. De-acum înainte, o să mă străduiesc să
fiu băiat cuminte. Se aflau lângă intrarea nordică a clădirii. Era o clădire
înaltă, care semăna cu o încrucişare între o pagodă şi un templu gotic. Zidurile
albe, atât la interior, cât şi la exterior, erau încrustate cu altoreliefuri
purpurii cu douăsprezece laturi, pe care se aflau globuri verzi strălucitoare. Cele
patru intrări principale erau sub forma unor arcade de două etaje înălţime,
deschise în acel moment pentru că cele trei uşi fuseseră retrase în nişele lor din
zid. Sub acoperiş erau cam o sută de oameni, stând pe bănci, plimbându-se de colo-
colo sau stând în grupuri. Inevitabilele ecrane TV uriaşe erau plasate din loc în
loc pe pereţi, aşa încât călătorii să poată urmări ştirile de marţi, orarul
trenului sau spectacolele de divertisment. Cei trei se duseră şi se aşezară pe o
bancă. La scurt timp după aceea, zona se golea din nou în jurul lor. Duncan îşi
muşcă buzele. Pentru moment, Cabtab nu era un avantaj pentru el şi Snick. Totuşi,
el nu era singura persoană excesiv de obeză de acolo. Iar faptul că era gras nu era
o crimă, deşi părerea majorităţii oamenilor şi a guvernului era că se afla la
limita legalităţii. Obezii erau deseori urmăriţi de agenţi ai Biroului de Sănătate
şi Standarde. Sloganul oficial era A PIERDE GREUTATE ÎNSEAMNĂ A CÂŞTIGA. Pierzi
grăsime şi câştigi sănătate, respect şi o viaţă mai lungă, asta vroia să spună
statul. PENTRU MAI BINELE OAMENILOR, SLĂBEŞTE! Noua identitate a lui Cabtab era
Jeremiah Scanderbeg Ward, iar dosarul fals din banca de date era împestriţat cu
mustrări frecvente şi mici amenzi ale Biroului de Sănătate şi Standarde. Ceea ce
probabil că dăduse mult de lucru celui care făcuse dosarul, îşi spuse Duncan. Noua
identitate a lui Snick era Jenny Ko Chandler. A lui Duncan fusese schimbată, din
cine ştie ce motiv, de la David Ember Grim la Andrew Vishnu Beewolf. El ar fi
preferat Smith, Wang sau chiar şi Grim, dar necunoscutul bancher de date care
trecuse identitatea în dosare avusese probabil un motiv convingător ca să aleagă
Beewolf. – Vine trenul, spuse Cabtab-Ward. De fapt era la opt kilometri distanţă,
aşa cum indica ecranul de pe un perete. Monitoarele TV plasate pe traseu arătau
trecerea rapidă a vagoanelor în formă de glonţ. Timpul estimat de sosire la New
Ark: 2,5 minute. Hamalii mutau deja transportoare-roboţi mari, platforme pline cu
oameni stonaţi. Aceia erau pasageri care preferau să călătorească în siguranţă,
invulnerabili la cele mai multe accidente îngrozitoare. Scăpau de asemenea de
plictiseala, neliniştea şi inconvenientele călătoriei. Pe de altă parte, nu puteau
să se bucure de imaginile peisajului rural sau al oraşelor necunoscute prin care
trecea trenul. Ecranele de pe perete anunţară că timpul de urcare la bord avea să
fie de zece minute. Călătorii îşi luară bagajele şi merseră în zona deschisă dintre
gară şi „şine”. Duncan se opri în spatele balustradei de siguranţă de lângă ele.
Şinele erau de fapt o platformă îngustă din metal sintetic, plasată pe pământ, şi
nişte inele verticale enorme de metal, aşezate la intervale de doisprezece metri,
deasupra acestui drum. Trenul apăru de după deal, mişcându-se încet. Dură ceva
înainte să apară capătul şirului lung de peste un kilometru de vagoane de câte
cincisprezece metri lungime. Vagonul din faţă, cu antena radar rotindu-se deasupra
lui, plutea la un metru şi jumătate deasupra drumului cenuşiu strălucitor. Când se
opri trenul, ultimul vagon era la trei sute de metri de gară. Apoi şirul de vagoane
se lăsă încet pe suprafaţa drumului. Se auziră fluiere. Vocile răguşite ale
hamalilor. Pe ecranele de pe stâlpii de lângă balustrada de siguranţă apărură
instrucţiuni. Duncan şi însoţitorii lui intrară în şir. Uşile vagonului lui se
deschiseră şi coborâră conductorii. Purtau uniforme Lincoln verzi, tunici care le
ajungeau până la jumătatea coapselor şi şepci al căror aspect nu se schimbase de
două mii de ob-ani. Un petic de pânză purpuriu lat de pe piept avea pe el o insignă
cu două locomotive cu aburi intersectate. Exact deasupra cozorocului şepcii era un
cerc de metal auriu, pe care se afla un glob verde. Conductorul de la intrarea lui
Duncan, o femeie înaltă cu un piept mare, matern, şi o faţă de mamă vitregă rea,
spuse cu voce puternică: – Urcaţi! Mişcaţi-vă! Avem un orar de respectat! Fără
tândăleli! Duncan îşi băgă cartea de identitate în fantă şi degetul mare de la mâna
dreaptă într-o gaură. Conductorul se uită la ecranul pe care apărură datele vitale
şi destinaţia lui. Apăru un cod scurt, care însemna că datele corecte şi amprenta
erau ale lui Andrew Vishnu Beewolf. Trei fluierături scurte ale maşinăriei, după
care pe ecran apăru: Identitate certificată.
59
Duncan îşi scoase cartea de identitate şi intră repede în vagon. Informaţia fusese
transmisă de la scaner la diverse bănci de date din întreaga lume, fusese
verificată cu informaţiile existente şi nu apăruse nimic în neregulă. Snick şi
Cabtab trecură şi ei testul. Primul dintr-un şir lung, îşi spuse Duncan, aşezându-
se la fereastră. Panthea era în stânga lui, Cabtab vizavi. Al patrulea pasager era
un bărbat între două vârste, de numai un metru optzeci înălţime, slab, cu ochi mari
şi o faţă lungă. Purta o pălărie foarte la modă, cu două antene galbene. Tunica lui
de culoarea curcubeului era de asemenea modernă, până la genunchi, cu o cravată ce-
i ajungea aproape până la buric. Purta la gât un lănţişor, de care era prinsă o
reproducere metalică mare a unei furnici. Omul se prezentă, cu o voce piţigăiată,
înainte de pornirea trenului. – Doctor Herman Trophallaxis Carebara, absolvent al
Universităţii Queens. Imigrant în Statul Los Angeles, Divizia Californiei de Jos.
Iar dumneavoastră, dacă sunteţi amabili? Duncan se prezentă pe sine şi apoi pe
ceilalţi. Carebara îşi împreună mâinile şi se înclină uşor, de fiecare dată când
Duncan spunea numele. Snick îi răspunse la fel. Cei doi bărbaţi făcură semn cu
mâna, indicând că acceptaseră prezentarea. Pe faţa lui Carebara trecu o expresie
subtilă. Duncan o interpretă ca dezgust faţă de lipsa lor de formalism. – Eu sunt
profesor de entomologie, specialitatea formicologie, zise Carebara. Dumneavoastră?
– Entomologie? Formicologie? întrebă Cabtab. – Studiul insectelor. Specialitatea
mea este studiul acelor insecte cunoscute de profani sub numele de furnici. – Eu
sunt genul teologic, din specia predicatorilor de stradă, zise Cabtab, zâmbind.
Profesiunile mele civile sunt de gunoier, chelner şi barman. Sora mea întru
credinţă este tehnolog medical, iar fratele meu este bancher de date. Suntem
născuţi cu toţii în New Jersey şi nu am ieşit niciodată din statul nostru. – Foarte
interesant, spuse Carebara. După închiderea uşilor, pasagerii fură anunţaţi prin
difuzor că trenul pleca conform orarului, ceea ce ei ştiau deja, iar un conductor
îşi conducea aparatul pe roţi pe coridor. Cerea pasagerilor actele de identitate,
pentru a le verifica din nou în dispozitivul lui. După părerea lui Duncan asta era
inutil, redundant, o pierdere de timp, în plus şi enervantă. Dar aşa cereau
regulamentele şi exista o şansă foarte redusă ca cineva neautorizat să se fi
strecurat în vagon. Se uită pe geam. Trenul era acum la un metru şi jumătate
deasupra drumului şi accelera rapid. Inelele uriaşe treceau în viteză pe lângă ei,
iar pajiştile, fermele şi pădurea fulgerau dincolo de inele. I-ar fi plăcut ca
vagonul să nu fi mers atât de repede. Îi plăcea să privească peisajul şi orăşelele
în detaliu. O astfel de grabă nu era necesară. Trenul era obligat să oprească
oricum, la graniţa Zonei Temporale Standard Centrale. Nu s-ar fi pierdut timp dacă
ar fi mers mai încet. – Principalele mele studii se referă la codurile de
comunicare ale furnicilor, spunea Carebara. Adică la formele de recunoaştere şi
schimbare a informaţiilor, ocular, fizic şi chimic. Semne şi mirosuri.
Specialitatea mea specială, dacă o pot numi aşa, este mimetismul. Este vorba despre
acele non-furnici, acele insecte ce se dau drept furnici. Gândaci care arată ca
furnicile, se poartă ca furnicile şi trăiesc chiar în mijlocul lor. Zâmbi şi
adăugă: – Gândaci care sunt nişte milogi, nişte paraziţi. Nu dau nimic şi iau tot
ce pot apuca. Cabtab îşi ridică ochii spre tavan şi începu să bată darabana în
rezemătoarea de braţ. Snick oftă. Cu toate acestea, Duncan era intrigat. – Cum fac
asta? întrebă el. Carebara zâmbi, încântat că avea măcar o audienţă redusă. –
Principala formă de comunicare într-o colonie de furnici este mirosul. Membrii
coloniei elimină feromoni, arome care îi indentifică ca aparţinând acelei colonii.
Paraziţii au evoluat, dea lungul a milioane de ani, şi-au adaptat organismul aşa
încât să elimine feronomi suficient de asemănători cu cei ai furnicilor, ca să-şi
păcălească gazdele. Ei cerşesc mâncare de la furnici, atingând corpul gazdelor cu
antenele şi mângâind gura furnicilor cu picioarele. Orice poate determina furnica
să-şi lase jos hrana. Cerşetorii mai mănâncă şi larvele şi ouăle gazdelor lor. Cel
puţin unele dintre ele. Se lăsă pe spate, închise ochii pentru o clipă şi zâmbi.
Era încântat de sine. Când deschise ochii, spuse:

60
– În esenţă, paraziţii au evoluat până la punctul în care au spart codurile
furnicilor. Codurile senzoriale şi olfactive folosite de furnici ca să muncească,
să se apere sau să coopereze în atacarea altor furnici sau atacatori. Gândacii se
infiltrează, se stabilesc printre gazdele lor şi trăiesc ca nişte belferi. Prin
asta, ei diferă de corespondenţii lor umani, revoluţionarii, subversivii,
nemulţumiţii, care vor să dărâme guvernul, ca să poată conduce ei. Nici o furnică
nu s-a revoltat vreodată. Iar gândacii... ei nu sunt interesaţi de schimbarea
sistemului coloniei. De ce ar face-o? Ei sunt cei care profită, scuzaţi expresia.
Cabtab, care devenise interesat, fără să vrea, se uită la Duncan şi îi făcu cu
ochiul. – Poate că există o lecţie pentru noi în discursul eruditului nostru
prieten, spuse el. Duncan îl ignoră şi i se adresă lui Carebara. – Deci, în
principiu, esenţială este spargerea codului. Carebara aprobă din cap şi spuse: –
Da. Formicologii ştiu acum exact cum mirosurile gândacilor mimetici se potrivesc cu
cele ale gazdelor. Noi, formicologii, am lucrat mult timp asupra acestui subiect
împreună cu chimiştii. Poate că aţi văzut documentare la televizor sau aţi citit
benzi despre munca noastră de fabricare a speciilor sintetice, care însă, din
păcate, majoritatea au o viaţă scurtă, chiar şi cele de factură entomologică. Da?
Snick şi Duncan aprobară din cap. – Două din trei nu sunt rele. Colegii mei de la
Universitatea din California de Jos, Los Angeles, au făcut o treabă minunată cu
gândaci paraziţi mimetici atât naturali, cât şi sintetici. Ei m-au invitat la LA ca
să colaborez la cercetarea lor. Cum emigrarea aduce întotdeauna cu ea credite
suplimentare, o cazare mai bună şi indemnizaţii speciale, aşa cum ştiţi foarte
bine, fără îndoială că acestea constituie motivul principal al emigrării, altfel de
ce ţi-ai rupe rădăcinile? Ah, aşa cum spuneam, acestea sunt motivele pentru care am
plecat din Queens pentru prima dată în viaţa mea. – Da, şi noi dorim o viaţă mai
bună, spuse Duncan. În acelaşi timp, viaţa noastră a fost oarecum rurală. Ne-ar
plăcea să încercăm să trăim într-o metropolă. Deci, aceste produse mimetice
sintetice...? – Furnicile roşii, cum le spun profanii, au devenit o ameninţare,
recent. Munca mea, a mea şi a colegilor mei, va fi de a crea gândaci mimetici care
să realizeze rolul paraziţilor naturali, dacă pot folosi această expresie. Vor fi
programaţi genetic să mănânce ouăle şi larvele gazdelor lor. Dar nu pe faţă, căci
gazdele lor s-ar alarma şi i-ar mânca. Astfel, sperăm să eliminăm sau măcar să
reducem numărul furnicilor roşii. Totuşi, proiectul s-ar putea să dureze destul de
mult. Implicaţiile lui pe termen lung sunt acelea că entomologii, împreună cu
chimiştii, vor reuşi să creeze multe specii care pot controla toate acele insecte
dăunătoare omului. S-ar putea ca acestea să meargă mult mai bine decât mutanţii
fabricaţi în laborator, pe care-i folosim în prezent. Conductorul îl întrerupse,
iar după plecarea lui, cei trei fugari deviară conversaţia asupra altui subiect.
Când Carebara, după câteva eforturi inutile de a se întoarce la furnicile lui,
plecă spre camera de odihnă, Duncan vorbi încet, aşa încât să poată fi auzit numai
de tovarăşii lui de călătorie. – Credeţi că este ţăcănit? Sau este un provocator
organic? – Poate provoca oricât vrea, spuse Snick. Va trebui să pretindem că suntem
cetăţeni obişnuiţi, foarte satisfăcuţi de politica guvernului, aderând la filozofia
oficială în toate privinţele. – Nu ne poate suspecta, mormăi Cabtab. Dacă este un
organic, vreau să spun. Eu cred că este un simplu profesor, aşa cum a spus. Dacă ar
fi avut vreo suspiciune că suntem altceva decât spun cărţile noastre de identitate,
copoii ar fi deja grămadă peste noi. – Ştiu asta, zise Duncan. De fapt, singurul
lucru de care mi-e teamă e că ne va plictisi de moarte. Este un monomaniac. – De un
tip mortal, vrei să spui, zise Snick, râzând. – Totuşi, mi-a dat ceva la care să mă
gândesc, spuse Duncan. Se lăsă pe spate şi închise ochii. După câteva minute, îi
deschise şi se uită pe geam. Priveliştea era acum neclară şi aşa avea să fie încă
mult timp. Dar era filmată şi pasagerii puteau să coboare un ecran suspendat şi să
vadă peisajul redat cu încetinitorul. Astfel, chiar dacă abia puteau să vadă unde
erau, puteau să vadă în detaliu unde fuseseră.

61
Capitolul 13 Cu o viteză medie de trei sute de kilometri pe oră, trenul ajunse în
Chicago, Statul Illinois, Departamentul Americii de Nord, la 1:30 p.m., Timpul
Standard Central. Aici pasagerii coborâră şi îşi luară camere la Hotelul Pilgrim’s
Progress, administrat de guvern. Mai târziu făcură turul oraşului cu un autobuz.
Vocea înregistrată îi informă pe privitori că oraşul Chicago era acum redus la o
zonă orizontală de treizeci de kilometri pătraţi, dar se extindea pe un kilometru
şi jumătate pe verticală, din loc în loc. Lakeshore Drive era acum la opt kilometri
faţă de poziţia iniţială, deoarece nivelul Lacului Michigan crescuse cu aproape doi
metri. De fapt, întregul oraş era încercuit de un dig de douăzeci de metri
înălţime. Pe ecranul din partea din faţă a autobuzului se vedea o hartă a limitelor
vechi ale oraşului, o suprafaţă şocant de mare, şi limitele actuale. Acolo unde
înainte fuseseră kilometri întregi de fabrici urâte şi case sau blocuri şi mai
urâte, acum erau ferme, rezervaţii forestiere, lacuri artificiale şi centre de
recreere. Duncan şi însoţitorii lor se culcară devreme, se sculară la 11:30,
intrară în cilindrii hotelului şi ieşiră din ele în marţea următoare, la zece
minute după miezul nopţii. După ce dormiră din nou, se sculară la şase dimineaţa,
luară micul dejun şi se urcară într-un alt expres la 7:30 a.m. Douăsprezece ore mai
târziu, după ce fuseseră traşi pe o linie laterală timp de trei ore, din motive
neexplicate, trenul opri în Amarillo, Statul West Texas, la 7:30 p.m., Timpul
Standard Central, 8:30 p.m., Timpul Standard Montan. – Ar fi trebuit să luăm trenul
pentru stonaţi, spuse Snick. M-a obosit călătoria. – Cum? Şi să nu vedem peisajul
acesta grozav? zise Duncan. – În schimb, nu mi-ar mai fi paralizat fundul. – Există
un dezavantaj în orice, replică el. Avantajele acestei situaţii contrabalansează
dezavantajele. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. Mergeau spre intrarea în gară,
când ea se opri şi arătă prin întuneric, spre o reţea de lumini clipitoare, în aer.
Reflexia luminilor oraşului înconjura o formă întunecată lungă. – Ar fi fost mai
amuzant dacă mergeam cu avionul. – Numai câţiva privilegiaţi au dreptul să meargă
cu el nestonaţi, zise el. Dacă am fi luat avionul, am fi fost doar o parte a
încărcăturii. Oricum, călătoria cu dirijabilul durează şi mai mult. – Mda, ştiu.
Dar sunt obosită şi vreau să ajungem în LA, spuse Panthea. Terenul din jurul lui
Amarillo era încins, umed şi plin de ferme sau zone mari de junglă. Dar oraşul era
acoperit cu o cupolă, iar aerul din interior era proaspăt şi plăcut. Duncan fu
încântat de îmbrăcămintea cetăţenilor. Păstraseră tradiţia Vestului. Toţi arătau ca
nişte cowboy. Se îndoia, totuşi, că texanii originali ar fi admirat buzunarele
frontale enorme, în culori strălucitoare, ale bărbaţilor, sau pe femeile ai căror
sâni erau mai des descoperiţi decât acoperiţi de vestele de piele cu bijuterii
încrustate. Marţea următoare, trenul sosi în Statul Los Angeles. Ultimele patru ore
le parcurseră pe întuneric, dar pe ecrane peisajul apărea ca şi cum ar fi fost
văzut la lumina soarelui. Din cauza întârzierilor neexplicate şi a unei opriri de o
oră în care pasagerii să-şi poată dezmorţi picioarele la marginea Marelui Canion,
trenul sosi la staţia terminală, Pasadena, la 7:30 p.m. Cei trei petrecură o oră la
coada de aşteptare, pentru a-şi căpăta cărţi de identitate noi, din cauza unei
defecţiuni a computerului. Acestea erau exact ca cele vechi, doar că acum conţineau
date referitoare la statutul lor de cetăţeni ai Statului Los Angeles, Divizia
Californiei de Jos, Departamentul Americii de Nord. După aceea, pasagerii fură duşi
cu autobuzul la Hotelul Departamentului de Imigrare, unde, după ce le-au fost
explicate procedurile pentru imigranţi, fură liberi să se plimbe prin zonă, până cu
o jumătate de oră înainte de miezul nopţii. Cu toate acestea, Duncan se duse la
culcare la ora nouă. Deşi obosit, nu reuşi să adoarmă. Camera îngustă era prea
mică, iar Cabtab, pe patul învecinat cu al lui, sforăia zgomotos. Refuza să
folosească aparatul de somn, fără să ştie exact motivul. Poate că simţea că
devenise prea dependent de el. Prin minte îi treceau fulgerător viziuni ale
călătoriei, mai ales cele din Arizona şi New Mexico. Cel puţin un sfert din
suprafaţa acelor state era acoperită cu panouri solare enorme, a căror putere
asigura energia pentru lumina şi căldura a douăsprezece state. Printre structurile
sclipitoare gigantice era intercalate păduri. Sud-vestul

62
avusese întotdeauna un climat fierbinte, dar ploile din urmă cu douăsprezece mii de
ob-ani reveniseră. Solul, în locurile în care nu era umbrit de panouri, dăduse
naştere unei vegetaţii încâlcite şi înalte care semăna cu teritoriile din America
Centrală. Norii de ploaie care ajutaseră vegetaţia să crească făcuseră şi ca sud-
vestul să fie mai puţin însorit, dar cerul senin era încă suficient de frecvent ca
să justifice folosirea panourilor solare – cel puţin până atunci. Phoenix-ul era o
grupare de cupole uriaşe, conectate prin pasaje transparente. Domurile erau
polarizate împotriva luminii soarelui, când era necesar, iar munţii din jurul lor
fuseseră nivelaţi de mult. Resturile fuseseră stivuite la treizeci de kilometri
depărtare, formând un nou punct de reper, Muntele Reziduurilor. În cele din urmă,
Duncan alunecă într-un somn plin de vise, intercalate cu coşmaruri. Acestea nu erau
atât „personale”, cât „istorice”. Păreau să pornească din amintirile lui vechi,
care, bineînţeles, nu existau. Cu toate acestea, nu găsea o altă explicaţie, ceea
ce nu însemna că nu exista nici una. Poate că fuseseră evocate de documentarele pe
care le urmărise în tren, deşi motivul ar fi putut fi altul. Oricare ar fi fost
cauza lor, şi nimeni nu ştia câte mii de elemente individuale alcătuiau complexul
fulgurant ce altera visele, ele formau un spectacol grandios, derulat rapid. Poate
că acea călătorie în care traversaseră continentul era cea care apăsase butonul de
redare. Trecutul era un coşmar, iar coşmarul lui era istoria. Cine ar fi putut
prezice că, la începutul secolului XXI, praful de puşcă şi combustibilul de rachetă
nu vor putea fi folosite în război? Sau că în al treilea război mondial, motoarele
cu combustie internă aveau să devină neoperabile? Sau că în fazele iniţiale ale
războiului, armele principale aveau să fie săbiile, suliţele, arcurile, armele cu
gaz, laserele, mitralierele acţionate cu aburi? Că aeroplanele nu puteau fi
folosite, iar planoarele mai uşoare ca aerul aveau să fie prea vulnerabile? Că
tancurile vor putea funcţiona numai cu combustibil nuclear sau cărbune? Cine ar fi
putut să prevadă că preşedintele Partidului Comunist din China, Wang Shen, avea să
vadă potenţialul acestei schimbări în transporturi şi armament şi va declara război
URSS-ului? Sau că în doisprezece ani, folosind armatele ţărilor cucerite, Wang Shen
avea să cucerească lumea şi să instaureze un guvern mondial? Sau că fiul lui, Sin
Tzu, va forma Era Nouă, o eră care renunţa la ideologiile comunismului şi
capitalismului, cu excepţia celor ce se potriveau bravei lui lumi noi? Sau că,
înainte să moară, va folosi inventarea „stonării”, pentru a construi ceva absolut
unic în istorie. Lumea celor şapte zile. Aerul, apa şi pământul erau acum curate.
Fuseseră plantate păduri imense pentru refacerea conţinutului de oxigen/dioxid de
carbon din atmosferă, deşi asta durase o mie de ani, iar oceanele continuau să
crească. Zonele de păduri tropicale de la tropice erau mai mari decât fuseseră la
începutul secolului al XIX-lea. Acum nimeni nu mai era flămând sau fără adăpost,
iar educaţia era accesibilă oricui. Nimeni nu era nevoit să trăiască fără
medicamente, doctori sau îngrijire în spitale, care erau toate de cea mai înaltă
calitate. Armata, marina şi forţele aeriene dispăruseră, asemenea dinozaurilor.
Ultimul război avusese loc cu două mii de ani ob-ani în urmă. Crimele, atacurile,
violurile şi maltratarea copiilor încă mai existau, dar rata lor era cea mai mică
din istoria umanităţii. Dar toate acestea fuseseră realizate cu un preţ. Pe care îl
plătiseră majoritatea celor care participaseră la al treilea război mondial şi la
formarea Erei Noi. Însă şi cei care trăiau acum considerau că plăteau un preţ. Nici
unul dintre beneficiile Noii Ere nu putea exista fără sistemul de şapte zile şi
fără supravegherea sufocantă a sateliţilor, senzorilor şi poliţiştilor, ultimii
fiind numiţi în mod eufemistic organici. Sau cel puţin aşa pretindea guvernul. Dar
oamenii ca Duncan credeau altceva. Lumea de şapte zile extrem de artificială exista
de atâta timp încât părea naturală majorităţii cetăţenilor. Aceştia credeau cu
adevărat că era absolut necesar pentru binele societăţii ca fiecare persoană să fie
urmărită îndeaproape, aşa încât nimeni să nu poată scăpa de pedeapsa pentru crime
împotriva societăţii. Supravegherea intensă era uneori neplăcută şi sufocantă, dar
siguranţa care rezulta din ea şi liniştea mentală o făceau mai mult decât
suportabilă. Iar dacă ceaţa adevărului făcea imposibil ca cineva să scape minţind,
asta nu însemna că era ceva bun?

63
Oficialii guvernului trebuiau şi ei să fie supuşi ceţei adevărului, înainte să fie
angajaţi sau dacă comportamentul lor era pus la îndoială. Dar dacă cei care făceau
testele minţeau în privinţa rezultatelor? Imaginile explodau din întuneric, iar din
întunericul de la baza gândurilor apăreau feţe, din acel vid întunecat ce dă cumva
naştere plenitudinii. Feţe ale strămoşilor lui care luptaseră în marile bătălii ale
Canadei şi Statelor Unite ale Americii. Toate erau deformate de fierbinţeală, roşii
de frică şi curaj şi din cauza bătăliei, şi toate erau apoi văzute cu paloarea
morţii. Unii erau albi nord-americani, alţii asiatici, africani, europeni şi sud-
americani. Duncan era descendentul celor care-şi vărsaseră sângele pentru Wang
Shen, dar şi pentru Statele Unite, strămoşi care încercaseră să se ucidă unii pe
ceilalţi. Apoi războiul final care pusese capăt tuturor războaielor se încheiase şi
supravieţuitorii se zbătuseră să trăiască, să aibă copii şi să-i menţină în viaţă.
Copiii plângeau, cu feţele trase şi pline de teamă, întinzând mâinile după mâncare,
când Duncan fu smuls din coşmar de alarma ecranului de perete. – Oh, Dumnezeule!
mârâi Cabtab în patul de sub al lui Duncan. Încă o zi! Înainte de sfârşitul ei vom
ajunge în LA. Şi apoi? Altele la fel? Padre avusese şi el coşmaruri.

64
Capitolul 14 Cu toate acestea, în acea dimineaţă Los Angeles-ul semăna cu un vis
plăcut, şi în anumite privinţe chiar erotic. Duncan şi însoţitorii lui trecuseră
prin alte proceduri de primire, de data aceasta la Departamentul de Imigrare din
LA, iar apoi luaseră ascensorul spre ultimul etaj. Acesta se găsea la acelaşi nivel
cu vârful Muntelui Wilson, unde se aflase pe vremuri un observator. Acum, acolo
locuia guvernatorul Los Angeles-ului, într-o vilă. Cei trei aveau o vedere
splendidă asupra Oceanului Pacific, care umplea portul mare. Vechea metropolă
dispăruse sub valuri, cea mai mare parte a ei fiind îngropată în noroi sau luată de
ape. Era al treilea oraş construit acolo – primul fusese distrus de incendiu în al
treilea război mondial, iar al doilea se prăbuşise în timpul Marelui Cutremur şi
apoi arsese. Acum, pe pilonii înfipţi adânc în pământ se înălţau multe turnuri de
diverse culori, care sclipeau în aerul curat şi în lumina strălucitoare a soarelui.
Acestea erau interconectate prin poduri la diverse nivele, iar un pod la nivelul
patru conducea, printr-o intrare mare, în Hollywood Hills, la valea de dincolo de
aceştia. Podurile erau pline de pietoni, biciclişti, triciclişti, autobuze
electrice şi câteva automobile electrice. Spre vest, marea şi portul sclipeau
datorită miilor de vase de marfă automate şi a ambarcaţiunilor manevrate de oameni.
La est, turnurile înconjurate de ape şi podurile de interconectare cedau locul în
cele din urmă poalelor munţilor. Spre sud, turnurile mărginite de apă se întindeau
pe douăzeci şi cinci de kilometri. Baldwin Hills dispăruseră de o mie de ani, fiind
folosite ca să umple şanţurile care împiedicaseră oceanul să se reverse, până la al
doilea mare cutremur. Spre nord, numai patru turnuri apăreau de dincolo de
Hollywood Hills. – Frumos, murmură Snicks. Cred că o să-mi placă aici. – Locuitorii
sunt cei care fac un oraş frumos, zise Duncan. Locuitori urâţi, oraş urât,
indiferent cât de fabuloasă ar fi arhitectura sau cât de curate străzile. Iar unii
dintre localnici vor fi foarte urâţi, dacă vor descoperi cine suntem cu adevărat.
În clipa aceea, veni spre ei o femeie care stătuse în apropiere, deşi nu atât de
aproape încât să-i poată auzi. Avea cam treizeci de sub-ani, greutate medie, era
drăguţă, cu pielea măslinie, părul blond şi nişte ochi albaştri care probabil
fuseseră negri, înainte de depigmentare. Purta o bluză şi o fustă strâmte,
albastre, nimic pe dedesubt, şi pantofi galbeni, cu tocuri foarte înalte. Geanta
ei, galbenă cu pete negre, avea forma unui leopard. Pe frunte avea tatuată o
zvastică mică neagră de dreapta, care o identifica drept budistă din secta
Originală Gautama. Duncan o privi, pentru că era clar că femeia vroia să le
vorbească. Ea trecu însă pe lângă ei, dar îi strecură ceva în mână. Duncan îşi
înfrână impulsul de a striga după ea, se întoarse cu spatele la ceilalţi trecători
şi se uită la cartelă. NE ÎNTÂLNIM CU VOI TREI LA 9:00 P.M. LA „SNORTER”. ŞTERGEŢI
MESAJUL. Duncan îl citi de trei ori, apoi îşi trecu palma peste cartelă. Cuvintele
dispărură. Băgă cartela albă în buzunar şi apoi le spuse în şoaptă colegilor lui
ceea ce citise. – Unde naiba este Snorter ăsta? întrebă Cabtab. Se duseră la o
cabină de orientare de după colţ şi, după ce Duncan întrebă maşinăria, pe ecranul
ei apăru răspunsul. – E o tavernă în apropiere de graniţa vestică, în cartierul de
vest al Complexului La Brea. – Ştim şi noi să citim, spuse Snick. – Dumnezeu să ne
apere de repeziţi, murmură Cabtab. Panthea îl ignoră. – Ei bine, am fost
contactaţi. Hai să mergem la complex şi să ne cazăm. Mâine vom fi ocupaţi cu
acomodarea cu slujba. Ecranul cu indicaţii le spuse ce autobuze să ia şi unde să le
schimbe. Trecură peste poduri care probabil că se legănau în vânt, dar cei de pe
ele nu simţeau asta. Podurile mergeau de la o clădire la alta, uneori treceau prin
ele, alteori le ocoleau. Spectacolul grandios al traficului stradal şi al
ambarcaţiunilor frumoase din portul de dedesubt le-ar fi atras atenţia, în mod
normal. Dar acum ei erau preocupaţi de mesaj. Cabtab, care se aşezase pe o bancă
liberă din preajma lor, îşi aplecă capul spre ei şi şopti:

65
– Sper că ne vor comunica scopul lor principal, ceea ce vor ei să realizeze. Nu-mi
place să lucrez în întuneric. – Nu fi prea curios, spuse Duncan. E periculos. – La
naiba! zise Snick, muşcându-şi buza de jos şi încruntându-se. E atât de nedrept! Eu
n-am vrut decât să fiu un organic foarte bun, cât de bun puteam. Şi nu vreau să fiu
o fugară! – Şi acestea sunt nişte sentimente periculoase, spuse Duncan. Ar fi mai
bine să le ţii pentru tine. Nu ştiu nimic despre oamenii cu care vom lucra. Dar
sunt sigur că ei vor entuziasm, poate chiar fanatism. Dacă te arăţi fără tragere de
inimă, reţinută, s-ar putea să fii iar stonată şi să ajungi pe fundul oceanului,
unde nu vei mai fi găsită niciodată. – Ştiu asta, dar urăsc nedreptatea! Eu doar...
oh, bine! Rămase tăcută tot restul drumului. Duncan nu vorbi mult şi nici nu admiră
priveliştile splendide de pe podurile înalte. Se concentra asupra sentimentelor lui
faţă de Panthea Snicks. Acea femeie micuţă şi drăguţă, cu o personalitate uneori
aspră, nu era o persoană de care ar fi fost normal să se simtă atât de puternic
atras. Şi totuşi asta simţea. Aşa că ce trebuia să facă în privinţa asta? În acel
moment, nu ştia ce simţea ea pentru el. Probabil că ea nu se simţea deloc atrasă de
el. Dar de ce să nu o întrebe asta? Nu. Asta ar fi putut să o îndepărteze. Trebuia
să aştepte. Să lase sentimentele ei pentru el – dacă erau cât de cât favorabile –
să se dezvolte. Problema acelei atitudini era faptul că nu era atât de răbdător cât
ar fi vrut. De exemplu, în clipa aceea. Ar fi vrut să se aplece spre ea, să o
cuprindă cu braţul şi să o sărute. Se uită în altă parte şi spuse încet: – Ah! – Ce
este? întrebă Cabtab. – Nimic. Autobuzul opri la etajul al zecelea al Turnului
Complexului La Brea. Cei trei coborâră, cu bagajele în mâini. Merseră pe zona
exterioară uşor curbată, prin mulţimea de oameni cu haine viu colorate, până
ajunseră la un hol public. În interiorul acelei camere enorme, cu numeroase
magazine, luară liftul spre etaj. Coborâră din lift şi se îndreptară spre una din
numeroasele benzi mobile care mergeau spre centrul cercului ce forma acel nivel.
După aproape un kilometru trecură peste benzi, spre un trotuar staţionar de la
marginea acestora. Intrară într-o altă cameră uriaşă, care era parţial alocată
recepţiei imigranţilor. Se aşezară la coadă în faţa unui birou şi în cele din urmă
fură intervievaţi de o funcţionară. După ce îi răspunseră la toate întrebările,
luară un autobuz spre apartamentele care le fuseseră repartizate. Al lui Duncan era
mare şi se afla pe peretele exterior al turnului, oferindu-i o privelişte
magnifică. În cei şapte cilindri din apartamentul lui erau ocupanţii de sâmbătă
până luni. Celelalte erau goale. Evident, imigranţii de miercuri, joi şi vineri nu
sosiseră. Plăcile de identitate ale cilindrilor arătau că doi erau din Ţara
Galilor, unul din Indonezia şi altul din Albania. Acest fapt era în concordanţă cu
puţinul pe care-l ştia Duncan despre componenţa naţională a noilor chiriaşi din
blocul vestic superior. Cea mai mare parte a imigranţilor veniseră din acele
naţiuni, dar feţele lor erau la fel cu cele pe care ştia din Manhattan şi New
Jersey. Majoritatea locuitorilor de pe Pământ aveau strămoşi chinezi sau indieni,
şi se spunea că feţele cetăţenilor congolezi arătau exact ca ale celor suedezi.
Asta era o exagerare clară, dar era suficient de apropiată de realitate ca să fie
crezută de toată lumea. Amestecul mondial început de Wang Shen era aproape de a da
în foc. Naţionalismul şi rasismul fuseseră eliminate, deşi unii considerau că
preţul plătit fusese varietatea. Imigranţii aduşi acolo, majoritatea necăsătoriţi
sau copii, urmau să se căsătorească şi să aibă copii a căror naţionalitate să fie
şi mai complexă decât a părinţilor lor. Nivelul amestecului produs deja era evident
după limbile pe care le vorbeau majoritatea noilor sosiţi. Galeza dispăruse de
mult. Majoritatea oamenilor din Ţara Galilor vorbeau Bengali, o limbă care avea să
moară şi ea în două generaţii, sau chiar mai puţin. Albanezii vorbeau o variantă a
cantonezei. Ambele grupuri, ca şi toţi ceilalţi, puteau să vorbească Loglan, un
limbaj sintetic răspândit în toate lumea. Îl foloseau însă numai atunci când erau
obligaţi şi toţi învăţaseră engleza la şcoală. Cuceritorul, Wang Shen, şi fiul lui
avuseseră o mare dragoste şi admiraţie pentru acea limbă. Rezultatul era că un
sfert din întreaga lume se născuse vorbind-o. Din nefericire, engleza indoneziană,
de exemplu, nu era întotdeauna total inteligibilă pentru cei care vorbeau engleza
norvegiană, dar mass media din întreaga lume folosea engleza standard.

66
VARIETATE ÎN UNITATE Acesta era unul dintre cele mai afişate sloganuri ale
guvernului, un slogan pe care şcolarii îl auzeau încă de la grădiniţă. Problema era
că guvernul obţinuse, încă de la începutul Erei Noi, mai multă varietate decât se
dorea. Iar varietăţile nu fuseseră întotdeauna dorite – din punctul de vedere al
statului. Aşa cum spusese Padre Cob odată, „Sloganul fugarilor este: ABSTINENŢA
ESTE PRIMA CA IMPORTANŢĂ DUPĂ DIVINITATE. Cei care îi lovesc pe netrebnici, îi
rănesc pe birocraţi. Fie ca cel care neagă asta să cadă într-o latrină”. Duncan
ieşi singur să cumpere nişte haine la cel mai apropiat magazin. Se întoarse cu
douăsprezece costume, le împachetă şi le puse pe un raft, în dulapul lui personal.
Ocupau un spaţiu de cincisprezece centimetri pătraţi şi puţin peste un centimetru
înălţime. După aceea luă masa împreună cu Snick şi Cabtab la cea mai apropiată
cantină, o încăpere suficient de mare ca să încapă două mii de oameni. Era aproape
plină, nu pentru că mâncarea ar fi fost excelentă, ci pentru că localnicilor le
plăcea să se strângă acolo, să fie împreună. Privind în jur, Duncan observă cel
puţin zece persoane pe care le bănuia a fi organici. Deşi erau îmbrăcate în civil,
aveau acea expresie puţin retrasă, dispreţuitoare şi plictisită a celor din
poliţie. Actori proşti, îşi spuse el. El şi Snick nu aveau acea atitudine care
răbufnea din sufletul organicilor şi le ieşea prin piele. Nu era adevărată zicala:
„Cine a fost poliţist, rămâne poliţist pe viaţă”. Sau se păcălea singur? Nu. În
definitiv, deşi unele dintre personalităţile lui anterioare fuseseră loiale
statului, altele fuseseră împotriva acestuia. În încarnarea lui actuală – ultima,
spera el – era categoric împotriva guvernului. La ora unu se duse la biroul
conducătorului blocului superior, Francisco Tupper Min. După ce aşteptă timp de o
oră, simţind cum gâtul i se încingea cu fiecare minut care trecea, fu primit de
augustul personaj. Min, un bărbat solid, extrem de musculos şi ras în cap, se
ridică din spatele biroului şi îl întâmpină pe Duncan cu o scuză. Întinse mâna lui
uriaşă şi Duncan avu nevoie de câteva secunde ca să realizeze că omul vroia să-i
strângă mâna. Min râse şi spuse, cu o voce foarte înaltă: – Obiceiurile sunt
diferite în LA, cetăţene Beewolf. Ne mândrim cu faptul că suntem progresişti,
pionieri, întotdeauna în primele rânduri în ceea ce priveşte noul. Dar ne-am şi
întors la unele dintre obiceiurile vechi. De ce să-ţi mai faci griji acum pentru
răspândirea bolilor prin strângerea mâinii, când nu mai există boli care să fie
răspândite? Aceste plecăciuni şi împreunări ale palmelor ca la rugăciune sunt prea
protocolare. Strânge mâna, atinge, simte căldura umană! Duncan îi prinse mâna şi
simţi o presiune puternică. Îl intimida faptul că Min ar fi putut să-i zdrobească
oasele, dacă ar fi vrut-o. Dar Min era un politician prea bun ca să umilească vreun
alegător. Deşi Duncan nu era aşa ceva acum, după cum sublinie Min. Trebuia să
aştepte şase subluni şi să treacă de examinarea rezervată potenţialilor alegători,
înainte să-şi poată trimite votul prin computer. – Întotdeauna am un orar strâns,
dar mă ţin de el, spuse Min. Ia loc. Serveşte o băutură. Nu? Bun, deci eşti un om
înţelegător. Realizezi cât de ocupat sunt şi nu vrei să-mi iroseşti timpul... şi
nici pe al tău, de altfel. Îţi mulţumesc pentru asta. Aşa cum spuneam, în timpuri
normale aş avea destul timp ca să fac cunoştinţă cu tine şi am de gând să fac asta,
după ce scap de toate aceste probleme presante. Îmi place să-i cunosc pe toţi cei
care locuiesc în blocul meu, nu numai din dosare, ci printr-o întâlnire faţă în
faţă. Vreau ca ei să fie pentru mine mai mult decât nişte simple date pe un ecran.
„Prostii”, îşi spuse Duncan. „Nu ai cum să cunoşti personal două sute de mii de
persoane.” – Oricum, aşa cum spuneam, e vorba de această revărsare de imigranţi, de
alegerile actuale pentru conducătorii de bloc, şi mai este şi acest mare experiment
care se apropie. Articolele speciale ale experimentului vor fi votate peste două
zile, adică sub-zile. Este... – Un mare experiment? întrebă Duncan. Min se holbă la
el, de-a dreptul şocat de atâta ignoranţă. – Vrei să spui că nu ai auzit de el?
Duncan clătină din cap. – Este pe toate canalele, zi şi noapte.

67
– Nici măcar la ştiri nu m-am uitat, spuse Duncan. Era ceva pe ecranele din
cantină, dar zgomotul era atât de mare încât nu am putut auzi nimic. Oricum, abia
am venit aici. – Este pe toată canalele de miercuri, de o vreme încoace, zise Min.
De fapt, este un experiment atât de important, în cazul în care va fi votat, încât
nu am nici o îndoială că va fi transmis în toate celelalte zile. – Despre ce este
vorba? – Guvernele naţionale şi cel mondial sunt de mult timp preocupate de
plângerile referitoare la supravegherea spaţială a oamenilor. Mulţi oameni din lume
au organizat grupuri de protest. Iar guvernul, aşa cum ştii, este foarte sensibil
la drepturile civile. Duncan observă că Min nici măcar nu zâmbise când spusese
asta. – Pe de altă parte, cetăţene Beewolf, guvernul trebuie să respecte prima lui
regulă, cea mai importantă şi omniprezentă, binele oamenilor. Şi el nu crede că o
relaxare a supravegherii ar fi în beneficiul cetăţenilor. „Discursul înregistrat
numărul 10A”, se gândi Duncan. – Cu toate acestea, cum au fost atât de multe
obiecţii, chiar dacă le consideră nefondate şi chiar josnice, guvernul a decis să
facă un test şi să afle ce se va întâmpla dacă supravegherea este redusă într-o
anumită măsură. Acesta este un simplu experiment, aşa că nu se va desfăşura pe
întreaga suprafaţă a globului. Au fost alese numai câteva oraşe pentru acest
experiment. Los Angeles-ul este unul dintre ele. – Există vreun motiv special
pentru alegerea LA-ului? Min zâmbi şi gesticulă agitat. – Pentru că suntem unul
dintre cele mai progresiste oraşe din lume, bineînţeles! Duncan se întrebă dacă
asta era motivaţia adevărată. După părerea lui, guvernul ar fi trebuit să aleagă
pentru acel experiment metropolele mai puţin liberale. – Cu toate acestea, nu s-a
hotărât încă dacă se va efectua experimentul. Azi este ziua votării, şi dacă
majoritatea alegătorilor sunt împotrivă, experimentul nu va avea loc. – Ah! zise
Duncan. – Ce vrei să spui prin asta? – O simplă exclamaţie. – Sunt surprins că nu
ştiai nimic despre asta. – De ce? întrebă Duncan. Eu vin din New Jersey. Mă
îndoiesc că vreun oraş de acolo este suficient de mare ca să fie inclus în
experiment. – Asta nu contează. Ştirea a fost difuzată în toată zona de miercuri.
Ar fi trebuit să o vezi măcar pe ecranele din tren, dacă nu în altă parte. – Nu am
văzut-o. Min nu mai zâmbea. Îşi întinse capul ca o minge în faţă, pe gâtul lui
masiv, ţinând ochii întredeschişi. – Nu eşti unul dintre cei care ignoră
televizorul, nu? Toţi cetăţenii ar trebui să se ţină la curent cu evenimentele. –
M-am uitat la peisaj, zise Duncan. Este prima dată când am ieşit din New Jersey. De
fapt, n-am trecut mai departe de cincisprezece kilometri de New Ark. Dacă Min vroia
să verifice asta, putea să consulte datele de pe cartea de identitate a lui Duncan.
Probabil că şi făcuse asta, înainte de intrarea acestuia în birou. – Bine ai venit
în lumea largă, Beewolf. Pot să-ţi spun Andrew? Numele de familie sunt atât de
protocolare. Îmi place să cred că sunt amicul tuturor celor din blocul meu. Chiar
un fel de părinte. – Poţi să-mi spui Andy. – Cum se pare că nu ştii nimic despre
votare, Andy, îţi sugerez să te informezi. Nu poţi vota încă pentru alegerea
conducătorului de bloc, dar ai dreptul să votezi în problema supravegherii. – O să
fac asta, bineînţeles, spuse Duncan. Până atunci, mai am multe de făcut, înainte să
mă duc la slujbă, mâine. – Da, aşa este, zise Min, întinzând mâna. Mult noroc,
Andy, şi multă fericire aici. Dacă ai vreo problemă, ecranul meu e întotdeauna
deschis.

68
69
Capitolul 15 Barul Snorter era la o distanţă de opt sute de metri de apartamentele
lui Duncan (Beewolf), Cabtab (Ward) şi Snick (Chandler), deşi cei trei nu locuiau
la mai puţin de cinci sute de metri unul de celălalt. Se întâlniră în tunelul larg
de zece metri lăţime şi tot atât de înalt, aproape de intrarea în tavernă. Era opt
seara, iar rezultatele votării fuseseră afişate pe ecranele de ştiri. 7 300 111
oameni fuseseră în favoarea reducerii supravegherii, aproximativ trei milioane se
opuseseră acelei măsuri, iar 3 200 001 oameni nu participaseră la vot. Se părea că
votarea plăcuse tuturor celor din cartier. Păreau cu toţii beţi de bucurie. Iar
acum se duceau la tavernă, ca să se îmbete cu adevărat. Cei trei păşiră prin
intrarea largă într-o cameră imensă, împărţită în patru compartimente de pereţi ce
ajungeau până la jumătatea distanţei până la tavan. În centrul fiecăreia era un bar
uriaş, în formă de trifoi cu patru foi, înconjurat de un ring de dans şi de alte
grupuri circulare de mese şi separeuri. Din loc în loc erau ghivece mari, în care
se vedeau pimalia frumoşi, nişte arbori sintetici. Pereţii erau plini cu ecrane ce
afişau ştirile şi diverse spectacole. Deşi sunetul lor nu putea fi auzit din cauza
gălăgiei, nimănui nu-i păsa de asta. – Îi înnebuneşte gustul libertăţii, spuse
Snick. O libertate pe care nici măcar nu ştiau că nu o au, înainte să le atragă
atenţia unii radicali asupra acestui fapt. Mergeau prin aglomeraţie spre o masă de
la perete. Cabtab păru să nu o audă. Duncan era suficient de aproape ca să
înţeleagă ce spusese. – Vorbeşti ca un copoi, zise el. – Nu. Sunt doar raţională.
Mă face asta să fiu un copoi? Se aşezară, şi Cabtab spuse: – Pare să fie ultima
masă liberă. Duncan se uită la un ecran de pe perete. – Mai sunt douăzeci de
minute. Padre se aplecă în faţă, aşa încât buzele lui să fie cât mai aproape de
urechile lor. – Credeţi vă vor veni? Este un loc tare ciudat pentru discuţii
subversive. Trebuie să strigi ca să te faci auzit. – E cel mai bun loc, spuse
Duncan. Cine naiba ne-ar putea auzi? După zece minute apăru o chelneriţă
transpirată şi epuizată. – Îmi pare rău, zise ea. În noaptea asta e ca la nebuni
aici. Snick comandă un ceai, Cabtab o bere iar Duncan un bourbon. Chelneriţa
dispăru din nou în vârtej. Când apăru, douăsprezece minute mai târziu, ţâşnind din
aglomeraţie ca o sămânţă de grapefruit, părea şi mai tracasată. Exact când ajunse
la ei, fu împinsă spre masă şi scăpă tava. Băuturile îi stropiră pe Snick şi
Cabtab. Chelneriţa ridică tava, mârâind, se întoarse şi îl lovi cu ea în cap pe
bărbatul din spatele ei. Acesta protestă susţinând că era nevinovat şi o lovi cu
pumnul în stomac. Urlând, Cabtab ţâşni de pe scaun şi se aruncă spre individ. O
femeie căzu ţipând peste chelneriţă, care era acum în patru labe, încercând să-şi
recapete respiraţia. Duncan nu reuşi să urmărească clar evenimentele ulterioare.
Întreaga tavernă păru să explodeze într-o luptă cu pumnii, urlete şi chiote de
război sau strigăte de ajutor. El, ca orice persoană raţională – se părea că nu
existau prea multe de acest gen acolo – se lăsă în patru labe şi se târî spre
perete. Ajuns acolo, trase masa răsturnată spre el, ca pe un scut. Se aştepta ca
Snick să vină lângă el. Privind pe după masă, o văzu cu uimire cum lovea cu muchia
palmei la baza gâtului unui bărbat. Apoi căzu, sub greutatea unei femei care îi
sărise în spate. Un bărbat se retrase cu spatele, împleticindu-se, şi se izbi de
masă, împingându-l pentru o clipă pe Duncan în perete. Când reuşi să împingă masa
şi corpul de pe el şi se uită din nou, nui mai zări pe nici unul dintre însoţitorii
săi. Padre se auzea totuşi urlând tunător ameninţări, de undeva din acel vacarm. Ce
ar fi făcut Henric al V-lea într-o astfel de situaţie? se întrebă Duncan. S-ar fi
aruncat în faţă şi s-ar fi ales cu un ochi vânăt, nasul însângerat, bărbia
fracturată, o comoţie şi posibil spatele rănit şi rinichii distruşi. Ce ar fi făcut
Falstaff? Ar fi stat în spatele mesei şi şi-ar fi analizat laşitatea, pe care el ar
fi numit-o discreţie. Duncan făcu un compromis, părăsind adăpostul oferit de masă,
dar se târî aproape de perete, obiectivul lui fiind ieşirea. Dacă Snick şi Cabtab
gândeau cât de cât, la fel ar fi trebuit să facă şi ei. Organicii urmau să apară
foarte curând acolo şi apoi, separând oile de berbeci,

70
aveau să administreze suspecţilor ceaţa adevărului. Deşi copoii erau obligaţi de
lege să-şi limiteze întrebările la situaţia particulară în care fusese arestat
suspectul, ei nu făceau asta întotdeauna. Oricum, atunci când Snick şi Cabtab aveau
să fie interogaţi, ei urmau să-şi spună numele reale. Acestea puteau fi verificate
în câteva secunde într-o bancă de date a organicilor, constatându-se că nu
corespundeau. Urmarea – stonarea. Iar poveştile lor aveau să-l expună şi pe Duncan.
– Nebuni blestemaţi! murmură el. Se opri, când capul unei femei în cădere îl izbi
în coaste. Gemu de durere şi se depărtă cât de repede putu. – Nu scapi! urlă un
bărbat şi îl lovi cu piciorul. Duncan se aruncă în faţă, îl prinse de gleznă şi
trase. Omul căzu, dar fu oprit la jumătatea drumului de impactul cu alţi doi
bărbaţi încleştaţi. Duncan îi dădu drumul la gleznă şi îl strânse de testicule.
Genunchiul bărbatului izbi cu putere bărbia lui Duncan. Pentru câteva secunde
acesta nu mai ştiu unde era şi cine era. Dar îşi reveni suficient ca să reînceapă
să se târască. Auzea în depărtare fluiere. Veneau poliţiştii. Se ridică, împinse un
cuplu de bărbaţi care urlau înlănţuiţi şi se aruncă cu capul înainte prin mulţime.
Căzu prin uşă, sângerând şi gâfâind, se ridică şi alergă într-un magazin de peste
drum. Ecranul de deasupra uşii anunţa că era magazinul de Droguri Legale şi
Dulciuri al lui Ibrahim Izimoff. El şi proprietarul sau funcţionarul erau singurii
oameni din magazin. Bărbatul înalt şi durduliu, între două vârste, cu piele albă şi
nişte favoriţi vopsiţi în purpuriu, spuse: – Ce naiba se întâmplă acolo? – O
încăierare stupidă, zise Duncan. Există vreo ieşire în spate? – Sigur. Mai multe. O
clipă numai. Închid magazinul şi merg cu tine. Un alt Falstaff, îşi spuse Duncan.
Nu vroia să se afle în apropiere, când poliţiştii începeau arestările. Putea fi
luat ca martor. – Tu eşti Izimoff? întrebă Duncan. – Da. Tu eşti Beewolf? – Pentru
Dumnezeu! exclamă Duncan. Cu tine trebuia să ne întâlnim? – Nu tocmai. Eu urma să
vă transmit ordinele. Haide! – Colegii mei sunt încă acolo. Dacă sunt arestaţi...
Duncan ieşi pe uşă şi se uită într-o parte şi în cealaltă a drumului. Se apropiau
bărbaţi şi femei în verde, alergând şi suflând în fluiere. Dar erau numai cinci. În
curând aveau să apară mai mulţi. Chiar înainte ca primul să ajungă la intrare,
Cabtab ieşi pe uşă, trăgând-o pe Snick după el, cu o mână. Corpul lui uriaş se izbi
de o poliţistă, dărâmând-o. Al doilea care sosi, un bărbat solid, fu măturat cu un
pumn uriaş. Cabtab, urlând ca un leu, traversă în fugă drumul. Snick era trasă acum
de braţ ca un sac de grăunţe, tocurile ei râcâind podeaua. Al treilea poliţist care
ajunse acolo, o femeie înaltă, bine clădită, încercă să pulverizeze ceaţa
adevărului în faţa lui Cabtab. Acesta se opri din urlat, ca să-şi ţină respiraţia.
Pumnul lui ţâşni în faţă, smulse tubul din mâna poliţistei şi, încă încleştat, o
izbi pe aceasta în bărbie. Alţi oameni se revărsară din tavernă şi formară o
barieră neaşteptată între Padre şi cei doi ofiţeri rămaşi. Dar din dreapta şi
stânga alerga spre ei o hoardă de uniforme verzi. Izimoff stinsese deja toate
luminile din magazin. Duncan ţinu uşa deschisă până când intrară Cabtab şi Snick.
Apoi o închise, dar cum era un magazin neguvernamental, nu putea să o încuie. – Să
plecăm de aici, pentru Dumnezeu! spuse Izimof şi alergă spre uşa din spate. De pe
drum venea suficientă lumină ca Duncan să vadă buzele umflate, ochii vineţi şi
zgârieturile lui Cabtab şi Snick. – În ce belea frumoasă ne-ai băgat, spuse Duncan.
– La naiba cu ea! A fost amuzant! zise Padre. – Îmi pare rău acum, spuse Snick
gâfâind, dar am eliminat o parte din furia din mine. Aş fi preferat totuşi să o fac
împotriva poliţiştilor. Traversară repede magazinul pe urmele lui Izimoff, atrăgând
câteva priviri mirate ale clienţilor şi funcţionarilor, apoi ieşiră pe 10AB3
Courseway, cunoscută şi sub numele de Welcomewagon Courseway. O parte dintre
ecranele de perete dintre magazine prezentau deja lupta, căci reporterii sosiseră
imediat după poliţişti.

71
Izimoff îi conduse repede vreo sută de metri pe drum, pufăind şi transpirând de
parcă era într-o saună. Intră într-un alt magazin, merse la cel din spatele
acestuia şi ieşi pe o stradă care era parţial comercială, parţial rezidenţială.
După ce merseră vreo sută de metri, se opri în faţa unei uşi filigranate şi vopsită
în culorile curcubeului, care se asorta cu hainele lui înzorzonate. Introduse
cartela de identitate într-o fantă şi uşa se deschise spre interior. Când păşi
înăuntru, se aprinseră luminile. În timp ce-i conducea pe un hol, Izimoff spuse: –
Mai întâi să scăpăm de vânătăi şi zgârieturi. Rezolvă rapid problema cu nişte
medicamente din dulăpiorul din baie. În douăzeci de minute, feţele zgâriate erau pe
jumătate vindecate. – Ştiinţa medicală modernă, spuse Izimoff, conducându-i în
camera de zi. Oftă şi continuă: – Ce bine ar fi dacă am putea vindeca toate bolile
sociale cu ceva dintr-o sticluţă. Se opri şi le făcu semn cu mâna. – Luaţi loc.
Făceţi-vă comozi. V-aş oferi ceva de băut, dar mă îndoiesc că vă mai trebuie aşa
ceva. – Poate mirosim a băutură, dar nu am apucat să bem nici măcar o înghiţitură,
zise Snick cu asprime. – Oricum, eu nu ţin băuturi alcoolice, spuse Izimoff, cu
oarecare infatuare. Şi nu am de gând să sparg dulapurile personale ale celorlalte
zile. Nu cred că ar trebui să rămâneţi prea mult aici. Nu aveam de gând să vă aduc
aici. Vroiam doar să intru în acel bârlog al păcatului atât cât să vă transmit
datele pe care primisem ordin să vi le comunic. Şi trebuie să mă întorc la magazin.
Ar trebui să închid abia la zece. S-ar putea să fiu amendat, dacă poliţiştii
observă că e închis. Pot argumenta că m-a speriat încăierarea, că n-am vrut ca
beţivii să intre în magazinul meu şi să-l răvăşească. Totodată... – Asta e lipsit
de importanţă, îl întrerupse Snick. Dacă vrei să plecăm repede, ar fi mai bine să
ne transmiţi informaţiile. – Oh, da, bineînţeles, spuse Izimoff puţin cam înţepat.
Deşi, nu ştiu. Situaţia s-a schimbat. Nu avem de unde să ştim ce consecinţe va avea
această încăierare nefericită. Poate ar trebui să aştept veşti de la omul meu de
legătură. S-ar putea ca el să regândească planul, să găsească o abordare diferită,
acum când situaţia se va fi schimbat. Poate că nu va dori să mai primiţi datele.
Dumnezeu ştie, suntem cu toţii în pericol acum, după ce aţi atras atenţia
poliţiştilor. Scoase un şerveţel de hârtie dintr-un buzunar şi îşi şterse fruntea.
– Totul s-a întâmplat atât de repede, încât mă îndoiesc că poliţiştii ne pot
identifica, spuse Duncan. Pentru Dumnezeu, omule! Am fost lăsat şi aşa prea mult
timp în întuneric. Suntem însetaţi de măcar câteva informaţii şi suntem nerăbdători
să facem ceva pentru organizaţie. Oricum, dacă îţi încalci ordinele, s-ar putea să
pici prost în faţa superiorilor tăi. Haide. Spune. Apoi plecăm, imediat ce
vânătăile şi zgârieturile au dispărut. – Nu ştiu despre ce e vorba, zise Izimoff. –
Cum? spuseră toţi trei într-un glas. – Totul este pe o cartelă. Eu trebuia să o dau
unui tânăr care lucrează pentru mine, cu program redus. El urma să o dea mai
departe unei chelneriţe, să o plătească pentru asta, iar ea să v-o dea, în timp ce
vă servea băuturile. Voi urma să o citiţi şi apoi să o ştergeţi, pentru ca datele
să fie distruse. Lupta a început exact în clipa în care vroiam să-i dau cartela
tânărului. I-am spus să dispară şi... – Ai lăsat cartela în mâinile unor persoane
care nu sunt membri? spuse Snick. Nu-mi vine să cred. Şi dacă lupta începea când
tânărul era în tavernă, dar înainte să-i dea cartela chelneriţei? Ar fi plutit pe
acolo şi poţi paria pe fundul tău gras că ar fi ajuns în mâinile poliţiştilor. – Nu
e nevoie să mă insulţi, spuse Izimoff, ştergându-şi din nou fruntea. Mi s-a ordonat
să vă transmit cartela printr-un circuit. Nu să o dau personal. Acum, s-a dus
dracului totul. Acum mă cunoaşteţi. De aceea nu prea vreau să v-o dau. Ştiu că voi
fi blamat pentru asta, chiar dacă este o situaţie pe care nu aveam cum să o evit. –
Ce pot să-ţi facă? întrebă Duncan. Să te ucidă? Izimoff făcu ochii mari, îi învârti
în cap şi nu spuse nimic. – Ce fel de organizaţie e asta? spuse Duncan.

72
– Oh, nu! Nu m-ar ucide, şi nimic de genul acesta, pentru Dumnezeu! strigă Izimoff.
Dar aş putea fi certat, poate chiar pedepsit cumva. Nu ştiu. Ce ştiu eu despre cum
îşi pedepsesc ei membrii? Eu sunt izolat, doar o celulă care contactează o altă
celulă, din când în când. Nici măcar nu cunosc identitatea celulelor cu care mă
întâlnesc. Şi nici ei nu mă cunosc pe mine, bineînţeles. Nu m-am întâlnit cu nimeni
în apartamentul meu sau la magazin. Dacă nu ar fi apărut încăierarea asta! – Dar ai
fost abordat de cineva, spuse Snick. Ai fost la întruniri, nu? Ai fost îndoctrinat,
desigur. – Da, dar în camere slab luminate. Toţi purtau măşti, iar vocile erau
transmise prin sintetizatoare acustice. Până acum am fost la două întruniri.
Amândouă s-au ţinut în nişte săli de sport folosite şi pentru întruniri ale
bisericii şi sinagogii. Fiecare întrunire a durat jumătate de oră. Am depus un
jurământ... Scoase un alt şerveţel de hârtie. – Vorbesc prea mult. Stresul. Credeam
că o să mă descurc mai bine. Nu o să mă raportaţi, nu-i aşa? – Nu, dacă ne dai
cartela, zise Duncan. Îi aruncă lui Snick o privire care spunea: Sper că ceilalţi
membri sunt făcuţi dintr-un material mai bun. Izimoff scoase un dreptunghi cenuşiu
dur din buzunar. – Iat-o. Duncan luă cartela. Snick şi Cabtab se ridicară şi veniră
în spatele lui, ca să o citească. Duncan îşi frecă degetul pe colţul marcat cu o
linie neagră subţire înclinată. Pe suprafaţa albă apăru o secvenţă de cuvinte în
engleză. VEŢI FI CONTACTAŢI CURÂND – Ce e tâmpenia asta? spuse Duncan. Bineînţeles
că ne aşteptăm să fim contactaţi curând. Ştiam asta. Se încruntă la Izimoff. –
Pentru asta ne-am riscat vieţile? – Nu ştiu, spuse Izimoff, retrăgându-se. Nu vreau
să ştiu ce scrie. Vă rog să o frecaţi din nou şi să mi-o înapoiaţi. Duncan făcu
ceea ce i se ceruse. Izimoff îşi trecu degetul peste cartelă, ca pentru a se
asigura că mesajul fusese distrus. Aruncă o privire spre ceasul de pe perete şi
gemu încet. Mai erau cincisprezece minute până ce feţele oaspeţilor lui neinvitaţi
aveau să se vindece şi până ce ei puteau să plece. – Este o prostie! spuse Snick.
Organizaţia ta e o tâmpenie! – Nu spune asta! zise Izimoff, ridicând palma în sus,
ca pentru a-i para cuvintele, ca pe o minge de tenis. Sunt foarte prudenţi, dar au
vrut să vă încurajeze, să vă anunţe că nu sunteţi ignoraţi. Cel puţin aşa cred. Nu
am citit cartela, dar din ceea ce aţi spus este evident ce scria pe ea. Cabtab îşi
atinse cu prudenţă zona din jurul ochiului stâng. Umflătura şi roşeaţa aproape
dispăruseră. – Faptul că prietenul nostru de aici este foarte nervos, iar cel care
a trimis cartela nu este prea deştept nu înseamnă că toată organizaţia este o bandă
de fricoşi şi proşti, zise el. Ce altceva am putea face decât să ne menţinem pe
direcţia deja stabilită? Nu putem demisiona, şi gata. Oricine ar fi ei, nu ar
permite asta. – Poţi fi sigur de asta! exclamă Izimoff. Nu mai discutară altceva,
cu excepţia câtorva comentarii în timp ce priveau ştirile. Văzură cum organicii
cărau corpurile inconştiente ale celor arestaţi în furgonete. Apoi îi văzură pe o
parte dintre bătăuşi într-o secţie de poliţie, în timp ce erau acuzaţi.
Interogatoriile nu erau arătate. Acestea erau întotdeauna ascunse de ochii
publicului. Faptul că mass-media primise permisiunea să filmeze încăierarea era o
dovadă că poliţiştii priveau toată întâmplarea ca pe un incident de beţie şi
deranjare a ordinii publice. Reporterilor li se permise să intervieveze câţiva
dintre cei eliberaţi, la ieşirea din secţie. Reporterul 1 (R1): – O clipă,
cetăţene. Pot să vă întreb cum vă numiţi şi de ce sunteţi acuzat? Cetăţeanul:
Şterge-o.

73
R1 (adresându-se altcuiva): – Păreţi un cetăţean cooperant. Vreţi să descrieţi
spectatorilor noştri ce s-a întâmplat la Snorter? Cetăţenul zâmbi, cu buzele
umflate: – Înscenare. Înscenare. R1: – Perfect adevărat, cetăţene. Am înţeles. (Se
adresează unei a treia persoane, o femeie înaltă, lată în umeri, cu părul lung
răvăşit şi obrazul zgâriat): – Cetăţeană, vreţi să spuneţi ceva pentru
telespectatori? Sunt dornici să afle detalii despre încăierarea de la Snorter.
Cetăţeana: – Eu nu am fost acolo. Poliţiştii m-au luat pentru că eu şi soţul meu
aveam o mică discuţie. Dacă vreţi să auziţi ce am de spus despre ticălosul acela...
R1: – Mulţumesc. Oh, iată un om care pare să aibă ceva interesant de spus.
Cetăţene, vreţi să... Duncan arătă spre un alt om, care se strecura pe lângă camera
de luat vederi, cu capul în piept şi pălăria trasă peste ochi. – Hei, acela nu e
profesorul Herman Trophallaxis Carebara? Tipul cu furnicile pe care lam întâlnit în
tren. Snick se aplecă în faţă, cu ochii mari. – Da, el este. Dar ce caută acolo? L-
ai văzut în Snorter? – Nu, şi nici n-avea ce să caute acolo. A spus că va locui în
Turnul Universităţii. Snick clătină din cap. – Crezi că e poliţist şi e pe urmele
noastre? – Nu putem bănui pe toată lumea, zise Duncan.

74
Capitolul 16 Întâlnirea cu conducătorul celulei nu decurse aşa cum prevestise
Izimoff. Erau prezenţi numai Duncan şi bărbatul care-l chemase acolo. Cel puţin
presupunea că era un bărbat. Camera mică şi goală era luminată foarte slab, iar
persoana purta o mască, o pălărie cu boruri mari şi o mantie care-i ascundea
corpul. În acelaşi timp, dispozitivul rotund pe care-l avea legat peste gură nu
numai că-i distorsiona vocea, dar o şi făcea mult mai gravă. Dispozitivul lui
Duncan îl făcea să vorbească piţigăiat, ca şi cum ar fi respirat mult heliu. Cum
camera fusese curăţată de microfoane, întunericul şi distorsionarea i se păreau
inutile lui Duncan. Şi de ce Cabtab şi Snick nu erau acolo? Întrebă asta. – Avem
motivele noastre, spuse vocea din fundul puţului. Mantia se umflă, persoana se
ridică de pe scaun cu agilitate şi începu să se plimbe într-o parte şi în cealaltă,
cu mâinile la spate. Pantalonii largi îl împiedicau pe Duncan să observe dacă
picioarele erau de bărbat sau de femeie. – Nu vreau să spun că nu poţi pune
întrebări, zise omul. Dacă nu ai pune, ai fi un prost, prea prost ca să te vrem
printre noi. Dar trebuie să înţelegi că multe dintre întrebările tale vor rămâne
fără răspuns. În aceste cazuri, nu insista. Ai înţeles? – Da. – Când ţinem
întruniri colective – adică cu cel mult patru, cinci oameni – tratăm probleme
generale. La aceste întruniri nu vorbim niciodată despre proiectele particulare ale
membrilor. Bineînţeles, doar dacă nu e vorba de un proiect la care trebuie să
participe un număr mai mare de oameni, care să se ajute unul pe celălalt, caz în
care este nevoie de o sincronizare precisă. Dar asta nu se întâmplă prea des. În
clipa aceasta, avem un proiect special pentru tine. Dar mai întâi, asta. Mâna care
ieşi de sub mantie ţinea un tub pulverizator albastru. – O administrăm la toate
primele întruniri, şi apoi la întâmplare, din când în când. Niciodată nu poţi fi
prea prudent. Înţelegi? – Desigur, spuse Duncan. Se întrebă fără să vrea dacă tubul
conţinea şi altceva în afară de ceaţa adevărului. Dacă organizaţia decisese că el
reprezenta un pericol? Cât de uşor ar fi fost să-i pulverizeze otravă, în locul
substanţei pe care se aştepta el să o respire. Dar nu putea face nimic ca să-i
oprească. Dacă refuza, ar fi fost oricum terminat. Tubul fâsâi. Simţi umezeală pe
buze, nas şi ochi şi inspiră norul cu miros dulceag. Cel puţin avea parfumul de
violete al ceţei. Nu avea nici un rost să încerce să-şi ţină respiraţia până se
disipa substanţa. Aceasta intra în sânge prin piele. Era suficient ca să producă o
semiinconştienţă care să-l facă să respire natural. Când se trezi, văzu silueta
întunecată stând aproape, deasupra lui. – Deci... este adevărat. – Ce anume?
întrebă Duncan. Simţurile nu-i reveniseră încă total. – Faptul că poţi minţi sub
efectul ceţei. Mi s-a spus că poţi, dar nu am crezut. Toate încercările mele nu au
putut scoate de la tine decât că eşti într-adevăr Andrew Vishnu Beewolf şi tot ce
mi-ai spus se potriveşte cu cartea ta de identitate. Părţile care nu se află pe ea,
probleme personale despre care ar fi posibil să te întrebe organicii, toate acestea
au ieşit ca şi cum ai fi chiar Beewolf. Omul începu din nou să se învârtească prin
încăpere, cu mâinile la spate. – Nu înţeleg, dar este ceva real. Este un talent
unic. De neînţeles! Genetic? Sau un talent pe care l-ai deprins singur? Nu
contează. Sau, de fapt, contează. Dacă pot fi învăţaţi şi alţii cum să o facă, am
avea un avantaj extraordinar! Omul se învârti şi îndreptă un deget spre el, ca şi
cum ar putut să tragă o rază care să-l străpungă şi să facă adevărul să curgă prin
gaură. – Ai învăţat cum să o faci? Sau este ceva ce a venit natural? – Am învăţat
singur, prin experimentare, zise Duncan. Dar se pare că abilitatea mi-a venit, cum
ai spus, natural. Aşa că nu pot răspunde la această întrebare. – Din nefericire, tu
poţi minţi, aşa că nu ştiu dacă spui adevărul. Nu ar avea nici un rost să te pun
iarăşi în ceaţă şi să te întreb.

75
Duncan era sigur că acel om îi pusese deja întrebarea. De ce minţea atunci? Oare
din cauză că membrii organizaţiei erau atât de obişnuiţi cu înşelăciunea, încât
minţeau şi când nu era necesar? Sau avea un alt motiv, mai bun, să o facă? „M-am
întrebat şi eu asta înainte”, gândi Duncan. „Probabil că o făceam destul de des, pe
când eram Caird şi ceilalţi şase.” Talentul lui singular avea şi dezavantaje, din
punctul de vedere al asociaţiei. Dacă putea să-i mintă pe organici, putea să-i
mintă şi pe ei. Ceea ce însemna că putea fi un spion infiltrat. Nu se putea avea
încredere deplină în el, dar nu puteau nici refuza să-l folosească. Era o unealtă
pe care nici organicii, nici cei din organizaţia subversivă nu o mai avuseseră
vreodată. – Grupul acesta are un nume? întrebă brusc Duncan. M-am săturat să mă tot
gândesc la el sub numele generic de organizaţia sau subversivii. E greu să te
identifici cu ceva fără nume. – Ah, da, homo sapiens cer nume, etichete, titluri.
Altfel, se simt pierduţi. Chiar trebuie să ştii un nume? – M-aş simţi mai bine. –
Foarte bine. În această sub-lună se numeşte RAT. – Luna aceasta? Îl schimbaţi la
fiecare douăzeci şi opt de zile? – Asta poate duce la confuzia organicilor. „Nu
este aşa”, se gândi Duncan. „Orice membru prins şi interogat ar spune toate numele
care fuseseră folosite.” – RAT? – Rebelii împotriva tiraniei*. – Înţeleg. – Mie nu-
mi place, pentru că sugerează numai distrugere. Noi facem asta, dar suntem şi
constructori. Reconstructori. Oricum, nu asta contează acum, ci proiectul tău.
Ascultă cu atenţie. Treizeci de minute mai târziu, persoana îi spuse noapte bună
lui Duncan şi ieşi pe o uşă, după ce luase ambele dispozitive de distorsionare.
Duncan îşi rupse masca fâşii, aşa cum i se spusese, şi o băgă în buzunar. Ieşi pe o
altă uşă şi ajunse într-un hol care ducea într-o sală de sport zgomotoasă. Coti la
stânga şi ieşi pe o uşă laterală, pe stradă. Se duse la un coş de gunoi public şi
aruncă fâşiile înăuntru. La 10:00 p.m. se urcă într-un autobuz. Zece minute mai
târziu, coborî la colţul de lângă apartamentul lui. Încercase să detecteze vreun
eventual urmăritor, dar nu reuşise. Era sigur că sarcina care i se încredinţase era
doar o mică parte dintr-un plan mare. El nu trebuia să ştie cum se combina cu
sarcinile executate de alţii. Era doar o rotiţă într-o maşinărie subterană imensă,
care, spera el, nu era una gen Rube Goldberg. Bun cunoscător al istoriei, deşi nu
ştia de ce, ştia că revoluţionarii se pricepeau mult mai bine la distrus, decât la
refăcut. Nu întotdeauna, şi asta era adevărat. Dar se părea că în general fuseseră
mai motivaţi de setea de putere, decât de dorinţa de a crea o societate mai bună,
deşi cu toţii ar fi negat asta, cu siguranţă. Reconstrucţia reală fusese aproape
întotdeauna făcută de cei care înlăturaseră sau lichidaseră prima generaţie de
militanţi. El lucra pentru un grup care nu-l lămurise cum avea să-şi atingă scopul
final. Poate că după ce îşi „dovedea” loialitatea, urmau să i se spună mai multe.
Dacă nu, i-ar fi venit greu să lucreze cu entuziasm. Din nefericire, nu putea
părăsi RAT, dacă îşi pierdea zelul. Odată intrat, rămânea pentru totdeauna. Poate.
Ca bancher de date, avea să aibă posibilitatea să-şi stabilească o identitate nouă,
dacă dorea. Pericolul era că RAT ştia asta, dacă erau suficient de inteligenţi. Şi
puteau aranja un sistem de alarmare, care să-i avertizeze dacă el încerca aşa ceva.
Pe de altă parte, el putea aranja un sistem de urmărire care să detecteze aparatele
lor. Dar poate că ei anticipau asta şi montau un sistem care să urmărească sistemul
lui de urmărire. Asta putea merge la infinit şi să aibă ca rezultat un hol al
oglinzilor electronic. Râse, deşi nu se simţea amuzat şi nici nu era exuberant. Cu
toate acestea, exista o trăsătură absurdă în situaţia pe care şi-o imaginase. Dacă
exista Dumnezeu, probabil că El râdea de cei făcuţi după imaginea Lui. Sau poate
era atât de dezgustat, încât plecase de mult din acest univers. Sau poate, fiind
atotputernic, se anulase singur şi nu mai exista. Contradicţia în asta era faptul
că El era mereu şi pentru totdeauna infinit şi etern. Dar aceste atribute puteau fi
şterse, dacă El o vroia.

76
Duncan intră pe uşă, dincolo de care se afla un hol, pe care erau înşiruite uşile
apartamentelor. Cartela lui de identitate, introdusă într-o fantă a uşii, descuie
zăvorul. Luminile se aprindeau pe rând, cînd trecea dintr-o cameră în alta. Rămase
pentru o vreme privind priveliştea prin ferestrele înalte până la tavan. Los
Angeles-ul era splendid, cu lumini radiind din fiecare turn şi pod, de pe vase şi
bărci pe apa de dedesubt, şi de pe pistele de avioane şi aeroplane. Era o imagine
feerică, care nu ar fi trebuit pătată de griji şi nehotărâri. Metropola strălucea
ca şi cum era un far pentru frumuseţe, speranţă şi dragoste. Acestea ar fi trebuit
să vină în zbor, ca nişte fluturi. Dar... muştele şi ţânţarii erau şi ele atrase de
lumină. Cetăţenii acelui loc magnific aveau tot ce le trebuia ca să fie mulţumiţi
şi fericiţi. Teoretic. Realitatea era alta. – Întotdeauna a fost aşa, murmură
pentru sine. Totuşi, dacă am putea exprima cantitativ durerea, foamea, durerea,
nebunia, nevrozele, bolile fizice şi frustrarea, nu ar fi adevărat că acestea sunt
mult mai puţine acum decât oricând? Societăţile trecute ar privi-o pe a noastră ca
pe o cvasi-Utopie. Homo sapiens nu erau niciodată satisfăcuţi. Cel puţin unii
dintre ei. Categoric, singurătatea era la fel de permanentă ca întotdeauna –
judecând după propriile experienţe şi după ce auzise de la alţii. În acel moment,
el stătea sub un duş de singurătate, deşi se considerase extraordinar de imun la
astfel de sentimente. Singur... Ceea ce îl făcu să se gândească la Panthea Pao
Snick. I-ar fi plăcut foarte mult ca ea să locuiască în acelaşi apartament cu el. O
dorea şi îşi imagina cu plăcere ce ar fi însemnat să trăiască mai mult timp cu ea.
Spus mai simplu, era îndrăgostit de ea. Atunci de ce nu i-o spusese? La asta era
uşor de răspuns. Ea nu dăduse nici un semn că ar fi avut pentru el vreun alt gen de
sentiment decât cel simţit pentru un coleg apropiat. Nu era sigur nici că ea simţea
măcar asta. Trebuia să afle ce credea sau ce simţea ea pentru el. Poate că era la
fel de îndrăgostită ca şi el. În definitiv, ea era – fusese – un organic, şi astfel
de oameni aveau tendinţa de a fi foarte prudenţi în privinţa dezvăluirii
sentimentelor personale. În plus, nu avuseseră prea mult timp pentru exprimarea
unor sentimente de genul iubirii. – Trebuie să fi simţit aşa ceva pentru ea atunci
când eram cealaltă persoană, spuse cu voce tare. De ce să simt aşa ceva pentru ea
acum? Totul a fost prea brusc. Sunt sigur că a izvorât din experienţele anterioare,
pe care, din nefericire, nu mi le amintesc. Îşi prepară o băutură, apoi porni un
ecran de perete pentru mesaje. Faptul că ecranul era gol îl făcu şi pe el să se
simtă gol. Oftă şi îşi pregăti cina, apoi începu să facă curăţenie, pentru ca
locatarul de miercuri să nu aibă de ce se plânge. Ascultă parţial ştirile, în timp
ce trecea din cameră în cameră. Detaliile problemelor care aveau să fie puse în
faţa oamenilor în cadrul referendumului erau tipărite şi apoi repetate de crainici.
Articolele trebuiau votate separat, apoi rezultatul final avea să fie prezentat
cetăţenilor. Între timp, cei care votau împotrivă sau pentru făceau pronosticuri.
După ce termină curăţenia, care nu dură mult, pentru că stătea prea puţin acasă ca
să murdărească ceva, Duncan intră în stoner.

77
Capitolul 17 Duncan stătea în centrul camerei lui de lucru din Boda Lab, Biroul
Asimilări Date, Secţia Los Angeles. Camera avea un diametru de şase metri şi
pereţii ei erau plini de ecrane de trei metri pătraţi. Biroul lui era circular şi
pe el se aflau douăzeci de computere mai mici şi monitoarele lor. Scaunul alimentat
electric se deplasa pe o şină pe perimetrul interior al O-ului mare. Stătea acolo
patru ore în fiecare zi de lucru. Restul zilei îl avea liber. Putea merge acasă,
sau la cumpărături, să se plimbe cu barca sa să meargă la bowling, să caute o
amantă sau să facă două ore de muncă voluntară pentru un proiect al biroului sau
pentru un proiect de cercetare propriu. În clipa aceea, strângea informaţii legate
de sarcina principală primită de la superiorul lui direct. Aceasta era o parte mică
a unui program foarte mare, care se desfăşura de câţiva subani. Duncan nu credea că
era ceva important, deşi supraveghetorul lui subliniase că însemna foarte mult
pentru guvern. Lui Duncan nu-i făcea plăcere pentru că era un nou amestec al
guvernului în viaţa personală a cetăţenilor. Nu ştia de ce era necesar şi nici care
era scopul final. Supraveghetorul lui nu cunoştea nici el obiectivul final, dar
asta nu conta, aşa cum spusese chiar el. – Un stat perfect nu poate fi obţinut
decât atunci când avem toate informaţiile, îi spusese Porfirio Samuels Phylactery
lui Duncan. Ochii lui verzi depigmentaţi păreau să strălucească, când flutură o
mâna care fusese depigmentată în dungi pale şi întunecate. „Efectul zebră” era
foarte la modă în rândurile celor care aveau creditele necesare acelui tratament. –
Este adevărat că multe dintre datele pe care le acumulăm s-ar putea să nu fie utile
încă mult timp de acum încolo. Dar când va fi nevoie de ele, vor exista. Îţi spun
eu, Andrew, am văzut cum date înmagazinate de mult şi nesolicitate niciodată au
devenit brusc necesare pentru un anumit proiect. Şi erau acolo, aşteptând să se
trezească la viaţă şi să devină vitale, chemate într-o microsecundă, ţâşnind în
existenţă şi în serviciu, potrivindu-se în program. Nu trebuie să fie o muncă
laborioasă şi consumatoare de timp, în timp ce alte părţi ale programului se
blochează din cauză că datele nu sunt disponibile. Este o comoară ascunsă şi o
simplă apăsare pe buton sau rostirea unei fraze o aduce aici, ca pe un duh dintr-o
sticlă. Este de-a dreptul fabulos! Aşa că să nu te gândeşti niciodată că ai o
slujbă inutilă. Eşti foarte util. Dacă nu pentru această generaţie, atunci pentru
următoarea. Dar probabil pentru această generaţie! Această ultimă afirmaţie nu prea
putea fi combătută. Cum durata de viaţă medie în subani era de optzeci şi cinci,
majoritatea celor din acea generaţie aveau să trăiască aproximativ 595 ob-ani.
Restul celor spuse de supraveghetor erau însă 50 la sută tâmpenii şi 25 la sută
vrăjeală. Şi 24 la sută îndoielnice. – Ai dreptate, şefule, spuse Duncan, aprobând
din cap şi zâmbind. Şi astfel, îşi spuse el, m-am aşezat la rând, în fruntea celor
zece mii de generaţii de „lingăi”. Dar el nu făcea asta ca să obţină o favoare sau
ca să avanseze, pentru un câştig material. El doar juca un rol. Ce altceva era nou?
Phylactery ieşi din cameră, cu un mers foarte vioi, grăbindu-se să-i încurajeze pe
alţii care aveau îndoieli, erau descurajaţi sau prost îndrumaţi. Duncan făcu un
semn obscen în direcţia spatelui lat şi dungat, gest care îşi avea probabil
originea în Epoca de Piatră, dacă nu chiar înaintea ei. Apoi se apucă de muncă,
simţindu-se oarecum ruşinat de acel gest copilăresc. Sarcina lui în acele momente
era să seteze complexul de computere aşa încât să stabilească PEI-ul (indicele
elementului personalitate) pentru cetăţenii subclasificaţi ca având o rată mare de
EC (egocentrism) în raport cu alte trăsături de caracter. Un EC mare era definit ca
imaturitate caracterizată de faptul că posesorul se aştepta ca ceilalţi să-şi
aranjeze programul şi interesele conform dorinţelor POS-ului (posesorului) şi N-
POS-ilor (non-posesorii, adică cei care aveau legături sociale POS), astfel încât
să facă mai multe lucruri pentru POS decât acesta era capabil să facă pentru sine.
Existau, bineînţeles, multe alte subelemente integrate în HI EC POS.

78
Toţi oamenii, cu excepţia sfinţilor a căror existenţă statul o nega, erau
egocentrici într-o oarecare măsură. Dar cei HI EC POS credeau cu convingere că ei
erau axa în jurul căreia se învârtea întregul univers. Sumarul datelor deja
colectate de Duncan referitor la această superclasă arăta că nici măcar unul din
cele trei miliarde de oameni aflaţi sub studiu nu credea că el sau ea erau exagerat
de egocentrici. (Termenul normal nu era încă definit clar în catalogul oficial al
doctorilor). De la fondarea Erei Noi, guvernul subliniase în toate modurile
posibile necesitatea cooperării şi a sacrificiului de sine. Rezultatele apăreau
acum, arătând că cetăţenii Erei Noi erau mult mai cooperanţi şi conştienţi din
punct de vedere social decât cetăţenii societăţilor anterioare (deşi nu se
efectuaseră studii ştiinţifice amănunţite legate de aceste caracteristici asupra
cetăţenilor dinaintea Erei Noi). Cu toate acestea, 20 la sută din generaţia actuală
erau totuşi HI EC POS. Conform proiecţiilor realizate de guvern cu o sută de ob-ani
în urmă, acum ar fi trebuit să existe numai 1 la sută „incorigibili”. În
consecinţă, eşecul de a răspunde la educaţia şi propaganda statului îşi avea
origini în tiparele genetice. Cum COM CR-ul (complexul cromozomial) fiecărui
cetăţean era înscris în banca de date, era destul de uşor, deşi nu întotdeauna
mergea rapid, să se compare COM CR-ul individului cu indexul HI EC POS. În cele din
urmă, când vor fi fost studiaţi suficienţi subiecţi ca studiul să devină
semnificativ (în sens statistic), se puteau determina (sau cel puţin se spera asta)
anumite configuraţii cromozomiale care să fie responsabile pentru egocentrism.
Pasul următor? Guvernul nu-l spusese. Pentru Duncan, ca şi pentru mulţi alţii, era
clar că cercetarea aceea referitoare la modificarea configuraţiilor cromozomiale
înainte de naştere ar fi fost un pas mare înainte. Scop: schimbarea configuraţiilor
nedorite cu unele bune. Duncan nu ştia cum se putea face asta la mai mult de 4 sau
5 la sută dintre nou-născuţi. Pur şi simplu nu existau destui doctori şi tehnicieni
care să lucreze asupra unui procentaj mai mare de atât. Până atunci însă, studiile
nu fuseseră încă încheiate şi era probabil să mai dureze încă 20 de sub-ani, adică
140 de ob-ani. În clipa aceea, erau afişate rezultatele prelucrate ale studiului
despre rata de HI EC din rândul jucătorilor de bridge împătimiţi, a masculilor
homosexuali şi a chirurgilor. Implicaţiile acestor cifre ar fi putut fi lăsate pe
seama computerului, dar creierul uman era încă mai bun decât maşina în sesizarea
subtilităţilor şi implicaţiilor. Unele creiere. Duncan comandă computerului să
comprime rezultatele şi mai mult şi, rotindu-şi scaunul, citi ecranele de pe birou
şi pereţi. Apoi puse fiecare ecran să vorbească. În timp ce asculta examinarea
verbală, se gândea la ce să facă după orele de lucru. Dar după scurt timp se
concentră asupra sarcinii curente. Dintre cele optzeci de milioane de jucători de
bridge pasionaţi, şaizeci şi cinci de milioane aveau un ECI (indice de egocentrism)
ridicat. În grupul comparativ, din optzeci de milioane de cetăţeni aleşi la
întâmplare, eliminând jucătorii de bridge, numai douăzeci şi nouă de milioane aveau
un ECI de o intensitate similară. Din grupul comparativ mai fuseseră excluşi
homosexualii, chirurgii, politicienii, preoţii, rabinii, călugării şi mullahii.
Duncan nu avea idee de ce fuseseră scoase ultimele patru grupuri. Poate că
ideologia guvernului elimina ideea că „oamenii sfinţi” puteau fi ne-egocentrici.
Sau poate că fuseseră excluşi pentru că erau iraţionali şi prin asta nu erau
subiecte potrivite pentru acel gen de studiu. Dacă acesta era motivul, atunci
studiul nu era valabil. Era posibil ca întregul proiect să fie bazat pe premise
lipsite de valabilitate sau neştiinţifice. În definitiv, concluziile oamenilor din
birou care puneau întrebările şi care spunea că indivizii intervievaţi şi studiaţi
erau extrem de egocentrici, se bazau pe nişte judecăţi subiective. Duncan ridică
din umeri. El avea o treabă de făcut, şi orice comentarii făcea referitor la lipsa
de eficienţă nu i-ar fi adus decât o atenţie nedorită. Comută display-urile pentru
a afişa rezultatele obţinute pentru 100 de milioane de homosexuali. ECI-ul era şi
mai ridicat, 820 de milioane fiind estimaţi ca având un nivel superior „negativ”.
Dar raportul „cooperării sociale”, apărut pe ecrane la comanda lui, arătă că

79
numai 50 de milioane din aceştia erau încadraţi în categoria „antisocial”. Şi din
aceştia numai o optime erau etichetaţi drept „periculoşi”. Iar din această
fracţiune, numai o treime era marcaţi ca „extrem de periculoşi”. Dar când se gândi
că acea clasificare „extrem de periculos” putea rezulta din delicte minore, de
genul scuipatului pe asfaltul public de mai mult de trei ori sau a unei încăierări
într-o tavernă, nu se mai simţi prea sigur de valabilitatea ei. De asemenea, cauza
şi originea homosexualităţii fusese de mult stabilită ca fiind pur genetică, cu
excepţia a 3% din cazurile stabilite – trei miliarde, pe durata a două sub-secole.
Cele nouă complexuri cromozomiale responsabile fuseseră identificaţi şi ei puteau
fi alteraţi cu succes înainte de naşterea indivizilor, în nouă din zece cazuri.
Totuşi, doi factori împiedicaseră guvernul să dea o lege prin care acea modificare
să fie declarată obligatorie, în ciuda insistenţei puternice a unor diverse
organizaţii heterosexuale. În primul rând, homosexualii protestaseră viguros. În
pofida tuturor probelor contrare, grupul de homosexuali insista că sexualitatea lor
nu era hotărâtă genetic, ci rezulta ca o alegere a lor, ca un exerciţiu al propriei
lor voinţe. În al doilea rând, un motiv mult mai puternic, guvernul vroia să
păstreze nivelul de creştere al populaţiei la zero. Cu cât erau mai mulţi
homosexuali, cu atât populaţia creştea mai greu. Cu toate acestea, guvernul
decretase că era ilegal ca homosexualii să primească copiii prin partogeneză sau
prin mame-surogat. Motivul oficial al acestei hotărâri era că, dacă homosexualii nu
puteau să aibă copii, atunci şi ei aveau să moară. Grupările de homosexuali furioşi
nu fuseseră în stare să clintească guvernul de pe această poziţie. Ei arătaseră că
majoritatea copiilor născuţi din homosexuali înainte de acea restricţionare
fuseseră heterosexuali şi că mai puţin de 10% din copiii născuţi de heterosexuali
erau homosexuali. Guvernul nu acordase nici o atenţie acelui argument şi nici
discrepanţelor din propria lui logică. Duncan îşi spuse că nu era nimic nou în
acest gen de logică a guvernului, trecut sau actual. Făcu o comparaţie a
complexurilor cromozomiale considerate de majoritatea geneticienilor ca fiind
responsabile pentru ECI-ul înalt al homosexualilor şi zonele echivalente ale
pasionaţilor de bridge. Acest lucru mai fusese făcut şi de alţii, dar vroia să
studieze singur rezultatele. Poate că el reuşea să detecteze ceva ce ceilalţi nu
observaseră. După o vreme, se sătură de asta şi îşi luă ora de pauză de masă.
Aceasta era petrecută de obicei în sala de gimnastică a biroului, douăzeci de
minute greutăţi şi cincisprezece alergări. După ce făcea un duş şi mânca puţin, se
întorcea ca să lucreze încă o oră, iar apoi pleca acasă. În seara aceea se întoarse
la birou. Paznicul notă ora intrării lui. Cum supraveghetorul avea să verifice şi
registrul celor care lucrau peste program, Duncan trebui să petreacă ceva vreme cu
continuarea cercetării. Asta avea să justifice prezenţa lui acolo. Dar după o oră
de muncă – suficientă ca să-l convingă pe Phylactery că Duncan nu trecuse pe acolo
doar ca să piardă timpul – Duncan introduse codurile, asigurându-se că acele
cercetări ilegale urmau să se şteargă singure la prima alarmă de monitorizare sau
la prima încercare de cercetare executată de altcineva. Apoi, folosind codurile
primite de la individul nevăzut de la întâlnire, introduse un nume. MARIA TUAN
BOLEBROKE. Omul acela spusese: – Sunt într-o poziţie din care am acces la coduri,
dar nu le pot folosi singur. M-aş expune prea mult. Foloseşte-le tu, apoi fă ceea
ce-ţi voi spune eu, după ce vei obţine datele. Totuşi, ştiu anumite date. Iată
puţinul pe care-l ştiu referitor la acest subiect. Nici un cod nu era
indestructibil, deşi era periculos să încerci să-l spargi. Existau prea multe
măsuri de protecţie. Cu toate acestea, codurile erau stabilite de nişte fiinţe
umane, iar unii oameni, spre deosebire de coduri, erau accesibili. Aceasta era
teoria, care uneori se regăsea şi în practică. Duncan ceru dosarul lui Maria Tuan
Bolebroke. La cererea computerului, Duncan introduse al doilea cod de acces. Dar i
se ceru încă unul. După ce rosti şi al treilea cod, i se permise accesul la dosar.
Studie informaţiile de pe ecran până când memoră tot ceea ce îi era necesar. Era
împotriva procedurii RAT să tipărească acele informaţii. După ce se asigură că
reţinuse toate datele, spuse codul care ştergea din banca de date toate
înregistrările procedurii. Şi pe acesta îl primise tot de la persoana mascată din
sala de gimnastică. Faptul că poseda toate acele coduri însemna că persoana
respectivă avea o poziţie înaltă în birou şi că era, probabil, un organic de la
nivel înalt, un „trădător”. Deşi era curios în

80
legătură cu identitatea personajului, Duncan rezistă impulsului de a-l căuta. Ar fi
putut să ceară numele tuturor ofiţerilor importanţi din biroul local, dar chiar
dacă prin asta nu ar fi declanşat nici o alarmă, tot nu ar fi putut recunoaşte faţa
sau vocea superiorului lui. – Las-o baltă, murmură el. Totuşi, acea siluetă
gesticulase destul de mult şi probabil într-un stil ce putea fi recunoscut. Dacă ar
fi putut face rost de înregistrări video ale oficialităţilor în timp ce vorbeau,
poate că ar fi reuşit să-l identifice pe respectivul. Dar după aceea ce ar fi
făcut? – Oricum, o să reţin ideea, îşi spuse. Şi se întrebă de ce vorbea atât de
des cu sine. Nu era o trăsătură lăudabilă. Când îşi formase personalitatea lui
William St-George Duncan, nu îşi alesese şi acest obicei de a vorbi singur, cu voce
tare. Oare exista vreo scurgere acolo, vreo urmă a uneia dintre personalităţile
îngropate? Vorbăria ieşea la suprafaţă ca vinul dintr-un burduf scufundat de mult
într-o galerie veche? Oricine ar fi fost acele personalităţi vechi, ele nu fuseseră
izolate total. Ceea ce era şi un lucru bun. Altfel nu ar fi fost capabil să
muncească la o bancă de date. Beewolf nu ştia nimic despre acea profesiune. De
fapt, ştia. Acele scurgeri de la ceilalţi făceau la fel de mult parte din Beewolf
ca şi corpul lui, deşi nu se aflau trecute în cartea lui de identitate sau în banca
de date a guvernului. – Am o personalitate plină de scurgeri, dar sunt nişte
scurgeri bune, pentru că am foarte multă nevoie de ele. Se concentră din nou asupra
lui Maria Tuan Bolebroke. Primise ordin să afle cât mai multe despre ea. Apoi
trebuia să facă cunoştinţă cu ea, să devină prieteni sau, dacă se putea, chiar
iubitul ei. Asta probabil că nu avea să fie prea dificil, pentru că femeia avusese
doisprezece în ultimii doi sub-ani, iar Duncan era tipul de bărbat preferat de ea.
Odată ce-i câştiga încrederea, trebuia să încerce s-o convingă să-i spună anumite
coduri. Cum reuşea asta era problema lui. Duncan considera că, chiar dacă ajungea
în termeni intimi cu ea, nu avea să reziste suficient ca iubit al ei cât să scoată
de la femeie ceea ce vroiau să afle cei din RAT. Rata ei de schimb a partenerilor
era prea mare. Iar pierderea a atât de mult timp ca să obţină ceva ce era probabil
ca ea să nu-i dezvăluie i se părea ceva ridicol. Ceruse şi primise informaţii
despre obiceiurile ei. Nu primise nici un avertisment de blocare a accesului. Citi
raportul şi zâmbi. De ce să nu facă totul aşa cum vroia el, printr-o acţiune mult
mai rapidă? Marţea următoare, la ora prânzului, se afla la câţiva paşi în urma lui
Maria Bolebroke, BODA LAB, Supraveghetor Clasa 3-M, în timp ce ea se îndrepta spre
un restaurant din apropiere de birou. Lumina soarelui, trecută prin fibre optice,
făcea şoseaua mare şi curbată să strălucească. Mulţimea era îmbrăcată în haine
multicolore, cu excepţia nudiştilor, mulţi dintre aceştia având pielea dungată în
diverse culori stridente. Toată lumea era veselă, din cauza apropierii perioadei
fără supraveghere. Când se încheia votul asupra punctelor exacte de libertate
cerute, începea eliberarea. Totuşi, mai era cel puţin o sub-săptămână până atunci.
Dispoziţia veselă a populaţiei ar fi trebuit să transmită un mesaj guvernului, îşi
spuse Duncan. Deşi existau puţine plângeri oficiale din partea cetăţenilor,
atitudinea lor din acele momente arăta că ei resimţiseră, chiar inconştient,
privirile indiscrete ale stăpânilor lor. Duncan nu ştia ce aveau de gând să facă
toţi acei locuitori din LA, când supravegherea avea să înceteze. Oare credeau că
vor putea face orice? Maria Bolebroke era singură şi Duncan spera că nu avea să se
întâlnească cu nimeni la masă, în restaurant. Dacă se întâmpla asta, femeia ar fi
fost în siguranţă pentru acea zi. Scoase un suspin uşurat, când Bolebroke se aşeză
într-un separeu micuţ, de o persoană, dintrun colţ al restaurantului. El se aşeză
la o masă reţinută deja de Cabtab, în partea cealaltă a camerei. Snick stătea la o
masă din apropiere, cu cinci dintre colegele ei de lucru. Ea îi aruncă o privire
rapidă lui Duncan, după care nu se mai uită în direcţia lui. – Mai aşteptaţi pe
cineva, cetăţenilor? întrebă chelnerul. – Nu, spuse Duncan. Chelnerul apăsă un
buton de la capătul unui scaun, şi scaunele se pliară. Zona mesei se micşoră şi ea,
capătul îndepărtat lăsându-se în jos şi alunecând sub cealaltă parte. La semnul
ospătarului, un ajutor aduse o masă pliantă şi scaune şi le aşeză aşa încât să
ocupe spaţiul liber astfel creat.

81
Duncan şi Cabtab comandară. Sprâncenele lui Duncan se înălţară când îl auzi pe
uriaş comandând doar o salată mică şi brânză. – Şeful meu mi-a cerut să slăbesc
treizeci de kilograme în şase luni, mârâi Cabtab. Altfel o să pierd nişte credite
şi indemnizaţii suplimentare. – Nu trişa, spuse Duncan. – Nu o voi face. Dar ieri
am văzut la TV că va apărea un produs nou. Este foarte gustos şi are foarte puţine
calorii. Aş putea să mă îmbuib cu aşa ceva. Singura problemă este că anumiţi oameni
au suferit efecte secundare, după ce au mâncat. Ameţeală şi diaree, după spusele
raportului. Cred că aş avea ghinionul să fiu unul dintre cei afectaţi. – Roagă-te
lui Dumnezeu să-ţi dea voinţa să te ţii de dietă. – Da? Căruia dintre Ei? –
Tuturor. – Nu ştiu, spuse Cabtab cam morocănos. În ultima vreme m-am gândit mult.
Asta atunci când colega mea de cameră nu pălăvrăgeşte. Marea Cicălitoare, cum îi
spun eu, deşi are suficiente calităţi care să compenseze vorbăria. Oricum, aşa cum
am spus, m-am gândit. Divinizarea tuturor zeilor ar trebui să aibă ca efect
cumularea cantităţii de binefaceri. Dar Jahweh, Allah şi Buddha – care, apropo, nu
este un zeu, dar şi lui îi place ca oamenii să se roage la el şi, într-un fel, este
un agent al Echilibrului Universal – Wodem, Thor şi Zeus, Ceres, Ishtar şi Mantra
Vie, Jumala şi Vishnu, şi... – Scuteşte-mă de restul listei, îl întrerupse Duncan.
Am înţeles ce vrei să spui. – Da? Eu nu. Să revenim. Deci, teoria este că rugându-
te la toţi aceştia, ar trebui să se producă multiplicarea puterilor rugăciunilor şi
să forţeze creşterea interesului divin al capitalului divin, rezultatul celest, ai
putea spune. Dar... dacă o rugăciune la o zeitate anulează rugăciunea la o alta?
Dacă toate rugăciunile mele se amestecă, rezultând un mare zero? Atunci eu unde mă
aflu? Poate că am greşit toţi aceşti ani şi mi-am irosit viaţa, ca să nu mai
vorbesc de vieţile discipolilor mei. S-ar putea ca... Se opri, când chelnerul puse
pe masă apa şi mâncarea. – Mai doriţi ceva, cetăţeni? – Nu, mulţumesc. După
plecarea chelnerului, Duncan se aplecă peste masă şi vorbi încet. Era puţin
probabil să fie auziţi în acel amestec de discuţii şi râsete, dar era posibil ca
cei doi care stăteau la masa de lângă ei să aibă detectoare audio de bandă îngustă.
Păreau inofensivi şi îşi spuse că el putea repera organicii după expresia feţei,
după acea aură de putere care strălucea pe feţele lor. Totuşi, se putea şi înşela.
De ce să rişte? – Nu ştiam că ai o iubită. – N-aş numi-o chiar iubită, spuse
Cabtab. Este atrăgătoare şi foarte interesată de teoriile mele şi de practica
acoperirii teologice a tuturor pariurilor şi bazelor. Dar cred că de fapt este mai
atrasă de apartamentul meu mare şi de creditele suplimentare, ca să nu mai vorbesc
de dotarea sexuală aproape samsoniană. – Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă Duncan.
Fără supărare, dar mă aşteptam ca ego-ul tău imens să evite astfel de autorepoşuri
şi îndoieli de sine. – Eu nu am un ego imens! spuse Cabtab. Sunt doar realist. Văd
lucrurile aşa cum sunt. Dar sunt şi eu om, mă bazez pe mediu ca să mă menţin
sănătos fizic. O minte sănătoasă întrun corp sănătos, cum se spune. Atâta timp cât
mănânc cât am nevoie, sufletul meu înfloreşte. Dar atunci când sunt forţat de
această societate de pigmei să ţin dietă, să pierd platoşa şi armura care-mi sunt
necesare precum o scoică unui crab, atunci sufăr. Totodată mă ofilesc, mă sting, mă
micşorez. Corpul îşi pierde substanţa şi la fel şi sufletul. Mâncarea este soarele
meu. Fără soare, cum pot avea umbră? Umbra este sufletul meu şi... Cabtab vorbea
prea tare, în ciuda gesturilor şi strâmbăturilor lui Duncan. Cuplul de lângă ei îl
asculta, fără îndoială. Deşi Cabtab nu spunea nimic subversiv, era evident că
exprima nişte idei excentrice. Asta nu era împotriva legii, la fel cum nu era nici
exprimarea nemulţumirii faţă de guvern. Dar organicii raportau tot ce putea indica
un potenţial pentru excentricitate sau nemulţumire. Cabtab nu era într-o situaţie
în care să poată suporta un interogatoriu. Şi nici el, Duncan. Prinse mâna
uriaşului şi spuse încet: – Mănâncă. S-ar putea să nu avem prea mult timp. Cabtab
clătină din cap.

82
– Trebuie să învăţ să fiu umil. Poate că atunci Zeii vor fi într-o dispoziţie mai
bună şi mă vor asculta. „Iisuse!” îşi spuse Duncan. „În această eră, un politeist
primitiv!” Cabtab continuă, cu gura plină de brânză: – Mi-aş cere scuze, dacă aş
crede că este cu adevărat necesar. Dar eu sunt în primul rând un predicator. Mi se
pare foarte greu – nu ai idee cât de greu – să mă înfrânez şi să-mi stăvilesc
dorinţa natală, dată de Dumnezeu, de a spune oamenilor Adevărul şi de a încerca să-
i întorc spre el. – E timpul să plec, spuse Duncan. Îşi plimbase privirea de la
Panthea Snick – îl durea pieptul când se uita la ea – la Bolebroke şi înapoi. –
Femeia merge la toaletă. Snick pălăvrăgise cu însoţitoarele ei, dar o ţinuse sub
supraveghere pe Bolebroke. Se ridică de la masă în acelaşi timp cu Duncan. Merseră
spre toaletă în pas domol. Înainte să ajungă la intrare, părul roşu-Tizian al
prăzii lor, aranjat într-o coafură stil Turnul Babel, dispăruse. Duncan merse pe
holul curbat şi intră în camera mare. Lângă pisoare stăteau doi bărbaţi. Aruncă o
privire rapidă pe sub uşile batante ale cabinelor şi văzu că numai în spatele uneia
se vedeau o pereche de picioare de femeie. Uşile pe care intrase Bolebroke se
legănau încă. Duncan se aşeză în faţa pisoarului şi făcu câteva comentarii
referitoare la alegerile care se apropiau, pentru a distrage atenţia celor doi
bărbaţi. Snick, fără să ezite, scoase tubul pulverizator din geantă şi intră în
cabina lui Bolebroke. Chiar dacă aceasta obiectă, Duncan nu auzi nimic. Cei doi
bărbaţi plecară, dar intră un al treilea. Duncan rămase hotărât lângă pisoar,
spunând ceva despre problemele cu prostata pe care le poate avea un bărbat. Trebuia
să aibă o scuză ca să zăbovească acolo. Snick nu pierdu prea mult timp. Ieşi din
cabină şaizeci de secunde mai târziu. Duncan încuie şi o urmă afară. – Cum a mers?
întrebă el. – Am pulverizat ceaţa chiar când deschisese gura. A leşinat imediat. Am
întrebat-o care sunt codurile şi mi-a răspuns ca la un examen. – I-ai făcut
sugestia hipnotică de a uita tot incidentul? – Bineînţeles! Nu-şi va aminti nimic.
Va crede că a adormit, dacă va observa trecerea timpului. I-am spus să nu o
observe. – A fost doar o întrebare retorică, zise Duncan. Nu trebuie să fii atât de
tăioasă. – Sunt nervoasă. Dar mă simt bine, incitată. – Sigur, la fel şi eu.
Încheiară discuţia. Snick se întoarse la însoţitoarele ei. Duncan se duse la masa
lui. – A mers bine? îl întrebă Cabtab. – Ca uns. Terminară de mâncat, se duseră la
casă, introduseră cartelele în fantă şi plecară. În acea seară, Duncan se opri la
Snorter, se aşeză pe un scaun lângă Snick şi îi ceru codurile pe care le aflase de
la Bolebroke. După câteva minute, se prefăcu că nu reuşise în încercarea de a o
agăţa pe Snick şi plecă. Ar fi preferat să petreacă seara cu ea, şi ceva timp în
pat împreună, înaintea orei de stonare. Nu putea face asta, întrucât, fără a mai
vorbi şi de ceilalţi factori, nu trebuia să pară că are o relaţie mai mult decât
întâmplătoare cu ea. La ora zece, puţin înaintea orei de închidere, se duse în
magazinul lui Izimoff. Ultimul client tocmai pleca. Duncan se duse la tejghea şi
ceru medicamentul fără prescripţie medicală Wild Dreams. Izimoff, care transpira
mai puternic ca de obicei, îi întinse sticla, iar Duncan îi dădu codurile. Probabil
că acestea urmau să fie înregistrate în vreun dispozitiv pe care Izimoff îl purta
ca decoraţie. Poate că era ascuns în Buddha zâmbăreţul care atârna de un lanţ la
gâtul lui. Izimoff păru surprins. – Mi s-a spus că e probabil să nu afli datele
până la sfârşitul lunii, poate nici atunci. – Am lucrat rapid, spuse Duncan. – Mda,
presupun că aşa e. Te vei întâlni cu supraveghetorul tău la Wetmore Gymnasium, în
blocul de est, mâine, la ora 7:00 p.m. Supraveghetorul a spus să-i predau astea
imediat ce îmi dai datele. Va fi şi el surprins.

83
– Spune-i că a mers fără probleme. Nu are de ce să-şi facă griji. Ea – ştie el
despre cine e vorba – nici măcar nu ştie că am obţinut datele. – Aş vrea să ştiu ce
se întâmplă! zise Izimoff. – Şi eu la fel, spuse Duncan şi luă sticla. Ne mai
vedem. – Oh, stai o clipă. Ai mai folosit vreodată aşa ceva? întrebă el, arătând
spre sticlă. – Nu. – Ar fi bine să citeşti avertismentul de pe etichetă. Uneori,
foarte rar, dar se întâmplă, ai coşmaruri, în loc de vise plăcute. Dacă se întâmplă
asta, nu mai lua şi anunţă-mă. Trebuie să raportez astfel de evenimente la Biroul
Medicamentelor. Ei au nevoie de date pentru analizele lor statistice. – Pentru
Dumnezeu, spuse Duncan. Am cumpărat-o doar ca să am un motiv să-ţi transmit datele.
Nu iau medicamente fără recomandare. Izimoff îşi şterse sudoarea de pe frunte cu
dosul palmei. – Sigur. Sunt cam nervos. – Este periculos să fii nervos. Şi nu mă
refer numai la pericolul din partea organicilor. Plecă, lăsându-l pe Izimoff să se
holbeze în urma lui. Fără îndoială, cuvintele lui Duncan îl neliniştiseră şi mai
mult. Totuşi, Duncan încercase doar să-l avertizeze, nu să-l supere. Îi părea rău
pentru Izimoff, dar în acelaşi timp simţea că acesta era un potenţial pericol. În
drum spre casă, alergă într-un ritm moderat, trecând pe lângă alţi oameni. Ultimele
autobuze erau pe străzi ca să-i ducă pe oameni la apartamentele lor, aşa încât să
aibă suficient timp să se pregătească de stonare. O maşină de patrulare organică,
un vehicul electric mic şi verde, cu trei roţi şi fără capotă, trecu încet pe lângă
el. Bărbatul şi femeia dinăuntru îi aruncară o privire rapidă. Nu era nimic
deosebit. Organicii făceau asta cu toată lumea. Exact când se apropia de uşa
apartamentului lui şi trecea pe lângă un magazin luminat puternic, auzi o femeie
strigând de pe partea cealaltă a străzii. – Caird! Jeff Caird! Pentru două secunde,
nu recunoscu numele. Apoi acesta năvăli asupra lui ca o maşină peste o barieră.
Acela era numele uneia dintre personalităţile lui, numele personalităţii de bază
care fusese el. Îşi coborî capul în piept şi se chinui să nu o ia la fugă. Se opri
în faţa uşii şi introduse cartela în fantă. – Caird! strigă femeia şi mai tare.
Duncan se întoarse. Femeia traversa strada. Era în haine civile, dar ţinuta şi
expresia ei îi spuseră că era poliţist. Era aproape la fel de înaltă ca el, zvealtă
şi avea o faţă lungă, dar destul de drăguţă. Ţinea o mână în pliurile robei ei
purpurii, cu paiete argintii. – Caird! spuse ea din nou. Nu mă recunoşti?
Manhattan? Caporal de patrulă Hatşepsut Andrews Ruiz? Hattie?

84
Capitolul 18 Chipul ei îi apărea în minte ca o ţintă la un poligon de tir. Se
înălţa, cădea, se înălţa, cădea. Fulgerări în care o vedea în diverse locuri, ca un
holograf aprins aleatoriu. Deşi nu-şi amintea prea multe despre ea, îşi amintea
totuşi că ea îl cunoscuse bine. Ce căuta ea acolo? În vizită? Imigrase? Dar asta nu
conta. Se forţă să zâmbească. – Îmi pare rău. Vă înşelaţi. Eu sunt Andrew Vishnu
Beewolf. Semăn cu acest... Caird? Ruiz nu mai părea la fel de sigură. Se opri la
câţiva paşi de el, îl privi cu ochii întredeschişi şi spuse: – O clonă perfectă. Am
fost şocată când te-am văzut. Pentru o clipă am crezut... dar nu e posibil! Caird e
mort! – Îmi pare rău să aud asta. Inima lui Duncan bătea foarte tare şi avea
senzaţia că întregul corp era cu vreo treizeci de kilograme mai uşor. Dacă starea
asta continua, avea să se trezească plutind deasupra trotuarului. – Nu e cazul. Era
un trădător, un fugar. El... Ruiz se opri, probabil pentru că spunea mai multe
decât ar fi trebuit. Încetă să mai zâmbească şi zise: – Actele de identitate, te
rog. Duncan privi într-o parte şi în cealaltă, pe stradă. Nu se mai vedea nimeni. –
Sigur. Sunteţi organic? Ea aprobă din cap şi băgă cealaltă mână în buzunarul
interior. Duncan nu-i lăsă timp să scoată legitimaţia. O izbi în bărbie cu pumnul,
şi femeia făcu câţiva paşi poticniţi în spate. Se întinse după ea şi o izbi cu
muchia palmei la baza gâtului. Ruiz căzu greoi, lovindu-se cu capul de pavajul
moale şi primăvăratic. Avu nevoie de trei secunde ca să care corpul moale în
apartament. După ce îi luă cartea de identitate şi revolverul accelerator de
protoni, se duse la dulapul lui personal. Se întoarse cu un tub ilegal de ceaţă a
adevărului şi pulveriză un nor spre faţa ei. Astfel era sigur că femeia avea să
rămână inconştientă încă cincisprezece minute. Dar nu avea mai mult de o oră ca să
decidă ce să facă cu ea. – Aş fi putut merge la cacealma, murmură Duncan. Numai că
ea nu s-ar fi declarat satisfăcută. Ar fi verificat cartea mea de identitate,
comparând-o cu dosarul lui Caird. Şi asta ar fi fost totul. La naiba! De ce a
trebuit să dau peste ea? De fapt, dacă întâlnirea trebuia să se producă, era mai
bine că se întâmplase aşa. Dacă ea l-ar fi văzut în altă parte, nu ar fi putut să o
atace fără să atragă atenţia publicului. Se gândi să realizeze o sugestie
posthipnotică prin care să-i ordone să uite întregul incident. Dar ea avea să se
trezească cu o bărbie învineţită şi dureri la gât, ceea ce ar fi făcuto extrem de
bănuitoare. S-ar fi dus la un psihiatru, care ar fi reluat pasajul de timp
dinainte, din timpul şi imediat după amnezia inexplicabilă. Doctorul ar fi avut
grijă ca ea să-şi amintească totul, inclusiv datele tactile şi audio pe care le
înregistrase în timp ce era leşinată şi sub efectul ceţei. Nu putea risca să se
întâmple asta. Ce trebuia să facă cu ea? Dacă femeia dispărea, organicii aveau să
investigheze. Fără îndoială, Ruiz raporta la fiecare jumătate de oră şi cartierul
general ştia zona în care fusese văzută ultima dată. Iar marţea următoare toată
zona s-ar fi transformat într-un viespar. Toţi cetăţenii ar fi fost interogaţi.
Dacă organicii suspectau pe cineva de „comportament dubios”, puteau supune acea
persoană efectului ceţei. El putea minţi, dar dacă ei îi cercetau serios cartea de
identitate, mergând înapoi până la naştere – şi ticăloşii făceau uneori asta –
atunci era posibil să găsească ceva putred. Şi acea investigare şi mai minuţioasă
care ar fi urmat ar fi avut un singur rezultat posibil. Era prea târziu să mai
încerce să transmită un mesaj supraveghetorului său. În plus, el intrase în acea
belea şi trebuia să iasă singur din ea. În primul rând, să afle unde şi când îl
cunoscuse ea. Apoi, să afle dacă ea ştia despre el mai multe decât ştia el însuşi.
Adică despre personalitatea lui din Manhattan. Ruiz, care era acum întinsă pe
canapea, cu ochii închişi, răspunse docilă la întrebările lui. Lucrase sub ordinele
lui, pe vremea când Duncan era căpitan-detectiv Jefferson Cervantes Caird. Nu ştia
cărei organizaţii subterane aparţinuse el, dar fusese implicată în urmărire,

85
înainte ca el să fie demascat şi închis. Luase parte la urmărire şi după evadarea
lui. Ştia despre găsirea cadavrului lui în New Jersey. Datele fuseseră transmise
oficialilor organici din Manhattan. Ea aflase asta numai pentru că fusese amanta
maiorului-detectiv Wallenquist, pentru o vreme. Wallenquist. În faţa lui apăru
plutind o faţă lată. Wallenquist fusese şi superiorul lui. Dar asta era tot ce-şi
putea aminti Duncan despre el. Ce altceva îi spusese ei maiorul? După câteva
întrebări foarte precise, destinate să obţină informaţia pas cu pas – o persoană
aflată sub efectul ceţei răspunde cu minimum de date şi trebuie interogată cu multă
atenţie – Duncan află tot ce ştia ea. Asta dacă nu cumva ratase să pună întrebările
corecte. Wallenquist îi spusese odată ceva femeii despre longevitatea lui Caird.
Când Ruiz îl întrebase la ce se referea, maiorul îi spusese să abandoneze acel
subiect. Să uite spusele lui, dacă îşi cunoştea interesul. – Wallenquist era
speriat când ţi-a vorbit despre longevitatea lui Caird? întrebă Duncan. Ce legătură
avea durata lui de viaţă cu organicii? – A fost supărat, replică ea cu o voce
indiferentă. – În ce fel supărat? Înspăimântat? Ca şi cum ar fi spus ceva ce nu
trebuia spus? – Da. – Wallenquist nu a mai făcut nici o altă referire la
longevitatea lui Caird? – Niciodată. – Ce ai crezut despre acea remarcă şi despre
comportamentul lui? – Nimic. Nu ştiam despre ce vorbea. – Ai mai auzit pe altcineva
spunând ceva despre asta? A mai făcut cineva vreun comentariu care ţi-a amintit de
remarca lui Wallenquist? – Nu. Asta era tot. Acum, ce trebuia să facă cu ea? Mai
erau cincisprezece minute până la miezul nopţii. Ecranele de pe pereţi clipeau în
portocaliu şi scoteau un bâzâit slab. Îi avertizau pe oamenii de marţi că era
vremea să intre în cilindri. Unii aranjaseră deja comenzile, aşa încât să fie
stonaţi înainte de momentul limită. Astfel, dacă el activa energia propriului
cilindru, acest lucru avea să apară într-o bancă de date. Dar asta nu ar fi atras
atenţia. Putea să o stoneze, să deschidă o fereastră şi să o arunce afară. Probabil
că nimeni nu ar fi observat, la acea oră târzie. Ea avea să zacă în nămolul de sub
apele din jurul turnului pentru multă vreme. Poate pentru totdeauna, deşi se
îndoia. Fundul apei era dragat periodic. Când? Trebuia să afle asta. Când mai erau
numai cinci minute, decise să amâne problema până săptămâna viitoare. O trase pe
Ruiz în cilindru alături de el, o îngrămădi la picioarele lui şi aşteptă activarea
energiei. După un timp care păru foarte lung, veni starea de inconştienţă. Abia
închisese ochii, când îi deschise iar, sau cel puţin aşa i se păru lui. Se uită
prin fereastra cilindrului, ca să se asigure că nu mai era nimeni în cameră. Deşi
nu ar fi trebuit să fie, avea întotdeauna grijă să se asigure. Satisfăcut că
lucrurile păreau în regulă, deschise uşa. Păşi afară, peste corpul lui Ruiz, încă
adormită, şi se duse la un ecran de perete. Spuse numărul lui Snick, după ce
ordonase automatului să închidă imaginea video. Snick răspunse imediat, cu o faţă
somnoroasă. – A.B., spuse Duncan. Eşti singură? – Nu, răspunse ea. Dar el este în
baie. Ce s-a întâmplat? Duncan nu putu răspunde, pentru câteva secunde. Era
copleşit de furie, care-l împiedica să-şi găsească cuvintelel. Apoi îşi imagină o
mână îmbrăcată în gheaţă, care-i înhăţa creierul şi inima, şi se calmă efectiv. –
Am nevoie de tine, imediat, spuse el. Urgenţă. Poţi să pleci fără să trezeşti
suspiciuni? Somnolenţa dispăruse de pe faţa ei ca o peliculă de apă, la căldură
intensă. – Îmi pare rău, nu pot, zise ea. – Atunci voi... Nu contează. Ne vedem mai
târziu. Întrerupse legătura, respirând mai greu decât ar fi vrut, şi îl sună pe
Padre. Cabtab urlă: – Cine naiba este? Cine trezeşte un om din somnul lui vital?
Ceea ce însemna că preotul trecuse din cilindru direct în pat. – Mare E, spuse
Duncan. Poţi veni la mine imediat? – Sigur, omule, zise părintele, cu o voce mai
blândă. Poţi să-mi spui...

86
– Nu pot, spuse Duncan şi întrerupse legătura. Zece minute mai târziu, Padre apăru,
ud şi din nou furios. – Ale naibii stropitori automate, tună el. De ce nu curăţă
străzile la miezul nopţii, când nu e nimeni pe ele, în loc să aştepte până începe
ziua? Nu ai cum să scapi de stropitori. Trag de pe părţi, din tavan, de la sol! –
Corpul sanitar trebuie să aibă şi el parte de distracţie, spuse Duncan. OK, uite
care e situaţia. Am nevoie de ajutorul muşchilor tăi, nu al creierului. Deja o
restonase pe Ruiz, sperând că activarea stonerului nu avea să fie remarcată de
departamentul de înregistrare a consumului de energie din oraş. Bineînţeles,
consumul avea să fie înregistrat, dar apoi trecut cu vederea. Sau, dacă era văzut,
poate că observatorul era prea leneş sau prea ocupat ca să determine locaţia unde
se produsese şi să trimită pe cineva să investigheze. Era riscant, dar nu avea ce
face altceva. Oh, ba da, avea. Putea să o taie pe Ruiz bucăţi şi să o arunce la
gunoi. Dar asta nu avea să o facă. Cabtab şi Duncan traseră împreună corpul foarte
greu în dulapul personal al celui din urmă. După ce îndepărtară câteva materiale şi
alte lucruri de pe rafturi şi le stivuiră într-un colţ, scoaseră rafturile şi le
puseră unul peste altul peste lucruri. Apoi, gâfâind şi transpirând, chiar şi
înjurând puţin, o urcară pe Ruiz în spaţiul pe care-l creaseră. – Asta e doar ceva
temporar, spuse Duncan. Dacă vor începe să o caute, şi o vor face, nu putem să o
lăsăm aici. Trebuie să scăpăm de ea foarte curând. Cabtap îşi şterse sudoarea de pe
frunte. – Cât de curând? – În următoarele zece minute ar fi perfect. – Atunci putem
să o aruncăm pe fereastră. Dar pericolul să o vadă cineva căzând e destul de mare.
Oricum, cred că poliţiştii ar draga fundul, în jurul turnului, ca o problemă de
rutină. – Nu le va face plăcere, dar va trebui să contactăm RAT, zise Duncan. Ei au
oamenii şi mijloacele ca să o facă să dispară. – Izimoff e singurul nostru contact
şi sunt sigur că lui nu-i va plăcea, fricosul. – Cu atât mai rău, spuse Duncan.
Activă un ecran de perete şi ceru legătura cu adresa apartamentului lui Izimoff. –
De unde o ştii? întrebă Cabtab. Credeam că trebuie să îl căutăm numai la magazin. –
Am întrebat la registrul oraşului. M-am gândit că s-ar putea să apară vreo urgenţă.
După un minut, Duncan renunţă. – Ori nu e acasă, ori foloseşte o maşină de dormit.
Ezită câteva secunde şi apoi îl sună din nou pe Izimoff. Deşi nu-i plăcea ideea, îi
lăsă un mesaj acestuia să sune la apartamentul lui. Cum el şi Padre trebuiau să
aştepte apelul, decise să pregătească micul dejun pentru amândoi. Mâncară, se
spălară şi apoi discutară despre diverse moduri de a o transporta pe Ruiz departe
de acea zonă. Nici una dintre variante nu părea să aibă prea multe şanse de
realizare. – Poliţiştii nu se vor obosi să ia mandate individuale pentru
percheziţionarea locuinţelor. Vor lua un mandat în alb. Vor aplica codul de
deblocare a tuturor încuietorilor uşilor dintr-o anumită zonă şi vor răscoli totul.
Această secţiune s-ar putea să fie prima în care vor veni. – Mai avem timp până la
nouă, când îşi vor da seama că ea nu s-a prezentat la birou, zise Cabtab. S-ar
putea ca după aceea să avem încă o oră sau două, în care vor încerca să afle de ce
nu s-a prezentat. – Eu aş spune mai curând douăzeci de minute. Oamenii aceia nu
pierd vremea. Duncan se gândi cu intensitate timp de un minut, după care zise: –
Nu-mi place să fac asta, dar va trebui să-l vizităm pe Izimoff. În definitiv, nu
există nici un motiv ca cineva care ne vede acolo să facă vreo legătură între noi
şi Ruiz. Oricum, trebuie să o facem. Autobuzele circulau, chiar şi la acea oră
foarte matinală. Luară unul până la patru blocuri de casa lui Izimoff şi merseră pe
jos restul drumului. Numărul 566, pe Fong Avenue, era o uşă cu dungi purpurii şi
verzi, într-un şir lung de apartamente. Duncan apăsă butonul soneriei şi încercă să
pară indiferent, în timp ce trecătorii treceau pe lângă ei. Până în clipa aceea,
văzuse zece oameni pe stradă. Din punct de vedere statistic, unul dintre ei era
poliţist în haine civile. Unul din zece.

87
Duncan ţinu degetul apăsat pe buton. După şaizeci de secunde, spuse: – Fie e
plecat, fie e stins ca o lumânare în furtună. Sau ne-a văzut şi nu vrea să ne
deschidă. Cabtab se uită într-o parte şi în alta pe stradă, asigurându-se că nu-l
vedea nimeni. Apoi, stând într-un loc din care putea fi văzut de monitorul lui
Izimoff, începu să gesticuleze frenetic. Dacă omul îi privea, avea să-şi dea seama
că vizitatorii lui nu se aflau acolo doar ca să piardă timpul. – Să mergem, spuse
Cabtab. Poate e mort. Se întoarseră la apartamentul lui Duncan. În timp ce beau
cafeaua, Duncan zise: – Trebuie să ne descurcăm singuri. Trebuie să existe o cale.
Se auzi soneria de la uşă. Duncan porni monitorul şi văzu în faţa uşii o femeie cu
o coafură înaltă şi o mantie purpurie. Avea faţa lungă şi îngustă, dar frumoasă.
Rujul ei de buze era negru. – Cine este? întrebă Duncan. – Este un Mare E, zise ea.
Deschide. Duncan comandă uşii să se descuie. O întâmpină pe femeie înainte ca ea să
facă câţiva paşi în camera din faţă. – Cine eşti? Ea zâmbi şi zise: – E mai bine să
nu ştii. Scoase o cartelă din buzunarul mantiei, se uită la ea şi spuse: – Tu eşti
Beewolf. Iar el e Jeremiah Scanderbeg Ward, corect? – De unde ştii? – Lasă asta. Nu
pot sta prea mult. Am fost trimisă să-ţi spun că mesajul tău către Izimoff a fost
şters, aşa că nu-ţi face probleme în legătură cu asta. Şi... Îşi umezi buzele,
oprindu-se. – Şi... ? – Izimoff e mort. Asta îl luă prin surprindere. – Dumnezeule!
exclamă Cabtab. – A murit azi dimineaţă, devreme. Autorităţile nu au aflat încă. Am
fost trimisă să te informez din cauza mesajului tău către el. Ai ceva ce ar trebui
transmis superiorilor tăi? – Poţi fi sigură! izbucni Cabtab. Doar că... cum a
murit? – Nu mi s-a spus nimic despre asta. Care este mesajul? – Va fi un adevărat
iad, zise Duncan. Doi oameni dispăruţi în aceeaşi zi... poliţiştii or să facă
spume. – Doi? întrebă femeia. Ce vrei să spui? Şi cum adică dispăruţi? – Nu sunt
dobitoc, zise Duncan. RAT l-a ucis pe Izomoff, nu? Nu mai aveau încredere în el,
omul devenise nervos şi era şi prea instabil. – Tragi concluzii pripite, Andrew,
spuse Cabtab. Cum...? – Poate, zise Duncan. Dar am ceva experienţă în organizaţii
subversive. Izimoff se purta ca şi cum se temea şi nu era în siguranţă. Era o
verigă salbă, dacă e să ne luăm după aparenţe. – Eşti paranoic, spuse femeia. –
Poate că sunt! strigă Duncan. Dar pariez...! – Ia-o încet, interveni Cabtab cu
blândeţe, dar îl prinse pe Duncan din spate cu nişte mâini ca de robot. O să-i faci
să creadă că nici în tine nu pot avea încredere. Duncan inspiră de câteva ori adânc
şi îşi imagină pajişti însorite şi verzi, pe care se zbenguiau fauni şi nimfe. Când
culoarea roşie dispăru de pe faţa lui şi respiraţia reveni la normal, spuse: – Mda.
OK. Poate că sunt prea suspicios. Va trebui să recunoşti că în genul de viaţă pe
care-l ducem, suspiciunea creşte precum ciupercile după ploaie. – Foarte poetic,
prietene, zise Cabtab, luându-şi mâinile de pe el. Care este mesajul, femeie? –
Sunt autorizată să i-l transmit numai lui Beewolf. Tu va trebui să treci în camera
cealaltă, iar tu, Beewolf, trebuie să promiţi că nu i-l vei dezvălui.

88
– Promit, spuse Duncan, gândindu-se că asta depindea de ce i se spunea. Şi totodată
dacă astfel îl punea sau nu pe Cabtab în pericol. Padre ieşi din apartament, cu o
faţă indignată şi mişcându-şi buzele fără să scoată vreun sunet. – Iată ce mi s-a
spus să-ţi transmit, zise femeia. Vorbi aproximativ un minut. Ochii lui Duncan se
măriră în timp ce asculta. În rest, nu oferi nici un semn al efectelor cuvintelor
ei asupra lui. – Repetă, zise femeia. Duncan repetă totul, cuvânt cu cuvânt. – Bun,
zise ea. Şi acum, care e urgenţa? Ochii ei se măriră şi deveni mai palidă sub
pielea ei întunecată. Când Duncan termină, femeia spuse: – Dumnezeule! Nu ştiu!
Este o decizie pe care trebuie să o ia superiorul meu! Nu sunt autorizată să
acţionez într-o astfel de situaţie. De altfel, n-am nici cea mai mică idee ce se
poate face! – Atunci ar fi mai bine să-ţi pui dosul la treabă, şi repede, zise
Duncan. Poţi lua imediat legătura cu superiorul tău? Nu mai avem timp de amânări. –
Cred că pot. Femeia porni spre uşă, apoi se opri şi se întoarse spre el. – La ce
oră pleci la muncă? – Peste două ore şi cinci minute. – Aşteaptă aici. Dacă nu ai
nici o veste de la noi, găseşte un motiv ca să nu mergi la lucru.

89
Capitolul 19 Cabtab intră în cameră ca un leu furios, în căutarea unei lupte. – A
plecat căţeaua? – Îşi făcea doar datoria, deşi mă îndoiesc că ştia cu adevărat
despre ce e vorba, spuse Duncan. Dar nici eu nu ştiu, de fapt. – Poate că am fost
prea dur cu ea, nedrept, zise Padre. Îmi voi cerceta sufletul şi voi afla dacă am
fost aşa. Dacă da, va trebui să găsesc nişte mijloace ca să mă pot ierta. Şi să o
iert pe ea pentru că m-a provocat. – Există lucruri mai importante la care să ne
gândim. – Nimic nu este mai important decât starea sufletului. – Poate cu excepţia
stării stomacului, spuse Duncan, uitându-se la burta uriaşă al lui Cabtab. –
Sufletul şi stomacul sunt legate strâns între ele, zise Cabtab. Cel care le separă
este liber. – De ce? spuse Duncan, gesticulând nerăbdător. Ascultă. A spus că o
echipă de la Biroul de Transport şi Mutări va veni aici curând. Cel puţin, se pare
că sunt muncitori la BTM. Poate că şi sunt. Nu asta contează. Va trebui să o
pregătim pe Ruiz pentru ei. Nu vor să piardă aici mai mult timp decât este strict
necesar. – Ce trebuie să facem? Duncan îi spuse şi se apucară de treabă. O
destonară pe Ruiz şi îi aplecară corpul, aşa încât acum era într-o poziţie fetală.
O legară aşa încât să nu se poată întinde, dacă îşi recăpăta brusc cunoştinţa, o
aşezară în cilindru şi porniră alimentarea cu energie. Apoi o traseră afară, o
înfăşurară într-un cearceaf şi înfăşurară cearceaful cu bandă. În timpul celor
cincisprezece minute tensionate care urmară, Duncan văzu o maşină de patrulare a
organicilor trecând încet pe stradă. Camera TV din vârful axului vertical plasat în
partea din spate a vehiculului se rotea precum capul unei bufniţe cu un singur
ochi. Şoferul şi camaradul lui vorbeau animaţi despre ceva. Duncan era fericit că
legea permitea camere de supraveghere ale guvernului numai la intersecţiile
străzilor şi în maşinile de patrulare. Dacă fiecare bloc ar fi avut o cameră de
supraveghere, aşa cum vroia guvernul, atunci incidentul cu Ruiz şi vizita agentului
RAT ar fi fost înregistrate. Prezenţa echipei BTM avea însă să fie văzută la
diverse intersecţii şi posibil observată de camerele maşinii de patrulare. Totuşi,
era sigur că datele de autorizare ale echipei aveau să fie transmise în banca de
date a poliţiştilor. Nu ştia sigur cât de meticuloasă era investigaţia pe care ar
fi putut-o suporta acea autorizaţie. Trebuia să aibă încredere că avea să pară
autentică. Bineînţeles, era extrem de posibil ca nici un poliţist să nu se
obosească s-o verifice. – Nu mergem pe o sfoară întinsă, murmură el. Alergăm pe ea.
– Poftim? întrebă Cabtab. Duncan nu avu timp să repete. Se auzi soneria. După ce se
uită la ecranul de perete, Duncan rosti codul de primire a echipei. Era formată din
doi bărbaţi şi două femei în salopetele portocalii cu negru ale Biroului de
Transport şi Mutări. Sosiseră cu o furgonetă cu dungi în zigzag portocalii cu
negru, şi doi dintre ei cărau o ladă mare de lemn. Fură nevoiţi să se aplece ca să
treacă partea de sus a cutiei pe sub tocul de sus al uşii. Unul dintre ei manevra
un transportor semirobotizat cu patru roţi. După ce intrară, Duncan închise uşa. Fu
nevoie de câteva secunde ca să încarce în ladă corpul învelit în cearceaf. Duncan
nu rosti nici un cuvânt. Se pare că echipa primise instrucţiuni referitoare la
sarcina lor, înainte să plece de la cartierul general. Nu ştia dacă li se spusese
şi să nu vorbească sau erau doar morocănoşi din cauza orei matinale. Şefa echipei
rămase tăcută chiar şi când întinse mâna după cartea de identitate a lui Duncan. El
i-o întinse, tot fără să spună nimic. Ea introduse cartela într-o cutie plată
agăţată de un lanţ la gât, o ţinu înăuntru câteva secunde şi i-o înapoie. Duncan se
uită la ecranul uşii, în timp ce lada în care se afla Ruiz era ridicată pe
platformă până la nivelul podelei furgonetei. Aceasta fusese trasă atât de aproape
încât vedea parţial interiorul ei. Văzu înăuntru un alt obiect, acoperit cu un
cearceaf. Era sigur că acela era Izimoff, tot într-o poziţie fetală. Când furgoneta
se întorcea la baza BTM – dacă acolo mergea – Izimoff avea să fie pus în aceeaşi
ladă cu Ruiz. Nu vroia să ştie unde mergea cutia după aceea.

90
Avea şi aşa destule griji. Puteau să mai treacă câteva ore înainte ca poliţiştii să
afle de dispariţia lui Ruiz şi Izimoff. După aceea, turnul şi mai ales acel nivel,
aveau să fie pline de organici. Acum, când se gândise mai bine, i se părea
inevitabil ca ei să se întrebe ce era în cutie. Şi să îl cheme ca să-l întrebe ce
expediase într-o cutie atât de mare. Introduse cartela într-o fantă de pe panoul de
control din perete. La instrucţiunile rostite de el, ecranul afişă datele
înregistrate în timpul tranzacţiei BTM. Scria ceea ce se aşteptase şi el, şi mai
spunea şi faptul că superiorul lui se aşteptase să fie suficient de inteligent ca
să afle instrucţiunile chiar de pe cartelă. Cineva din organizaţie folosise o
cartelă identică cu a lui pentru a cere un apartament mai aproape de muncă. Conform
cartelei, cererea fusese aprobată şi el urma să se mute în noul apartament, înainte
să plece la muncă. Cineva dintr-o poziţie înaltă în guvern se mişcase foarte rapid
în acea dimineaţă. Probabil că avusese la îndemână un duplicat al cărţii de
identitate a lui Duncan. Probabil avea duplicate după actele tuturor celor din RAT.
Antedatând cererea, făcuse să pară că Duncan o depusese în marţea precedentă şi că
aceasta fusese examinată şi aprobată în aceeaşi zi. Astfel că, îi plăcea sau nu,
cetăţeanul Andrew Vishnu Beewolf trebuia să se mute. Imediat. Bunurile lui
personale se presupunea că se aflau în lada pusă la dispoziţie de BTM. Echipa o
luase ca să o ducă la noul lui apartament. Acolo, aveau să aştepte suficient ca
presupusele bunuri personale să fie scoase din cutie şi puse pe podea. Apoi, cu
Izimoff şi Ruiz încă înăuntru, echipa urma să ducă lada la vreun depozit
guvernamental. Mai avea o problemă. Bunurile lui personale trebuiau mutate. Cabtab
se pregătea să plece, dar Duncan îi spuse ce trebuia să facă. Începură să scoată
lucrurile din dulap şi din dulăpiorul de la baie. Le puseră în doi saci mari,
spălară ceştile şi tacâmurile, le aşezară într-un din bucătărie şi ieşiră. Acum,
străzile începuseră să se umple de oameni în drum spre muncă. Cei doi urcară într-
un autobuz, merseră la noul apartament şi intrară. Pe cartela lui Duncan era
înscris noul cod. Cel vechi fusese şters în banca de date chiar în acea zi. Cabtab
lăsă sacul să cadă pe podea. – Ar fi bine să arunci o privire în jur, zise Duncan.
S-ar putea să-ţi fie de folos, într-o zi, să fii familiarizat cu locurile. Nu se
ştie niciodată. Cabtab bombăni dar trecu încet prin camere. Duncan îşi puse
lucrurile personale în dulap. Avea să le aranjeze pe rafturi mai târziu.
Lambriurile şi mobila erau galbene, culoare preferată de locatarul de luni. Duncan
putea activa comenzile pentru a selecta culorile pe care le dorea. Pereţii erau
albi. Putea afişa pe ecrane orice dorea el. Putea alege desene sau scene de pe
benzi sau să-şi creeze propriile picturi statice sau animate. Podelele fără covoare
erau din stejar clonat, dar o simplă apăsare a butonului putea să-i dea nuanţa de
lemn preferată. Decorarea era simplă şi rapidă, cu excepţia cazului în care
decoratorul se hotăra greu. Scaunele, mesele şi canapelele puteau fi modificate
rapid ca material şi culoare, deşi refacerea tuturor ar fi durat cel puţin jumătate
de oră. Şi trebuiau readuse la forma convenţională, înaintea orei de stonare.
Duncan nu acordă prea mult timp acestor lucruri. Îi plăcea aspectul fragil şi
delicat la mobilei neo-albaneze. Camera de zi avea ferestre-uşi, care se deschideau
spre o terasă. Vederea de acolo era la fel de frumoasă ca şi cea a apartamentului
precedent, şi nu era diferită de cea nouă decât printr-o diferenţă foarte mică a
unghiului de vedere. Faptul că acel loc era mai aproape de serviciul lui era
singurul avantaj. Dacă ar fi încercat să obţină singur un transfer, ar fi trebuit
să aştepte un sub-an sau mai mult. Faptul că îl obţinuse atât de repede, chiar dacă
nu îl dorise, dovedea că în societate trebuia să ai relaţii ca să obţii ceva în mod
normal de neobţinut. Aşa fusese întotdeauna, indiferent de societate sau eră. – La
revedere, spuse Cabtab. Fii binecuvântat, fiule. – Mulţumesc, padre. Ne întâlnim la
Snorter, doar dacă nu intervine altceva. – Fie-ţi binecuvântată şi viaţa sexuală,
spuse Cabtab şi ieşi. Duncan zăbovi o clipă ca să se uite la feţele celor cu care
împărţea acel apartament, oameni cu care nu avea să vorbească niciodată. Apoi porni
grăbit spre birou. Următoarea fază a sarcinii lui era corelarea indicilor de
egocentrism ai jucătorilor de şah, actorilor de televiziune şi inginerilor
electronişti. În timp ce se ocupa de asta, arunca priviri dese spre ecranul pe care
era difuzat canalul de ştiri. Până la ora plecării nu văzu nimic referitor la
Izimoff sau Ruiz. Asta nu însemna însă nimic, lucru pe care-l ştia foarte bine,
deşi nu ştia de unde îl ştia. Probabil că poliţiştii trăgeau de timp înainte de a
face ştirea publică. Probabil. Din momentul în care

91
evadase din Institutul Takahashi, viaţa lui fusese un drum cu obstacole plin de
probabil, poate şi dacă, toate apărând brusc din întuneric. Nu ştia aproape nimic
despre organizaţia pentru care se aştepta să-şi dea viaţa, dacă era necesar. Puteau
să-l ucidă, dacă nu-şi îndeplinea în mod satisfăcător ordinele. Situaţia lui putea
fi descrisă prin cuvintele: dificilă şi nesigură. Se încordă. Se apropia o nouă
incertitudine, una periculoasă. Omul care vorbise cu un coleg al lui de muncă se
îndrepta acum spre el. Deşi Duncan nu ştia ce gândea sau ce avea să facă acel om,
era sigur că era un organic. Deşi era în haine civile, avea acel nimb rece, de
duritate şi reticenţă. Era un nor fin pe care numai vechii delincvenţi sau alţi
organici puteau săl sesizeze. Ar trebui să fiu corect, îşi spuse Duncan. Acest
aspect apare în primul rând datorită instinctului de auto-apărare. Poliţistul
clasic este tot timpul prudent, suspicios, cinic şi mereu pregătit să riposteze la
un atac. Deşi, statistic, foarte puţini erau atacaţi verbal sau fizic. Cei mai
mulţi cetăţeni se temeau de ei. Pe bună dreptate. Duncan se ridică de la birou, la
apropierea bărbatului, care era mai scund decât el, dar mai musculos. Omul se opri
la marginea biroului circular şi spuse, cu o voce adâncă: – Cetăţeanul Andrew
Vishnu Beewolf? Duncan aprobă din cap, spunând: – Da. Omul ridică cartea de
identitate agăţată de un lănţişor purpuriu în jurul gâtului lui gros. – Ofiţer
Rhodes Terence Everchuck, sergent-detecitv clasa I, Biroul de Imigrări Locale.
Vreţi să vedeţi datele pentru verificare? – Nu este nevoie, zise Duncan şi zâmbi,
dar faţa roşie a lui Everchuck rămase neclintită. – Am câteva întrebări să-ţi pun.
Duncan jucă rolul cetăţeanului neliniştit. – Despre ce e vorba? Nu se aştepta la un
răspuns şi nici nu primi vreunul. Everchuck scoase o foaie din buzunarul de la
piept al robei lui purpurii cu auriu. Se uită la ea şi spuse: – Am aici o copie a
unei cereri, trimisă de tine la Biroul de Transporturi şi Mutări, cerând o ladă
pentru transportarea bunurilor personale de la vechiul apartament la noua adresă.
Am şi cererea şi autorizaţia pentru mutarea la noua adresă. Am şi înregistrările de
verificare ale transferului la noua adresă şi ale livrării lăzii cu bunuri
personale la acea adresă. Această livrare a avut loc la momentul stipulat sau la o
altă oră, sau nu a fost realizată? – A fost livrată conform orarului şi m-am mutat
la noua adresă, care este Everhopeful Courseway nr. 421, spuse Duncan. Este vreo
problemă, sergent-detectiv? – În cazul acesta, continuă Everchuck, privindu-l
încruntat, ce ai cărat în doi saci, împreună cu camaradul tău, cetăţeanul Jeremiah
Scanderbeg Ward, de la vechea adresă, la cea nouă? Duncan se aşteptase să fie
interogat în legătură cu conţinutul lăzii. Dar ştia şi că era posibil ca poliţistul
să-i pună o întrebare neaşteptată şi aparent lipsită de relevanţă. Zâmbi şi spuse:
– Lada nu era suficient de mare pentru toate bunurile mele. Pe cele care nu au
încăput le-am pus în cei doi saci. – De ce nu ai cerut să fie transportaţi tot de
BTM? – Am greşit. Am cerut transportarea unei singure lăzi. Am crezut că îmi vor
intra toate bunurile în aceasta. Dacă aş fi cerut echipei BTM să care şi sacii, ar
fi trebuit să fac o altă cerere. Până la aprobarea ei, trecea ziua. Ştiţi cum
lucrează birocraţii aceştia. Toate hârtiile acelea... – Critici guvernul? – Oh,
sigur, spuse cu indiferenţă Duncan. Este dreptul şi datoria mea. Asta este
democraţia. Îmi negi acest drept şi datorie? – Bineînţeles că nu, zise Everchuck.
Nu am avut această intenţie. De ce ai considerat necesar să ceri ajutorul
cetăţeanului Ward ca să cari sacii? – Doi erau prea grei ca să fie căraţi de un
singur om. – Nu m-ai înţeles, spuse organicul. De ce l-ai ales pe cetăţeanul Ward
ca să te ajute? De ce tocmai pe el?

92
– Este un bun prieten. Nu ar fi fost uşor să găsesc pe cineva care să vină la acea
oră ca să mă ajute. – Ştii că cetăţeanul Ward este credincios? Duncan ridică din
umeri şi spuse: – Sigur. Dar el nu lucrează pentru guvern. Are dreptul să fie
credincios. – Şi totuşi te asociezi cu el, pe baze intime şi amicale? – Eu nu sunt
credincios, spuse Duncan. Ştii asta. Mi-ai verificat cartea de identitate. – L-ai
cunoscut în New Jersey? – Ştii că da. „Acum e momentul pentru întrebarea total
neaşteptată, deconcertantă, care să mă dezechilibreze”, îşi spuse Duncan.
„Capcana.” – Ce s-a întâmplat cu Ruiz şi Izimoff? Duncan se strădui să pară
surprins. – Cu cine? – Sergentul detectiv Hatşepsut Andrews Ruiz şi cetăţeanul
Ibrahim Omar Izimoff! spuse cu asprime Everchuck. – Nu ştiu, zise Duncan. Ai
spus... s-a întâmplat? Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu am auzit niciodată de această
Ruiz. Izimoff... ştiu că un Ibrahim Izimoff este operatorul unui magazin aflat
peste drum de Snorter. Se opri şi apoi adăugă: – Snorter este o tavernă-restaurant.
Ca şi cum Evcerchuck nu ar fi ştiut asta. – Negi că ştii ce s-a întâmplat cu ei? –
Ţi-am spus că nici măcar nu ştiam că s-a întâmplat ceva! Haide, sergent! Ce e cu
toate astea? – Eşti de acord să fii supus unui test al adevărului? – Sigur, zise
Duncan. Îşi întinse mâinile, cu palmele în sus. – Nu am nimic de ascuns. Nu ştiu de
ce te iei de mine, dar dacă crezi că sunt vinovat de ceva, pulverizează ceaţa, dacă
vrei. Putem să o facem aici, chiar acum. Renunţ la dreptul la interogare în
clădirea secţiei, în prezenţa unui avocat şi a oficialilor autorizaţi. Everchuck
nu-i ceru să repete cuvintele într-un reportofon. Fără îndoială, organicul avea
toate cele necesare pentru înregistrare într-un buzunar. Acum era momentul critic,
cel puţin pentru Everchuck. Dacă organicul credea că mergea la cacealma, avea să
folosească ceaţa. Dacă doar încercase apa şi nu avea nici o bănuială întemeiată
legată de Duncan, Everchuck nu avea să se mai obosească să folosească ceaţa. – Este
doar o investigaţie de rutină, zise organicul. – Sigur, dar aş vrea să mă supui
testului, totuşi, spuse Duncan. Nu vreau să fiu nici măcar un suspect posibil. Am
terminat pe ziua de azi, avem destul timp. Hai să o facem acum. Nu va dura mult. –
Iată o atitudine de lăudat, cetăţene Beewolf. Dar eu nu am timp de pierdut. – Ce s-
a întâmplat, de fapt, cu ei? întrebă Duncan. Everchuck se întoarse pe loc şi plecă.

93
Capitolul 20 Duncan intră în Snorter la 5:00 p.m. Trecu printre mesele micuţe, până
când îi zări pe Cabtab şi Snick într-un separeu. Aceştia ridicară privirea spre el,
îl salutară şi apoi îşi continuară discuţia în contradictoriu. Duncan apăsă un
buton al mesei, ca să comunice că în separeu se afla un client care nu fusese
servit. Padre luă o sorbitură adâncă dintr-o cană uriaşă de piatră, o puse jos şi
zise: – Nu, draga mea Jenny, mă opun cu tărie, deşi sunt un credincios devotat şi
prin asta mă pun într-o poziţie ciudată. Dar este ciudată doar la prima vedere. Eu
susţin că politica actuală a guvernului împotriva religiilor nu este suficient de
aspră. O represiune crâncenă şi persecutarea populaţiei credincioase ar duce la
epurarea ipocriţilor, a oamenilor care cred în anumite religii numai pentru că au
fost crescuţi astfel sau pentru că simt nevoia să aparţină unui grup social.
Represiunea şi persecuţia separă grâul de pleavă. Singurii care ar rămâne după
aplicarea acestor măsuri, grâul, aurul rămas în sită, cei cu adevărat devotaţi, vor
fi pregătiţi să plătească preţul pentru credinţa lor. Ei vor avea ocazia să devină
martiri şi astfel să-şi exprime credinţa în Dumnezeu. – Nu te prea văd nerăbdător
să fii crucificat, spuse Snick morocănoasă. – Asta pentru că guvernul nu acordă cu
adevărat şansa de a deveni martir. Este perfid. Nu interzice practica religioasă.
Doar o înfierează ca pe o superstiţie, în aceeaşi clasă cu astrologia, cu credinţa
că Pământul e plat sau cu farmecele aducătoare de noroc. Poţi să te închini, dar nu
te poţi aduna într-o biserică pentru asta. Singurele biserici care mai există sunt
muzee sau au fost convertite pentru uzul profanilor. Membrii credinţei, de orice
fel ar fi ea, creştină, iudee, budistă, trebuie să se adune în săli de gimnastică
sau în orice clădire potrivită, care nu este folosită pentru scopuri laice în acel
moment. Un predicator de stradă poate să-şi ţină predicile în afara clădirilor, dar
nu poate predica decât în zone publice desemnate şi nu poate sta într-o zonă mai
mult de cincisprezece minute. – Ştiu asta, zise Snick. Te depărtezi de subiectul
principal. Insistenţa ta că guvernul ar trebui să interzică orice practică
religioasă este totuşi absurdă. Dacă guvernul ar face asta, nu ar mai putea
pretinde că este cu adevărat democratic şi liberal. Aşa că nu interzice credinţa.
Doar se încruntă în direcţia ei, şi pe bună dreptate. O face dificilă, nu o
încurajează, dacă vrei. Şi, bineînţeles, copiii învaţă la şcoală ce absurdă şi
iraţională este religia. Cabtab bău din nou din bere şi râgâi. – Tu ce zici,
Andrew? Duncan îi asculta cu o jumătate de ureche, privirea lui fiind îndreptată
spre afişarea rezultatelor referendumului. Un număr copleşitor de oameni votaseră
pentru eliminarea pe perioada testului a tuturor mijloacelor de supraveghere, cu
excepţia celor absolut necesare pentru asigurarea siguranţei publice. Duncan era
surprins de asta. Dacă teoria lui că guvernul furniza date false ale votului
popular era corectă, atunci nu ar fi trebuit să fie înregistrată acea majoritate
împotriva supravegherii. – Nu ştiu şi nu-mi pasă, spuse el. Sistemul prezent mi se
pare bun. Nimeni nu este rănit şi religia organizată nu poate obţine putere în
guvern. Există o separare strictă între biserică şi stat. Gata cu asta. Am ceva
important pentru voi. Când termină de povestit despre vizita lui Everchuck, Panthea
Snick zise: – Pare ceva de rutină. Dar nu se ştie niciodată. Oricum, nu avem ce
face în privinţa asta. Doar să fim şi mai atenţi de acum înainte. – Atenţi să nu o
dăm în bară din cauza poliţiei? întrebă Duncan. Sau a RAT? Nu vezi implicaţiile
celor ce s-au întâmplat cu Izimoff? Dacă devenim un pericol pentru RAT sau dacă ei
ne consideră periculoşi, chiar dacă nu suntem, ne vor elimina la fel de repede cum
şi-ar scutura nişte firimituri de pe haine. – Aşa trebuie să fie, zise Panthea.
Este singura cale logică. Se află într-o poziţie foarte fragilă. Nu pot risca cu
persoane slabe sau nesigure. – Iisuse, Thea, şi asta nu te nelinişteşte? Ea sorbi
din sherry şi apoi zise: – Ba da. Dar ştiam în ce intru, atunci când am depus
jurământul. La fel şi tu. Duncan bău din bourbon-ul lui. – De fapt nu ai ştiut.
Nici unul dintre noi nu a ştiut, spuse el. Nu avem nici cea mai mică idee ce este
RAT, cu excepţia faptului că este antiguvernamentală. Asta este destul de vag.

94
Care sunt ţelurile lor finale? Ce gen de guvern vor să instaureze? Ce şanse au să
dărâme guvernul actual? Cât de mare este organizaţia? Este doar un grup mic de
ţânci care se joacă de-a rebelii? Sau e vorba de ceva cu adevărat mare şi puternic?
Sorbi din nou din băutură, puse paharul jos şi zise: – M-am săturat să tot bâjbâi
prin întuneric. Snick nu răspunse din cauza gălăgiei tot mai puternice din tavernă.
Toată lumea era în picioare, aclamând, ţipând, bătând din palme. Duncan văzu că se
uitau cu toţii la noile date afişate pe ecrane. Pe acestea rulau noile reguli şi
regulamente. Capetele crainicilor, inserate în colţul din dreapta sus, repetau
verbal textul de pe ecran. Cel puţin aşa presupuse Duncan. Vocile lor nu puteau fi
auzite din cauza strigătelor clienţilor. Duncan se aplecă peste masă, cu capul
aproape de Snick şi Cabtab, şi le spuse, tare: – Nu ştiu de ce naiba sunt atât de
fericiţi! Sateliţii nu-i pot supraveghea decât atunci când sunt afară din turnuri,
pe poduri sau în bărci! Şi nu există monitoare montate peste tot în turnuri! De ce
nu renunţă la supraveghere în oraşe ca Manhattan-ul? Asta ar însemna ceva! Acolo şi
străzile sunt observate de sateliţi! – Poate că guvernul este doar prudent, şi dacă
experimentul decurge bine, oraşele deschise vor fi şi ele testate, zise Snick.
Duncan se încruntă. – Ei nu vor ca experimentul să reuşească. Snick îşi aruncă
braţele în sus. – Ce s-ar putea întâmpla? Doar nu or să devină toţi cetăţenii nişte
maimuţe. – Nu sunt departe de asta, mârâi Cabtab. Ceea ce era o afirmaţie ciudată
din partea sa. Poate că era iritat în acel moment de ţipetele şi de salturile ca de
maimuţă ale clienţilor. Duncan se uită din nou la ecran. Toţi cetăţenii trebuiau să
facă rost de regulamentul tipărit al „noii ordini” şi să-l studieze, aşa încât să
se poată comporta în consecinţă. Îşi făcu o notiţă mentală să facă asta atunci când
ajungea acasă. Bineînţeles, cam 13% din populaţie urma să nu se supună. Cei două
mii de ob-ani de campanie guvernamentală pentru condiţionarea adulţilor ca să
devină conştienţi din punct de vedere politic şi participanţi activi nu avuseseră
succes niciodată. Şi aveau să continue să nu reuşească, din cauza numerelor
determinate statistic ale celor născuţi non-politici. O mică parte a acestora erau
apolitici din motive psihologice. Restul erau genetic indiferenţi. Pe ascuns,
probabil că guvernul era încântat de asta, deşi pe faţă încuraja şi stimula
electoratul să fie activ. Numeroasele persoane apolitice uşurau sarcina statului de
a-şi impune programele. – Nu ar fi trebuit să spun şi nici măcar să mă gândesc la o
categorie atât de neplăcută şi jignitoare, spuse Cabtab. Bău cu sete şi continuă: –
Nimeni nu trebuie să generalizeze, nici măcar unul născut ca să generalizeze, ca
mine. A fost nedemn de mine, deşi ceea ce am spus conţinea destul de mult adevăr.
Totuşi, chiar dacă ar fi fost întru totul adevărat, nu ar fi trebuit să o spun. Ar
trebui să mă rog pentru masele nelegitime, pentru oamenii grosolani obişnuiţi,
pentru proştii care se pretind homo sapiens. În definitiv, sunt eu în vreun fel mai
bun decât ei? Nu trebuie să arunc cu pietre. Pot arunca cu noroi, asta da, căci
noroiul nu răneşte şi poate fi spălat cu uşurinţă. Eu... – Cred că o să plec acasă,
spuse Snick, ridicându-se. Acest gen de vorbărie nu ne duce nicăieri. Mă
plictiseşte. Mă doare capul şi sunt obosită. Vorbeai de nămol, Padre. Eu mă simt ca
şi cum aş fi blocată în el. Mai rău, ca şi cum m-aş scufunda până la gât. – Păcat,
zise Duncan. Speram să-l cunosc pe noul tău iubit. Regretă imediat că spusese asta,
dar era prea târziu. Panthea Snick îl privi surprinsă. – Nu am nici un iubit, nou
sau vechi. Oricum, asta nu e treaba ta. – Dar ai spus... – Am spus? Oh, înţeleg la
ce te referi. Am spus că era cineva la mine în apartament. Nu era iubitul meu, doar
un vizitator. Zâmbi şi adăugă: – Eşti gelos? Duncan deschise gura, dar îşi reţinu
impulsul de a respinge acuzaţia ei. Acum nu era momentul să ascundă ceea ce simţea
pentru ea. Era momentul să treacă peste asta, să mărturisească.

95
– Da, sunt, zise el. – Doar nu eşti îndrăgostit de mine! zise ea. Nu părea
surprinsă, ci o spusese ca şi cum gândul i-ar fi trecut prin minte, înainte să-l
ajute să intre în uitare, cu un brânci mental. – Ba da, sunt. Snick înghiţi în sec,
înainte să spună: – Nu am ştiut... nu ai arătat niciodată nimic... nici un semn
de... – Acum ştii. – Pentru Dumnezeu! spuse tare Cabtab. Ce fel de declaraţie e
asta? Aici... în hărmălaia asta... mulţimea... este o scenă romantică, un loc în
care să-ţi declari dragostea? – Nu fi stânjenit, Padre, spuse Snick. S-a întâmplat.
Oricum, mă bucur că s-a întâmplat aici, şi nu într-un moment în care eram singuri.
– De ce asta? întrebă Duncan. Snick se aplecă în faţă, cu mâinile pe masă şi faţa
aproape de a lui Duncan. – Pentru că îmi vine mai uşor să spun ceea ce trebuie să
spun. Îmi pare rău, Andrew, dar... îmi placi, de fapt, te admir. În anumite
privinţe, eşti eroul meu. M-ai salvat din depozit. M-ai readus la viaţă. Dar... –
Nu mă iubeşti. – Am o anumită afecţiune pentru tine, spuse ea şi se îndreptă. Asta
e tot. Nu te iubesc. Nu te doresc. Nu vreau nici să-ţi rănesc sentimentele, deşi se
pare că nu pot evita asta. Iată. Un răspuns cinstit. – Mulţumesc, zise el. Vocea i
se păru destul de fermă. Slavă Domnului, nu trăda tremurul din sufletul lui. – Asta
aduce vreo schimbare? întrebă ea. Mă refer la modul în care lucrăm împreună, în...
Nu mă urăşti, nu? – Sunt puţin confuz, zise el. Nu ştiu ce simt. Este un şoc, deşi
nu ar fi trebuit să fie. Nu aveam nici un drept să mă aştept să simţi acelaşi lucru
faţă de mine. Nu te-am văzut niciodată făcând, spunând sau comportându-te în vreun
fel care să mă facă să cred că ai putea simţi ca şi mine. Nu, nu te urăsc. Şi îmi
pare rău, nici nu ştii cât de rău, că ţi-am spus. Ar fi trebuit să aştept un moment
mai potrivit. – Nu ar fi existat un astfel de moment. Îmi pare rău. Panthea îl bătu
pe mână, se întoarse şi plecă. Duncan nu privi în urma ei. Privirea lui era fixată
spre masă. – Pot face ceva să te ajut? întrebă Cabtab încet. – Da, răspunse Duncan
şi mai încet. Lasă-mă singur. – Nu o să te îmbeţi şi să intri în vreun necaz, nu?
Nu uita, nu ne putem permite să atragem atenţia poliţiştilor. Duncan se ridică în
picioare. – Nu. Mă duc acasă. Nu ştiu ce voi face acolo. Dar orice aş face, nu o să
mă vadă nimeni. Padre păru alarmat. – Doar nu te gândeşti să te sinucizi? Duncan
râse şi apoi îşi înfrână un suspin. – Nu. Iisuse! Ce prostie! Cine s-ar fi gândit
că se va întâmpla asta? – Este noaptea întunecată a sufletului. Crede-mă. Am trecut
şi eu prin asta. Dacă aş putea să te ajut... – Ne vedem mâine, zise Duncan, se
ridică şi se îndepărtă. Padre se înşelase. Sufletul lui nu era într-o noapte
întunecată. Totul strălucea puternic, dar deformat, ca şi cum razele de lumină se
înclinau în multe unghiuri diferite în jurul lui. Lumina nu era numai orbitor de
sclipitoare. Era şi rece, foarte rece.

96
Capitolul 21 În dimineaţa următoarei zile de marţi, Duncan stătea în bucătărie. Se
ocupa de o ceaşcă mare de cafea fierbinte şi de o rană emoţională şi mai mare, şi
mai fierbinte. Îl durea sufletul. Îl podideau lacrimile. Prin minte îi treceau
rapid imaginile uriaşului elefant care trăgea cu trompa, cu agonie şi furie, de
suliţa înfiptă în coaste, a leului lingându-şi sângele de pe laba zdrobită de un
glonte, a balenei împunsă de harpoane, ridicându-se sub balenieră şi aruncândo în
sus. Apoi, în timp ce bea a treia ceaşcă de cafea – de două ori mai mult decât era
sănătos, conform spuselor Biroului de Medicină şi Sănătate – începu să râdă. Era un
râs răguşit, plin de durere. Dar era plin şi de plăcerea auto-ironiei. Imaginile
erau ale unor animale nobile şi impresionante, suferind din cauza unor răni. De ce
nu-şi imagina un gândac şchiopătând, cu măruntaiele ieşind afară, după ce fusese
zdrobit parţial de piciorul unui om? De ce nu o muscă bâzâind disperată şi
chinuindu-se să se elibereze dintr-o pânză de păianjen? De ce nu un gândac a cărui
coadă fusese smulsă de închiderea unei uşi? Sau un şobolan care mâncase brânză
otrăvită? Râse din nou. Întâmplările şi sentimentele erau reclasificate şi în felul
acesta se aşezau din nou la locurile lor corecte. El nu era singurul om care fusese
respins şi nici nu era prima dată când i se întâmpla asta. Satisfacţia lui
filozofică era uriaşă, iar perspectiva istorică – el fiind un subiect al istoriei –
era aliniată corect. Cu toate acestea, câteva secunde mai târziu suferea la fel de
rău. Ah, la naiba. Va scăpa el de asta. Timpul nu vindecă toate rănile, dar le face
să fie mai puţin dureroase şi de obicei reuşeşte să le îngroape adânc. După ce
mâncă puţin, îşi făcu de lucru cu curăţenia apartamentului. Când ieşi din casă, se
trezi în mijlocul unei mulţimi de pietoni entuziasmaţi. Deşi nu era sărbătoare,
aceasta era senzaţia pe care o avea. Toată lumea, cu excepţia lui, trăncănea şi
zâmbea, oamenii fiind fericiţi, probabil pentru că în acea zi erau eliberaţi de
monitoare. Ochii sateliţilor fuseseră închişi, iar poliţiştii rămăseseră în
secţiile lor. Fusese ridicată o povară uriaşă, de care cetăţenii nu fuseseră
conştienţi. Sau aşa credeau, îşi spuse Duncan. Oare credeau cu adevărat că aveau
dreptul să se poarte ca nişte copii? Poate că da. Când ajunse la birou, văzu că
nimeni nu muncea, iar supraveghetorii păreau să nu-i bage în seamă. De fapt, ei
erau la fel de înnebuniţi ca şi subalternii lor. Stăteau prin birouri, vorbind cu
alţi supraveghetori, nu cu muncitorii, şi beau cafele, spuneau glume şi râdeau.
Duncan intră în biroul lui, clătinând din cap şi se aşeză. Îşi activă echipamentul,
deşi nimeni altcineva nu mai pornise computerele. Şi acum, ce trebuia să facă?
Acest gând îl făcu să se încrunte. Îndatoririle lui erau înconjurate de ceaţă,
undeva în mintea lui, dar parcă fugind de colo-colo, nefiind pregătite să se înhame
la treabă. Înjură. Fusese cumva contaminat de euforia exagerată şi veselia
celorlalţi. Hotărî să ignore acea stare. Dar, deşi se uita fix la monitoare, nu
reuşea să se concentreze deloc. Iar când câţiva colegi sugerară să iasă împreună şi
să bea ceva, spuse: – Sigur! E o idee grozavă! Ce naiba fac? se întrebă, în timp ce
trecea cu restul grupului pe lângă câţiva supraveghetori. Aceştia parcă nici nu
observară că funcţionarii de la băncile de date îşi părăsiseră posturile şi că
mulţi dintre ei plecau din birouri. Duncan trecu împreună cu colegii lui pe lângă
maşinăria în care ar fi trebuit să-şi introducă cartela dacă părăsea clădirea în
timpul orelor de lucru. Afară, grupul se opri o clipă, încercând să decidă care era
locul cel mai potrivit ca să sărbătorească. Abia reuşeau să se audă, peste
strigătele şi râsetele celorlalţi pietoni, ai pasagerilor din autobuze şi ai
cicliştilor de pe stradă. Până ce colegii lui ajunseră la concluzia că Snorter-ul
era cea mai apropiată cârciumă, şi deci cea mai potrivită, Duncan înţelese de ce
era strada atât de aglomerată. Magazinele erau goale. Funcţionarii şi clienţii care
ar fi trebuit să le umple erau cu toţii afară. În clipa aceea, asta nu i se păru
ciudat. Bineînţeles, nici acei oameni nu aveau chef de lucru, ca şi el. Şi cum
cumprătorii erau cu toţii pe stradă, în mulţime, de ce să nu iasă şi ei? Ajunseră
destul de greu la Snorter, făcându-şi loc cu forţa prin mulţime. Nu le-ar fi fost
de folos să ia un autobuz. Acestea erau acum oprite. Chiar dacă vehiculele ar fi
putut să se mişte, şoferii îşi părăsiseră şi ei posturile.

97
– Ce se înâmplă? îi strigă Duncan lui Wark Zoong Cobledence, o femeie care lucra în
biroul de lângă al lui. – Ce vrei să spui? urlă ea. – Ah, las-o baltă! strigă
Duncan. Ceea ce făcu şi el, într-o clipă. Când grupul ajunse la Snorter, mai erau
numai cinci, din zece câţi fuseseră la început. Intrară în cârciumă, chicotind şi
hohotind, după care îşi pierdură parţial din elan. Locul era plin de clienţi, dar
chelnerii nu veniseră la lucru, sau plecaseră la scurt timp după ce veniseră.
Pentru moment, mulţimea se simţi frustrată. Stăteau acolo, discutând sau strigând,
ca şi cum vocile lor i-ar fi făcut pe chelneri să apară. Apoi, o femeie merse în
spatele celui mai apropiat bar, luă un pahar de sub bar şi îl umplu cu whisky
dintr-un robinet de pe perete. Dădu pe gât băutura, se înecă şi apoi, cu ochii
plini de lacrimi, spuse tare: – Fac eu cinste! Ceilalţi i se alăturară, acţionând
ca nişte barmani, clienţii fiind tot ei. Unii încercau să-şi plătească băuturile,
introducându-şi cartelele în fantele respective, dar fură împinşi la o parte şi
batjocoriţi. – Azi e Ziua Libertăţii! urlă Padre Cob. Totul este pe gratis! Sau,
dacă vreţi, consideraţi că fac eu cinste! Dar nu mă întrebaţi cum mă cheamă!
Mulţimea din cameră se mai rări puţin, când ceilalţi trecură în celelalte încăperi,
unde se întâmpla cam acelaşi lucru. Acum, toţi erau mai mult sau mai puţin beţi,
majoritatea mai mult, şi se distrau grozav. Duncan şi Cabtab, cu nişte halbe de
brandy uriaşe în mâini, găsiră un separeu. Lângă ei se aşezară alţi doi clienţi,
neinvitaţi. Unul dintre ei era o femeie frumoasă şi cu pielea foarte întunecată,
care purta numai un halat roz-purpuriu. Ea spuse că locuia puţin mai jos, pe
aceeaşi stradă, că nu servise nici măcar micul dejun, când scosese capul pe stradă,
ca să vadă ce se întâmpla. Apoi, într-un impuls de moment, ieşise în stradă şi se
amestecase în gloată. – Aşa că iată-mă aici, gata să fac orice! strigă ea, în timp
ce atingea uşor cu degetele vintrele lui Duncan. Surprinzător, gestul nici nu-l
surprinse, nici nu-l deranjă. Cu toate acestea, bărbatul care stătea lângă ea îl
surprinse pe Duncan. Era bărbatul slab cu ochi mari şi pălărie verde cu antenă pe
care îl cunoscuse în trenul cu care veniseră din New Jersey. Profesorul Carebara.
Pe care îl văzuse apoi la televizor, după marea încăierare de la Snorter, îşi
aminti Duncan, cu o tresărire. Faţa lui Carebara părea şi mai lungă şi mai îngustă,
iar ochii lui mari semănau cu ai unei insecte. Purta nişte cizme galbene înalte
până sub genunchi, pantaloni scurţi roşii, un frac albastru, o cămaşă albă plisată
cu dantelă verde la capătul mânecilor şi o pălărie verde, ca a unui vechi puritan.
Pălăria avea două antene lungi şi roşii. – Ce faci aici, profesore? spuse tare
Cabtab. Te îmbeţi? Carebara sorbi din vin, şi zise: – Sigur că nu. Vin aici
câteodată ca să studiez furnicile. – Furnicile? întrebă Cabtab. Care furnici? – Nu
ai văzut nici una? Sunt surprins. La birou s-au primit o groază de plângeri. Sunt
peste tot, trăiesc în spaţiile dintre ziduri, în depozite, în orice loc nu sunt
deranjate. Există o mutaţie recentă a unor specii al căror nume ştiinţific nu v-ar
spune nimic. E suficient să ştiţi că sunt ceea ce profanii numesc furnici de
grădină. Se pare că s-au adaptat minunat la ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un
mediu ostil pentru ele. Mănâncă orice poate susţine viaţa omului şi mai mănâncă şi
alte insecte, inclusiv gândaci. Ele... – Gândaci? întrebă Padre. Ce gândaci? – Sunt
o mulţime în LA, deşi au tendinţa să stea mai mult în locuinţele din blocurile
ieftine. Sărăntocii sunt foarte neglijenţi cu curăţenia, în ciuda celor făcute de
guvern pentru educarea lor în privinţa necesităţii absolute a unei vieţii igienice.
De fapt, eu cred că ei acţionează intenţionat ca nişte nespălaţi, tocmai ca să
sfideze guvernul. Oricum, nu mă interesează de fapt furnicile, ci paraziţii
mimetici care s-au mutat aici cu ele. Aceştia sunt şi ei nişte mutaţii recente
şi... Duncan nu mai asculta. Femeia care stătuse lângă Carebara se strecurase sub
masă şi făcea ceva ce scosese total furnicile profesorului din gândurile lui
Duncan. Cabtab se aplecă peste masă, ignorând prelegerea lui Carebara, şi zise:

98
– Ce face ea acolo jos? – Nu vreau să vorbesc, zise Duncan. Faţa i se încordă,
icni... se terminase. Apoi veni rândul lui Cabtab să se prindă cu mâinile de
marginea mesei, să-şi rostogolească ochii, să geamă, să icnească. Câteva secunde
mai târziu, profesorul se opri din vorbit şi faţa lui, de obicei lipsită de
expresie, se strâmbă, se contorsionă ca pielea unui animal care vroia să scape de
muşte şi omul scose un aahh lung. După care ochii lui se micşorară şi îşi reluă
prelegerea, deşi nu din acelaşi loc în care se întrerupsese. – Cine e femeia?
întrebă Duncan. Carebara nu răspunse. Duncan îl strânse de umăr pe profesor. – Cine
e? – Nu ştiu, zise Carabera, cu o faţă furioasă. De ce n-o întrebi pe ea? Femeia
ieşi de sub masă, întinse mâna, luă halba lui Cabtab, bău şi intră în patru labe în
separeul următor. Duncan se ridică pe jumătate şi se uită la expresia de pe faţa
femeii ce stătea la margine. Însoţitorii ei, o femeie şi doi bărbaţi, păreau să-şi
dea seama ce se întâmpla. Râdeau strident şi făceau remarci cărora femeia nu le
acorda nici o atenţie. În clipa aceea, strângea cu mâinile marginea mesei, cu capul
lăsat pe spate, ochii închişi, gemând. Duncan se aşeză şi îşi întoarse privirea în
altă parte. – Nimeni nu se opune, spuse el. – De ce ar face-o? zise Cabtab. Duncan
nu ştiu ce să răspundă. – O femeie foarte generoasă şi democratică, spuse Padre.
Beau în cinstea ei. Ridică halba, văzu că era goală şi lovi cu ea în masă. –
Chelner! Chelner! – Ai uitat că nu e nici unul pe aici? zise Duncan. Aduc eu de
băut. Se ridică de la masă şi nu se putu abţine să nu se uite în separeul alăturat.
Femeia fără nume se ocupa acum de bărbatul de lângă femeia pe care o servise prima.
Duncan clătină din cap, cu admiraţie sau dezgust, nici el nu ştia prea bine, după
care începu să-şi facă loc prin mulţimea din jurul barului. Oamenii se dădeau la o
parte fără să protesteze, până când încercă să se strecoare printre un bărbat şi o
femeie. – Pe cine crezi tu că împingi? spuse bărbatul. Purta o pălărie portocalie
în formă de castel şi avea o barbă lungă, separată în mai multe codiţe legate cu
panglici galbene. – Încercam să iau ceva de băut, spuse Duncan împăciuitor. Scăpase
de cea mai mare parte a tensiunii, iritării şi neliniştii care se adunaseră în
ultimele trei zile. Iar whisky-ul contribuise şi el la acea stare de linişte. – Nu
accepta nici o porcărie din partea lui, Milo! strigă femeia cu un glas ascuţit.
Ridică braţul deasupra mulţimii şi turnă vodca din paharul ei în capul lui Duncan.
– Ce risipă de băutură bună! mârâi omul şi lovi, dar nu pe Duncan, care crezuse că
va primi pumnul, ci pe femeie. Duncan ridică pumnul aproape de piept – nu avea loc
să întindă braţul – şi îl izbi pe bărbat în bărbie. Apoi se întoarse pe jumătate şi
lovi cu cotul în plexul solar al femeii. Aceasta se opri din râs, se încovoie şi
căzu pe podea. Bărbatul lovit de Duncan se dădu în spate, poticnindu-se, dar nu
prea mult, din cauza presiunii celorlalţi. Urlă şi se aruncă spre Duncan, care se
feri. Bărbatul căzu peste femeie, care tocmai încerca să se ridice, iar Duncan izbi
cu pumnul în obrazul individului. Toată liniştea lui interioară dispăruse. Camera
explodă. Lupta nu se întinse din locul unde se aflau Duncan şi cei doi loviţi de
ei. Se părea că nu contactul pumnilor porni încăierarea, ci chiar ideea de
încăierare. Aceasta se răspândi fulgerător în toată camera, cu viteza gândului, iar
conceptul filozofic deveni realitate. Într-o secundă, toţi încercau să lovească, să
zgârie sau să izbească cu piciorul pe cineva, încercând să iasă din luptă luptându-
se. Duncan nu avu prea mult timp la dispoziţie ca să contemple viteza cu care
taverna se transformă într-o arenă de gladiatori. Ceva foarte tare, probabil fundul
unei căni mari, îl izbi în ceafă. Căzu în genunchi, ameţit. Părea o ideea bună să
se lase jos. Sau, oricum, irezistibilă. Căzu pe burtă, gemând, impactul fiind
atenuat de piciorul unei femei. Un bărbat căzu greoi în spatele lui, se rostogoli,
dar nu se ridică. Duncan se holbă la faţa plină de sânge de lângă a lui şi hotărî
că nu avea nici un rost să rămână pe podea. Vederea i se limpezi, dar durerea din
ceafă deveni şi mai puternică. În acest timp, era lovit de

99
picioarele celorlalţi, dar nu prea tare. Nimeni nu încerca să-l lovească.
Izbiturile erau accidentale. Cu toate acestea, şi o lovitură neintenţionată cu
piciorul provoacă durere. Luă o altă hotărâre. Trebuia să iasă de acolo şi să se
ducă acasă, ca să încerce să-şi trateze rănile. Nu putea face asta fără alte
vânătăi şi zgârieturi. Dar dacă rămânea pe loc, avea să fie lovit şi mai tare. Unde
erau organicii? De ce nu veniseră în goană, pulverizând din sprayurile cu gaz
tranchilizant, liniştind zarva? Vechea zicală că organicii nu erau niciodată
aproape când aveai nevoie de ei era perfect îndreptăţită acum. Abia se ridicase în
coate şi genunchi, când o femeie căzu cu spatele peste el, în dreapta, iar un
bărbat se împiedică de picioarele lui. Cei doi înjurau, ţipau, loveau – inclusiv
două lovituri în spatele lui Duncan – şi în general se distrau de minune, după care
se îndepărtară. Numai ca să se întoarcă şi să cadă din nou peste el. Duncan încercă
să se ridice. Un genunchi îl izbi în nas. Sângele ţâşni pe podea. Se lăsă din nou
jos, se rostogoli într-o parte, scoase un şerveţel de hârtie şi îl duse la nas. –
La naiba! O să stau aici până se termină cu loviturile! Nu se putu abţine şi izbi
cu piciorul un bărbat care se lupta cu un altul, chiar în faţa lui. Călcâiul lui
atinse vintrele omului. Acesta urlă şi se încovoie, ţinându-se cu mâinile de
testicule, după care adversarul lui îl lovi în ceafă cu mâinile împreunate.
Adversarul se împiedică apoi de Duncan şi căzu în spaţiul mic dintre picioarele
altor doi bărbaţi ce se băteau. Genunchii acestora îl izbiră în urechi şi îl lăsară
pentru câteva clipe inconştient. Duncan, în ciuda deciziei anterioare, se ridică
din nou în patru labe. Acum, spaţiul liber de la vreo cincisprezece centimetri
deasupra podelei era puţin mai mare. Mulţi oameni erau întinşi la pământ, din
proprie voinţă sau nu. Chiar şi zgomotul mai scăzuse în intensitate, deşi cineva
care ar fi intrat în clipa aceea în Snorter ar fi avut impresia că păşise în
anticamera Iadului. Deasupra zgomotului general se auzi urletul lui Padre Cob.
Duncan îl zări ridicând mult deasupra capului o femeie care lovea cu picioarele.
Braţele se îndoiră şi femeia zbură în faţă, corpul ei doborând alţi trei oameni.
Duncan se ridică din nou, se aruncă prin mulţime spre preot, fu nevoit să se apere
mai întâi împotriva unui bărbat şi apoi a unei femei, trecu de ei cu câteva vânătăi
şi zgârieturi, după care se trezi brusc în zona relativ mai liberă din jurul lui
Cabtab. Padre tocmai îşi crease puţin loc aruncând un bărbat peste alţi doi şi
doborându-i astfel la pământ pe toţi trei. – Glorie zeilor războiului, Jahweh şi
Woden! urlă Padre. Faţa lui era o imagine a bucuriei, mânjită cu sânge. – Asta e o
terapie excelentă, spirituală şi fizică! – Hai să ieşim de aici, să-i lăsăm pe ei
să se bucure, zise Duncan. În clipa aceea o văzu pe Panthea Snick, despre care nu
ştia că se afla în Snorter. Rochia îi fusese ruptă şi rămăsese în chiloţi şi
pantofii cu toc înalt. De fapt, un singur pantof. Tocmai lovea o femeie în cap cu
tocul pantofului stâng. Amândouă sângerau din mai multe răni, şi Snick avea o
vânătaie mare şi albastră la unul dintre ochi. – După mine! strigă răguşit Duncan.
Se repezi spre cele două femei şi o trase pe Snick într-o parte. Cealaltă femeie
fugi, ţinându-se de cap cu amândouă mâinile. – Eu sunt, Dunc, spuse el, în timp ce
Snick se zbătea în mâinile lui. Îşi îngropase capul în ceafa ei, care mirosea a
parfum, whisky şi sânge. – Să mergem! Femeia care fugise se întoarse însoţită de
doi bărbaţi. Aceştia înaintară, depărtând-se unul de celălalt aşa încât să-i poată
ataca pe Snick şi Duncan din trei părţi. Dar Cabtab ţâşni spre ei, sărind peste
corpuri şi se izbi într-unul dintre bărbaţi, care se rostogoli peste celălalt.
Căzură toţi trei. Numai Cabtab se ridică. Femeia fugi din nou, ţipând. – Să ieşim,
spuse Duncan. Se răsuci şi o trase pe Snick pe uşă, în timp ce ea ţipa şi dădea din
mâini şi picioare. Cabtab îi urmă afară. Afară era şi mai rău şi Duncan se întrebă
pentru o clipă dacă n-ar fi fost mai bine să se întoarcă în tavernă. În stradă se
desfăşurau zeci de lupte şi pe drumul plin de pete negre şi roşii erau o mulţime de
corpuri, unele mişcându-se, altele nu. Necombatanţii fie făceau dragoste în diverse
moduri, fie pariau înnebuniţi pe cei care se luptau. Brusc, Snick se potoli.

100
– Lasă-mă jos, zise ea. O să-mi revin, după ce fac rost de nişte haine. Duncan îi
dădu drumul. – Cred că ar trebui să plecăm de pe drum. Apartamentul meu e cel mai
apropiat. Se uită în jur. Unde era poliţiştii? Unde erau ambulanţele şi doctorii?
Probabil că erau ocupaţi în altă parte. Nu erau suficienţi ca să facă faţă unui
oraş revoltat. Plus încăierarea. Plus orgiile. Îi făcu semn lui Padre, care stătea
lângă uşa tavernei Snorter. Cabtab păru să nu observe gestul. El se uita în sus, la
cupola străzii, care era un amestec de cer albastru şi câţiva nori subţiri fugăriţi
de vânt. Duncan îl strigă pe nume, dar Cabtab tot nu-l băgă în seamă. Avea ochii
largi, iar faţa lui exprima cea mai mare bucurie pe care Duncan o văzuse vreodată.
Duncan se simţi neliniştit. Nu. Chiar speriat. Cabtab îşi coborî brusc privirea.
Gura lui se mişca furioasă, dar pe faţă avea aceeaşi expresie „pierdută”. Ridică
mâinile şi rupse lanţul de la gât, pe care se aflau vreo zece simboluri religioase.
Crucifixul, crucea lui David, semiluna, ciocanul lui Thor, idolul voodoo şi alte
figurine zburară, căzând în mulţime. Padre le urmă imediat, căzând şi el. Se
clătină, cu corpul ţeapăn, ca un copac tăiat la bază, şi se prăbuşi, izbindu-se cu
forţă de pământ. Duncan alergă spre el, împingând la o parte câţiva spectatori şi
sărind peste corpuri. Când ajunse la Cabtab, acesta îşi pierduse rigiditatea şi se
zgâlţâia din toate încheieturile. Nu avea un atac de epilepsie. Avea ochii mari şi
strălucitori şi vorbea rapid. Cu toate acestea, era o limbă pe care Duncan nu o
auzise niciodată, deşi cunoştea sunetele celor douăzeci de limbi ce se vorbeau încă
pe Pământ. O clipă mai târziu, Snick ajunse lângă ei, încheindu-se la o rochie pe
care o luase probabil de la vreo femeie inconştientă. – Ce se întâmplă cu el?
întrebă ea, răsuflând greu. Parcă ar fi avut o viziune. – Cred că nu eşti prea
departe de adevăr. Duncan sări într-o parte, ca să nu fie doborât de Cabtab, care
se ridică brusc de pe trotuar. Padre pierduse orice urmă din acea expresie
fascinată, dar continua să radieze. Moleculele feţei lui se rearanjaseră parcă în
nişte trăsături noi. Dacă Duncan nu ar fi ştiut că acel om era Padre, nu l-ar fi
recunoscut. – Gata cu vechii zei! urlă Cabtab. Au plecat şi nu se vor mai întoarce!
Asta dacă au existat cu adevărat vreodată! Nu! Da! Adunaţi-vă în jurul meu! Aduc
veşti bune, poate primele pe care le-aţi auzit! Muzică pentru urechi! Hrană pentru
suflet! Strângeţi-vă în jurul meu şi ascultaţi-mă! Vă vorbesc nu ca Padre Cob, ci
ca megafon al Domnului Nou-Născut! Sunt ecranul Divinului! – Padre! Padre! strigă
Duncan. Nu mă recunoşti? Îl trase de robă, dar gigantul îi împinse mâna la o parte,
de parcă ar fi fost o muscă iritantă. – Eu îi cunosc pe toţi bărbaţii, pe toate
femeile şi pe toţi copiii! strigă el. Ascultaţi-mă, voi, cei pe care eu vă ştiu şi
pe care Dumnezeu Nou-Născutul vă ştie de dincolo de cunoaştere! Ascultaţi-mă!
Ascultaţi! Sorbiţi adevărul! Apoi acţionaţi! Faceţi ceea ce Nou-Născutul vă cere să
faceţi prin mine! – E nebun! spuse Snick. Duncan văzu cum câţiva oameni se
apropiaseră ca să-l asculte pe Cabtab. Ceilalţi nu-l auziseră sau îl ignorau. Dacă
şi el ar fi făcut ceea ce făceau cei mai mulţi dintre ei, nici el nu sar fi oprit
ca să asculte spusele unui predicator. – Nebun sau nu, poliţiştii or să-l înhaţe
atunci când vor veni, îi spuse Duncan lui Snick. Ştii ce înseamnă asta. Îi vor
administra ceaţa şi vor afla despre noi. Duncan ar fi preferat o acţiune mai puţin
violentă şi nu atât de publică. Dar se părea că pentru moment nu putea face
altceva. Se apropie de Cabtab, cu braţele ridicate, cu mâna pregătită să lovească
cu latul palmei în gâtul ca de leu al lui Padre. Dar Cabtab, ca avertizat de o voce
auzită numai de el, se întoarse. Continua să boscorodească incoerent, dar ochii lui
arătau că era perfect conştient de ceea ce vroia să facă Duncan. Pumnul lui ţâşni
spre bărbia lui Duncan. Acesta se dezechilibră, dădu din mâini în căutarea unui
sprijin care nu exista şi zări brusc o negreală imensă, în mijlocul căreia ardea un
soare mic, dar care creştea încet. Următorul lucru de care fu conştient era că se
afla cu faţa în jos, pe pământ, iar Snick, îngenuncheată lângă el, îl întreba dacă
se simţea bine.

101
Se ridică în picioare, ajutat de Snick. Îşi scutură capul, încercând să-şi
limpezească gândurile, deşi mintea nu îi era înnourată, şi apoi spuse: – Nu putem
face altceva decât să plecăm de aici. Snick, palidă sub pielea ei măslinie,
întrebă: – Cum adică nu putem face nimic? – Aş vrea şi eu să ştiu ce am vrut să
spun. Crede-mă pe cuvânt. Nu putem face nimic, decât dacă vrem să-l ucidem. Snick
era prea uimită ca să poată spune ceva. Încă nu-şi găsise cuvintele, când Duncan o
trase de mână, prin mulţime.

102
Capitolul 22 După ce se spălară în apartamentul lui Duncan, merseră în sufragerie
şi băură nişte vin. Duncan se schimbase cu haine curate. Ea spălase rochia pe care
o luase de la femeia inconştientă. Rămaseră tăcuţi pentru o vreme. Panthea se uita
la ecranul aflat pe peretele din faţa ei, o scenă din marele roman chinezesc „Toţi
oamenii sunt fraţi”. Reda o piaţă din China veche. Soldaţi cu suliţe şi săbii se
deplasau prin mulţime, căutându-l pe erou, Ling Ch’ung, care era deghizat în ţăran
bătrân. După expresia de pe faţa ei, era clar că Snick nu vedea acele imagini. În
cele din urmă, după ce mai bău nişte vin, spuse: – Ce crezi că s-a întâmplat acolo?
– Poliţiştii au aruncat nişte gaz dezinhibator de emoţii şi mental, în sistemul de
condiţionare a aerului din turn, zise el. Nu ştiu dacă asta e adevărat, dar e
singura explicaţie pe care o pot găsi. – Cum pot face asta fără să fie prinşi? Era
evident că ea nu îl credea. – Ei vor conduce investigaţia. Vor acţiona şi alte
departamente. Care ar fi diferenţa? Guvernul este în spatele dezordinii. El a
produs-o şi tot el va furniza rezultatele investigaţiei. Nu se va face nici o
menţiune la vreun gaz sau orice altceva a fost folosit pentru drogarea acelor
oameni, inclusiv a noastră. Guvernul va da vina pe nebunia provocată de lipsa
supravegherii. Va trage concluzia că prea multă libertate este periculoasă şi îşi
va susţine concluzia cu statistici asupra pagubelor, răniţilor şi morţilor din LA.
Ca să nu mai vorbim şi de celelalte oraşe în care s-a desfăşurat experimentul.
Guvernul va umple încă mult timp posturile de ştiri cu rapoarte referitoare la
asta. Nu va permite cetăţenilor să uite. Nu mă îndoiesc că vor face chiar presiuni
pentru întărirea supravegherii. – S-ar putea să te înşeli, zise ea încet. Poate că
oamenii trebuie urmăriţi îndeaproape, pentru propriul lor bine. Este posibil ca
ideea că prea multă libertate li se ridică la cap şi se dezlănţuie... nu, nu acesta
este cuvântul exact, ci explozie. Au devenit nişte locuitori ai epocii de dinaintea
Erei Noi. Ştii cât de multe crime erau în acele vremuri. – Pentru Dumnezeu! spuse
Duncan. Ai fost poliţistă. La fel şi eu. Amândoi suntem foarte disciplinaţi. Crezi
că simpla idee că nu eram observaţi ne-ar fi afectat astfel? Am făcut lucruri pe
care nu le-am fi făcut în mod normal. La fel şi majoritatea celorlalţi oameni. Sunt
sigur că am fost drogaţi. Nu există altă explicaţie. De ce crezi că au fost făcut
experimentele în oraşe închise, ca LA-ul? Pentru că sunt singurele în care gazul
putea acţiona eficient! Gazul nu ar fi avut nici un efect în oraşe deschise, cum
este Manhattan-ul. S-ar fi disipat prea rapid în aerul exterior, iar clădirile au
propriul lor sistem de condiţionare a aerului. Snick începu să plângă. Duncan
înţelese motivul acelor lacrimi. În ciuda celor suferite din partea guvernului, ea
crezuse că totul fusese o greşeală datorată oficialilor. Aceştia o judecaseră
greşit. Nu o condamnaseră din cauza necesităţii păstrării secretului. Ea fusese o
slujbaşă credincioasă şi nu făcuse nimic rău. Ei se înşelaseră, considerând-o un
pericol pentru stat şi, în mod sigur, aveau să-şi dea seama de greşeală şi să
îndrepte răul făcut. Se alăturase nelegiuiţilor pentru că era singurul mod în care
putea rămâne nestonată şi putea face ceva ca să-i ajute pe oficiali să înţeleagă
adevărul. Nu ştia exact cum avea să facă asta. Dar atâta timp cât trăia şi acţiona,
cât timp nu era o simplă statuie îngheţată, avea încă speranţe. Duncan aşteptă ca
suspinele să înceteze, înainte să-i spună părerea lui. Snick nu zise nimic, ci doar
aprobă din cap de câteva ori. – Îţi dai seama ce vei păţi, dacă RAT află ceea ce
crezi cu adevărat? zise el. Ai fi stonată sau ucisă. Ea îl privi cu ochii mari şi
spuse: – Tu...? Duncan clătină din cap. – Eu nu te voi trăda. De altfel... Panthea
aşteptă câteva secunde, după care întrebă: – De altfel... ce? – Sunt sigur că tu nu
mai crezi asta. Acum cred că eşti convinsă că guvernul nu reflectă voinţa
poporului. Cu excepţia cazurilor în care guvernul a spălat creierul oamenilor aşa
încât voinţa lor să fie conformă cu ceea ce guvernul vrea ca ei să creadă.

103
Ea îşi şterse lacrimile şi machiajul de pe faţă. Îşi suflă nasul şi spuse: – Aşa e.
Dar... – Dar ce? – RAT doreşte un minim de supraveghere. Totodată vrea să se
asigure că toate informaţiile, datele, statisticile, totul, se află la dispoziţia
publicului. Vrea să se asigure că nu există modificări ale datelor, că totul este
spus pe faţă, că nu există minciuni sau jumătăţi de adevăr, că rezultatele
voturilor sunt redate corect, că... – Cine ţi-a spus toate astea? întrebă Duncan.
Mie nu mi le-a spus nimeni. – Nu mi s-a spus asta în mod direct. Am prins această
idee din spusele lor, în timp ce eram interogată. Era ceva implicit. Tu nu eşti de
părere că asta este ceea ce doreşte organizaţia? – Nu pot decât să bănuiesc. Dar
până acum s-au spus foarte puţine în mod explicit referitor la scopurile RAT.
Înotăm în întuneric, fără să ştim unde se află portul sau cât de adâncă e apa.
Părerea mea este că ne aflăm într-o situaţie groaznică. Necesitatea păstrării
secretului este atât de mare, organizaţia este atât de vulnerabilă şi de fragilă,
iar sistemul celulelor este dus până la nişte extreme ridicole, încât noi doi nici
măcar nu ştim dacă ne aflăm cu adevărat într-o organizaţie revoluţionară. Ai putea
spune că suntem organe detaşate ale unui corp. Ficaţi desprinşi, care plutesc
liberi. Rinichi care încearcă orbeşte să-şi găsească locul într-un corp despre care
nici nu ştim sigur că există. Poate că e o masă de protoplasmă care încearcă să
găsească o structură. Nu ştiu nimic. Este foarte frustrant! Duncan se opri şi se
uită la ecranul de deasupra uşii din faţă. – Sunt aici. Snick întoarse capul,
zicând: – Oh! Capătul din faţă al unei maşini verzi de patrulare apăruse în partea
dreaptă a ecranului. În faţa ei, trei poliţişti cu măşti de gaze sprayau feţele a
patru cetăţeni. Aceştia se prăbuşiră încet pe pământul curţii. Apoi, un bărbat şi o
femeie săriră în spatele a doi dintre poliţişti şi îi doborâră la pământ. Ceilalţi
doi ofiţeri pulverizară gazul din tuburile lor spre cele două cupluri care se
luptau. Cetăţenii rămaseră nemişcaţi. Duncan râse şi spuse: – Cred că gazul are
efecte secundare. Altfel, acei oameni s-ar fi supus imediat. Poliţiştii vor să li
se opună rezistenţă. – Oh, Dumnezeule, ce nebunie! Duncan comandă ecranului de pe
perete să comute pe ştirile locale. Se aşeză împreună cu Snick, sorbind în
continuare din vin, şi ascultară reporterul, privind scenele transmise din toate
colţurile oraşului. Din când în când erau arătate scene din alte oraşe în care se
desfăşurase experimentul. Acelaşi lucru se întâmplase şi acolo. Organicii din San
Francisco şi din oraşele Oregon şi Washington erau trimişi ca să sprijine forţele
din LA. – Vor avea al naibii de mult de lucru ca să cureţe toată mizeria până la
miezul nopţii, zise Duncan. Cei de miercuri vor fi foarte nervoşi. Oh, efectele ale
acestei zile vor continua la nesfârşit. – Iar guvernul va obţine ceea ce vroia,
spuse Snick. Totuşi... – Da? – Încă nu sunt sigură că este nevoie de o revoluţie.
Nu crezi că este suficientă o reformă? Dacă ar exista un mod prin care să se
garanteze că votarea este corectă, şi că sunt aleşi oficialii pe care-i vor
oamenii, de ce ar mai fi nevoie să se schimbe şi altceva? Duncan clătină din nou
din cap. – Ar fi mai bine să păstrezi pentru tine aceste idei. Şi să speri din tot
sufletul că superiorul tău din RAT nu te va întreba ce părerea ai de fapt faţă de
idealurile organizaţiei, data viitoare când îţi va fi administrat sprayul
adevărului. – Dacă va mai exista o dată viitoare. Duncan nu avea nevoie să o
întrebe ce vroia să spună prin asta. Organicii aveau să profite de acea ocazie ca
să-i interogheze pe toţi cei arestaţi. Întrebarea nr. 3 avea să fie: Faci parte din
vreo organizaţie subversivă? Dacă era prins vreun membru al RAT, şi în mod sigur
asta avea să se întâmple – de exemplu Padre Cob – Duncan şi Snick urmau să fie
expuşi. Ei nu puteau spune nimic despre nivelul superior al RAT. Cei de acolo aveau
să se afle în siguranţă, cel puţin pentru o vreme. Dar ei trei în mod sigur aveau
să fie prinşi.

104
– Doar dacă... murmură el. – Ce anume? Duncan îi spuse ceea ce se gândise şi
adăugă: – Singura noastră şansă, foarte mică, este ca RAT să aibă pe cineva în
guvern, la un nivel înalt, şi ca acea persoană să ascundă cumva informaţia. RAT ar
trebui să fie prezent în timpul interogatoriului, de fapt, ei ar trebui să pună
întrebările. Dacă o face altcineva, atunci totul ar fi raportat, şi membrul meu
ipotetic din RAT nu ar putea face nimic. Şansele împotriva noastră sunt foarte
mari. Trebuie să facem ceva acum. Ce anume? Asta aş vrea să ştiu, la naiba! În
clipa aceea, reporterul de la ştiri anunţă că în LA fusese instaurată legea
marţială. Toţi cetăţenii trebuiau să rămână în apartamentele lor, dacă se aflau
deja acolo. Toţi cei care nu erau acasă trebuiau să se ducă rapid acolo. Singurii
scutiţi de asta erau funcţionarii publici ale căror poziţii erau vitale. În timp ce
pe o parte a ecranului se derulau aceste hotărâri, crainicul le citea. În timpul
orei următoare, canalul repetă informaţiile, cu excepţia câtorva ştiri referitoare
la procesul de curăţire. Duncan comută pe alte canale şi constată că pe toate se
transmitea acelaşi lucru. – Se pare că va trebui să rămâi aici până marţea
următoare, îi spuse el lui Snick. – Să nu-ţi vină vreo idee. – Adică să mă culc cu
tine? Ea aprobă din cap, se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre bucătărie.
Duncan strigă în urma ei: – Am alte lucruri mai importante la care să mă gândesc.
Ceea ce era adevărat, dar dacă ea l-ar fi invitat să facă dragoste cu ea, el nu ar
fi ezitat să lase deoparte acele lucruri „importante”. „Prins în capcană”, îşi
spuse Duncan. „Înlănţuit de dragoste şi de către guvern. Diferenţa dintre cele două
este că pasiunea mea pentru ea nu mă va ucide. În clipa asta am senzaţia că nu voi
înceta niciodată să o iubesc, dar ştiu din proprie experienţă şi din experienţa
altora că asta se va întâmpla. S-ar putea ca durerea să rămână în mine, ca o
bacterie de tuberculoză închistată, dar voi putea să funcţionez la potenţial maxim
şi sănătos. Mai mult sau mai puţin. Dar în clipa asta, şi probabil toată viaţa, nu
pot face nimic în privinţa ei. Ea este doar un om, dar eu sunt incapabil să-mi
rezolv problema cu ea. Pe de altă parte, guvernul este o entitate şi are mii de
oameni împotriva mea, numai în această zonă. Dar în privinţa lor s-ar putea să
reuşesc să fac ceva.” Urmări ştirile de pe ecran, examinând mental toate
posibilităţile de scăpare. Nu putea să iasă pe stradă în acea zi şi nici nu se
gândi prea mult la ideea fantastică de a coborî pe fereastră pe o frânghie sau
alunecând – cumva – spre apele portului. Trebuia să rămână în apartament până la
miezul nopţii, care nu reprezenta ora fantomelor, ci ora de stonare. În acel moment
putea alege să intre în cilindru sau să rămână afară din el. Dacă hotăra a doua
variantă, ce urma după aceea? Indiferent ce hotăra, trebuia să o convingă pe Snick
să facă acelaşi lucru. Dacă ea era prinsă şi interogată, avea să-l trădeze,
împotriva propriei voinţe. Acela era un raţionament logic. Dar el ştia că
majoritatea oamenilor nu urmau logica clasică, sau a simbolurilor, ci un sistem de
neanalizat şi lipsit de valabilitate al logicii, care deriva din propriile lor
sentimente. Mai întâi sentimentele şi apoi raţiunea. Se ridică şi se îndreptă spre
bucătărie. Se părea că Snick avea să rămână acolo. În clipa aceea văzu imaginea de
pe ecran schimbându-se. Acum aparatul de filmat era în faţa Nivelului 20, Secţia 3
Organică. Poliţiştii munceau din greu şi rapid ca să descarce şi să care fluxul
continuu de corpuri, în secţie. Erau oamenii care fuseseră imobilizaţi cu ajutorul
sprayului şi aduşi ca să fie interogaţi ulterior, probabil în marţea următoare.
Reporterul spunea că numărul „reţinuţilor” era mult prea mare ca interogarea lor să
se facă rapid. Majoritatea urmau să fie stonaţi în secţie, cărţile lor de
identitate scanate, după care ei urmau să fie transportaţi într-un depozit. Cu
toate acestea, fiind prea mulţi ca secţia să poată face faţă, erau folosite şi
staţiile de stonare de urgenţă din oraş. Spitalele erau deja pline, aşa încât toţi
cei răniţi sau morţi, fie că erau arestaţi sau neacuzaţi, urmau să fie puşi în
„aşteptare” până le venea rândul să fie destonaţi. Asta putea să se întâmple abia
în marţea de după cea care urma, după spusele reporterului. Sau poate chiar în a
treia zi de marţi.

105
– Această metropolă nu a mai cunoscut niciodată o astfel de catastrofă, zise
reporterul. De la ultimul mare cutremur de pământ... – Oh, la naiba! zise Duncan.
Acolo, printre corpuri, îl văzuse pe cel al lui Padre Cabtab. Un robot îşi
introdusese braţele mari sub Padre, care era întins cu faţa în sus pe un
transportor lung, cu multe roţi, alături de alţi oameni inconştienţi. Acum, robotul
ridica corpul inert, ale cărui braţe bălăngăneau peste braţele robotului. Maşinăria
se întoarse pe roţile ei şi se îndreptă spre intrarea de şase metri lăţime.
Aparatul de filmat prinse în prim plan profilul lui Cabtab, arătând în detaliu gura
căscată şi ochii larg deschişi. – Aşa cum spuneam, continuă reporterul Henry Kung
Horrig, nu am reuşit să aflăm prea multe amănunte despre cei aduşi pentru
interogare. Am avut totuşi norocul să primesc câteva date despre reţinutul pe care
îl vedeţi acum. După spusele unui oficial organic la nivel înalt, reţinutul, a
cărui carte de identitate nu a fost verificată încă, dar a cărui robusteţe este
vizibilă, s-a opus celor care l-au arestat. A doborât doi ofiţeri, a rupt braţul
unui al treilea şi a bătut alţi doi, înainte să fie doborât. Deţinutul se pare că
predica pe stradă, ceea ce reprezintă în sine o infracţiune de gradul doi, dacă
este vorba de prima abatere, şi una de gradul trei, dacă este a doua abatere.
Respiraţia lui mirosea puternic a băutură şi, cum se afla în apropiere de Snorter,
o tavernă, este posibil ca el să fie unul dintre cei care au furat băutură de
acolo. Caz în care... Duncan nu aşteptă să audă mai mult. Se îndreptă spre
bucătărie, strigând: – Panthea! Panthea! Ea stătea la masă, lângă o fereastră mare,
şi se uita spre port. Când îl auzi, ridică privirea, alarmată. – Ce s-a întâmplat?
El îi povesti, după care spuse: – Am încurcat-o, cu excepţia cazului în care suntem
foarte norocoşi. Trebuie să facem ceva, şi rapid. Observă că ea nu mai bea vin. Pe
masă, în faţa ei, era o cană cu cafea aburindă. Era o idee bună. Nu era momentul
să-şi moleşească simţurile cu alcool. – Să nu facem vreo prostie, zise Panthea.
Duncan se aşeză pe cealaltă latură a mesei, aruncând o privire pe fereastră. Acolo,
jos, erau nişte şlepuri mari şi multe vase, ale căror pânze sclipeau în lumina
soarelui la apus. Navele păreau să menţină orarele de trafic stabilite. Cum de
sentimentul exploziv de libertate, despre care organicii pretindeau că-i cuprinsese
pe toţi locuitorii oraşului, nu-i afectase şi pe cei din afara oraşului? Cum aveau
să explice oficialii asta? Uşor. Marinarii erau puţini şi izolaţi. Ei nu fuseseră
atinşi de isteria generală din oraş. – Nu acţionez în pripă. M-am gândit bine.
Singura cale pe care o putem urma, singura care ne oferă o şansă, este să sărim
ziua. – Şi să fim prinşi miercuri, zise ea. – Eu sunt un spărgător de zi
experimentat. Nu cred că mai ştie cineva să o facă atât de bine ca mine. „De fapt,
nu e vorba de mine”, îşi spuse el. „Ci de ceilalţi oameni, cei care îmi oferă tot
timpul fragmente din amintirile lor – ei ştiu să o facă.” Panthea Snick nu se mai
uita la el. Privea afară, spre oceanul de dincolo de port. Pe faţă avea o expresie
foarte gânditoare. Duncan avu impresia că desluşeşte o dorinţă arzătoare de
libertate, combinată cu lipsa de speranţă. Şi el simţea dorinţa arzătoare de a o
săruta şi de a-i spune că el îi putea oferi speranţă. Orice dorea ea. Urmă o tăcere
pe care Duncan nu ştia cum să o întrerupă fără să producă durere. Şi totuşi era la
fel de plictisitor ca şi cum ar fi aşteptat ieşirea sevei dintr-un pom. Se simţea
agitat şi ardea de nerăbdare. Vroia cu disperare să vorbească, dar ştia că dacă ar
fi făcut asta, cuvintele lui ar fi trecut pe lângă ea. Într-un târziu, Panthea
întoarse capul spre el, oftă şi spuse: – Nu are nici un rost. La fel de bine am
putea să ne predăm singuri şi să terminăm cu agonia asta. – Cum naiba am putut iubi
o fiinţă jalnică, ca tine? zise el. Ai coloana vertebrală a unui burete, spiritul
unei sticle de whisky goală! Chiar dacă ştii că nu poţi învinge, niciodată nu
trebuie să te predai! – Prostii, zise ea cu indiferenţă.

106
– Oricum, sunt mai bune decât tâmpeniile pe care le spui tu! Nu se poate să cedezi!
Eu n-am făcut-o şi nici nu o voi face! Unde aş fi acum, dacă aş fi făcut asta!
Într-un depozit, stonat de mult! – Aşa că mai bine amâni inevitabilul? Ce mai
contează câteva zile în plus de viaţă? Care este câştigul? O dată ce vei fi stonat,
nu-ţi vei mai aminti timpul suplimentar pentru care ai luptat. Oare merită cu
adevărat? Rămaseră din nou tăcuţi. Dar dacă furia lui Duncan ar fi putut fi
exprimată în căldură, el ar fi ars tot, ar fi pârjolit-o şi pe ea. După alte câteva
momente de tăcere, ea zise: – Nu ştiu! Problema este că eu cred, de fapt, că sunt
pe un drum greşit! Că merit să fiu stonată! Nu există nimic esenţial rău în
societatea noastră. Dacă guvernul minte sau face câteva lucruri pe care nu ar
trebui să le facă, deoarece sunt ilegale, le face pentru binele oamenilor. – Eşti
un poliţist înnăscut, spuse Duncan. Şi eu îmi pierd timpul certându-mă cu tine,
când de fapt ar trebui să mă gândesc la planul meu. – Ce plan? – Să ţi-l spun ca să
ai ce povesti poliţiştilor, când te vei preda singură? – Ai într-adevăr în minte
ceva ce ne-ar oferi o şansă, cât de mică? Faţa ei era în continuare ursuză, dar
vocea se înviorase puţin. – Da, dar trebuie să-mi promiţi că vei rămâne alături de
mine şi vei face tot ce vei putea ca să mă ajuţi. – Şi dacă nu fac asta? „Atunci te
stonez, spuse în gând Duncan, şi îmi continui viaţa, cum o fi ea, rea sau bună.”

107
Capitolul 23 La ora zece, în aceeaşi seară, Duncan şi Snick erau aproape gata să
înceapă prima fază a planului lor. Dacă putea fi numită „plan” speranţa că vor
putea să se gândească la acţiunea corectă, atunci când situaţiile se schimbau.
Aceste situaţii nu puteau fi prevăzute şi era foarte probabil că aveau să se
repeadă cu capul înainte într-una din care să nu mai poată ieşi. Paşii iniţiali
erau uşori. Chiriaşii de miercuri, un bărbat şi o femeie, aveau să rămână stonaţi.
Deşi energia de destonare se aplica automat, cilindrii aveau comenzi manuale. Dacă
le plasau pe OFF, Sebertink şi Makasuma nu mai reveneau la viaţă. El şi Snick urmau
să pretindă că erau cei doi şi să sune la locurile de muncă de miercuri ale
acestora, ca să se scuze că rămâneau acasă. Din fericire, Sebertink şi Makasuma nu
lucrau în aceeaşi meserie sau în acelaşi loc. Dacă ar fi fost aşa, superiorii lor
ar fi putut considera ciudat faptul că se îmbolnăviseră amândoi. Duncan pregătise
deja simulări audio-video ale bărbatului şi femeii, aşa încât persoanele care
preluau mesajele să vadă ceva ce vor crede că erau Sebertink şi Makasuma. Tot din
fericire, Duncan se pricepea foarte bine la simulări. Cel puţin avea aceste
cunoştinţe în memorie. Mai bine zis, în memoria uneia dintre personalităţile lui
anterioare. În acel schimb de comunicaţii, pe care-l sperau scurt, ei urmau să
controleze poziţiile, expresiile şi vocile simulatoarelor. Duncan trebuia să o
înveţe pe Snick acele tehnici. – Ar fi bine să exersăm pentru o vreme, spuse el.
Mai întâi tu vei fi persoana de la lucru. Eu voi manipula simulatoarele, în timp ce
tu vei pune întrebările normale în aceste cazuri. Apoi eu voi fi persoana de la
lucru, în timp ce tu vei opera simulatorul lui Makasuma. Asta doar ca să înveţi cum
să lucrezi cu comenzile. Mâine vom îmbunătăţi imaginile simulatoarelor şi vom face
câteva repetiţii, înainte să sunăm. Va trebui să ne sculăm devreme. Noaptea,
introducând pur şi simplu cartelele în fantele din perete şi cerând apariţia
imaginilor tridimensionale ale chiriaşilor de miercuri, văzură pe ecrane tot ceea
ce ceruse Duncan pentru ca să înceapă să „construiască” simulatoarele. Primele
fraze erau Sibertink şi Makasuma salutându-şi şefii. După aceea, Duncan şi Snick
trebuiau să improvizeze şi să o facă repede şi bine. – Ce bine ar fi fost dacă
aveam costume de simulare, spuse el. Aşa ar fi fost mai uşor. Ne puneam pe faţă şi
pe corp traductoarele, setam interfaţa ca să înregistreze mişcările noastre,
expresiile şi vocile, iar acestea erau translatate în timp real de către
simulatoare. Cel aflat la celălalt capăt al legăturii ar vedea simulatoarele ca pe
nişte persoane reale. Nu ar exista nimic ciudat la ele, nici o ezitare, nici o
tresărire. Snick arătă spre comenzile aparatului, plasat pe masa din hol. – Acesta
nu este folosit de obicei pentru simulări. Nu este construit pentru acest gen de
operaţiuni, chiar poate să-i păcălească pe cei care se uită? – Da, dacă
transmisiunea este suficient de scurtă şi cel care o priveşte este încă puţin
confuz, după somn. Sau confuz în mod natural şi neinteresat. Dacă respectivul
începe să pună întrebări despre îndatoririle lui Sebertink sau Makasuma, ceva
probleme specifice, ne-am ars. – Va trebui să fim scurţi, să ne prefacem că suntem
cu adevărat bolnavi. – Mda. Şi apoi vom avea numai aproximativ o oră ca să plecăm
de aici, înainte să vină medicul să ne verifice. – Eu cred totuşi că ar trebui să
evităm toate astea şi să plecăm la scurt timp după miezul nopţii, zise Panthea. Aşa
cum ai spus, atunci sunt foarte puţini oameni pe stradă şi s-ar putea ca poliţiştii
să ne observe. Dar şansele să ne oprească şi să ne pună întrebări sunt destul de
mici. Probabil că vor crede că suntem lucrători în primul schimb, în drum spre
muncă. Nu ne va lua mai mult de zece minute să ajungem la baza turnului, să furăm o
barcă şi să plecăm. Duncan nu răspunse. Ea îi auzise argumentul că acea miercuri nu
avea să fie ca celelalte din trecut. Guvernul de marţi lăsase un mesaj prin care îi
informa pe cei de miercuri de evenimentele neobişnuite din acea zi. Deşi miercuri
nu avea nevoie de asta ca să afle că moştenise o adevărată porcărie. Conform
spuselor reporterilor, cei de marţi abia reuşiseră să-i stoneze pe toţi cei răniţi
sau arestaţi. Echipele de întreţinere a străzii fuseseră solicitate să-i ajute pe
organici şi personalul spitalelor la această sarcină. Străzile erau pline de
murdărie şi pete, iar în magazine şi taverne fuseseră produse pagube considerabile.
Ca să cureţe, miercuri avea să cheme voluntari. Dacă computerele raportau că nu
răspunseseră destui, tot cetăţenii care nu aveau slujbe vitale aveau să fie
recrutaţi. Sebertink era funcţionar într-un magazin cu
108
articole sportive, iar Makasuma era medic patolog la spital. Amândoi aveau să fie
recrutaţi probabil pentru curăţenie. Asta se putea întâmpla după ce se prezentau la
muncă, dar Duncan şi Snick nu se puteau prezenta în locul celorlalţi doi. Dacă
plecau la scurt timp după ce erau destonaţi oamenii de miercuri, puteau fi luaţi de
poliţişti şi trimişi să se alăture echipelor de lucru. Poliţiştii nu aveau să
aştepte să se completeze numărul de voluntari. Oricine se afla pe stradă devreme
avea să fie chestionat ce slujbă avea şi, dacă aceasta era non-vitală, să fie numit
temporar la departamentul sanitar şi de întreţinere. Totuşi, înainte să se întâmple
asta, li s-ar fi verificat cărţile de identitate. Singura variantă rezonabil de
sigură era să iasă atunci când străzile erau pline de echipe sanitare şi de la
întreţinere. Atunci puteau să meargă liniştiţi, sau poate grăbiţi, ca şi cum ar fi
avut de îndeplinit un ordin, şi astfel să treacă de poliţişti. Dar orice organic
putea să-i oprească şi să-i întrebe ce făceau. Duncan nu aştepta cu nerăbdare fuga,
dar avea să dureze numai vreo zece minute, dacă totul mergea bine. El ar fi
preferat să coboare pe scări de la nivel la nivel, până ajungeau la baza turnului.
Scările erau rareori folosite, căci majoritatea oamenilor preferau lifturile şi
ascensoarele. Totuşi, scările erau sub supraveghere video. Organicii instalaseră
camerele sub pretextul că oamenii puteau cădea accidental pe scări, şi dacă se
întâmpla asta, medicii trebuiau anunţaţi rapid. Era o explicaţie raţională pentru
public, care votase în favoarea amplasării camerelor video. Duncan era sigur că în
acest caz rezultatele votării fuseseră raportate corect. Dacă el şi cu Snick o luau
pe scări, era posibil să scape neobservaţi. Era extrem de posibil totuşi să fie
opriţi şi să li se ceară să-şi introducă actele de identitate într-una dintre
fantele aflate la fiecare cinci metri, pe pereţii casei scărilor. Copoii ar fi
crezut că el şi Snick încercau să scape de curăţenie. Se uită la ecranul de perete,
pe care se vedea strada. Luminile strălucitoare revelau o stradă plină de gunoi,
dar goală de oameni. La scurt timp după miezul nopţii, stropitorile din nişa din
cupolă, de pe laterale şi de pe podeaua străzii aveau să împroaşte apă timp de două
minute. Apa, gunoiul şi obiectele uşoare de pe stradă şi trotuare erau cărate spre
canale. Apoi din duzele de pe lateralul străzii era suflat aer cald şi două minute
mai târziu rămânea numai o peliculă subţire de apă, care se usca rapid. Pe
secţiunea de stradă pe care putea să o vadă Duncan, apa avea să ia totul, cu
excepţia genţii din faţa uşii apartamentului de peste drum şi a unei pete
întunecate de pe trotuar. În clipa aceea îi veni ideea cum puteau să ajungă la baza
turnului într-un moment în care el şi Snick nu ar fi fost observaţi. – Thea! spuse
el. Obosită din cauza lipsei de somn şi a orelor dure de simulări, ea aţipise. Acum
îşi îndreptă spatele pe scaun, cu ochii mari şi spuse: – Ce e? – Vom coborî pe
scări, în timpul perioadei de udare. Camerele video vor fi acoperite cu apă, şi
nici chiar copoii nu vor fi atenţi la monitoarele lor în clipele acelea. Nu se vor
aştepta să fie oameni pe scări atunci. – Ne vom uda până la piele. – Foarte bine,
nu va mai trebui să facem duş. – Nu putem ajunge la baza turnului în două minute. –
Vom alerga cât vom putea de repede. Coborâm, nu urcăm. – Tot nu va fi destul timp.
– Atunci ne dăm cu grăsime pe dosuri şi alunecăm pe balustrade. Acestea nu au
stâlpi care să blocheze capetele fiecărui palier. Putem coborî în spirală, fără
oprire, până jos. Ea râse atât de tare, încât căzu de pe scaun. Duncan era oarecum
furios şi poate stânjenit, dar totodată bucuros că ea râdea. Măcar nu mai era
posomorâtă. Snick rămase pe podea, cu spatele lipit de scaun, deşi acum nu mai
hohotea. După ce îşi şterse lacrimile cu dosul palmei, spuse: – Eşti nebun! Să ne
dăm pe balustrade douăzeci de etaje! Ce înseamnă asta! Cel puţin o sută de metri pe
înălţime? Adică vreo o sută optzeci pe balustradă, dacă ne gândim la unghiul cu
verticala? – Patru minute. Patru minute înainte ca apa să usuce lentilele camerelor
de filmat. Primele două minute apa ne va proteja împotriva frecării. Mai mult,
ţinând cont de timpul de

109
care au nevoie balustradele ca să se usuce. Trei minute. Grăsimea nu se va arde
rapid, cât timp pe balustrade va fi apă. Am putea ajunge la bază în patru minute.
Cel puţin există o şansă. – Şi dacă ne pierdem echilibrul? Mâinile trebuie şi ele
unse, iar presiunea apei e foarte puternică. Dacă o să cădem... Se întrerupse şi se
cutremură. – La naiba! O s-o fac, cu sau fără tine! Snick se ridică în picioare şi
se uită la el. Zâmbea în colţul gurii. Batjocoritor? – Cert e că nu-ţi lipseşte
imaginaţia. Totuşi, este îngrozitor de periculos. – Nu ne aflăm acum într-un
pericol şi mai mare? Ea aprobă din cap şi spuse: – Merg şi eu. Duncan o prinse de
umeri, o trase aproape şi o îmbrăţişă. – Grozav. Apoi îi dădu drumul repede,
spunând: – Îmi pare rău. N-am vrut să te îmbrăţişez. Eram doar fericit. – Pentru
Dumnezeu! spuse ea. Chiar dacă poate nu sunt îndrăgostită de tine, nu te consider
respingător şi cred că eşti de admirat. Mi-a plăcut îmbrăţişarea. Duncan se
întoarse cu spatele, nevrând ca ea să ştie că acea apropiere scurtă îi provocase o
erecţie. Se duse la ecranul de perete, dădu instrucţiunile verbale şi se uită la
harta zonei. Cea mai apropiată intrare în casa scărilor era la trei sute de metri
la stânga, faţă de uşa apartamentului. Pe ecran apăru un bărbat stând în faţa uşii.
Acesta întinse mâna şi se auzi soneria. Duncan simţi un tremur. – Carebara! Ce
naiba caută aici, acum? Sau în general? Îşi înlătură din minte primul gând care
apăruse, acela că profesorul era poliţist. Dacă ar fi fost, ar fi avut cel puţin
alţi doi oameni cu el şi în faţa uşii ar fi fost parcată o maşină de patrulare.
Organicii încercau întotdeauna să copleşească vizual pe potenţialul arestat,
înainte să efectueze arestarea fizică. Carebara părea că fusese şi el afectat de
acea zi. Cineva îi legase antenele de la pălărie într-un nod atât de strâns, că nu
reuşise să-l desfacă. Avea ochiul stâng învineţit şi strălucea de alifie. Cu toate
acestea, părea agitat. Mai mult de atât. Neliniştit. Îşi întorcea mereu capul în
dreapta şi în stânga. Duncan spuse ecranului să deschidă uşa şi porni în direcţia
aceea. Uşa se deschise, cu Carebara atât de aproape de ea încât aproape o atingea
cu nasul. Îşi scoase pălăria, dând la iveală părul scurt şi ţepos, şaten închis şi
la fel de aspru ca o cochilie de gândac. – Fără îndoială, te întrebi ce caut aici,
spuse el. Se opri din mers, cu gura deschisă. Arătă spre Snick cu pălăria,
protestând: – Ea ce caută aici? Apoi continuă. – Am încercat să ajung mai întâi la
tine. Nu erai acasă. – Doi iepuri dintr-o lovitură, zise Snick. – Ce cauţi tu aici?
întrebă Duncan. – Prietenul vostru, Ward, a fost arestat şi stonat! – Cabtab,
murmură Duncan şi apoi spuse, tare: Da, ştim. – Atunci nu e nevoie să vă vorbesc
despre implicaţii, posibilităţi şi repercusiuni, zise profesorul, privind în jur.
Pot să mă aşez? A fost o zi grea şi nu s-a terminat încă. Aruncă o privire spre
ecranul de perete. – Patruzeci şi cinci de minute până la miezul nopţii. Avem multe
de făcut. Modul în care pronunţa cuvintele părea ciudat. Era ca şi cum ar fi
căpătat un defect de vorbire, de ultima dată când îl văzuseră. Duncan făcu semn
spre un scaun. Carebara se aşeză, dar se ridică aproape imediat. – Nu avem timp să
ne relaxăm. De fapt, este imperativ şi vital, problemă de viaţă şi de moarte, să
plecăm imediat. Vă explic pe drum. Duncan nu se mişcă. – Nu mergem, până nu primim
nişte explicaţii. În primul rând, faci parte din RAT? Ochi mari ai lui Carebara
deveniră şi mai mari.

110
– Desigur, altfel cum? Totuşi, trebuie să-ţi admir prudenţa. Este cea mai bună
politică să nu consideri nimic sigur. Numai că... azi nu e RAT. E Pooper. – Pooper?
Faţa profesorului se strâmbă, a iritare. – Nu. E din cauza accentului meu de
Georgia. Spuse pe litere: – P-U-P -A. – Pupa. Forma de dezvoltare a insectei
înainte să ajungă matură. – Da. Duncan nu avea timp să-l întrebe ce însemnau
iniţialele şi nici nu era sigur că-l interesa. – Hai să mergem, spuse Carebara.
Luaţi-vă ce vă trebuie în saci. Şi cărţile de identitate, bineînţeles. – Nu, zise
Duncan. Nu ne mişcăm înainte să avem idee ce ai în minte. Carebara se uită din nou
la afişajul ceasului. – Tot ce pot să vă spun este că Ward a fost arestat şi că
este improbabil ca situaţia să fie rectificată. În consecinţă, voi doi trebuie să
vă ascundeţi. Vă voi duce într-un loc în care veţi fi în siguranţă. Nu vă pot spune
mai multe pentru că asta este tot ce ştiu. Haideţi! – Ştii mai mult de atât, zise
Duncan. De exemplu, este evident că ai un loc destul de mare în RAT. Adică în PUPA.
Ai fost desemnat să ne urmăreşti din momentul în care ne-am urcat în trenul spre
LA? Să mergi cu noi? – Vă povestesc asta pe drum. Dacă pierdem timp aici, s-ar
putea să nu mai reuşim să ajungem... acolo unde vă duc. Ca şi cum atunci şi-ar fi
amintit, căută în sacul de umăr, spunând: – Oh, da. Câte unul pentru fiecare. Pe al
meu l-am fixat deja. Scoase mâna din sac şi o deschise. În palmă avea doi cilindri
negri, cu capăt conic. Fiecare avea şase milimetri lungime şi aproape doi lăţime.
Cu cealaltă mână luă unul şi îl ridică. Duncan se apropie să se uite la el. Văzu că
cilindrul avea două laturi turtite. – Presează o parte plată pe piele, exact
deasupra gingiei, spuse profesorul. Se va lipi acolo, nu se va desprinde decât dacă
tragi de el cu degetul. Atunci partea plată se va desprinde şi vei înghiţi pulberea
care iese din container. Nu contează dacă ai timp să o înghiţi pe toată sau vreun
pic din ea. Îşi atinge scopul chiar dacă nu ajunge mai departe de limbă. Uite. Ia
unul, dar ai grijă să foloseşti degetul mare şi arătătorul numai la capetele
conului. Nu atinge corpul principal. Duncan luă una dintre capsule şi o ridică la
câţiva centimetri de ochiul stâng. – Să-şi atingă scopul? Adică să ne ucidă, spuse
Snick. – Am şi eu una în gură. Aici. Bagă-ţi degetul în gura mea, dacă nu mă crezi.
– Oh, te cred că ai o capsulă acolo, spuse ea. Dar de unde să ştiu că şi a ta e
plină cu otravă? – Pentru Dumnezeu! zise Carebara. Eşti nesănătos de bănuitoare! De
ce aş încerca să vă păcălesc? – Asta este ceva ce nu ştim, spuse Duncan. Nu poţi să
ne condamni că nu avem încredere în oricine. Nu avem nici un motiv să facem asta,
după toate câte ni s-au întâmplat. Sune-mi, cum scoţi capsula din gură fără să se
deschidă, atunci când nu mai eşti în pericol să fii arestat? Al naibii să fiu dacă
am de gând să o ţin acolo tot restul vieţii! – Îţi umpli gura cu un lichid care îţi
va fi dat. Acesta slăbeşte adezivul de pe partea plată. Ţii lichidul în gură timp
de un minut, după care pilula se desprinde. – De ce m-aş sinucide dacă ne prind
copoii înainte să ajungem în ascunzătoarea noastră? întrebă Duncan. Ei îl au deja
pe Ward. Dacă află că el e RA – PUPA, adică... Vocea i se stinse, apoi reluă: –
Înţeleg problema. Ward nu ştie că tu eşti PUPA. El ne va da de gol pe noi, dar nu
şi pe tine. Şi dacă noi trei suntem morţi, poliţiştii nu pot trece mai departe de
noi şi Ward. Dar îi vor investiga pe toţi asociaţii tăi cunoscuţi. Cel puţin unul
dintre ei trebuie să fie PUPA. – Şi acela va muri, spuse Carebara. Haideţi! Nu mai
putem pierde timpul! Veniţi cu mine sau nu? Probabil că profesorul avea ordin să-i
ucidă chiar acolo, dacă refuzau să-i asculte ordinele. De aceea rămăsese Duncan
atât de aproape de Carebara încă de la intrarea acestuia în apartament. Dacă
profesorul băga mâna în interiorul robei sau al sacului de umăr, nu ar fi

111
reuşit să-şi scoată pistolul. Sau poate că profesorul avea ordin să scape de ei şi
nu avea intenţia să iasă cu ei din apartament. Era posibil ca Snick să aibă
dreptate. Capsulele se puteau dizolva imediat, şi la fel şi vieţile lor. Snick se
îndreptă spre Carebara şi luă cealaltă capsulă din palma lui. Pe a ei o aruncă în
sacul de umăr. Duncan o puse pe a lui în buzunarul de la cămaşă. – Mergem cu tine,
zise el. Dar... – Vi s-a ordonat să le fixaţi în gură! spuse Carebara tare şi
strident. – Nici măcar nu ştiu ce poziţie ai în organizaţie, zise Duncan. Poate că
eşti inferiorul meu în grad. Mergem fără otravă în gură sau nu mergem deloc.
Carebara făcu un pas în spate, cu faţa roşie şi cu pleoapele zbătându-se ca aripile
unui fluture care încerca să zboare. Duncan făcu un pas în faţă. Profesorul făcu
încă un pas înapoi, pentru a păstra distanţa dintre ei. Carebara se opri, când
simţi uşa în spate. – Pleacă de lângă mine! strigă el. – Cum preferi? spuse Duncan.
Profesorul vârî fulgerător mâna în sacul de umăr deschis.

112
Capitolul 24 Carebara nu avu timp să scoată ceea ce căuta. Duncan îşi înfipse
genunchiul în vintrele omului, îl prinse de încheietură şi i-o răsuci. Făcu un pas
în spate şi îl trase pe Carebara înspre el. Profesorul căzu pe podea, lovindu-se
tare. Nu avea nimic în mână şi era prea ocupat să ţipe şi să se zvârcolească de
durere ca să încerce să scoată arma din geantă. Cu toate acestea, când Duncan trase
geanta de pe umărul lui Carebara şi se uită în ea, nu descoperi acolo pistolul
protonic la care se aşteptase. Era un tub mic, nemarcat, şi presupuse că asta
vrusese Carebara să folosească. Îl îndreptă spre faţa profesorului, apăsă butonul
şi o ceaţă de culoare violetă ţâşni spre faţa lui Carebara. Acesta icni o dată, cu
ochii închişi, şi încetă să mai ţipe şi să se agite. Duncan făcuse un pas în spate
când apăsase pe buton, dar tot fu atins de o boare. – Ceaţa adevărului! zise el.
Era posibil ca profesorul să nu fi vrut să o folosească în scopul ei principal. În
definitiv, nu ar fi avut timp să-i interogheze. Vrusese doar să-l imobilizeze pe
Duncan. Sau poate să-i doboare pe amândoi, atunci când a aflat că ei nu vroiau să-
şi pună capsulele în gură. Duncan se uită la ecranul de afişare a timpului de pe
perete. Mai erau patruzeci şi două de minute până la miezul nopţii. Peste
douăsprezece minute, primele clipiri ale lămpilor de stradă şi ale becurilor de pe
pereţii locuinţelor aveau să-i anunţe pe cetăţeni că se apropia momentul în care
trebuiau să intre în cilindrii lor. Sirenele de afară şi alarmele din locuinţe
aveau să sune şi ele avertismentul. – Prinde-l de picioare, îi spuse Duncan lui
Snick. Ea se repezi să îl ajute şi îl urcară repede pe Carebara pe o canapea.
Comandară canapelei să se umfle astfel încât capul profesorului să stea ridicat.
Snick aşeză braţul drept al lui Carebara pe pieptul acestuia, aşa încât să nu se
bălăngăne şi să se umple cu sânge. Duncan trase un scaun lângă canapea şi se aşeză.
Se aplecă în faţă şi vorbi pe un ton potrivit, autoritar. – Tu, doctor Herman
Trophallaxis Carebara, vei răspunde la toate întrebările mele sincer şi conform
adevărului. Ai înţeles? Buzele lui Carebara se mişcară abia sesizabil, scoţând un
DA foarte slab. – Vorbeşte mai tare şi clar, zise Duncan. M-ai înţeles? De data
aceasta răspunsul profesorului fu clar. – Herman Trophillaxis Carebara este numele
tău natal? – Nu. – Care este numele tău de origine? – Albin Semple Shamir. Snick se
aplecă lângă urechea dreaptă a lui Duncan şi şopti. – Sunt necesare toate chestiile
astea preliminare? Nu avem prea mult timp. De ce nu-l întrebi datele esenţiale?
Duncan se încruntă şi apoi spuse încet: – Ai dreptate. Dar mai am câteva întrebări
despre trecutul lui în organizaţie. Duncan puse întrebările şi află că profesorul
fusese recrutat cu zece ob-ani în urmă. Plecase din Atlanta, Statul Georgia, spre
Statul New Jersey. Deşi predase entomologie încă de când îşi luase diploma, în
acelaşi timp fusese agent secret al organicilor. Acea poziţie îi permisese să
protejeze organizaţia subversivă şi să ajute la realizarea planurilor acesteia.
Duncan îl întrebă din nou dacă era loial organizaţiei. – Da. – Cine e superiorul
tău direct? – Nu ştiu. În urma altor câteva întrebări aflară că persoana care îi
dădea ordinele era mascată şi vorbea prin intermediul unui dispozitiv de
distorsionare a vocii. – Ce trebuia să faci cu noi? întebă Duncan. Unde ţi s-a
ordonat să-i duci pe Duncan şi Snick? – Unde? – În ce loc. – Nu trebuia.

113
tău?

– Ah! Duncan se lăsă pe spate şi ridică privirea spre Snick. – Acum aflăm ceva! Dar
nu era aşa. – Ţi se ordonase să-i ucizi pe Duncan şi Snick? – Nu. – Nu ţi s-a spus
să-i duci pe Duncan şi Snick în alt loc? Să-l întâlnească pe superiorul

– Nu. – Nu ţi s-a spus să-i ucizi pe Duncan şi Snick sau să-i aduci în stare de
inconştienţă? – Nu. Panthea Snick spuse încet la urechea lui Duncan: – Nu uita.
Subiectul răspunde exact la întrebare. În loc să-l întrebi despre noi amândoi,
pune-i întrebări referitoare la unul singur. Mai întâi la tine. – La ce adresă
trebuia să-l conduci pe Beewolf din apartamentul lui? – Trebuia să-l duc la 173A
Puşkin Plaza, Nivelul 25. – La ce adresă trebuia să o conduci pe Chandler? – Nu mi
s-a ordonat să o conduc la vreo adresă. – Ce ţi s-a ordonat să-i spui ei, când
intrai în apartamentul ei? – Mi s-a ordonat să-i comand să se ducă la 173A Puşkin
Plaza, Nivelul 25. – Ea, adică Chandler, trebuia să se ducă singură la 173A Puşkin
Plaza? – Da. – Iar tu trebuia să mergi acasă la Beewolf şi să-l conduci la 173A
Puşkin Plaza? – Da. – Ce trebuia să faci, atunci când ajungeai în piaţă, împreună
cu Beewolf? – Să-l predau pe Beewolf cuiva. – Cui? – Nu ştiu. – Cum urma să se
identifice persoana respectivă? – Era cineva care mă cunoştea. – Dar tu nu-l
cunoşteai? – Nu. – După ce te întâlneai cu acel cineva şi respectivul îl lua în
custodie pe Beewolf, ce trebuia să faci? – Mi s-a ordonat să mă duc acasă. – Care
este adresa casei tale? – Orange Courseway 358, Nivelul 17, Turnul Universităţii. –
Chandler trebuia să aştepte la Puşkin Plaza 173A până ce ajungeaţi tu şi Beewolf
acolo? – Nu ştiu. Duncan se uită la Snick, îşi înălţă sprâncenele şi ridică din
umeri. I se părea ciudat că Snick trebuia să fie trimisă singură în piaţă. Dacă ea
ar fi fost ridicată de poliţişti pe drum, nu ar fi avut nici o scuză că se afla
afară. Ea ar fi trebuit să meargă cu Carebara acasă la Duncan. Cum Carebara era
ofiţer organic secret, era suficient să-şi arate legitimaţia oricărui poliţist
curios, şi aceştia l-ar fi lăsat pe el şi pe însoţitorii lui să treacă, fără alte
întrebări. Un gând brusc îl făcu să se înfioare. Dacă nişte membri PUPA primiseră
ordin să aştepte ca Snick să iasă din apartamentul ei, după ce Carebara îi spusese
unde să se ducă? Poate că ei aveau ordinul de care Carebara nu ştia nimic, şi anume
să o ducă într-un anumit loc şi să scape de ea. Snick era un pericol pentru
organizaţie, acum când Cabtab avea să-i dezvăluie, probabil, identitatea adevărată.
„La fel sunt şi eu”, îşi spuse Duncan. „Dar eu sunt valoros pentru PUPA. Eu am
capacitatea de a minţi sub efectul ceţei adevărului şi aş putea să-i învăţ această
tehnică pe cei din PUPA. Totodată, mai este şi celălalt motiv pentru care guvernul
mă consideră o mare ameninţare.” Se ridică şi se îndreptă spre uşa din faţă. – Ce
este? întrebă Snick. El nu răspunse. Deschise uşa şi scoase capul afară. Se uită în
ambele părţi ale străzii şi prima dată nu văzu pe nimeni. Apoi, la o a doua
privire, zări câteva siluete neclare sub intrarea

114
acoperită a unui magazin, în partea stângă. Se retrase înăuntru, lăsă uşa să se
închidă şi se întoarse lângă Snick. Ea îl întrebă, neliniştită: – Ce mai e, acum? –
Doi PUPA – cred. Duncan îi vorbi despre bănuiala lui. – Să scape de mine? zise ea.
De ce? Nu sunt o novice, o amatoare. Şi eu sunt valoroasă. – Poate nu şi din
punctul lor de vedere. Oricum, nu am intenţia să rămân alături de ei. Sunt prea
nemiloşi şi indiferenţi când e vorba de doborârea propriilor membri. Probabil că
datorită acestei politici nu au fost detectaţi până acum. PUPA este ca o colonie de
furnici, cum ar spune prietenul nostru Carebara. Binele întregului nu mai lasă loc
gândurilor legate de binele individului. Acesta este sacrificat, pentru a se
asigura că grupul ca entitate nu are de suferit. Dar noi nu suntem furnici.
Totuşi... – Totuşi ce? Duncan ridică mâna, cerând tăcere. Întors cu faţa spre cel
mai apropiat ecran de perete, ceru afişarea codului de intrare pe uşa
apartamentului. Apoi comandă introducerea unui cod nou. – E doar temporar, îi spuse
el lui Snick. Cred că cei doi au codul de intrare în acest apartament. Şi în al
tău, la fel. Acum, nu vor mai putea intra. Se uită la ecranul pe care era afişat
ceasul. – Probabil vor încerca să intre curând. Nu au prea mult timp şi cred că se
întreabă de ce naiba nu vine Carebara cu noi. – De unde să ştie că eu sunt aici? –
Sunt sigur că ei ştiu că suntem prieteni. Atunci când nu te-au găsit în
apartamentul tău, au dedus că ai venit aici. Sau poate că nu o ştiu. Oricum, sunt
îngrijoraţi din cauza mea şi a profesorului. Se îndreptă spre canapea. – Hai să-l
băgăm într-un cilindru. Am putea să-l folosim pe al meu. În timp ce îl ridica pe
Carebara de picioare, Snick spuse: – Poliţiştii or să-l găsească, şi el va spune
totul. – Nu-mi pasă! Nu mai am nici o loialitate de respectat acum. PUPA merită
orice va primi. Noi nu vom mai fi în zonă. Snick rămase tăcută în timp ce-l plasară
pe Carebara într-o poziţie aproape fetală în cilindru, închiseră uşa şi porniră
curentul. Pereţii clipiră portocaliu şi soneria telefonului începu să sune. Snick
şi Duncan tresăriră amândoi, surprinşi. Înainte ca Duncan să poată întreba cine
suna, pe ecranele de pe perete apărură litere mari negre: C. AI CINCI MINUTE.
Literele zăboviră cam cinci secunde, iar apoi ecranele reveniră la aspectul normal.
– Îl aşteaptă pe el, spuse Duncan. Pe el împreună cu mine. – De ce nu au cerut să
vorbească cu el? – Probabil că din prudenţă. Deşi se aflau într-o situaţie foarte
dificilă şi periculoasă, Duncan zâmbi. Chiar dacă ar fi vrut să meargă la nr. 173A,
Puşkin Plaza, Nivelul 25, nu ar fi putut să o facă. Cei doi de pe stradă aveau
desigur ordinul să o prindă pe Snick, iar dacă ea ieşea pe uşă, ei urmau să-şi
îndeplinească ordinele. Ceea ce însemna că el ar fi trebuit să o apere. Dar, cum nu
avea arme ca să facă asta, era mai bine să rămână în apartament. – Nu putem decât
să aşteptăm, zise el. În curând vor fi nevoiţi să plece. Chiar dacă sunt poliţişti,
nu vor avea nici un motiv să rămână nestonaţi. Se uită la ecranul de perete pe care
se vedea strada şi zise: – Fă rost de nişte untură. Dacă nu găseşti, e bun şi
untul. Şi ia nişte cârpe, orice am putea ţine în mâini ca să le apărăm împotriva
efectelor frecării. – Vorbeşti serios de alunecatul la vale pe balustrade? – Aş
prefera să zbor până jos. Ştii cum am putea face asta? – N-o face pe deşteptul. –
Deştept sau nu, încerc să găsesc o salvare pentru amândoi. Apoi exclamă: – Oh, oh!
Au hotărât să nu mai aştepte! Sunt aici!

115
Cei doi bărbaţi erau în faţa uşii, vizibili foarte clar în lumina puternică. Aveau
înălţime medie, dar era musculoşi, purtau amândoi pălării conice cu boruri largi,
robe largi fără mâneci, care atârnau până la glezne, iar în picioare purtau
mocasini, fără şosete. Unul era măsliniu şi avea o faţă largă, cu pomeţi înalţi, şi
cu ochi negri, cu pleoape puţin epicantice. Părul lui negru era ţepos şi părea
unsuros. Celălalt avea un nas lung, urechi fără lobi, buze groase şi ochi rotunzi.
Pielea lui era dungată, după ultima modă. Deşi avea ochii albaştri, Duncan bănui că
era depigmentaţi. Cel fără dungi întinse mâna şi apăsă pe sonerie. – Nu răspundem,
zise Duncan. După ce soneria sună de şapte ori, bărbatul fără dungi îi spuse ceva
camaradului lui. Căutară amândoi în sacii de umăr şi scoaseră câte o armă cu
protoni. – Vor arunca în aer mecanismul încuietorii! exclamă Duncan. Snick îşi
înhăţă sacul de umăr, se învârti pe călcâie şi alergă spre partea din spate a
apartamentului. Duncan nu se gândi că ea vroia să-l părăsească. O cunoştea prea
bine ca să creadă asta. Oricare ar fi fost îndoielile ei referitoare la
corectitudinea cauzei revoluţionarilor sau nehotărârea referitoare la modul de
evadare, Snick avea să reacţioneze corect, într-o situaţie periculoasă. Se ducea în
bucătărie ca să ia cuţite şi orice altceva putea să găsească pentru apărarea lor.
Era atât de sigur de asta, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. Duncan nu putea să
vadă punctul luminos al razei laser folosită pentru ochire, dar ştia că acum se
afla în fanta în care fusese introdusă cartela lui de identitate, pentru activarea
încuietorii. Snick nu avea timp să se întoarcă cu cuţitele, şi oricum se îndoia că
le-ar fi putut folosi eficient la uşă. Comandă canapelei să-şi scoată rotiţele.
Canapeaua se înălţă şi Duncan se duse în spatele ei şi o împinse. Canapeaua se izbi
de uşă chiar în clipa în care începuse să apară fum din zona mediană a uşii şi
metalul să se topească. – Roţile jos! spuse tare Duncan. Se întoarse, îşi smulse
sacul de pe canapea şi alergă spre bucătărie. Canapeaua avea să-i întârzie puţin pe
cei doi. Acum trebuia să o ia pe Snick, înainte ca inamicii să-l vadă suficient
timp ca să poată trage. Aproape de intrarea în bucătărie se aruncă în faţă, pentru
că avea impresia că ei intraseră deja sau cel puţin deschiseseră uşa suficient de
mult ca unul dintre ei să-l poată zări. Exact în clipa în care începu să alunece pe
podea, se stinseră luminile. Probabil că la comanda lui Snick. Se ridică repede.
Exista iluminare, dar nu prea puternică, de la luminile turnurilor din apropiere şi
de la nivelurile de deasupra şi de sub apartamentul lui. Mai era şi lumina
puternică de pe stradă. Invadatorii lăsaseră uşa deschisă. Snick, o siluetă
fantomatică, îi întinse un cuţit lung şi subţire şi îi şopti: – Am comandat ca
energia să fie oprită până la o contra-comandă a mea. Chicoti şi adăugă: – Dacă mă
vor ucide, vei avea mari probleme ca să aprinzi luminile sau să poţi telefona. Şi
nici nu poţi primi apeluri. Iluminarea slabă de pe stradă dispăru brusc. Probabil
că inamicii realizaseră că siluetele lor se profilau pe acel fond şi astfel aveau
probleme ca să vadă în bucătărie. – Ei nu ştiu dacă avem arme sau nu, spuse încet
Duncan. Aşa că nu se vor năpusti aici. Comandă mesei mari să-şi extindă roţile.
Aceasta se ridică repede, mecanismul rotind silenţios roţile în şanţurile din
picioare. Se lăsară pe podea şi apoi se ridicară la capetele picioarelor. Duncan
împinse masa într-o parte a uşii bucătăriei, o întoarse pe o parte şi o împinse în
pragul uşii. Invadatorii aveau să vadă că intrarea era blocată, la lumina slabă a
asfinţitului ce intra pe fereastră. Urmau să-şi dea seama că erau nevoiţi s-o
împingă ca să intre în bucătărie, sau să încerce să sară peste ea. Duncan se îndoia
că aveau să încerce vreuna din variante, sau că îşi vor băga capetele pe după uşă,
mai întâi. – Nu vor pierde timpul, zise el. Timpul e la fel de important pentru ei
ca şi pentru noi. De fapt, mai important. Se lăsă în patru labe şi se târî în
spatele scutului oferit de masă, de cealaltă parte a intrării. Apoi se ridică în
picioare. – Beewolf! Chandler! strigă unul dintre atacatori. Unde e Carebara?
Duncan ridică un deget la buze. Snick văzu gestul, în ciuda întunericului. – Haide,
Beewolf! Ştim că sunteţi toţi trei în acest apartament! Nu a ieşit nimeni de-aici!
Carebara nu s-ar ascunde de noi. Ce aţi făcut cu el? Unde e?

116
Tăcerea era la fel de greoaie ca şi întunericul. – Nu-i vrem decât pe Carebara şi
pe Chandler, strigă acelaşi brăbat. Nu avem nici un ordin în privinţa ta. Predă-i
acum! Acum! Sau venim după voi! Vom trage, dacă vom fi nevoiţi! Cei doi făceau
parte dintr-o celulă PUPA şi probabil că ştiau la fel de puţine ca el şi Snick. Dar
celula lor era probabil mai mare, baza lor de informaţii mai largă. Altfel, de unde
ar fi ştiut de Carebara? Se întrebă dacă ei ştiau cât de important era el pentru
PUPA. Oare acea informaţie, dacă o ştiau, i-ar fi împiedicat să-l rănească, în
afara unui caz extrem? Se lăsă în mâini şi genunchi şi se retrase câţiva paşi,
împingându-şi în faţă sacul de umăr. Nu vroia să le permită să-şi dea seama de unde
venea vocea lui. Şi ei nu aveau să-l împuşte decât dacă erau obligaţi. – Carebara
nu poate veni! spuse el, retrăgându-se cu spatele, şi apoi se întinse pe podea.
Avea sacul la îndemână. Unul dintre bărbaţi înjură încet. Se auzi un alt murmur,
două voci în acelaşi timp. –Nu avem timp de tâmpenii! spuse cu asprime al doilea
individ. Predă-i pe Carebara şi Chandler, acum! Sau începem să tragem! Vorbesc
serios! – Şi îl veţi ucide şi pe Carebara! strigă Duncan. Se rostogoli spre centrul
bucătăriei, cu sacul în braţe. – Şi pe mine! Superiorilor voştri nu le-ar plăcea
asta, tâmpiţilor! Ştiţi ce fac ei cu oamenii care o dau în bară! Primul bărbat
înjură din nou încet. – În plus, şi noi avem arme, spuse Duncan. Nu vrem să le
folosim, dar o vom face! Dacă atacaţi, vă ucidem! Duncan se rostogoli spre dreapta,
se ridică pe jumătate şi îi făcu semn cu mâna lui Snick să se retragă. Ea aprobă
din cap şi se depărtă câţiva paşi de perete. Duncan îi făcu semn să se întindă pe
jos. Ea se lăsă doar în patru labe. El îi făcu semn nervos să se lase jos de tot.
Snick se întinse pe podea, cu capul întors spre intrare. Avea încă cuţitul în mână.
– Sigur, aveţi arme! spuse tare primul bărbat. De ce nu ne-aţi spulberat, când am
intrat pe uşă? – Pentru că sunteţi PUPA, zise Duncan. Am vrut o şansă să discutăm
raţional. – Nu e timp şi noi avem ordinele noastre! strigă primul bărbat. Vă dau
trei secunde, ţie şi lui Chandler, ca să vă predaţi! Ţineţi mâinile deasupra
capului! Vă putem vedea siluetele! – Mai întâi aruncaţi-vă armele, ca să ştim că nu
puteţi să ne împuşcaţi! zise Duncan. – Sigur, exact asta o să facem! spuse al
doilea bărbat şi râseră amândoi. Duncan se târî lângă Snick. Îşi apropie gura de
urechea ei şi zise. – Când îţi fac semnalul ăsta... Ridică mâna, cu degetele
întinse şi apoi o mişcă în sus şi în jos. – ... spui ceva tare, apoi te
rostogoleşti rapid spre celălalt capăt al camerei. Acolo. Dacă ei vor trage, să
strigi că eşti rănită. Ea aprobă din cap. – Aşteaptă. Trebuie să mă întorc în
cealaltă parte a uşii. După ce îşi reluă vechiul loc şi poziţia, ridică şi coborî
mâinile de câteva ori. – Duceţi-vă dracului, ticăloşilor! spuse tare Snick. Aşa cum
se aşteptase Duncan, cei doi oameni îi ghiciră locul după voce, deşi nu puteau şti
exact zona, bineînţeles. Două pocnituri şi în perete apărură două găuri, care
făcură alte găuri fumegânde în podea. Snick urlă ca o puma rănită. Se rotise
imediat ce terminase de vorbit, dar raza cea mai apropiată trecuse la numai câţiva
centimetri de ea. Urletul ei se opri. Ca şi cum ar fi fost înecată de sânge. Apoi
luminile violet apărură din nou, de data aceasta la distanţă mai mare şi mai sus.
Dar ea continuase să se rotească. – Miercuri va avea al naibii de multă curăţenie
de făcut! strigă Duncan. Se rostogoli şi el, dar oamenii nu traseră. Era evident că
nu erau siguri că minţise atunci când spusese că era extrem de important pentru
PUPA. – Chandler! strigă încet Duncan, dar nu prea încet, spera, ca să nu fie auzit
de cei doi bărbaţi. Eşti bine? Se auziră nişte murmure de pe hol. Apoi, primul
bărbat strigă:

117
– Termină cu prostiile, Beewolf! Nu suntem nişte civili grei de cap, pe care să-i
poţi păcăli! – Aţi ucis-o! strigă Duncan şi se rostogoli spre perete până se lipi
de el. Cu faţa aproape de podea, se târî spre centrul uşii, lângă masă. Se întoarse
pe spate şi băgă mâna în sacul de umăr. Căută pe bâjbâite pulverizatorul de ceaţă a
adevărului, îl scoase şi îl puse pe podea, lângă mâna lui dreaptă. Nu avea intenţia
să mai vorbească. Cei doi aveau să năvălească foarte curând. Nu-şi puteau permite
să mai piardă timp. Cu toate acestea, ei nu veneau. Sau, dacă se târau spre el,
mocasinii lor nu făceau nici un zgomot. Poate că erau nesiguri despre statutul lui
în PUPA şi nu erau siguri că nu o răniseră pe femeia pe care o ştiau drept
Chandler. O rază violet trecu pe deasupra lui Duncan, făcându-l să tresară violent.
Totuşi, nu era produsă de un pistol cu protoni, ci de o lanternă mică. Aceasta
trecu peste întunericul de lângă masă şi pe fereastra de dincolo de ea, apoi se
retrase. Dar era posibil ca ei să-l fi căutat pe Carebara. Ar fi trebuit să-şi dea
seama că profesorul nu era în bucătărie, ci fusese pus într-un cilindru sau într-un
dulap cu bunuri personale. În timp ce unul căuta, celălalt aştepta, cu arma
îndreptată spre uşa bucătăriei. Snick era ocupată, deşi se mişca foarte încet, ca
să nu facă nici un zgomot. Ea cără o măsuţă lângă uşă şi o plasă astfel încât să nu
fie văzută din hol. Duncan se întrebă ce vroia să facă, dar nu zise nimic şi nu-i
făcu nici un semn. Snick puse o altă măsuţă, mai mică, peste prima. Apoi aşeză un
scaun lângă mese. Se urcă pe scaun. Păşi pe marginea măsuţei de jos. Duncan zări
strălucirea pielii. Picioarele ei goale sclipeau ca nişte şoricei albi. Răsuflă
greoi şi îşi şterse lichidul acid de la colţul ochilor. Când Snick oprise energia,
oprise şi aerul condiţionat, dar chiar dacă ar fi fost frig, el tot ar fi
transpirat. Duncan îşi muşcă buzele, sperând că ea nu va aluneca şi că nu va face
nici un zgomot care să-l provoace pe inamic să tragă în direcţia aceea. În acelaşi
timp, îşi încordă auzul ca să prindă sunetul paşilor, dacă se apropiau. Cum podeaua
era acoperită cu dale şi bărbaţii purtau mocasini, încerca să le audă paşii numai
din instinct. Totuşi, dacă şi ei erau la fel de încordaţi ca el, poate că respirau
suficient de puternic ca să fie detectaţi. Snick avea loc să stea în picioare, dar
nu prea mult. Stătea cu faţa la perete, cu coapsele lipite de marginea mesei de
sus, cu vârfurile picioarelor pe marginea mesei de jos. Ridică un picior, îl îndoi
şi îl urcă pe masă foarte încet. Masa se legănă sub ea. Dar nu atât cât să cadă.
Acum era în genunchi. După aceea ajunse în picioare, pregătită. Cuţitul strălucea
mult mai puţin decât picioarele ei. Probabil că avea de gând să sară pe primul care
se aventura pe uşă, dar platforma ei era foarte instabilă. Auzi, foarte slab, cum
unul dintre bărbaţi îi spunea ceva celuilalt. Se părea că cel care vorbea era la o
oarecare distanţă. Duncan abandonă ideea de a muta masa pe o parte şi de a se târî
în hol. Erau şanse mult prea mari să fie prins în fasciculul lanternelor lor.
Ceilalţi erau probabil disperaţi deja. Aveau ordine să o ucidă pe Snick, dar nici
unul dintre ei nu ştia cum să o facă. Din câte ştiau ei, era posibil ca Duncan şi
Snick, sau Beewolf şi Chandler, să aibă arme cu protoni. Carebara avea să rămână în
cilindru, iar atunci când corpul lui avea să fie descoperit de oamenii de miercuri,
sau poate de cei de joi, avea să se găsească într-o situaţie foarte proastă. Avea
să fie arestat, orice poveste le-ar fi spus şi oricât ar fi susţinut că era mare în
grad. Un fâsâit al ceţei adevărului l-ar face să spună totul. Miezul nopţii se
apropia rapid. Condiţionaţi să fie în cilindri înainte de acea oră, probabil că cei
doi intraseră în panică. Totodată, dacă erau găsiţi nestonaţi de cei de miercuri,
s-ar fi aflat într-o belea la fel de mare ca profesorul. În următoarele câteva
secunde trebuia fie să încerce să încheie o înţelegere cu prada lor, fie să atace.
Duncan se târî cu spatele în cealaltă parte a uşii, mişcă masa în spate şi întinse
o mână prin deschizătură. În mână avea tubul cu ceaţa adevărului. Se aştepta ca ei
să audă fâsâitul mic, atunci când pulveriza norul, dar să nu poată identifica
zgomotul. Atunci când năvăleau spre bucătărie, nimereau direct în nor. Dacă inhalau
ceaţa, deveneau brusc năuci şi încetiniţi, deşi Duncan nu credea că vor inspira
suficient ca să devină total inconştienţi. În cazul în care calculase greşit, dacă
ei erau suficient de departe şi nu atacau chiar atunci, ceaţa avea să se disipe şi
să devină inofensivă.

118
După ce pulveriză jumătate de tub, îşi retrase braţul şi mută masa la loc. În clipa
aceea auzi şuieratul. Înjură. Şi ei făceau acelaşi lucru ca şi el! Masa alunecă în
spate, când un bărbat se prăbuşi peste ea. – Ţine-ţi respiraţia, Thea! strigă
Duncan, deşi ştia că era prea târziu şi că, respirând, avea să leşine şi el. În
timp ce simţurile i se diminuau, văzu o altă siluetă întunecată strigând şi sărind
peste omul care căzuse ca o faţă de masă pe marginea barierei. El o văzu şi pe
Snick sărind, strălucirea mată a cuţitului, auzi blatul mesei căzând pe podea...

119
Capitolul 25 Se trezi speriat, amorţit şi cu dureri, deşi trecură câteva secunde
înainte să-şi dea seama unde se afla. Era întins pe un pat moale. Pe tavan era un
ecran uriaş pe care se vedea o scenă din filmul Peer Gynt, dar nu-şi aducea aminte
unde îl văzuse sau cine era el pe vremea aceea. Gynt alerga prin noaptea
înceţoşată, printr-o mlaştină plină de multe trunchiuri de copac carbonizate de un
incendiu în pădure. Fusese urmărit tot timpul de mingi de sfoară, gânduri devenite
fizice şi animate. Apoi se întâlnise cu un bătrân cumplit, Făurarul de nasturi,
care căra după el o cutie cu scule şi o lingură mare de turnare. Bătrânul îi
spusese lui Gynt că îl căuta şi că avea de gând să-l topească pe Gynt în lingura
lui. Gynt era un nasture defect, o piesă căreia îi lipsea o gaură. Gynt protestă,
spunând că nu era un om rău, în adâncul sufletului. Deşi el fusese multe personaje,
dintre care foarte puţine admirabile, adevăratul Gynt se găsea în centru şi el
merita să fie salvat de la distrugere. Făurarul de nasturi spunea: – Dar, dragul
meu Gynt, de ce atâta agitaţie din cauza unei probleme tehnice ca aceasta? Exact tu
însuţi nu ai fost niciodată, aşa că ce contează dacă vei fi topit? Chiar aşa, se
gândi Duncan. Şi uită scena, simţind din nou durerea şi confuzia cauzată de faptul
că nu ştia unde se afla. Se ridică pe jumătate, gemând din cauza durerii puternice
de cap, şi se aşeză pe marginea patului. Se afla într-o cameră lungă, cu o singură
fereastră continuă de la zid la zid, spre vest. Lumina strălucitoare a zilei
pătrundea pe acolo, deşi soarele nu se afla în câmpul vizual. Mobila splendidă
strălucea, mobilă care îi spuse că se afla în apartamentul unei oficialităţi
înalte. Sau, oricum, într-una dintre camerele lui. La celălalt capăt al camerei era
un alt pat mare, pe care era întinsă Snick, cu ochii închişi, stând pe o parte şi
acoperită până la talie cu o pătură electrică. Pe ecranul de deasupra ei rula un
film pe care nu-l putea identifica din acel unghi şi de la acea distanţă. Dinspre
ecran se auzeau nişte voci liniştite. Se ridică şi se îndreptă clătinându-se spre
fereastră. Un avion organic în formă de canoe plutea cam la treizeci de metri
depărtare. În spatele lui se vedeau vârfurile unor turnuri şi părţile superioare
ale podurilor. Un dirijabil de marfă se mişca maiestuos ceva mai încolo. Se apropie
de fereastră, care deveni neagră. Când făcu un pas în spate, geamul se lumină, dar
nu suficient cât să vadă prea departe. Alţi doi paşi în spate şi fereastra deveni
atât de transparentă încât părea să nici nu se afle acolo. Evident, materialul ei
se polariza atunci când un corp de o anumită mărime se apropia la o anume distanţă
de ea. Asta confirma faptul că era prizonier, iar fereastra îi împiedica pe
eventualii pasageri aerieni să-l vadă, sau pe el să-i vadă pe ei. Oricum, îşi spuse
Duncan, era foarte improbabil ca cineva care zbura prin apropiere să răspundă la
semnalele lui de ajutor, chiar dacă ar fi fost vizibil. Camera avea două uşi,
amândouă închise. O împinse pe cea mai apropiată – nu se clinti. Cealaltă, totuşi,
se deschise cu uşurinţă, dezvăluind un vas de toaletă, câteva chiuvete cu robineţi,
săpun, prosoape şi bureţi pe rafturi, precum şi o cadă masivă, din marmură, cu
dungi albe şi verzi. Se uşură stând în picioare, deşi era atât de slăbit încât ar
fi vrut să se aşeze. Apa de la toaletă se trase automat, când se depărtă de ea.
După ce bău un pahar mare cu apă, se uită în oglinda din spatele dulapului din onix
roşunegru. Văzu un Duncan foarte obosit şi cu ochii roşii. Hainele de pe el erau
cele pe care le purta când îşi pierduse cunoştinţa. Se spălă pe faţă şi mâini, le
uscă şi tocmai vroia să deschidă uşa, când aceasta se deschise singură. În prag
stătea Snick, cu gura deschisă. Femeia închise apoi gura şi spuse: – Oh! Slavă
Domnului! Tu eşti! – Mai mult sau mai puţin, zise el. Se gândi că era posibil să nu
fi fost o coincidenţă faptul că filmul ales era Peer Gynt. Poate că cel care-i
adusese acolo ştia mai multe despre Duncan decât era de dorit. Snick era încă în
viaţă şi asta putea să însemne că cel care-i capturase avea de gând s-o ţină în
viaţă. Se uită la ea, în timp ce Snick trecu pe lângă el, îşi lăsă în jos
pantalonii şi se uşură. Deşi ar fi vrut să-i vorbească imediat, fu alungat din
toaletă de miros. Făcu câteva genuflexiuni ca să scape de amorţeala din corp şi
picioare, deşi efortul agravă durerea de cap. Îşi dădea seama că era privit şi ar
fi vrut ca observatorul să intre şi să-i spună ce se întâmpla.

120
Ar fi vrut ca totul să se lămurească mai repede. Dar asta nu avea să se întâmple.
Din peretele de lângă uşă se auzi o sonerie. Se ridică, se întoarse spre sunet şi
văzu o secţiune de perete rotindu-se în jurul unui ax, exact în clipa în care se
opri soneria. Pe cealaltă parte, care acum se afla spre el, era un raft
semicircular pe care se aflau două tăvi acoperite parţial cu şerveţele. Se duse la
secţiune şi găsi două porţii de mic dejun, aşa cum se aşteptase. Ridică tăvile şi
secţiunea se roti în poziţia iniţială. Încercă să se uite prin deschizătură, dar nu
văzu decât întuneric. El şi Snick aveau destulă hrană şi băutură. Ouă, şuncă, pâine
prăjită, cereale şi lapte, suc de portocale, cafea şi pilule cu vitamine.
Bineînţeles, proteinele erau în mare parte fără colesterol. O strigă să vină la
masă, dar auzind duşul, se hotărî să înceapă singur. Era evident că Snick era
destul de calmă în situaţia respectivă, în ciuda expresiei ei aparent îndurerate
din clipa în care intrase în baie. El ar fi preferat ca mai întâi să discute despre
situaţia lor. Deşi asta nu ar fi ajutat cu nimic la relaxarea tensiunii. Era
evident că PUPA, în ciuda pericolului de a fi prinşi, trimisese un grup la
apartamentul lui. Nu avuseseră nici o problemă în destonarea lui Carebara după
miezul nopţii. Ordinele lui Snick ca luminile să rămână stinse fuseseră anulate
automat de circuitele de miercuri. Snick ieşi din baie, ţinându-şi hainele şi
pantofii într-o mână, cu corpul uscat, dar părul negru încă ud puţin, strălucind ca
o blană de focă. Traversă camera spre un dispozitiv cilindric cu vârf conic, aflat
pe o masă din colţ. Pe suprafaţa lui sclipeau culori de la violet la albastru.
Gargui mici îşi scoteau capetele la intervale regulate. Probabil că proprietarul
plătise o mulţime de credite pentru aşa ceva, îşi spuse Duncan. Snick băgă înăuntru
hainele şi pantofii, apăsă un buton, închise uşa, îşi scoase hainele şi pantofii şi
se îmbrăcă. În timp ce o privea, Duncan mânca din ce în ce mai fără poftă. Deşi
pudorile vechi fusese înlăturate din cauza efectelor lor dăunătoare din punct de
vedere fizic, Duncan bănuia că ea se mişca intenţionat goală prin faţa lui,
exagerându-şi mişcările, ca să îl excite. Să-l frustreze pentru că nu se putea
atinge de ea. De ce se îndrăgostise de o căţea atât de sadică? Pe de altă parte,
era posibil ca el să acorde acţiunilor ei motivaţii care nu existau. Snick se aşeză
la masă vizavi de el şi începu să mănânce. Apoi îşi încreţi nasul, spunând: –
Piuuu! Nu te-ai spălat şi nici nu ţi-ai spălat hainele. Puţi ca un sconcs. – De ce
nu stai acolo, atunci? întrebă el, îndreptându-şi furculiţa spre canapea. Ea îşi
luă tava şi se aşeză aproape de fereastră. – Îmi pare rău, dar îmi stricai pofta de
mâncare. Nu poţi să mă condamni, nu? Tu nu ai fi simţit la fel dacă eu aş fi fost
murdară? – Am lucruri mai importante la care să mă gândesc, zise el. În plus, am
transpirat şi mam murdărit încercând să-ţi salvez ţie pielea. – Şi pe a ta, zise
Snick, după care privi în jur, în timp ce mesteca şuncă şi pâine prăjită. Te-ai
trezit înaintea mea. Ce crezi despre toate astea? – PUPA ne-a adus aici. Cum, nu
ştiu. Vom afla destul de curând, când vor fi ei gata. – Probabil că ne-au interogat
sub efectul ceţei adevărului. – Pe tine, da. Cu mine nu cred că s-au obosit, decât
dacă au vrut să determine dacă pot cu adevărat să mint. – Poate că nu ai vrut să
minţi. – Poate. Nu ştiu ce spun în acele clipe. Dar subconştientul meu lucrează în
locul meu. Se poartă ca şi cum aş fi conştient. – Înseamnă că ai un subconştient al
naibii de cooperant. – Opt, nu unul, zise Duncan. Sunt un om cu mai multe părţi.
Dar şi eu am făcut o treabă bună, atunci când am devenit Duncan. Nu pot să-i chem
pe ceilalţi în mod conştient. După ce termină de mâncat, îşi curăţă hainele, în
timp ce Snick îi privea corpul gol. Se întrebă la ce se gândea ea. După ce făcu duş
şi se îmbrăcă, ieşi din baie. Snick se juca cu fereastra, apropiindu-se de ea ca să
o facă să se înnegrească şi apoi retrăgându-se ca să devină transparentă. – Cred că
suntem la ultimul etaj sau aproape de el, judecând după celelalte turnuri, spuse
Duncan. – Da, şi suntem în acelaşi turn.

121
Duncan ceru ecranului de perete să afişeze ora şi data. Apăru opt treizeci
dimineaţa, miercuri. Bănuiala lui că fuseseră stonaţi pentru o perioadă lungă nu se
adeverise. Asta dacă proprietarul nu ordonase, din cine ştie ce motiv, să se
afişeze o oră şi o zi false. „De ce ar fi făcut-o?” se întrebă Duncan. „E o
tâmpenie. Am ajuns să nu mai cred nimic din ceea ce văd sau aud şi să nu mai am
încredere în nimeni.” Se auzi soneria şi secţiunea de perete se roti din nou. Snick
se ridică şi puse tăvile pe raft. Secţiunea se întoarse, luând tăvile cu ea. Duncan
vru să protesteze ca ea să nu mai facă treaba paznicilor lor. Dar, la naiba cu
asta. Dacă vroiau să mai primească masa următoare, trebuiau să predea vasele
murdare. Cetăţenii erau condiţionaţi să fie curaţi şi ordonaţi. Chiar şi el fusese
nevoit să-şi reprime instinctul de a se debarasa de tăvi. Snick tocmai se întorsese
cu spatele la perete, când uşa apartamentului se deschise înăuntru. Snick se opri.
Duncan vru să se ridice, se răzgândi şi se lăsă înapoi pe scaun. Intrară un bărbat
şi o femeie, amândoi în haine de stradă. Se opriră, se întoarseră parţial, cu
armele protonice în mâini. Intră un bărbat între două vârste, solid, cu piele
măslinie. Şi el era în haine civile, dar acestea păreau scumpe şi era neînarmat. Se
opri între cei doi paznici înarmaţi. Apoi intră un bărbat masiv, cu burtă mare şi
guşă multiplă, într-o robă cafenie de călugăr. În spatele lui erau alţi doi
bărbaţi, cu arme în mâini. – Padre! strigă Duncan. Padre Cabtab! Cabtab ţipă
încântat, îşi deschise braţele şi spuse: – Hai la tata! Snick porni spre el,
zâmbind, iar Duncan începu şi el să se ridice. Bărbatul paznic spuse scurt: –
Rămâneţi pe loc! Snick se opri. Duncan se aşeză la loc. – Voi trei, spuse omul,
făcând semn cu arma. Acolo. Pe canapea. Duncan ridică din umeri, iar Cabtab îl
prinse de umeri şi merseră împreună spre canapea. Padre îi dădu lui Snick un sărut
zgomotos pe cap şi îi strânse umerii. – Crezusem că ai murit, zise ea. – Încă mai e
timp pentru asta! spuse el tunător. Vom vedea! Gazda noastră m-a tratat bine până
acum, dar mai ţineţi minte ce i-a spus păianjenul musculiţei! Bărbatul între două
vârste îl privi pe Duncan cu ochii lui foarte albaştri, care contrastau ciudat cu
pielea măslinie. Avea sprâncene foarte groase şi negre, pleoape proeminente
epicantice, un nas mare şi ca de şoim, buze destul de subţiri şi o bărbie masivă.
Duncan avea impresia că-l mai văzuse, dar nu îşi amintea nimic de asta. Oricum, se
simţi neliniştit. În acel om era ceva ce anunţa pericolul, iar Duncan credea că
senzaţia nu se datora numai situaţiei în care se aflau. Bărbatul se aşeză pe
scaunul pe care stătuse Duncan. Îşi împreună degetele şi spuse: – Deci, ne
reîntâlnim. – Ştii mai multe ca mine, zise Duncan. – În mai multe privinţe, spuse
celălalt, zâmbind. Acum, întrebarea este ce să fac cu tine. Şi cu prietenii tăi. –
Poate că dacă ne spui de ce ne aflăm aici, am putea să te ajutăm să găseşti
răspunsul, zise Duncan. – Seamănă cu tine, spuse încet Snick. Ar putea fi bunicul
tău. Camera începu să tremure, ca şi cum priveau printr-un aer foarte fierbinte, în
deşert. O voce îl striga, o voce foarte slabă şi îndepărtată. Ceva, nu, mai multe
lucruri se luptau în interiorul lui, îi agitau stomacul, nu, nu stomacul, mintea.
Dar îi dădeau o senzaţie de greaţă. Bărbatul se încruntă şi întrebă: – Îţi
aminteşti? – Nu, spuse Duncan. Eu... ceva... nu ştiu ce. Am fost afectat... mă simt
ciudat. Nu ştiu de ce. – S-ar putea să înnebuneşti, zise bărbatul, dar nu continuă.
Duncan înţelese că nu avea de gând să-şi explice afirmaţia. – Mizeria din
apartamentul tău a fost curăţată, spuse celălalt. Dar nu a fost timp pentru
înlocuirea uşii. Chiriaşii de miercuri nu s-au prezentat la lucru. Organicii au
investigat şi i-au găsit încă stonaţi şi încuietoarea de la uşă arsă. Cilindrul tău
era gol. Misterul nu va fi lămurit niciodată, sper, dar miercuri a lăsat un mesaj
pentru marţi, raportând situaţia. Nu vei mai fi

122
Andrew Beewolf. La fel, Snick nu mai poate fi Chandler. S-ar putea să treacă mai
multe zile de marţi înainte ca cineva să observe că Padre Cabtab, cunoscut drept
cetăţeanul Ward marţea, a dispărut din depozit. Organicii vor presupune că Chandler
şi Beewolf au fugit din oraş. Dar îşi vor da seama că cineva l-a destonat pe Ward
şi l-a luat de acolo. Poate că vor face legătura între voi trei. Va fi uşor de
descoperit că aţi fost împreună în Snorter de mai multe ori. Bineînţeles, nu ştiu
încă unde va duce urma asta. – Eşti un PUPA? întrebă Duncan. – Într-un sens, fac
parte din PUPA, iar în altul sunt PUPA. – Conducătorul, zise Duncan. Şeful. – Da. –
Trebuie să ai un motiv pentru care ne-ai adus aici, în loc să scapi de noi. Omul
îşi închise ochii pe jumătate. „Seamănă cu un şoim somnoros”, îşi spuse Duncan.
„Sau un om care se gândeşte cu mare plăcere la loviturile din trecut. Sau la cele
din viitor, cu o plăcere şi mai mare.” Omul avea două posibilităţi. Putea să
găsească o utilitate pentru prizonierii lui şi aceştia aveau să rămână în viaţă o
vreme, poate destul de mult. Sau putea să ordone să fie stonaţi şi ascunşi sau
ucişi şi ascunşi. Hotărârea avea să fie determinată de ce se întâmpla în acea
dimineaţă. – Voi fi sincer cu voi. Snick şi Cabtab sunt inutili şi pot fi un
pericol pentru noi. Nu e vorba că nu am încredere în ei – până la un anumit punct.
Snick şi-a dezvăluit îndoielile faţă de moralitatea scopurilor noastre şi asta o
face nesigură, din punctul nostru de vedere. Totuşi, dacă jură că nu ne va trăda,
nu o va face. Măcar atât am învăţat despre ea. Se opri o clipă şi continuă: –
Cabtab este instabil prin credinţa lui că poate comunica cu Dumnezeu. Din partea
mea, asta poate fi adevărat, dar Dumnezeu are scopurile lui, iar noi pe ale
noastre. El poate jura că nu ne va trăda, şi s-ar putea să fie sincer. Dar dacă îi
vorbeşte spiritul, Spiritul lui Dumnezeu, ar spune el, atunci va asculta vocea
Domnului, iar dacă Dumnezeu îi spune să ne trădeze, o va face. Îşi întoarse
privirea spre Padre. – Nu-i aşa, Cabtab? – Ştii deja asta, replică Padre. – Aşa că
avem ca agenţi un ex-organic relativ nesigur şi un predicator de stradă sigur din
punct de vedere teologic. Nu i-aş putea numi nişte agenţi stabili. Şi te mai avem
pe tine, Beewolf, un om cu mai multe părţi, aşa cum ai spus, şi un om care ştie mai
multe decât îşi dă seama. Un om care poate fi foarte valoros pentru noi. El ne
poate învăţa tehnica de a minţi sub efectul ceţei. Totodată ştie ceva ce nu ştie că
ştie, dar sper că amintirea aceasta va rămâne ascunsă. Oricum, putem să-l folosim
cu multă eficienţă. Totuşi, nu pe teren. Va trebui să stea ascuns şi să ne înveţe
pe noi, ceilalţi. Nu pe toţi. Câteva personaje cheie. Vrea el să facă asta? Poate
să o facă? Ştie cum a făcut-o? A fost sub efectul ceţei, dar a spus că nu ştie cum
să predea această cunoştinţă. Oare a minţit? Sau el, sau cel care vorbea, oricine o
fi fost el, spune adevărul când e inconştient? – Chiar nu ştiu, zise Duncan. Omul
zâmbi. Ochii lui erau în continuare pe jumătate ascunşi. – Cineva din tine o ştie.
Vom descoperi cumva cine este acea personă. Dacă nu... – Da? Duncan vorbise clar,
tare şi destul de curajos, dar îşi simţea inima rece. Avea senzaţia că un deget cu
o gheară ascuţită îl râcâia pe creier. – Ar putea fi foarte dureros pentru voi,
spuse bărbatul. Nu mă refer la tortura fizică. Dar dacă tu... dacă noi avem succes,
atunci vei putea să ieşi din ascunzătoare şi să îţi reocupi locul în societate.
Într-un loc foarte înalt, îţi promit. Între timp, noi îi avem pe prietenii tăi. Mă
îndoiesc că ai coopera cu noi, dacă ei nu ar fi în siguranţă sau păstraţi în viaţă.
Aşa că îţi promit că nu vor fi ucişi. Însă cred că cel mai bine ar fi să-i stonăm
pentru o durată mare de timp. Nu ne vor mai sta în cale, vor fi ascunşi şi în
siguranţă, iar atunci când va veni vremea, ţi se vor alătura în viaţa frumoasă şi
liberă de care te vei bucura. Duncan privi în dreapta şi în stânga, la Snick şi
Cabtab. Aceştia aveau feţele inexpresive, asta dacă nu considerai lipsa de expresie
drept o expresie. În această situaţie, chiar aşa era. Nu vroiau să fie stonaţi,
nici chiar în acele condiţii. Dacă revoluţia eşua, ar fi rămas îngheţaţi

123
pentru totdeauna. Dacă omul minţea, se întâmpla acelaşi lucru. Viitorul lor
depindea de cât de mare era influenţa lui Duncan.

124
Capitolul 26 – Aş vrea să-mi clarific totul în minte, spuse Duncan. Vrei să-i învăţ
pe oamenii tăi cum să mintă sub efectul ceţei. Nu pot garanta că voi putea face
asta... – Ştiu, spuse omul. Vom experimenta. – ... dar voi încerca, şi voi coopera
pe deplin cu tine. Asta dacă îi vei lăsa pe partenerii mei să stea cu mine. Măcar
pentru ca să-mi ţină companie. Voi duce o viaţă plină de frustrări şi singuratică,
dacă voi fi ţinut într-o cameră sau chiar dacă mi se vor aloca restul camerelor
acestui apartament. Nu voi putea funcţiona la capacitate maximă fără ei. Dacă i-ai
stonat, îţi voi purta pică. Deşi aş şti că vieţile lor depind de succesul meu,
acest gând ar fi o povară pentru mine. Grija pentru ei m-ar stoarce de vlagă. Aş
avea resentimente faţă de tine, te-aş urî, dacă vrei să ştii adevărul. Făcu o pauză
şi continuă: – Trebuie să li se permită să trăiască şi să locuiască cu mine. Mi-ar
fi de ajutor. Şi vor rămâne în viaţă dacă mă vor ajuta să fac ceea ce vrei tu. Omul
zâmbi şi spuse: – M-am gândit că o să spui asta. De aceea nu i-am eliminat de la
început. Foarte bine. Pot sta cu tine, dar aştept de la ei o cooperare deplină.
Dacă vreunul dintre ei, inclusiv tu, Jeff... Andrew... veţi încerca ceva, orice
şmecherie, orice încercare de salvare, toţi trei veţi ajunge în cilindri. Primeşti
o şansă acum, dar nu-ţi voi mai oferi o a doua. Ai înţeles asta? Duncan aprobă din
cap şi la fel şi ceilalţi doi. Snick oftă încet şi mâinile ei le strânseră încet pe
ale lui Duncan. Omul spusese: „Jeff”. Iar Duncan fusese odată Jefferson Cervantes
Caird, un organic de marţi. Oare ştia că Snick îi spusese asta lui Duncan? Era
posibil să nu-i fi pus întrebări lui Snick asupra acestui punct. Dar poate
presupusese că din moment ce Snick îl cunoscuse pe Caird, îi spusese lui Duncan tot
ce ştia despre el. Oricum, bărbatul nu manifestase nici un semn de regret că-i
scăpase acel nume. Ori nu se gândise la semnificaţie, ori era un actor bun. Oare
el, Duncan, putea cumva să cheme înapoi un Caird complet, să-i pună întrebări, să
obţină răspunsul pe care-l dorea şi apoi să-l împingă pe Caird înapoi, în abisul
negru pe care-l ocupa? Sau ar fi fost periculos? Oare Caird ar fi luptat ca să
recâştige controlul şi l-ar fi împins pe Duncan înapoi în abis? Ce diferenţă ar fi
fost în acest caz? El, Duncan, nu era şi Caird? Nu. Erau identităţi separate.
Duncan era la fel de îngrozit de pierderea controlului, la fel cum... la fel cum
fusese probabil Caird, când îl pierduse. Nu. Caird se transformase de bunăvoie în
alte şase persoane. Probabil că avusese o voinţă extraordinară ca să învingă
aceeaşi panică mistuitoare pe care o simţea Duncan la ideea de a se dizolva şi a-l
lăsa pe Caird să preia controlul. Nu. De fapt, nu era o dizolvare. Era o
represiune, o retragere într-o ascunzătoare a creierului. Sau se putea spune că
Caird devenise semi-stonat. Aceasta era o analogie şi mai bună. Semi-stonat, dar
totuşi capabil să trimită valuri de gândire, atunci când Duncan dorea anumite
amintiri, prin vreun mecanism neuronal. Unele amintiri erau oferite, deşi nu erau
întotdeauna clare. Alte amintiri însă nu erau transmise deloc. Duncan îşi dădu
seama că bărbatul din faţa lui şi cei doi paznici se uitau fix la el. Snick îl
strânse de mână din nou şi spuse încet: – Ce s-a întâmplat? – Îmi cer scuze, zise
Duncan. Nu am auzit. Mă gândeam la ceva. Ce ai spus? – N-am spus nimic, zise
bărbatul. Arătai destul de ciudat, ca şi cum mintea ta ar fi plecat cu sorcova.
Suferi de ameţeli? – Nu, deloc, spuse Duncan vioi. Mă gândeam la tehnicile prin
care să poţi minţi în timp ce eşti inconştient. Totodată, mă gândeam dacă ai putea
să-mi spui numele tău. Nu cel adevărat, bineînţeles, ci orice nume prin care să mă
refer la tine. Omul e prea impersonal, prea nedefinit. – Chiar la asta te gândeai?
Sau încerci să schimbi subiectul? – Aş vrea să-ţi ştiu numele. – Etichetele şi
numele par să fie vitale pentru oameni. Foarte bine, îmi poţi spune cetăţeanul
Ruggedo. Chicoti, ca şi cum ar fi făcut o glumă ştiută numai de el. Cetăţeanul
Ruggedo se ridică de pe scaun. Ridică mâna sus în aer şi pe un perete apăru timpul
şi data: 9.00 a.m., miercuri, Z2-S3, SPERANŢĂ, NE 1331. Ziua a Doua, Săptămâna a

125
treia a lunii Speranţă, Era Nouă anul 1331. Era exact aşa cum se gândise Duncan.
Dormiseră de la miezul nopţii până pe la ora opt şi se treziseră în ziua de după
marţi. Nu fuseseră stonaţi. Ceea ce însemna că fuseseră drogaţi ca să doarmă după
ce dispăreau efectele ceţei adevărului. – Camera aceasta va fi apartamentul vostru,
zise Ruggedo. Dacă tu şi cetăţeana Chandler, numită şi Snick, doriţi să staţi
împreună, puteţi să o faceţi. Dacă vreţi, puteţi să locuiţi toţi trei aici. Snick
clătină din cap, iar Cabtab spuse: – Aş fi fericit să stau cu cetăţeanul Beewolf,
dar cred că el ar prefera să se bucure de intimitate. – Tu ce spui, cetăţene
Beewolf, cunoscut şi ca Duncan, pe lângă alte nume? întrebă Ruggedo. – Intimitate
totală, spuse Duncan. Oricum, va fi destulă aglomeraţie în timpul orelor de lucru,
dacă acesta va fi locul în care vom încerca să descoperim tehnicile căutate. –
Foarte bine. Tu, Chandler, vei avea camera ta, deşi nu va fi la fel de luxoasă ca a
lui Duncan. Asta e valabil şi pentru tine, Cabtab. – Cum se pare că-mi cunoşti
numele real, poţi să nu-mi mai spui Chandler, zise Snick. – Supraveghetorul vostru
va veni aici la ora zece, continuă Ruggedo. Snick şi Cabtab vor reveni şi ei la
aceeaşi oră. Eu nu voi veni prea des, am de lucru în altă parte, dar voi primi
rapoarte despre progresul tău, la diverse intervale. Străduieşte-te. Se răsuci şi
doi paznici îl urmară afară din cameră. Ceilalţi le făcură semn lui Snick şi Cabtab
să meargă în faţa lor. – Ne vedem mai târziu, Dunc, spuse Padre. Mă voi ruga pentru
tine, pentru Snick şi pentru mine, precum şi pentru ei toţi, inclusiv pentru
cetăţeanul Ruggedo. Dumnezeu Unicul îi va călăuzi, dacă aşa va fi voia Lui. Când
uşa se închise, Duncan se apropie şi împinse în ea. Aşa cum se aşteptase, nu se
deschise, dar trebuia să încerce. Îşi făcu exerciţiile de aerobică timp de o oră,
mintea lucrândui asupra viitorului, în timp ce corpul lui lucra automat, în
prezent. Alterna între scenarii de evadare şi întrebări despre cum putea preda
acele tehnici. Când uşa se deschise din nou, nu întrezărise nici o cale de succes,
în nici una dintre cele două probleme. Şi nu-şi adusese aminte nici unde-l mai
văzuse pe „Ruggedo” înainte. Intrară Snick şi Cabtab, arătând mai proaspeţi decât
atunci când plecaseră. Duncan se aştepta să intre paznici şi supraveghetorul
menţionat de Ruggedo. Spre surprinderea lui, nu intră nici un om înarmat. Individul
care-i urma pe camarazii lui Duncan era profesorul Carebara. Acesta închise uşa şi
spuse: – Bună dimineaţa, cetăţene Duncan. – Tu eşti supraveghetorul? întrebă
Duncan. – Da, zise Carebara şi se aşeză pe un scaun. Acum... – Ce naiba! îl
întrerupse Duncan. Tu eşti specialist în insecte. Ce ştii despre psihologie? Eu
sunt tot un gândac? – Nu e nevoie să fii ironic, spuse Carebara. Ai uitat că sunt
şi ofiţer organic. Sunt foarte experimentat în interogarea oamenilor inconştienţi.
Am obţinut diploma în psihologie la colegiu, înainte să trec la entomologie. Homo
sapiens sunt prea iraţionali pentru mine. Clasa insecte este lipsită de nevroze şi
mă implic foarte rar emoţional în problemele lor. În plus, în clipa asta nu e
disponibil nici un doctor. Ţi-am răspuns la întrebări. Vrei să trecem la treabă? –
Dacă aş şti ce trebuie să facem, zise Duncan. Nici măcar nu-mi amintesc cum am
devenit eul de acum. Carebara îşi puse palmele una peste cealaltă şi le mişcă una
peste alta, în timp ce degetul mare de la mâna stângă se mişca în sus şi în jos pe
partea inferioară a degetului mare drept. Ochii lui verzi erau mari şi
strălucitori. Expresia lui, încrezătoare şi nerăbdătoare. Apoi scoase un tub mic şi
albastru din buzunarul jachetei lui verzi. Se ridică şi spuse: – Întinde-te pe
canapea. Mişcă tubul şi adăugă: – Aici se află adevărul. – Iisuse! zise Duncan, dar
se duse la canapea. Crezi că e atât de simplu? Ţi s-a spus care e problema, nu?
Problema voastră, adică, nu a mea. Nu puteţi obţine adevărul de la mine cu chestia
aia.

126
– Mi s-a făcut un raport detaliat, spuse profesorul, cu o expresie arogantă. Nu
sunt un amator. Am studiat benzile interogatoriului tău, după ce ai fost adus aici.
Acestea au dezvăluit ceea ce crezi că ştii. Acum vom descoperi ceea ce crezi că nu
ştii. Dar nu mă aştept să reuşim atât de rapid. Duncan se uită la faţa lungă şi
slabă şi la ochii neobişnuit de mari. – Îţi urez noroc. Dar eu am nevoie de un
arheolog al minţii, nu de un entomolog, de un poliţist pasionat de gândaci. – Nu mă
deranjează ostilitatea ta, spuse Carebara. Sunt obişnuit cu ura. Tubul şuieră.
Duncan inspiră norul, la fel de violet ca şi culoarea lui. Ultimul simţ care
dispăru, auzul, îl făcu să creadă că tocmai fusese muşcat de un şarpe veninos, cu
antene cu colţi la capete. Când se trezi, profesorul, Snick şi Cabtab erau în
aceeaşi poziţie. Carebara arăta ca o furnică ameţită. Îşi ţinea mâinile pe piept şi
degetele lui fremătau ca nişte antene. „Trebuie să încetez cu asta”, îşi spuse
Duncan. „Este om şi el, nu un artropod.” – Poţi să te ridici, zise Carebara. O să
bem mai întâi nişte cafea şi apoi vom asculta banda. Am de gând să-ţi arăt fiecare
şedinţă, ca să putem schimba păreri între noi. Tu te cunoşti mai bine decât oricine
altcineva, cel puţin teoretic, aşa că ai putea fi capabil să te observi şi
analizezi, pentru ca apoi să sintetizezi o cheie psihică prin care să te deschizi.
– Să văd ce se întâmplă, adică? întrebă Duncan. – E spus cam grosolan, dar e o
formulare corectă. Urmăriră şedinţa de trei ori, profesorul şi Duncan cu un interes
real. Cabtab însă căscă la a doua vizionare, iar Snick se ridică şi începu să se
plimbe prin cameră, la a treia. – Aşa cum vezi, spuse Carebara la sfârşitul primei
rulări, mă concentrez asupra celei mai recente dintre personalităţile tale, Andrew
Beewolf. Aş descrie procesul ca pe cojirea unei cepe, dacă nu te deranjează o
metaforă atât de banală. Mai întâi, Beewolf. Apoi, Duncan. Apoi Isharashvili şi tot
aşa, până la Caird, persoana iniţială. – Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că
Beewolf nu este o persoană. Este un rol. Am acţionat ca şi cum aş fi fost Beewolf.
Nu am fost niciodată el. Carebara păru iritat şi stânjenit. – Atunci ar fi trebuit
să-l ignor pe Beewolf şi să sar direct la jugulara lui Duncan? – Da, deşi este o
expresie prea violentă. Încercările tale nu merg la jugulară. Eu le-aş numi simple
gâdilături. Profesorul părea indignat. – Nu ştii prea multe despre psihanaliză.
Dacă practicianul apasă prea dur asupra psihicului pacientului, poate produce răni,
în loc de amintiri. E ca o furnică muncitoare din specia Myrmecocystus care mângâie
abdomenul umflat al uneia dintre suratele sale care depozitează mierea. Mângâierile
trebuie să fie blânde, dacă furnica vrea să obţină mierea. Snick se opri din
plimbat. Cabtab se ridică. – Cum? spuse Duncan. – Anumite furnici produc un tip
special de lucrătoare care colectează un fel de miere. Acestea se hrănesc cu
cantităţi enorme de secreţie zaharoasă a afidelor sau alte genuri de lichide
zaharoase. Colectoarele depozitează lichidul în abdomen, care, odată cu trecerea
timpului, devine uriaş, mai mare decât corpul lor. Deseori are mărimea unei boabe
de fasole mari. Colectoarele stau atârnate de tavanul tunelurilor şi elimină
lichidul foarte hrănitor şi energizant furnicilor lucrătoare care le mângâie o
anumită zonă. – Da? Şi dacă furnicile sunt prea dure, este posibil să spargă
abdomenul umflat? Asta spuneai, referitor la psihicul meu umflat? – Nu umflat.
Multi-stratificat. Dar fiecare personalitate este delicată, aşa că are nevoie de o
atingere fină. Asta până când va fi expus miezul. Atunci se cere o manipulare mai
viguroasă, dar totuşi prudentă. Deseori pacientul are dureri mari. De natură
emoţională, bineînţeles. Copilul din noi strigă şi se teme de bătaie, chiar dacă nu
este ameninţat cu aşa ceva. Duncan nu răspunse. Era electrizat, deşi nu mişcase
nici un muşchi. O scânteie, ca cea produsă de atingerea a două fire parcurse de
curent, un fulger scurt, alb, cu margini albastre, apăruse în mintea lui. Umflat?
Abdomen umflat? Psihic umflat? Lumina scăzuse în intensitate, dar nu înainte ca el
să vadă faţa unui copil de vreo zece ani, care îi zâmbea, în timp ce pe obraji îi
curgeau lacrimi. Suspină şi vru să-i spună lui Carebara, dar se răzgândi. Nu vroia
ca profesorul să ştie asta.

127
În vremurile vechi, când criminalii erau spânzuraţi, probabil că în clipa în care
se deschidea trapa simţeau un şoc al certitudinii. Acea faţă. Era a lui. Totuşi, nu
asta îi făcuse mintea să salte şi să tresară ca şi cum ar fi păşit pe o podea plină
de sârme fierbinţi. Ci realizarea faptului că acel copil nu era Jeff Caird. Era el,
Duncan, şi totodată Caird, dar numai prin faptul că trăiau în acelaşi corp.
Jefferson Cervantes Caird, despre care crezuse că era personalitatea originară, era
de fapt creaţia originală. El fusese primul conceput în mintea unui copil, rodul
imaginaţiei lui, adus la suprafaţă ca J.C. Caird. Astfel, copilul era primul din
cele opt, nu şapte, personalităţi. Bineînţeles, Beewolf nu era inclus în
numărătoare. – Am spus ceva? zise Carebara. – Este a doua oară când faci asta azi,
spuse Snick. Deşi păruse nerăbdătoare şi plictisită, ea îl urmărea cu atenţie. – O
fulgerare. A dispărut. Nici măcar nu o pot descrie. Carebara se ridică. – Ne vedem
după prânz, să spunem pe la două. Atunci ne vom ocupa de Duncan. Se îndreptă spre
uşă, dar se opri şi se întoarse. – Nu mă minţi, nu-i aşa? Beewolf este doar un rol?
– Cum aş putea? Doar eram inconştient, nu? – Dar acum eşti conştient şi ar trebui
să ştii dacă spui adevărul despre ceva atât de simplu ca recunoaşterea
interpretării unui rol. – Eu cred că spun adevărul. Bineînţeles, aş putea minţi
când spun asta. Singurul mod în care poţi afla dacă mint este să mă droghezi iar.
Dar s-ar putea să mint, dacă sunt drogat. Carebara aruncă braţele în aer şi ieşi,
bodogănind. Copilul avea o faţă, dar nu şi un nume. Ce se întâmplase, de îl făcuse
să dispară atât de complet, ca o informaţie ştearsă de pe o bandă? Ce schimbare de
polaritate magneto-mentală ştersese – păruse să şteargă, căci se afla încă acolo –
amintirea copilului din memoria lui Caird? Şi a celorlalţi şapte? Sau şi ei
avuseseră astfel de momente de amintire? Cum el nu avea toate amintirile lor, cum
putea să ştie dacă ei îşi amintiseră sau nu copilul? – Prietene! strigă tunător
Cabtab. Se uita în containerul înalt de depozitare a hranei numit încă frigider,
deşi nu se mai baza pe frig pentru conservarea mâncării. – Dunc! Mie mi se pare că
eşti la fel de nebun cum eram şi eu! Eu credeam în pluralismul zeilor din acest
univers, iar tu crezi într-un pluralism de suflete în propriul tău corp. Ce nonsens
am scos din mine! Există un singur Dumnezeu, iar tu ai un singur suflet! Eşti doar
confuz, asta e tot, la fel cum eram şi eu. Uită tâmpenia asta cu şapte suflete în
corpul tău. Acţionează ca şi cum ai avea unul singur, şi vei fi din nou întreg şi
simplu! – Nu e atât de uşor, spuse Duncan. A fost nevoie ca tu să ai o revelaţie
mistică înainte să-ţi abandonezi panteonul. Aşa ceva trebuie să am şi eu? Aş putea
aştepta toată viaţa în întuneric una, şi să mor fără lumină. – Revelaţie? întrebă
Cabtab. Nu am avut nici una. Eram un preot al mai multor dumnezei, iar apoi, o
clipă mai târziu, la fel de lin ca şi cum aş fi păşit pe o uşă deschisă, am devenit
preotul unui singur şi invizibil Stăpân al Creaţiei. – Ţi-a trebuit mult timp ca să
redescoperi ceea ce faraonul Akhenaten a descoperit cu opt mii de ani în urmă,
spuse Snick. Chiar trebuie să vorbim despre prostiile astea superstiţioase? – Sora
mea, îţi lipseşte respectul faţă de credinţa celorlalţi, spuse Padre, zâmbind
feroce. – Gata! strigă Duncan, ridicând o mâna ca un poliţist de la circulaţie. Să
nu intrăm într-o astfel de ceartă. În clipa asta avem lucruri mai importante la
care să ne gândim. Îi încalci imaginea despre sine, Thea. Dacă ataci valabilitatea
credinţelor lui religioase, îi ameninţi identitatea. Îi ciunteşti din ea, îl faci
mai puţin întreg, pe scurt, mai puţin decât crede el că este sau diferit de ceea ce
crede el că este. Îl acuzi că se înşeală, iar el probabil este convins că are
dreptate. Oricum, va trebui să colaborăm, dacă vrem să scăpăm cu viaţă din chestia
asta. Şi trebuie să vă amintesc că suntem supravegheaţi? PUPA nu vrea disensiuni
între membri. Şi are un anumit mod de a trata oamenii în care crede că nu poate
avea încredere. Faţa lui Cabtab îşi mai pierdu din roşeaţă şi Padre făcu un efort
vizibil să se relaxeze. – Ai dreptate, frate Duncan. Scuzele mele, soră Panthea,
pentru reacţia mea violentă. Dar te sfătuiesc ca pe viitor să ai grijă ce spui.

128
– Eşti un om bun, în multe privinţe, zise Snick. Eşti curajos şi se poate pune bază
pe tine, când e vorba de o acţiune rapidă. Dar aş prefera să nu-ţi mai presezi... –
Thea! strigă Duncan. – Măcar eu sunt în stare să mă hotărăsc! urlă Cabtab. Tu nici
măcar nu eşti convinsă că PUPA este... – Tăcere! Amândoi! strigă Duncan. Am spus că
sunteţi urmăriţi! Fiecare mişcare, fiecare expresie a feţei şi vocii, este
înregistrată. Haideţi să colaborăm şi să acţionăm ca nişte adulţi, pentru Dumnezeu!
– Te iert, soră Thea, spuse Padre. – Tu mă ierţi pe mine? zise ea. De ce, psihopat
teologic! Să treci într-o zi treci de la panteism la monoteism! Tu... Duncan ţâşni
de pe scaun. – Ajunge! Ieşiţi afară! Mergeţi în camerele voastre! Nu vreau să vă
întoarceţi decât după ce veţi fi de acord să vă purtaţi raţional! Am destule la
care să mă gândesc! Am nevoie de linişte! Afară! – Cum să plecăm? întrebă Cabtab.
Ai uitat că suntem prizonieri? Uşa se deschise şi intrară doi bărbaţi înarmaţi.
Unul dintre ei le făcu semn cu arma lui Cabtab şi Snick. – Voi doi, veniţi. Snick
ieşi în tăcere şi rapid. – Fiţi binecuvântaţi, fiilor, spuse Padre. Categoric, ne
supravegheaţi ca nişte îngeri păzitori. În timp ce ieşea întoarse capul spre Duncan
şi îi făcu scurt cu ochiul, zâmbind. În spatele lui Duncan nu era nici un ecran de
perete şi probabil că acea clipire rapidă nu fusese văzută de nici un
supraveghetor. Şi probabil nici un supraveghetor nu se gândise că gestul lui Duncan
de mai înainte fusese altceva decât o reacţie violentă, sau poate dorinţa de a-şi
dezmorţi mâna stângă. Însoţitorii lui observaseră semnalul ca să înceapă o ceartă
zgomotoasă. Acum, Duncan ştia că activităţile din cameră nu erau doar înregistrate
ca să fie privite mai târziu. Paznicii urmăreau tot ce se întâmpla în cameră în
timp real. Aveau ordine să intervină dacă ceva li se părea suspect sau că ar putea
provoca necazuri. Bănuise asta, dar trebuia să fie sigur. Totuşi, nu credea că
cearta dintre Snick şi Cabtab fusese doar prefăcătorie. Erau destul de sinceri cu
credinţele lor religioase. Furia lor fusese reală. Îşi scoase asta din minte şi se
concentră asupra viziunii feţei copilului. Nu reuşi nimic cu asta. După o oră,
încetă să se mai străduiască atât de mult şi lăsă gândurile să curgă în voia lor.
Poate că în timp ce se scălda în acest şuvoi de inconştienţă, avea să vadă faţa
copilului ieşind la suprafaţă sau să găsească vreo legătură cu ea. Veni ora
prânzului şi mâncarea lui apăru pe un raft rotitor. Mâncă fără să-i simtă gustul.
Soarele trecu după colţul turnului şi fereastra dinspre vest se întunecă. Alergă de
două sute de ori de la un capăt la celălalt al camerei şi făcu sărituri cu o coardă
imaginară. După ce merse de douăzeci de ori în jurul camerei în mâini şi făcu trei
sute de flotări, se duse şi făcu un duş. În tot acest timp, se gândea fără să vrea
la „problema” identităţii, cum i se spunea, deşi el considera zgândărirea ei drept
o pierdere de timp. Dar cum făcuse o înţelegere cu sine să-şi lase mintea să se
plimbe, să meargă unde vroia, pe orice drumuri laterale şi potecuţe timp de câteva
ore, nu încercă să se concentreze asupra problemelor imediate şi reale. Elimină
prostiile filozofice referitoare la identitatea omului, uită miile de cărţi scrise
despre asta şi miile de benzi înregistrate. Identitatea unui Homo sapiens
individual era pur şi simplu corpul lui, incluzând în el „mintea”, acţiunile şi
reacţiile lui, în orice secundă. Sau, dacă trebuiau făcute diviziuni ale minutelor,
în orice microsecundă. Nu conta dacă identitatea era formată de ereditate, de
influenţele mediului sau de interacţiunea celor două. Cauzele identităţii erau o
altă problemă, distinctă. O persoană era ceea ce făcea şi gândea la un anumit
moment. Nu era acelaşi om la un anumit moment cu cel care fusese în alt moment.
Identitatea era un flux conţinut în piele şi fluxul din afara sacului de piele,
prins pe acel sac. Existase odată un om numit Jefferson Cervantes Caird. Avea o
identitate, ca toţi oamenii, chiar şi cei paralizaţi sau nebuni. Aceasta se schimba
din timp în timp, la fel cum se schimbau aspectul corpului lui şi starea de spirit.
Numai eticheta, Jefferson Cervantes Caird, nu se

129
schimbase. Apoi, eticheta devenise Robert Aquiline Tingle. Numai miercurea. Tingle
nu fusese doar Caird jucând rolul lui Tingle. Caird devenea Tingle la răsăritul
fiecărei miercuri. Iar joi, Tingle devenea James Swart Dunski. Vineri, Wyatt Bumppo
Repp. Sâmbătă, Charles Arpad Ohm. Duminică, devenea Thomas Tu Zurvan, predicatorul
străzii, Părintele Tom, un credincios zelos, într-un contrast total cu celelalte
şase persoane, care erau toate agnostice şi ateiste. Lunea, se metamorfoza în Will
Muchluck Isharashvili. Totuşi, aceste persoane unice nu se uitaseră complet una pe
cealaltă. Cum Caird era curierul unei organizaţii secrete, care trecea din zi în zi
ca să transmită mesaje de la o zi la alta, el trebuia să păstreze anumite amintiri
despre cine şi ce fusese. De fapt, unele amintiri din fiecare identitate. Dar
cuvintele cheie erau să nu uiţi şi amintire. Firul pe care-l urma dintro zi în
alta, în ciuda schimbării de personalitate, era acela al unei amintiri limitate a
celorlalte identităţi. Aceste amintiri, se scurgeau într-un fel de la ceilalţi şi
nu erau decât cele necesare şi în cantitatea necesară ca să-i ghideze în
activităţile lui subversive. Acestea erau vocile celor şase oameni îngropaţi în el,
slabe, dar suficient de puternice, sfaturi, apeluri telefonice, care veneau din
nişte morminte temporare. Un înveliş de piele putea conţine mai multe identităţi.
Oamenii cu personalitate multiplă, de exemplu, au două sau mai multe persoane care
apar din timp în timp. Diferenţa dintre aceşti oameni serios deranjaţi mental şi
Caird era că posesiunea lui de către ceilalţi era total voluntară şi se baza pe
consimţământul lui. Cu excepţia finalului, când, sub ameninţarea morţii, cei şapte
se luptaseră pentru preluarea controlului. În acest moment, Duncan se întrebă dacă
îşi putea dizolva identitatea ca Duncan şi se putea întoarce la cea a lui Caird.
Era nevoie să lupte şi să învingă pe fiecare dintre cei şapte, într-o ordine
cronologică, mergând în urmă, până la Caird, primul? Sau putea să-i ocolească pe
ceilalţi, şi să ajungă la Caird? Dacă ajungea la Caird, atunci avea să devină
Caird. Avea să ştie acel secret pe care guvernul credea că-l ştie. Avea să ştie cum
intrase în primele faze ale acelei situaţii. Exista totuşi o şansă destul de mare
ca temnicerii lui să nu dorească ca el să redevină Caird. Duncan bănuia că omul
care-l interogase miercuri, „Ruggedo”, nu dorea asta. El vroia doar să descopere
tehnicile lui Duncan de a minţi sub efectul ceţei. Asta era tot. Sau aşa se părea.
De ce dezintegrase sau îngropase acea amintire? Poate ca să se asigure că dacă era
capturat nu avea să o dezvăluie poliţiştilor. Sau poate că decisese că se săturase
să mai devină alţi oameni. Poate se gândise că nu mai putea tolera transformarea.
Psihicul lui suportase prea multe. Poate că exista o rezervă finită de energie
psihică, şi poate că el ajunsese aproape de capătul ei. În clipa aceea, uşa se
deschise fără nici un avertisment. Intră Carebara, urmat de Snick şi Cabtab.
Camarazii lui păreau revigoraţi şi deloc supăraţi unul pe celălalt. – M-am gândit,
spuse profesorul. S-ar putea să fi mers pe un drum greşit, încercând să ajungem la
acea persoană care cunoaşte tehnicile de transformare. Vom încerca o abordare
diferită. Vei rămâne conştient şi, ca Beewolf, vei încerca să-ţi inventezi
tehnicile. Dacă ai făcuto când erai Caird, o poţi face şi ca Beewolf. Nu contează
ce personalitate eşti, esenţa ta este aceeaşi, şi deci are potenţial inventiv.
„Mergi pe o cale greşită, omule-furnică”, se gândi Duncan. „Dar eu nu-ţi voi spune
asta.” – Foarte bine, zise Duncan. Să trecem la treabă.

130
Capitolul 27 Piscina avea doisprezece metri lungime şi cinci lăţime, iar tavanul
era la trei metri de podea. Camera în care se afla avea cincisprezece metri lungime
şi şase lăţime. Deşi sunetele nu aveau ecou şi erau amplificate, ca într-o piscină
publică mult mai mare, totuşi se descurcau destul de bine. Duncan şi cei doi colegi
ai lui se aruncau, călcau apa şi înotau, gălăgioşi, sub supravegherea a doi paznici
înarmaţi. Începând de joi fuseseră conduşi zilnic în acea cameră uriaşă, care făcea
parte din apartament, pentru o oră de exerciţii fizice. Toţi trei erau goi, dar
paznicii îşi îndreptau ochii mai mult spre Snick. Duncan reuşi să-i şoptească lui
Snick, în timp ce călcau apa, iar burta imensă a lui Cabtab pleoscăia zgomotos. –
Trebuie să găsim o modalitate de a vorbi neauziţi. Am un plan. Probabil că un
paznic îi văzuse buzele mişcându-se, căci strigă: – Taci din gură! Nu vorbiţi!
Altfel privilegiul înotului va fi retras! Duncan ridică mâna în semn de scuze,
murmurând: – Cădea-ţi-ar organul! Apoi înotă mai departe. Ştiind că era observat de
ecranele de pe perete şi tavan, îşi ţinea mâna la gură de câte ori i se adresa lui
Snick. Era posibil ca supraveghetorii să poată citi pe buze. Mai târziu, în timp ce
Snick se arunca de la trambulină şi era sigur că paznicii nu se uitau la el, Duncan
spuse încet: – Padre, am un plan. Trebuie să-l discutăm cumva. – Aici nu se poate,
spuse Cabtab şi se scufundă spre fundul bazinului. Când ora se apropie de sfârşit,
unul dintre paznici suflă într-un fluier şi îl conduse pe Cabtab la uşa unei
cabine. Padre ieşi de acolo, după ce se ştersese şi îşi pusese hainele. Apoi fu
condusă în cabină Snick. După ce termină şi ea, intră Duncan. Acesta se simţea
foarte frustrat. Singurele ocazii în care se reuneau toţi trei erau în piscină, în
timpul şedinţelor, şi când li se dădea voie să mănânce în camera lui Duncan. Nu
exista nici un moment în care să nu fie supravegheaţi cu stricteţe. Şedinţele erau
remarcabile numai prin lipsa lor de succes. Miile de întrebări ale lui Carebara,
încercările lui insistente şi destul de viclene uneori, nu zgâriaseră nici un pic
carapacea dură ca platina a psihicului lui Duncan. Snick şi Cabtab încercaseră cu
sinceritate săl ajute pe profesor, dar sugestiile lor fuseseră fără valoare. Chiar
şi ideile lui Duncan, inspirate de urmărirea benzilor uneori cenzurate ale
şedinţelor nu dăduseră rezultate. Carebara era cel mai îngrijorat. Nu o spunea, dar
se vedea de la o poştă că era disperat. Poate şi din cauză că eşecul putea însemna
transferarea lui în altă parte. Avea să primească o nouă identitate şi, astfel, să
se afle într-o situaţie periculoasă. Duncan se gândi că era posibil, poate pe bună
dreptate, ca profesorul să creadă că avea să fie stonat şi ascuns. Această acţiune
ar fi fost cea mai uşoară şi mai puţin periculoasă pentru PUPA. Mersul zilnic la
piscină îi permise lui Duncan să deducă schiţa unei părţi a apartamentului. Camera
lui Cabtab, mult mai mică, se afla lângă a lui, spre nord. Dincolo de ea era camera
lui Snick, şi aceasta mai mică decât a lui. Iar dincolo de ea şi de holul din faţa
celor trei camere se pare că era un zid, în spatele căruia se afla apartamentul
unui alt oficial al guvernului, sau poate un alt hol. Drumul din cele trei camere
la piscină mergea invariabil spre sud, pe holul larg. Acesta era plin de ecrane de
perete albe, în faţa cărora era nişte piedestaluri de marmură, pe care se aflau
busturi de marmură. Duncan recunoscuse chipurile lui Iulius Cezar, Alexandru cel
Mare, Napoleon, Genghis Han şi Wang Shen. Wang Shen, ultimul şi cel mai mare dintre
cuceritorii lumii, spre deosebire de predecesorii lui egomaniaci, insistase să nu-i
fie înălţată nici o statuie sau monument, şi toate benzile făcute în cursul vieţii
lui sau alte spectacole care îl înfăţişaseră ca personaj dezvăluiau cât mai puţin
din înfăţişarea lui. Cu toate acestea, dorinţele lui nu fuseseră respectate
întotdeauna şi Duncan îşi amintea că din când în când îi văzuse trăsăturile. Dar nu
îşi amintea unde anume. Ceea ce găsea ciudat Duncan în legătură cu acele busturi
era faptul că redau nişte oameni care, cu excepţia lui Wang Shen, nu erau admiraţi.
Descrierile campaniilor lor militare erau reduse la minim în textele istorice, iar
ceea ce era descris era tratat cu repulsie. Totuşi, proprietarul apartamentului
avea probabil o mare stimă pentru acei războinici sângeroşi. Prezenţa acelor
busturi îi spunea lui Duncan multe despre omul care le plasase acolo.

131
Holul pe care erau conduşi cei trei prizonieri mergea direct spre sud pe o distanţă
de cel puţin optsprezece sau douăzeci de metri. Duncan numără şapte uşi închise pe
partea stângă, înainte să ajungă la capătul holului. Acolo, chiar înainte să
cotească într-un alt hol, se afla o uşă foarte mare. Mai jos, pe hol, la zece metri
depărtare, era o altă uşă, pe dreapta. Prizonierii şi paznicii intrară pe aceasta,
înainte să ajungă la capătul holului. Dincolo de ea era un gen de foaier. O intrare
arcuită conducea la piscină, dar prizonierii primiră ordinul să intre pe prima uşă
din dreapta lor. Aceasta ducea într-un alt hol foarte îngust, pe care se vedeau
trei uşi. În spatele fiecăreia dintre ele se afla câte o cabină-vestiar. Când
ieşiră din cabine, prizonierii trecură printr-o altă intrare arcuită, în camera
mare care conţinea piscina şi, în partea sudică, nişte echipament de gimnastică. O
dată, Duncan îi auzise pe paznici vorbind încet între ei, în timp ce mergeau pe
hol. Unul dintre ei spusese ceva despre un „hangar”. Exista în apartament vreo
cameră mare ce era folosită ca loc de aterizare pentru avioane mici? Dacă era aşa,
acoperişul de deasupra ei trebuia să se poată deschide, pentru a primi avioanele.
Altă dată, o uşă se deschisese în timp ce mergeau pe hol. Din cameră ieşise o
femeie între două vârste, dar atrăgătoare. Duncan reuşise să vadă nişte chiuvete,
mese şi rafturile cu cuţite, furculiţe şi linguri, înainte ca ea să păşească înapoi
în cameră şi să închidă uşa. Expresia ei alarmată şi mârâitul unuia dintre paznici
îl convinseră pe Duncan că ea nu ar fi trebuit să-şi dezvăluie prezenţa
prizonierilor. Presupuse că femeia era doar unul dintre servitorii care se ocupau
de acel loc. Câţi erau? Nu avea cum să afle, decât atunci când avea să-şi pună în
aplicare planul, dar trebuia să fie pregătit pentru apariţia unui număr necunoscut
de auxiliari. Servitorii aveau şi ei camerele lor, probabil nu departe de bucătărie
şi de camerele stăpânului, Ruggedo. Mergând spre nord, de la bucătărie, pe holul
principal care ducea la camera lui, se vedeau alte cinci uşi. Una presupuse că era
intrarea într-o debara de lângă bucătărie. Celelalte erau probabil intrările în
camera supraveghetorilor, camerele de locuit şi dormitoarele paznicilor şi, poate,
camera de odihnă a acestora. Undeva în acel complex trebuia să se afle o mică
infirmerie, pentru cei care nu sufereau de boli mortale. Era sigur că Ruggedo nu ar
fi vrut ca cineva din acel apartament să ajungă la spitalul metropolitan. S-ar fi
pus prea multe întrebări, erau prea multe de acoperit. Ceea ce însemna că era
nevoie şi de un doctor. Probabil că acesta era un membru al PUPA şi locuia în
apropiere, în turn. Duncan şi colegii lui aveau voie să privească ştirile în
fiecare zi şi puteau comanda oricare din cele 129.624 de benzi de dramă, comedie,
aventură sau documentare. Dar atunci când Duncan ceruse o serie de documentare
despre membrii CGM, Consiliul Guvernului Mondial, fusese refuzat. Fără să i se dea
vreo explicaţie, deşi ceruse una. Asta îi spuse ceea ce bănuia deja. Ruggedo făcea
parte din consiliu, iar prizonierii nu trebuiau să afle asta. Duncan ghicise că
numai o persoană oficială extrem de puternică ar fi putut deţine o suprafaţă atât
de mare de spaţiu de locuit numai pentru sine, şi în plus să o mai ţină şi secretă.
Nici chiar guvernatorul unui stat sau un simplu membru al consiliului naţional de
guvernare nu ar fi avut o astfel de putere. Ruggedo era membru şi al PUPA, şi al
CGM. Duncan se întrebă – nu avea pe cine altcineva să întrebe – de ce un oficial al
CGM-ului făcea parte dintr-un grup subversiv. Probabil fiind chiar fondatorul şi
capul organizaţiei. Nu avea oricum mai multă putere decât oricine? Răspunsul era că
vroia şi mai multă putere. Vroia să fie Conducătorul, nu doar unul dintre
conducători. Probabil că mai existau şi alte motive. Unde îl mai văzuse pe Ruggedo?
Deşi impresia că îl cunoştea era destul de vagă, era aproape sigur că nu îl văzuse
doar la televizor. Amintirea firavă nu putea avea ca origine decât o întâlnire faţă
în faţă. Duncan îşi dorea să-şi fi construit noua personalitate cu un acces mai
mare la amintirile eu-rilor lui anterioare. Existau scăpări, scurgeri de memorie,
dar insuficiente ca să-i fie de ajutor. Exista un tezaur mai mare de cunoştinţe,
dar orice avea legătură directă cu Caird şi ceilalţi era închis. Între timp,
Carebara decisese că interogarea verbală nu avea să dea rezultate. Aduse o
maşinărie mică cu zece conductoare, pe care le ataşă la tâmplele lui Duncan, pe
piept, încheieturi, pe partea superioară a braţelor şi penis. Folosind acel aparat,
numit ATM, profesorul putea afişa pe ecran schimbările pulsului, ale tensiunii
arteriale, ale câmpurilor
132
electrice ale pielii, ale frecvenţelor vocii şi ale nivelului transpiraţiei.
Totodată, îi cerea lui Duncan să stea cu ochii deschişi, în timp ce respira ceaţa
adevărului. Dilatarea şi contractarea pupilelor era o altă indicaţie asupra
gradului de adevăr din spusele subiectului. Dar când Duncan se trezi după prima
şedinţă cu ATM, Carebara părea dezgustat. – Ai avut noroc? întrebă Duncan, zâmbind.
– Ştiu că ai minţit uneori, zise profesorul. Nu mă îndoiesc de asta! Şi totuşi
pupilele tale nu au dezvăluit nimic. Eşti un fenomen unic, Duncan. – Fiecare om
este, spuse Duncan. Se ridică pe canapea şi începu să desfacă electrozii ataşaţi la
capătul conductoarelor. – Nu e cazul să te umfli în pene, spuse Carebara. Dacă nu
găsim răspunsul la întrebările noastre, s-ar putea să ajungem într-o situaţie
indezirabilă. – Noi? – Tu, am vrut să spun. Dacă nu ne eşti util şi ştii prea multe
despre noi, atunci... – Nu va fi bine. Spune-mi, Carebara, nu te preocupă ideea că
PUPA îşi ucide cu atâta uşurinţă propriii oameni, dacă aceştia devin o problemă şi
un potenţial pericol pentru ei? Asta nu face ca simţul tău etic, nasul tău moral,
să se încreţească nici un pic? Carebara se uită neliniştit la cel mai apropiat
ecran de perete şi spuse: – O face pentru binele general. – Dumnezule! spuse
Duncan. Cinci mii de ani de civilizaţie şi voi, ucigaşii, nu aţi reuşit să găsiţi o
altă scuză mai bună! În seara aceea, Cabtab şi Snick primiră permisiunea să stea
câteva ore cu Duncan. Cu o zi înainte, se plânseseră de singurătate gărzilor şi se
părea că petiţia lor fusese transmisă celui care lua deciziile. Probabil lui
Ruggedo, după părerea lui Duncan. În acea dimineaţă, paznicul şef le spuse că
puteau petrece o parte din noapte împreună. Ei ştiau, deşi el nu spusese şi asta,
că fiecare mişcare a lor avea să fie urmărită şi fiecare cuvânt auzit. Nu avea nici
un rost să dea mai tare nivelul ecranului de perete, în speranţa că detectoarele nu
le-ar mai fi auzit cuvintele. Paznicii erau cei care controlau nivelul de zgomot al
televizoarelor. Mai mult, orice încercare de ascundere a comunicaţiilor dintre ei
trei ar fi dus la încetarea oricăror vizite. În acelaşi timp, nu li s-ar mai fi
permis să înoate împreună. – De ce nu? spusese furios Duncan. Cum am putea scăpa de
aici? Ce vă pasă dacă noi vrem să ne facem vise în legătură cu un plan de evadare?
– Acestea sunt ordinele, spusese şeful paznicilor. Se încruntase şi îşi umflase
nările. Această ultimă caracteristică îi făcuse pe prizonieri să-l numească
Flapnose (Nas Umflat). Ceilalţi paznici erau Flatass (Cur Plat), Thinlips (Buze
Subţiri), Stripes (Dungata) şi Shifty (Agitatul). În acea seară, la ora şapte,
Snick şi Cabtab, escortaţi de Thinlips şi Stripes, intrară în camera lui Duncan.
După plecarea paznicilor, Duncan spuse: – Astă seară vom urmări un film clasic
vechi, Revolta marţienilor. Era cu spatele la ecranele de pe peretele estic, iar
benzile de pe perete de deasupra ferestrei lungi din vest nu aveau cum să observe
clipitul rapid al ochiului lui drept. Corpul uriaş al lui Cabtab, plasat între
Duncan şi benzile vestice, blocau câmpul acestora. Snick şi Cabtab nu răspunseră la
fel, pentru că ar fi fost detectaţi de monitoare. Dar Snick zise: – OK. Iar Padre:
– Grozav! Îmi place la nebunie. L-aş vedea iar, deşi îmi displace violenţa din el.
– Sunt sigură de asta, spuse Snick. Duncan nu-şi aminti numărul de cod pentru film,
aşa că ceru apariţia întregii liste pe ecran, opri derularea la apariţia titlului
şi alese numărul de cod al primului remake. Apoi luă paharul de cocktail Tennessee,
Wild Radical, pe care i-l turnase Snick şi se aşeză între ea şi Cabtab. Pe măsuţa
de cafea din faţa lor erau boluri cu floricele de porumb, spirale cu brânză şi
diverse gemuri şi biscuiţi. Duncan sorbi din lichior, muşcă dintr-un biscuite uns
cu gem verde de guacamole şi spuse: – În acesta e o scenă care-mi place foarte
mult. – Care anume? întrebă Snick.

133
– Oh, vă las pe voi să ghiciţi, iar când se termină filmul să-mi spuneţi care
credeţi voi că a fost. Sau, mai bine, să-mi spuneţi în timp ce se derulează. În
timp ce muzica de început, „Saint Francis Kisses Hiss Ass Goodbye”, clasicul lui
Mulligan Ceakula, crescu în intensitate şi pe ecran apărură numele, în litere
portocalii, în engleză şi loglan, Duncan îşi aminti când văzuse prima dată filmul.
Avea unsprezece ob-ani, şi îi lăsase o amintire de neşters în minte. A cui minte?
Nu asta conta acum. Acest remake fusese difuzat prima dată cu 245 de ob-ani în
urmă, anul naşterii lui. Revolta de pe Marte pe care se baza filmul avusese loc cu
patruzeci de ob-ani înainte de naşterea lui. Jerry Pao Nel, un căpitan al
organicilor din colonia Marte, şi dacă era să crezi filmul, un fascist şi anti-
social pe jumătate nebun, condusese o revoluţie eşuată prin care să elibereze
colonia de guvernul de pe Pământ şi să instaureze concepţia lui Nel de societate
liberă. Fusese nevoie de surprinzător de mult timp pentru suprimarea revoltei, în
principal din cauză că majoritatea coloniştilor îl sprijineau pe Nel, iar Pământul
nu avea forţe militare. În cele din urmă, Nel reuşise să scape într-o navă ce se
îndrepta spre o destinaţie necunoscută, într-un loc în care se presupunea că
stelele aveau planete ce era posibil să fie locuite de tereştri. Corpul lui
îngheţat criogenic se afla fără îndoială încă în navă. Aveau să treacă alţi o mie
de ob-ani, înainte să ajungă în raza vreunei astfel de planete. Cu toate acestea,
filmul arăta moartea lui Nel într-o luptă încrâncenată în labirinturile de sub
Syrtis Major. Cei trei eroi, Moses Howard Kigl, Curleigh Estarculo Lu-Dan şi
Lawrence Amir Bulbul, erau susţinători înfocaţi ai guvernului de pe Pământ, rebeli
împotriva rebelilor. Deşi ei jucaseră de fapt un rol mic dar vital în războiul
împotriva revoltaţilor, filmul spunea că ei învinseseră revoluţia cu foarte puţin
ajutor din partea celorlalţi. În acelaşi timp, filmul nu menţiona că după război
cei trei fuseseră condamnaţi pentru delapidarea unei bănci de date şi evaziune şi
trimişi în centre de reabilitare pentru zece ob-ani. Pe de altă parte, scenariştii
acelei versiuni avuseseră simţul umorului şi arătaseră trio-ul aşa cum fuseseră în
viaţa reală, adică nişte clovni cu ifose, dar foarte norocoşi. Lui Duncan îi făcea
plăcere să revadă Revolta de pe Marte – trecuseră zece sub-ani sau şaptezeci de ob-
ani de când îl văzuse ultima dată. Plăcerea lui era însă micşorată întrucâtva de
nelinişte. Îi era teamă că Snick şi Cabtab nu aveau să înţeleagă de ce atrăsese
atenţia asupra unei anumite scene. Totuşi, ei se prinseseră repede că era vorba de
ceva despre care nu puteau discuta deschis. Cel puţin aşa spera. Cu câteva secunde
înainte ca scena să apară pe ecran, îi strânse de mâini. – Urmăriţi partea asta. O
să vă placă mult şi poate o să aveţi de profitat de pe urma ei. – Oh, am mai văzut-
o, zise Snick. – Şi eu, aşa cum am spus-o deja, zise tunător Cabtab. Dar este puţin
cam incredibil, să ştii. Dacă nu ar fi mers totul perfect, cei trei fraieri ar fi
fost ucişi. Asta se poate întâmpla numai o dată dintr-o mie de încercări, nu este o
probabilitate prea bună. Totuşi, trebuiau să încerce. – Exact, spuse Duncan.
Trebuiau să încerce. Nu ar mai fi avut o altă şansă, într-o astfel de situaţie. –
Da, zise Snick. Dar dacă Nel nu ar fi intrat în celulă ca să-i interogheze? Nu ar
fi putut face nimic. Ar fi fost executaţi, şi acesta ar fi fost sfârşitul lor şi
poate şi al posibilităţii de victorie a Pământului. – Dar Nel a intrat, spuse
Duncan. Şi asta a însemnat totul. În acelaşi timp în care prizonierii erau filmaţi,
vocile lor erau examinate în frecvenţă. Dacă ele revelau vreo emoţie inexplicabilă,
orice undă de încordare nepotrivită, frazele asociate cu ele apăreau în portocaliu
pe ecran. Asta îi alerta pe supraveghetori, care aveau să revadă frazele, ca să le
studieze. Duncan spera că supraveghetorii aveau să pună orice urmă de încordare pe
seama filmului. Cum era vorba de o rebeliune şi de o organizaţie subversivă, era
normal să-i incite pe cei trei spectatori. Când scena ajunsese la jumătate, Duncan
îi strânse din nou de mână pe tovarăşii lui. – Înţelegeţi ce vroiam să spun?
întrebă el. Snick şi Cabtab aprobară din cap.

134
135
Capitolul 28 Duncan se afla în apartament de zece zile consecutive. Şedinţele cu
Carebara, acum ţinute de două sau chiar de trei ori pe zi şi durând o oră sau două
fiecare, nu aduseseră nimic util. Adică erau infructuoase, dacă era să-l creadă pe
Carebara. Era posibil ca acesta să nu spună toate informaţiile subiectului lui şi
totuşi să raporteze anumite progrese lui Ruggedo. Totuşi, Cabtab şi Snick nu
observară decât eşecuri, în timpul prezenţei lor. Ei nu erau tot timpul de faţă şi
era posibil ca profesorul să cenzureze anumite părţi ale benzilor înregistrate în
absenţa lor. Cei doi prieteni îi spuseră lui Duncan că profesorul folosea tot mai
des droguri. Acestea erau întotdeauna administrate după ce Duncan devenea
inconştient, de obicei cu siringa sau prin ungerea pieii cu lichide. Duncan nu avea
nevoie de mărturia celorlalţi ca să-şi dea seama că profesorul făcea experimente cu
chimicale asupra lui. Durerile de cap de după şedinţe erau mai numeroase şi mai
puternice, şi deseori era atât de ameţit încât îi venea să vomite. Totodată, cu
două zile înainte apăruse o iritaţie roşie, cu băşici mari şi apoase, care îi
acoperise picioarele, vintrele şi fesele. – De ce nu renunţi înainte să mă ucizi?
îi spuse Duncan lui Carebara. – Ucide sau vindecă, zise vesel profesorul. Duncan
urlă şi îşi repezi pumnul înainte. Nimeri bărbia lui Carebara, care se poticni cu
spatele şi căzu. Duncan, înjurând şi cu faţa roşie, înşfăcă geanta cu instrumente
medicale şi medicamente şi începu să o învârtă, ţinând-o de un capăt. Din geanta
deschisă începură să zboare siringi, sticluţe, tuburi, un stetoscop şi o cutie cu
tifon. Cabtab şi Snick rămaseră nemişcaţi, privindu-l cu ochii mari. Furia lui
bruscă îi luase prin surprindere, ca şi pe Carebara şi, de fapt, ca şi pe însuşi
Duncan. Îşi reveni rapid şi se aşeză pe canapea, respirând greoi. Aşa cum se
aşteptase, uşa se deschise câteva secunde mai târziu. Intrară Flapnose, Thinlips şi
Stripes, fiecare în mâini cu o armă cu protoni. Acestea erau reglate la forţa de
paralizare, ca de obicei, deşi ceea ce pentru unele persoane putea avea doar un
uşor efect paralizant, pentru altele efectul putea fi mult mai puternic. Iar o
încărcătură uşoară ţintită în cap putea produce traume cerebrale permanente. Duncan
ridică mâinile, în semn de apărare. – Aţi văzut, zise el. M-a provocat, m-a
înfuriat. Mi-am pierdut controlul pentru o clipă. Ceea ce e de înţeles, în asemenea
circumstanţe. – Taci din gură! zise Flapnose. Făcu semn cu arma şi Stripes, o
femeie solidă cu părul blond tuns paj, îngenunche lângă Carebara. După ce îşi băgă
arma în toc, deschise o pleoapă a profesorului, se uită la pupilă şi apoi îi căută
pulsul, la încheietură. Carebara gemu, murmură ceva şi încercă să se ridice. Ea îl
împinse la loc, zicând: – Stai domol, cetăţene. Deşi Carebara protestă că putea să
se ridice şi să meargă, Flapnose insistă să rămână lungit şi nemişcat. Paznicul
folosi ecranul de perete ca să cheme un bărbat şi o femeie. Duncan observă că
Flapnose nu le folosise numele. Femeia era cea care apăruse pe neaşteptate din
bucătărie în hol. Pe bărbat, Duncan nu-l mai văzuse niciodată. Presupuse că era
unul dintre servitori. Omul desfăcu o targă şi, ajutat de femeie, îl urcară pe
Carebara pe ea, ridicară targa şi îl scoaseră din cameră. Probabil ca să-l ducă la
infirmerie, de a cărei existenţă era sigur. Flapnose spuse, încruntat şi cu nările
fremătând ca ale unui iepure: – Nu vor mai exista alte izbucniri, Beewolf. Iar de
acum înainte, în timpul şedinţelor vor sta aici unul sau mai mulţi paznici. – N-am
încercat să-l ucid! zise Duncan. Flapnose nu răspunse. Le ordonă celorlalţi doi să
culeagă obiectele răspândite din geantă. Duncan era dezamăgit. Împinsese cu
piciorul un tub de ceaţa a adevărului sub canapea, dar Stripes îl găsise. Apoi
ieşiră toţi trei din cameră. Duncan se gândi că paznicul poreclit Flatass se afla
în camera de supraveghere. Întotdeauna era cel puţin unul acolo. Dacă respectivul
considera că o anumită situaţie scăpase de sub controlul paznicilor, putea chema
ajutor. Duncan nu ştia de cât timp ar fi avut nevoie să ajungă acolo alţi PUPA
înarmaţi. Asta depindea de cât de aproape de acea zonă locuiau şi de asemenea de
momentul apelului. Dacă avea loc aproape de miezul nopţii ar fi putut să vină
foarte puţini, poate nici unul. Se îndoia că paznicii îşi făceau griji în privinţa
asta.

136
Dar el era îngrijorat. Nu în legătură cu cei pe care i-ar fi putut chema paznicii
în ajutor, ci cu lipsa progresului în timpul şedinţelor. Dacă Ruggedo ajungea la
concluzia că el, Duncan, nu va putea evoca niciodată tehnica prin care minţea sub
efectul ceţei, atunci probabil că Ruggedo avea să renunţe la el. Să-l ucidă sau să-
i stoneze, pe el, pe Cabtab şi Snick. Trebuia să-l convingă cumva pe şeful PUPA că
era profitabil să-l păstreze. „Deci, nu-mi amintesc cum cream o nouă
personalitate?” îşi spuse Duncan. „Ce mă opreşte să recreez? Nu sunt aceeaşi
persoană plină de imaginaţie, inventivă şi dăruită cu ceva unic ca şi ceilalţi?
Oricum, sunt acelaşi, în anumite privinţe. De ce să nu încerc să redescopăr
tehnicile?” Nu. Redescoperire era o descriere greşită. Nu putea săpa în sine ca un
arheolog al psihicului. Trebuia să fie ca un om din Noua Epocă de Piatră care avea
brusc viziunea cultivării plantelor şi domesticirii animalelor. Trebuia să
inventeze Revoluţia Agricolă a psihicului. Să o reinventeze. Era mai uşor de spus
decât de făcut. Cu toate acestea, timp de două zile lucră asupra formării unei noi
personalităţi, în intervalele cât era lăsat în pace şi în care ar fi putut să
doarmă. Cum trebuia să fie vorba de o viaţă scurtă şi creată cu un singur scop,
acela de a-l păcăli pe inchizitor, nu cree identitatea unui om complet, cu un
trecut lung. Nu trebuia plasată în nici o bancă de date. Era destinată numai ca să
păcălească. Întins pe canapeaua mare, cu ochii închişi şi ecranele oprite, cu tot
ce era în jurul lui închis, separat, plutea într-un întuneric care se întindea până
la graniţele universului, dacă exista aşa ceva. Era singur în neant, un spaţiu fără
planete, stele şi praf cosmic, fără nici un fel de materie, şi deci nu era cu
adevărat un spaţiu, căci nu există spaţiu fără materie. Nici chiar prezenţa lui nu
afecta acel univers, care nu avea limite acum, ci se extindea spre infinitate. O
infinitate care nu era infinitate, pentru că infinitatea trebuie să aibă un punct
de plecare, chiar dacă nu are sfârşit. El, prezenţa lui, dar nu şi el ca persoană,
nu avea masă care să influenţeze spaţiul, oricât de infim. El era doar o imagine
reflectată de o non-oglindă. Acea imagine avea să se numească Jefferson Cervantes
Caird, dar nu avea să fie identică cu omul despre care Duncan îşi amintea prea
puţine. Cu excepţia cazului în care, prin coincidenţă, alegea anumite elemente de
caracter care îi aparţineau lui Caird-numărul unu. Deşi asta l-ar fi ajutat mult pe
Duncan în efortul lui de a-şi aminti tehnicile de minţire, i se refuzase accesul la
dosarele primelor şapte persoane, existente în banca de date. Puţinul pe care-l
ştia despre el provenea de la Snick şi din casetele şedinţelor. Fără îndoială,
Carebara consultase acele dosare, dar el era interesat în principal dacă Duncan îşi
amintea sau nu acele tehnici. Era foarte probabil ca el să nu-l chestioneze pe
Duncan în legătură cu amintirile lui despre detalii intime ale vieţii lui Caird. Şi
chiar dacă o făcea, Duncan putea răspunde că îşi amintea doar tehnicile. „S-ar
putea ca asta să fie adevărat”, se gândi Duncan. „De unde ştiu că le-am creat?
Poate că este o scurgere de la Caird şi eu nu fac altceva decât să rulez o bandă
mnemonică în minte? Sau într-una din minţile mele?” Era o posibilitate foarte
puternică, deoarece nu avea nici cea mai mică îndoială că ceea ce făcea avea să
meargă. Singura lui lipsă de încredere era referitoare la capacitatea altcuiva de a
folosi tehnicile lui. Formarea lor i se părea ridicol de uşoară. Totuşi, asta se
datora faptului că el era unic. Un complex întâmplător de caracteristici genetice,
care nu avea să fie duplicat niciodată, combinat un mediu familiar unic, îl făceau
să fie singurul care să poată folosi acele capacităţi ale sale. Sau poate că nu.
Tot ce putea face deocamdată era să obţină ceva prin care să le dea lui Carebara şi
Ruggedo speranţa că el era util. Acum un punct albastru strălucitor ţâşni în abisul
întunecat spre imaginea lui Caird II, sau poate dinspre ea. Nu exista nici o
direcţie în acel non-spaţiu. Să mergi undeva în acel mediu – chiar şi non-spaţiul
era un mediu – însemna să mergi pretutindeni. Acum, punctul albastru se umflă şi
umplu tot ceea ce Duncan putea să vadă sau nu putea să vadă. Era un filament
rotitor, răsucit în jurul propriei axe longitudinale, iar lumina lui continuă
devenise acum un albastru care clipea rapid. Îl învălui pe Caird II, deşi Duncan
încă mai putea să-l vadă, foarte slab. Apoi se contractă, aducând cu el non-
spaţiul, aşa încât Caird II, strălucind albastru, era singurul obiect pe care
Duncan putea să-l vadă sau chiar singurul la care putea să se gândească. Nu ştia
cum era capabil să se gândească la asta şi totuşi să nu se gândească la ceea ce nu
trebuia să se gândească.

137
Filamentul care se contopise cu Caird II se unise, devenise una cu fiecare celulă a
corpului lui Caird II. Şaptezeci şi cinci de trilioane de celule conţineau acum
aceeaşi cunoaştere, deveniseră bănci de date identice, atât de mult încât ştiau
tehnicile de minţire. În nucleul fiecăreia se rotea un filament albastru care nu
putea fi detectat prin mijloace chimice sau electronice. Sau aşa i se părea lui
Duncan, iar dacă procesul funcţiona, ce conta că nu putea fi detectat ştiinţific?
Filamentul albastru conţinea în câmpul lui tot ceea ce Duncan vroia să devină Caird
II. Acum, figura lui Caird începu să se rotească precum elicea unui avion vechi,
încet, apoi mai repede, mai repede, şi mai repede, până deveni un albastru
sclipitor solid. Apoi, ca şi cum câmpul electromagnetic în care se afla fusese
oprit, ţâşni în faţă. Şi în acelaşi timp în spate, în lateral în trei direcţii, şi
în interior şi spre exterior. Dispăru. Oriunde ar fi gonit acele imagini, una
dintre ele intrase în Duncan şi acum dormea în interiorul lui. Dar putea fi
trezită, iar Carebara avea să creadă că în sfârşit îl descoperise pe Caird I. Dormi
pe canapea până când soneria care anunţa rotirea panoului pentru cină îl trezi.
Profesorul apăru patruzeci şi cinci de minute mai târziu, însoţit de doi paznici.
Nu explică de ce Snick şi Cabtab nu erau prezenţi. Nici nu se referi la faptul că
Duncan îl lovise. Duncan se gândi să-i ceară scuze, apoi renunţă la idee. Fusese
furios pe bună dreptate şi deşi legea interzicea violenţa fizică în orice situaţie,
cu excepţia auto-apărării, Duncan avea sentimentul că profesorul scăpase ieftin. Se
întinse pe canapea şi rămase tăcut, în timp ce Carebara îi ataşa electrozii şi
regla comenzile maşinii. De data aceasta, în loc să folosească tubul pulverizator,
Carebara îi spuse lui Duncan să deschidă gura. Ţinu o pipetă mică deasupra limbii
lui Duncan şi strânse bulbul de la capătul ei. Duncan simţi ceva umed şi rece şi
simţi un parfum ca de violete. Se scufundă în neant atât de rapid, încât atunci
când deschise ochii nici măcar nu era sigur dacă drogul avusese efect. Aruncă o
privire la ceasul digital şi observă că trecuseră treizeci şi cinci de minute.
Carebara, care înainte arătase atât de posac şi morocănos, acum zâmbea larg. Ceea
ce nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul, îşi spuse Duncan. Se ridică şi spuse: –
Probabil că ai găsit ceva. Un punct sau un filon? – Cum? zise Carebara, clipind din
ochii lui mari şi verzi. Evident, nu înţelesese referirea. – Cum a mers? Continuând
să zâmbească, profesorul îşi frecă palmele, un gest oarecum similar cu acela al
unei călugăriţe care îşi ciocnea cleştii înainte să-şi atace victima. Sau îi aducea
aminte de o altă insectă? – Am găsit localizarea corectă. Acum, vom începe să
săpăm! – Eu nu sunt o colonie de furnici, spuse Duncan. Ceru un pahar cu apă.
Drogul îl deshidratase deja. Flatass îi aduse apa. – Mulţumesc, zise Duncan şi goli
paharul. Dar gura îi era în continuare puţin uscată. Carebara se aşeză, dar avu
prudenţa – remarcă Duncan – să aleagă un scaun aflat la distanţă de el. – Hai să
revedem totul acum, zise el. O să înţelegi la ce mă refer. Carebara trecu rapid
peste procedura preliminară necesară fiecărei şedinţe. Aceasta consta în principal
în douăsprezece întrebări necesare ca să stabilească dacă subiectul era întradevăr
cine pretindea că era. Deşi se dovedise de multe ori că Duncan putea minţi şi că
procedura era inutilă, Carebara lucra după carte. Apoi, profesorul trecuse prin
fiecare identitate, mergând în urmă şi întrebând numai numele şi codul numeric al
cetăţeanului. Nu răspunsese nici unul până când îl ceruse pe al lui Jefferson
Cervantes Caird. Şi atunci, în timp ce Carebara icnea uimit, primise informaţia.
Profesorul fusese atât de uluit de acel succes total neaşteptat încât fusese
incapabil să vorbească timp de câteva secunde. Copleşit, nici măcar nu verificase
schimbarea mărimii pupilei sau indicaţiile aparatului referitoare la tensiunea
arterială sau schimbările câmpului electric al pielii. Asta îl făcu pe Duncan să se
întrebe dacă existase vreuna. Dar profesorul, atunci când avea să-i raporteze lui
Ruggedo, urma să verifice înregistrarea indicaţiilor la momentul respectiv. Duncan
nu era îngrijorat în privinţa asta.

138
– Cum ai reuşit? întrebă el. Zâmbetul lui Carebara dispăru. Mâinile i se împreunară
pe piept şi degetele începură să freamete. – Nu... ştiu. Îşi puse mâinile în poală,
se aplecă în faţă şi zâmbi din nou. – Ce contează? Pot determina asta mai târziu.
Ceea ce este important este că am avut succes. A mers, indiferent ce ar fi fost. În
timp ce îşi urmărea răspunsurile la întrebările entuziaste ale profesorului, Duncan
trebui să recunoască faptul că, într-adevăr, se părea că mersese. Dădea
răspunsurile cerute de Carebara, unul câte unul. La sfârşit, dezvăluise liniile
generale ale modului de creare a unei noi personalităţi. Ecranul de perete afişă
numărul de cod al înregistrării şi apoi se stinse. – Şi acum, detaliile, zise
Carebara. – Mâine, spuse Duncan. Sunt mult prea obosit ca să încerc asta. Sunt mult
mai epuizat decât după alte şedinţe. Nu ar avea nici un rost să facem încă o
încercare. Acum sunt stors. Carebara păru dezamăgit şi deschise gura, ca şi cum ar
fi vrut să protesteze. Apoi o închise, îşi muşcă buza pentru o clipă, îşi frecă
degetele şi zise: – Foarte bine. Ne vom ocupa de detalii mâine, imediat după micul
dejun. Duncan se ridică o dată cu profesorul. – Şi eu sunt foarte emoţionat.
Începusem să cred că nu există nici o speranţă. Dar probabil că ai făcut ceva, ceva
de care nu-ţi dai seama, ca să ajungi la această personalitate de bază. – Da! Dar
după ce vom programa procedura, va trebui să ne asigurăm că această nouă
personalitate poate minţi sub efectul ceţei. Nu ştiu... procesul pare atât de
simplu... poate... – Te gândeşti că este posibil să nu poată fi învăţat de oricine?
– Da. – Sunt sigur că nu va trebui să-l încerci cu prea mulţi oameni înainte să
găseşti unul care să răspundă, cineva care să-l poată face la fel de uşor ca mine.
Carebara se îndreptă spre uşă, cu paznicii după el, şi strigă peste umăr. – Am mult
de lucru, al naibii de mult! Nu voi dormi la noapte! Duncan era sigur că profesorul
avea să-l anunţe imediat pe Ruggedo de succesul lui. Dar nu era sigur dacă asta
avea să-l aducă pe Ruggedo acolo a doua zi. Oricum, avea să vină, până la urmă.
Atunci, dacă totul mergea aşa cum spera Duncan, putea încerca să evadeze, împreună
cu Cabtab şi Snick. Cât de des merge totul conform planului? Cam o dată la zece
mii, probabil. În ciuda acestui gând, Duncan adormi imediat. Dar nu înainte să-i
spună noapte bună lui Caird II. Nu primi nici un răspuns. Nici nu aşteptase
vreunul.

139
Capitolul 29 – Îţi dai seama că din momentul în care toată lumea va învăţa să mintă
sub efectul ceţei, guvernul şi justiţia vor avea mult de pierdut, îi spunea Duncan
lui Carebara. Membrii organizaţiilor subversive şi politicienii corupţi nu ar mai
fi descoperiţi aşa uşor. Criminalii vor scăpa de pedeapsa meritată. Societatea va
reveni la greşeli şi erori, la haosul vremurilor vechi. Bineînţeles, eu nu fac
decât să subliniez asta ca pe un punct de dezbatere. Se poate spune şi că această
capacitate de a minţi atunci când vrei este un drept natural. Omenirea s-a bucurat
de acest drept şi privilegiu încă de când a învăţat să vorbească. Minciuna vine
natural şi poate este un dar care nu ar trebui luat oamenilor. Pe de altă parte,
uită-te cum a beneficiat şi cum pare să beneficieze societatea de pe urma folosirii
drogului adevărului. Justiţia este aproape întotdeauna împlinită. Cei vinovaţi nu
scapă aproape niciodată. Cetăţeanul obişnuit se abţine să facă rău, ştiind că în
mod sigur va fi prins şi pedepsit, dacă comite o fărădelege. Singurii criminali din
Era Nouă sunt cei care ucid sau rănesc într-un moment de pasiune sau cei care sunt
insuficient de deştepţi şi cred că pot scăpa de consecinţele crimelor lor. Carebara
se încruntă, apoi făcu semn unuia dintre paznici, lui Flatass, să ducă tava cu
farfurii murdare a lui Duncan la panoul din perete. Flatass, un om cu fese nedorit
de mari din punct de vedere social, se încruntă şi el. Nu-i plăcea să facă treabă
în locul prizonierului, dar se supuse. – Eu nu m-aş obosi să mă gândesc la astfel
de probleme, spuse profesorul. Cunoaşterea tehnicilor anti-ceaţă va fi foarte
restrânsă. Numai câţiva vor afla despre ea. Duncan zâmbi. – Aşa m-am gândit şi eu.
Singurii care vor şti de ea vor fi oficialii foarte înalţi ai guvernului. – Exact.
Şi, bineînţeles, cei care-i învaţă tehnica pe aceşti oficiali. Duncan zâmbi din
nou. – Cât crezi că li se va permite profesorilor să trăiască sau să rămână
nestonaţi, după ce i-au învăţat pe oficiali tot ceea ce ştiu? – Prostii! E ridicol!
Trădare! Paranoia! izbucni Carebara. – Dacă crezi că este o prostie, de ce eşti
atât de palid? Carebara aruncă o privire ecranului de pe perete, îşi pipăi gâtul şi
spuse cu o voce uşor tremurătoare: – Asta nu ar fi în concordanţă cu marile noastre
idealuri. – Idealuri? întrebă Duncan, şi abandonă subiectul. – Să trecem la treabă,
spuse Carebara. – După ce mă duc la baie. Intestinele mele se agită întotdeauna
imediat după micul dejun. În clipa asta îmi fac o propunere pe care n-o pot refuza.
– Foarte bine, dar nu sta prea mult. Duncan se ridică de pe scaun. – De ce atâta
grabă? Vine Ruggedo azi? Carebara îşi luă privirea de la Duncan, cu buzele strânse.
– Nici nu mă aşteptam să-mi spui. Când ieşi din baie, Duncan văzu că în cameră
intrase şi Stripes. – Un paznic nu este suficient? zise el. Ce vă aşteptaţi să fac,
cât timp sunt inconştient? Carebara era în continuare încruntat. – Mi-am dat seama
dintr-o dată că dacă poţi minţi cât timp eşti sub efectul ceţei, s-ar putea să poţi
simula şi starea de inconştienţă. – Şi crezi că s-ar putea să încerc ceva? De
exemplu, să te atac din nou? Duncan râse zgomotos. – Cine e paranoic acum? Se aşeză
pe canapea. – Dacă eşti cu adevărat îngrijorat din cauza asta, nu trebuie decât să-
mi verifici undele alfa în timp ce sunt leşinat. – Acestea pot fi controlate, zise
Carebara. Eşti un fenomen foarte curios, Beewolf. Într-un fel, e mare păcat că
trebuie să fii ţinut aici. Ar trebui să te afli într-o instituţie cu echipament de
laborator sofisticat, şi sub observarea unor oameni de ştiinţă mult mai competenţi
decât mine, care să te studieze.

140
Oftă şi apoi spuse: – Dar asta nu se va întâmpla, pentru o vreme. După revoluţie va
fi destul timp. – Eu voi fi prizonier şi atunci? – Nu eu hotărăsc asta. Carebara
ataşă electrozii şi îndreptă antenele maşinăriei spre diverse părţi ale corpului
lui Duncan. – Îţi voi pune câteva întrebări, cât timp vei fi inconştient. Era
evident că acestea aveau rolul să afle cât de mult îşi amintea Duncan despre Caird,
în timp ce era treaz. Iar asta era mai uşor pentru Duncan decât se aşteptase.
Închise ochii şi chemă imaginea lui Caird II, cu picioarele încurcate în rădăcini
lungi, roşii şi strălucitoare, care se întindeau în abis, până se pierdeau în
întuneric. Duncan deveni efectiv Caird II, deşi reţinuse suficient din Duncan ca să
joace rolul acestuia, atunci când profesorul i se adresa cu acel nume. Carebara
citea întrebările de pe o listă pe care o ţinea în mână. Duncan se întrebă dacă
fuseseră pregătire de Ruggedo. Avea impresia că Ruggedo ştia mult mai multe despre
personalităţile lui anterioare decât Carebara. – Ce ştii despre Charles Arpad Ohm?
Întrebarea îl smulse pe Duncan din reverie. Sărise spre el ca într-o ambuscadă. –
Ohm? repetă Duncan. Ştiu doar ceea ce mi-ai spus despre el. A fost personalitatea
mea de sâmbătă în Manhattan, un nespălat, un nepricopsit, un beţiv. – Asta este tot
ce-ţi aminteşti? – Da. Nu era adevărat. Câteva feţe trecuseră fulgerător prin faţa
acelui ochi interior. A lui. A lui Snick. A lui Ruggedo. Dar... Ruggedo se numea...
cum se numea... ? – Eşti sigur? Carebara se uita pe ecranul de pe perete, pe care
erau afişate cu caractere mari indicaţiile aparatului. Acum, acestea indicau că
Duncan era foarte relaxat şi purta o conversaţie obişnuită cu un prieten. Carebara
îşi aruncă mâinile în sus şi zise: – Puah! Ce rost are? – Da, sunt sigur, spuse
Duncan. Nu ştiu despre Ohm decât ceea ce mi-aţi spus voi. Carebara reveni la
întrebările legate de Caird. Duncan răspunse la ele automat, folosind numai o parte
a atenţiei lui. Din când în când era deviat de la şuvoiul principal al gândurilor
lui de incapacitatea de a oferi datele pe care le cerea Carebara. Atunci spunea: –
Nu-mi amintesc. După care se întorcea la pescuirea acelui nume care se încăpăţâna
să-i scape. Ţopăia în permanenţă la marginea amintirii, ca un cangur nebun.
Ruggedo? Ruggedo? Ruggedo? Asta îi sugera ceva. Ce anume? Covoare? Indivizi? Era
ceva legat de ceasuri. Ceasuri? Dispozitive de măsurare a timpului? Afişaje
digitale? Cronometre? Cron... cron... cron... Instrumente vechi de măsurare a
timpului. Gnomon? Un gnomon era... acum se apropiase... un triunghi de metal sau un
ac pe un cadran solar. Timpul era dedus după umbra pe care o arunca pe cadran. Dar
ce legătură avea un gnomon... o parte a unui cadran solar...? Ah! Ca un ecran pe
care apărea brusc un singur cuvânt, sclipitor: GNOM! Dar nu era vorba chiar de
asta. Gnom, gnom, gnom. NOME! Personajele, spiriduşii din seria Oz a lui Baum,
creaturile rele şi lipsite de iubire care trăiau sub pământ. Regele lor era
Ruggedo! – De ce zâmbeşti? întrebă cu asprime Carebara. – Nu are nici o legătură cu
tine, spuse Duncan. Următoarea întrebare, te rog. – Nu ai răspuns la ultima. – Nu
ştiu. Şeful PUPA era un ticălos sardonic. Alesese acel nume pentru că Ruggedo era
regele unei grupări subterane. Regele Nome al lui Baum îşi dedicase viaţa sordidă
invadării şi cuceririi naţiunii măreţe şi fericite de pe suprafaţa însorită a
Pământului, Oz. Oz nu reprezenta nici un

141
pericol pentru el şi nu vroia decât să fie lăsat în pace. Dar Ruggedo nu putea
suporta ideea acelei vieţi fericite. În plus, deşi în regatul lui întunecat şi
înconjurat de piatră avea tot aurul şi diamantele pe care şi le putea dori chiar şi
cel mai avar om, el vroia pământul acela în aer deschis din Oz. Duncan se întrebă
dacă Ruggedo din PUPA fusese conştient, atunci când alesese acel nume sub care să
se ascundă, că planurile lui Ruggedo Nome fuseseră întotdeauna dejucate, iar el
ajunsese mereu cu dosul în noroi şi cu Glinda, bagheta magică, înfiptă în el.
Oamenii şi animalele din Oz, toate creaturile vii, inclusiv copacii, erau
nemuritori. Zâna Lurline aruncase o vrajă asupra pământului, prin care nimeni nu
îmbătrânea sau murea. Chiar dacă un om era tăiat în bucăţi, trăia. Bucăţile
zvâcneau o eternitate. Nemurire. Asta... ideea verde se retrăgea în spatele unui
pustiu tot mai mare, ca Deşertul Morţii care înconjurase ţinutul lui Oz. – Iisuse!
strigă el, ridicându-se pe canapea. Carebara sări în sus şi aruncă lista în aer. –
Ce e? Ce e ? Nemurire! Faţa lui Ruggedo, ochii lui cu pleoape grele strălucind
puternic, ca un semafor, zâmbetul lui superior şi omniscient, se înălţase din acea
pustietate maronie. Ca fantoma lui Samuel chemată de Vrăjitoarea de Endor. – Ohm!
spuse Duncan cu voce tare. Carebara, în genunchi şi căutând lista ce alunecase sub
un scaun, îşi întoarse capul spre Duncan. – Ohm? Ce e cu Ohm? Datorită rezistenţei
lui mentale, faţa lui Duncan nu spuse nimic profesorului. Pe ecran apăru un salt al
tensiunii arteriale, o bătaie mai rapidă a inimii, o furtună electrică pe pielea
lui, o accelerare a adrenalinei în sânge, o explozie de unde F în cerebel.
Profesorul nu văzu toate acestea, dar avea să studieze benzile ulterior. Duncan
spera că până atunci asta nu mai avea să conteze. Dar acum... închise ochii,
vizualiză câmpiile verzi, un unicorn alb alergând pe ele, el, cu cu coarne de ţap
şi picioare păroase, călare pe fecioara spre care se îndrepta unicornul, dar la
care avea să ajungă cu câteva minute prea târziu. Deschise ochii. Aşa cum sperase,
afişajele indicau acum un om liniştit. Asta, bineînţeles, nu însemna aproape nimic.
Existau sute de mii de oameni care-şi puteau controla reacţiile la stress, în urma
multor ani de exerciţii. Acesta era motivul principal pentru care, atunci când
administrau ceaţa adevărului, poliţiştii foloseau detectoare de minciuni
psihice/electronice, ca auxiliare. – Ce e cu Ohm? repetă Carebara. Nu fusese doar o
amintire firavă. Fusese o izbucnire, un gheizer, care se înălţase, apoi căzuse şi
dispăruse. Fulgerarea fusese atât de plină de imagini şi cuvinte, încât Duncan nu
reuşise să le vadă pe toate. Totuşi văzuse şi îşi amintea destul. El, Charles Arpad
Ohm, se afla în apartamentul secret din Turnul Evoluţiei din Manhattan. Ruggedo
vorbea cu el, dar Ruggedo era Gilbert Ching Immerman, un om despre care se credea
că murise de mult. Immerman era bunicul şi străbunicul lui, şi era fondatorul şi
capul organizaţiei subversive din care făcuseră parte Caird şi celelalte şase
personalităţi ale lui, o organizaţie care ulterior fusese descoperită şi zdrobită.
Immerman reuşise cumva să scape nedescoperit şi era în continuare unul dintre
consilierii guvernului mondial. În loc să-şi abandoneze planurile, el organizase un
alt grup. Sau poate rămăşiţele fostei grupări. Immerman crease un compus biochimic
pe care-l numise elixirul nemuririi, deşi nu asigura viaţa veşnică. – Prelungită de
şapte ori! murmură Duncan. – Cum? întrebă Carebara. Te-am întrebat despre Ohm! –
Oh, zise Duncan. Pentru o secundă am crezut că îmi amintesc ceva despre el. Dar
amintirea a dispărut. Se pare că nu reuşesc să o readuc. Carebara părea încântat. –
Măcar facem un oarecare progres. Elixirul lui Immerman încetinea procesul de
îmbătrânire de şapte ori. În mod normal, un cetăţean care trăia până la optzeci de
ani subiectivi, avea de fapt 570 de ob-ani. Dar un

142
immer, un om care lua o porţie anuală din elixir şi a cărui durată de viaţă normală
era de optzeci de sub-ani, avea să trăiască 3920 de ob-ani. Acesta era al doilea
motiv pentru care guvernul vroia să-l captureze. O parte din oficialii cu funcţii
înalte, probabil foarte puţini, dintre cei aflaţi în funcţiile cele mai înalte,
aflaseră despre asta de la immerii prinşi. Iar oficialii păstraseră acest secret
pentru ei înşişi. Nu numai că-i stonaseră pe toţi immerii captivi, dar stonaseră şi
oamenii din eşaloanele inferioare care aflaseră despre elixir sau auziseră zvonuri
despre acesta. Snick nu ştiuse nimic despre el, dar fusese judecată sub acuzaţii
inventate, condamnată şi dusă într-un depozit. În ciuda efortului de a se
autocontrola, era atât de furios, încât pe ecran apăru un vârf de supratensiune şi
o undă F de 20000 Hz. – E timpul să te adorm, spuse profesorul. Deschide gura mare,
te rog. Duncan se trezi o oră mai târziu. Electrozii de pe el fuseseră îndepărtaţi,
Carebara stătea alături, părând nedumerit. Îi întinse un pahar cu apă lui Duncan,
după ce acesta se ridicase cu greu. Duncan goli paharul şi i-l întinse înapoi lui
Carebara. După ce puse paharul pe masă, profesorul ieşi fără nici un cuvânt, urmat
de cei doi paznici. Imediat ce uşa se închise în urma lor, Duncan se ridică în
picioare. Era frânt. Gura, în ciuda apei băute, era atât de uscată, încât avea
senzaţia că limba lui scotea scântei, când atingea dinţii. Creierul şi stomacul
jucau pase cu o minge de fier încinsă. Se îndreptă clătinându-se spre baie şi
spuse: – Cred că gândacul a folosit ceaţa adevărului de patru ori asupra mea. Şi
droguri, pe lângă asta. Este o brutalitate. Oricum, dacă profesorul descoperise
ceva incitant, păstrase asta pentru sine. Duncan se îndoia că trădase mai mult
decât vrusese subiectul lui să spună. Avea o listă lungă de proceduri pentru
crearea unei noi personalităţi, iar asta avea să-l aducă pe Ruggedo – Immerman – în
fugă la el. Uită toate acestea în timp ce îşi vomita micul dejun. După ce îşi clăti
gura, mai bău nişte apă, îşi suflă nasul şi îşi şterse ochii, se simţi ceva mai
bine. Se întinse pe pat şi închise ochii. Deşi avea de gând să exploreze
rezultatele şedinţei, adormi imediat. Când se trezi, era prânzul. Bău nişte cafea
şi mâncă nişte biscuiţi şi brânză. La ora unu, paznicii veniră să-l conducă la
piscină. Deşi îl durea capul şi avea senzaţia că fiecare moleculă din corpul şi
creierul lui se freca de celelalte, urmă rutina obişnuită. Spre sfârşitul orei, se
simţea mult mai bine. Reuşi să-i strecoare două cuvinte lui Snick, în timpul unei
sărituri a lui Cabtab, şi acestuia din urmă în timpul unei sărituri a lui Snick. –
Diseară. Poate. Carebara veni la ora două. – Cred că vom merge mai repede acum. Nu
este ceva ştiinţific, ci o simplă presimţire. – Ce să mai vorbim despre puterile
tale intuitive, zise Duncan. Încă nu mi-am revenit de azi-dimineaţă. Vom sări peste
şedinţa de după-amiază. – Ba nu, spuse Carebara, încruntându-se. Am început să
avansăm. Nu o să ne oprim. – Îţi garantez că va fi o pierdere de timp şi în plus mă
voi simţi rău, zise Duncan. Nu vei înainta nici măcar un centimetru dacă eu nu
cooperez, şi nu o voi face. Dacă îmi voi reveni până diseară, putem încerca atunci.
Altfel... Carebara îşi muşcă buza de jos, îşi frânse degetele şi apoi zise: – Bine.
Vom anula această şedinţă. Dar trebuie să fii gata până deseară. Este foarte
important. Pentru că Immerman va fi aici? se gândi Duncan. – Voi trage un somn mai
lung, voi folosi feedback-ul ca să scap de reziduurile drogului, spuse Duncan. Voi
încerca să fiu pregătit. Dar cred că exagerezi cu utilizarea drogurilor, Carebara.
Poate că ar trebui să aduci pe cineva mai competent care să le administreze. Faţa
profesorului se înroşi, dar nu spuse nimic. Câteva secunde mai târziu, el şi
paznicii plecaseră. Duncan se duse aproape de fereastră, atât cât să vadă imaginea
clar, dar să nu întunece plasticul. Soarele strălucea pe pânzele albe ale
ambarcaţiunilor de plăcere şi ale şlepurilor divers colorate. Fulgeră apoi pe
fuzelajul purpuriu al unui zepelin şi pe panourile solare ale turnurilor. Un
pescăruş alb plonjă la cincisprezece metri de fereastră. Dar evadarea este mai
uşoară noaptea, îşi spuse el.

143
La ora şase, Carebara îl apelă prin intermediul unui ecran. – Şedinţa este amânată
pentru ora unsprezece. – De ce? – Nu este nevoie să ştii. – Cabtab şi Snick vor fi
şi ei aici? – Pot să-ţi dau această informaţie. Da, vor fi acolo. Ordine. Duncan
zâmbi. Nu putea exista decât un singur motiv pentru schimbarea programului.

144
Capitolul 30 Panthea Snick era întinsă pe o canapea, inconştientă, sub efectul
ceţei adevărului. Carebara stătea lângă ea şi spunea: – Ai făcut singură vreun plan
sau mai multe de evadare din acest apartament? – Nu. – Ai făcut vreun plan sau mai
multe împreună cu alţii de evadare din acest apartament? – Da. Carebara era
încântat. – Cu cine ai făcut planul sau planurile de evadare? – Cu William St-
George Duncan şi cu Padre Cobham Wang Cabtab. – Oh, Dumnezeule, era sigur, eram
sigur! Dar cum au făcut-o fără să vorbească între ei? Ascultă, cetăţeană Snick.
Răspunde la întrebarea mea detaliat. În ce mod, verbal, scris sau pe ecran, sau
prin ce altă metodă, aţi comunicat planul între voi, tu, Cabtab şi Duncan. – Ahhhh!
strigă Duncan. Se trezi, cu inima bătându-i rapid, deşi panica se retrăgea repede.
Somnul nu durase mai mult de trei minute, dar fusese suficient ca creierul lui să
ofere scenariul de care se temea. Dacă temnicerii lui erau foarte prudenţi, puteau
folosi ceaţa adevărului asupra prietenilor lui. Şi astfel puteau afla ceea ce
vroiau. Mai erau cinci minute până la ora 11:00. În scurt timp avea să afle dacă
măsurile de securitate pe care le putea lua Carebara fuseseră puse în aplicare.
Totuşi, Duncan era de părere că profesorul nu se va gândi la acea măsură extremă.
De ce ar fi făcut-o? Fiecare mişcare şi fiecare cuvânt al celor trei prizonieri
fuseseră văzute şi auzite, sau cel puţin aşa credeau paznicii lor. Cu un minut
înainte de unsprezece, uşa se deschise. Intrară Flatass şi Stripes, cu armele în
mâini. Primul se duse lângă peretele băii. Stripes se opri lângă uşa nordică.
Intrară Snick şi Cabtab, urmaţi de profesor. Bun! Nu fuseseră interogaţi în
legătură cu planurile de evadare. Snick se aşeză în capătul celălalt al canapelei
pe care stătea Duncan. Cabtab îşi aşeză corpul uriaş pe un scaun, lângă Duncan.
Urmă o pauză de câteva secunde şi apoi intră Ruggedo-Immerman. Purta o robă verde
elegantă, ornată cu purpuriu, care, corelată cu părul lui tuns scurt şi nasul lung
puţin curbat, îi dădea aspectul unui vechi senator roman. În spatele lui intră
Flapnose. Thinlips şi Shifty se aflau probabil în camera de supraveghere. Sau unul
dintre ei stătea în partea cealaltă a uşii, care acum era închisă. Immerman înclină
din cap spre Duncan şi se aşeză pe un scaun, în faţa canapelei, la vreo doi metri
şi jumătate de ea. Flapnose se opri la un metru în dreapta lui Immerman. Stătea cu
braţele lui lungi pe lângă corp şi arma în toc. Carebara privi în jur câteva
secunde, ca şi cum nu ar fi ştiut dacă trebuia să se aşeze sau nu. Immerman îi făcu
semn şi spuse: – Acolo. – Mulţumesc, Excelenţa Voastră, zise profesorul. Se înroşi
la faţă şi aruncă o privire rapidă spre Immerman, în timp ce trecea în spatele lui.
Deşi buzele lui Immerman se strânseră, acesta nu zise nimic. Evident, nimeni nu
trebuia să-i folosească titlul în prezenţa prizonierilor. Mai ales că acel titlu
era rezervat consilierilor din guvernul mondial. Carebara avea să plătească mai
târziu pentru acea scăpare. Immerman se uita fix la Duncan, în timp ce se mângâia
pe burtă cu mâna stângă. În faţa lui Duncan fulgeră o altă imagine – bunicul lui
ţinând în poală o pisică siameză mare şi mângâind-o. Urmă o tăcere lungă, după care
Immerman deschise gura. – Scuzaţi-mă, cetăţene Ruggedo! tună Cabtab. Înainte să ne
lansăm în nişte politeţuri sociale, pot să beau ceva? Şi doriţi şi voi? Immerman fu
uşor surprins. Clipi şi spuse: – Poţi să-ţi pui ceva de băut şi poţi aduce şi
prietenilor tăi. Eu nu vreau. Dar...

145
Faţa lui deveni severă. – ... Nu mă mai întrerupe. Vorbeşte numai când îţi spun eu.
– Vă cer scuze, cetăţene Ruggedo. Suntem destul de încordaţi, şi puţină băutură ne-
ar relaxa. – Adu băuturile, spuse Immerman. Cabtab se ridică. – Dunc, Thea, ce
doriţi? – Eu vreau un Wild Radical triplu, zise Duncan. – Un pahar de Tokay, spuse
Snick. – Scuzaţi-mă, cetăţene Ruggedo, interveni Carebara. Alcoolul nu va afecta
funcţionarea cetăţeanului Duncan sub efectul ceţei? – Mă îndoiesc, spuse Immerman.
Oricum, acesta este cam singurul drog pe care nu l-ai folosit asupra lui. Poate că
subconştientul lui va fi afectat spre avantajul nostru. Orice ar fi vrut să spună
Immerman prin asta, ţinu totul pentru el, în timp ce Cabtab servea băuturile. Îl
privi pe Padre care se duse la dulăpiorul cu băuturi, o cutie de tec înaltă şi
elegantă, plasată lângă peretele exterior al băii. Când Cabtab ieşi din câmpul
vizual al lui Immerman, acesta îl privi fix pe Duncan. Duncan nu era deranjat de
privirea bunicului său, dar vroia să-l urmărească pe Cabtab, aşa că îşi îndepărtă
privirea. Bătrânul nu avea decât să creadă că îl intimida pe prizonierul lui. Până
acum, scena din Revolta de pe Marte fusese rejucată destul de exact. Aranjamentul
mobilei, deşi nu era identic, era destul de apropiat. Immerman permisese unuia
dintre prizonieri să se ridice şi să se ducă după băuturi, exact cum îi permisese
Nel lui Curleigh Estarculo Lu-Dan. În film, paznicul aflat lângă bufet nu se
îndepărtase la apropierea lui Lu-Dan. Flatass totuşi se îndepărtă cu doi paşi de
bufet. Stripes era încă lângă uşă, iar Flapnose rămase lângă Immerman. Stripes îl
urmărea pe Cabtab, Flapnose pe Duncan. Carebara îşi drese glasul şi spuse: –
Scuzaţi-mă, cetăţene Ruggedo. Pot lua şi eu un pahar de sherry? Immerman aprobă din
cap. Flapnose spuse: – Cabtab, adu-i cetăţeanului Carebara un... – Am auzit, zise
Padre. Deschise o uşiţă mică de sub dulăpior şi scoase o tavă. Puse pe ea patru
pahare şi turnă băutură din sticlele de pe raftul de deasupra. – Grăbeşte-te, spuse
Immerman pe un ton răguşit şi sec. – Da, cetăţene Ruggedo. Totuşi, propun mai întâi
un toast. Pentru succesul nostru şi pentru Dumnezeu Cel Care Încă Nu Există.
Immerman întoarse capul enervat şi îşi mişcă puţin corpul. – Nu-mi pune răbdarea la
încercare! zise el cu o voce puternică. – Îmi cer scuze, cetăţene, spuse Cabtab. Cu
marea voastră indulgenţă... Ridică paharul lui cu brandy, care era plin cu alegerea
lui Duncan, Wild Radical. – Un toast! Fie ca dreptatea şi virtutea să triumfe!
Înclină paharul şi mărul lui Adam se ridică şi coborî. Puse paharul pe tavă şi se
întoarse să traverseze iar camera. Duncan îşi trase fesele mai în faţă pe canapea
şi picioarele puţin în spate, aşa încât să-şi poată ridica călcâiele. Vârfurile
pantofilor apăsau puternic în covor, iar mâna dreaptă stătea pe braţul canapelei.
Se uită din nou la Immerman şi spuse: – Ce ai de gând să faci cu noi atunci când
nu-ţi vom mai fi utili? Făcu o pauză şi adăugă. – Bunicule! Immerman tresări uşor.
Ochii lui se măriră. – Ţi-ai amintit? Flapnose se uita la Immerman. Duncan îi
aruncă o privire lui Cabtab. Padre trecea pe lângă Flatass. Întoarse capul şi
scuipă băutura din gură în ochii paznicului.

146
Ca şi în film, rejucând rolul lui Lawrence Bulbul Amir, Duncan sări şi alergă spre
Immerman. Cu coada ochiului o văzu pe Snick atacându-l pe Flapnose. Mâna şefului
paznicilor era pe patul armei din toc. Duncan şi Snick strigară, ca să mărească
confuzia temnicerilor lor şi ca să le încetinească reacţia, fie şi cu o fracţiune
de secundă. Ceilalţi ţipară şi ei. Immerman se ridică de pe scaun, exact în clipa
în care mâna lui Duncan se strângea în jurul gâtului lui. Căzu pe spate şi scaunul
se răsturnă, cu Immerman încă pe el şi sub Duncan. Se rostogoliră de pe scaun, cu
bunicul lui deasupra. Immerman, vânăt la faţă, încercă să-i scoată ochii lui
Duncan. Apoi se prăbuşi, deşi nu era pe deplin inconştient. Duncan se rostogoli
într-o parte şi vru să se ridice, când Carebara căzu peste el, ţipând. Se prăbuşiră
amândoi, dar profesorul se opri din ţipat şi leşină. De la tâmplă îi curgea sânge,
din rana făcută de patul armei lui Snick. Snick spuse, respirând greoi: – S-a
terminat! După care exclamă: – Oh, Dumnezeule! Duncan se ridică, clătinându-se.
Immerman se ridica şi el, dar gemu şi căzu pe burtă, când Duncan îl izbi cu
piciorul în gât. Flapnose era întins pe spate, cu mâinile întinse. Capul lui stătea
într-un unghi nefiresc. Duncan o văzu pe Snick alergând în partea cealaltă a
camerei, spre corpul prăvălit al lui Cabtab. Duncan se uită după Stripes şi o văzu
lângă uşă, întinsă pe burtă, cu arma la câţiva centimetri de mâna deschisă. Cabtab
o împuşcase după ce luase arma lui Flatass. Dar probabil că ea se ridicase de pe
podea şi îl atacase pe Cabtab din spate. Stripes reuşise să-l împuşte pe Padre, în
timp ce se luptau. Apoi, probabil rănită de împuşcătura lui Cabtab, căzuse şi ea.
Duncan luă arma lui Flapnose, trecu comutatorul de la nivelul paralizare la ardere
puternică şi se duse la colţul de lângă baie. Snick ridică privirea spre el,
plângând: – E mort! Raza trecuse prin umărul stâng al părintelui şi cauterizase
rana. Dar nu suficient. Din ea ţâşnise mult sânge. – Îl vom jeli mai târziu, spuse
Duncan. Ceilalţi doi paznici i-au anunţat probabil pe servitori şi pe cine mai ştie
cine. Verifică celelalte corpuri. Carebara şi Immerman respirau greoi. Nu-i păsa de
profesor, dar îl vroia pe bunicul lui viu şi cu creierul limpede. Duncan le
pulveriză ceaţă în faţă, din tubul pe care-l scoase din sacul lui Carebara. –
Stripes, Flatass şi Flapnose sunt morţi, zise Snick. Flatass are gâtul rupt.
Probabil că Padre a făcut-o, înainte să moară. – Şi tu i-ai frânt gâtul lui
Flapnose. – Da. Îl aveau pe Immerman ca ostatic, dar paznicii puteau să vadă şi să
audă tot ce se întâmpla în cameră. Orice ar fi făcut el şi Snick, acest mare
dezavantaj rămânea în continuare. – A mers conform scenariului, spuse el. Numai
că... Lu-Dan nu murea, în film. – Rescris, zise ea şi râse îndurerată. Duncan se
încordă, aşteptându-se ca râsul să devină isteric. Ea se opri şi începu să adune
armele şi să ia încărcătoarele de rezervă din buzunarele paznicilor. După ce aranjă
armele pe masă şi puse cilindrii în buzunarele robei, îi întinse lui Duncan şase
încărcături. – Nu avem nevoie de Carebara, spuse ea, arătând spre profesor. – Nu,
nu-l vom ucide. S-ar putea să avem nevoie de el. Ecranul de pe perete arăta că
trecuseră patru minute de la intrarea lui Immerman în cameră. Duncan îi făcu semn
lui Snick să-l urmeze. Când trecu de uşa băii, se opri şi se întoarse. Snick se
opri în partea cealaltă a uşii, ca să poată vedea uşa principală a apartamentului.
– Dacă cuvântul lor valorează ceva, atunci în baie nu există monitoare, spuse
Duncan încet. Tu blochezi ecranul din spatele tău, de deasupra ferestrei. Când îmi
răspunzi, bagă capul în baie, doar atât cât vorbeşti. Foarte scurt. Iată ce trebuie
să facem. Îl aducem pe Immerman aici şi eu voi închide uşa. Tu vei sta de pază, în
timp ce eu îl interoghez. Deocamdată, nu vreau

147
decât să aflu de la el arhitectura apartamentului şi numărul de persoane din el.
Precum şi camerele în care dorm oamenii, şi orice cod ne-ar putea fi util. Mai am
şi alte întrebări pentru el, cu adevărat importante, dar acestea pot aştepta.
Trebuie să scăpăm de aici şi să aflăm dacă a fost chemat ajutor de afară.
Întrebări? – Immerman? – Numele real al lui Ruggedo. Îţi dau detalii mai târziu. Îl
voi căra eu aici. Tu păzeşte uşa. Strigă, dacă apare ceva. Duncan nu pierdu vremea.
Începu interogatoriul, deşi nu ştia dacă omul era încă inconştient din cauza
rănilor sau îşi revenise. Se părea că Immerman ar fi fost conştient deja, dacă nu
ar fi fost drogat cu ceaţa adevărului. Răspunse imediat, deşi destul de slăbit. Avu
nevoie de mai mult timp decât îşi putea permite, dar un om aflat sub efectul ceţei
adevărului nu oferea datele cerute ca şi cum ar fi spus o poveste, nu „spunea
totul”. Trebuia condus pas cu pas. Totuşi, Duncan reuşi să afle aranjamentul
camerelor şi numărul de oameni din complex. Thinlips, care se numea Singh şi
Shifty, al cărui nume era Bottlejay, stăteau de pază în camera monitoarelor. Cei
doi servitori, o femeie numită Pal şi un bărbat, Wisket, erau sau fuseseră în
camera lor. Immerman plecase din Zürich cu două ore în urmă, cu o rachetă-expres
guvernamentală, aterizase pe Aeroportul Starshower, şi venise cu un mic avion
organic până deasupra turnului. O uşă de pe acoperiş se deschisese datorită unui
cod transmis prin radio, iar avionul aterizase în camera hangarului. Acesta era
alături de holul principal, în şir cu celelalte două apartamente – ale altor
oficiali foarte înalţi ai guvernului, presupuse Duncan – şi se afla în colţul de
nordest, faţă de apartamentul lui Immerman. Pilotul, Wayne, se afla în hangar sau
în bucătărie şi era înarmat. Fiind un consilier mondial, Immerman putea sări peste
orele regulate de stonare, atunci când considera necesar, şi putea ignora zonele
temporale care restricţionau majoritatea cetăţenilor, în timpul călătoriilor.
Duncan scoase capul din baie şi îi făcu semn lui Snick să se apropie de uşă. Îi
şopti toate informaţiile, iar ea le repetă în şoaptă, aşa încât el să fie sigur că
înţelesese corect schiţa apartamentului. Duncan se duse la săculeţul lui Carebara
şi căută în el până găsi o seringă şi o fiolă cu pentotal de sodiu. Cum nu ştia cum
să-l pregătească pentru a face o persoană inconştientă timp de o jumătate de oră,
îl întrebă pe Carebara. După aceea, luă cantitatea necesară şi o injectă
profesorului. Apoi se întoarse în baie şi repetă operaţiunea asupra lui Immerman.
Pentotalul, combinat cu ceaţa adevărului, avea să-i ţină pe cei doi inconştienţi
vreo patruzeci şi cinci de minute. Immerman, care era mult mai solid, avea să-şi
recapete cunoştinţa primul, probabil. Câteva minute în minus nu mai contau, Duncan
spera să se întoarcă înainte ca vreunul dintre ei să se trezească. Îi vorbi din nou
lui Snick, de la uşa băii. – Am aflat de la Immerman codul de comandă pentru
lumini, sunet şi monitoare. Este un ticălos prudent. Este singurul care are toate
codurile pentru controlul complet al tuturor echipamentelor electrice de aici.
Pentru eventualitatea în care trebuia să execute o retragere rapidă. – Asta ne va
fi de ajutor. – Da. Am stins luminile şi toate detectoarele de sunet, cu excepţia
receptorului de care am nevoie ca să controlez alimentarea cu energie. Am stins şi
dispozitivele în infraroşu. Oamenii lui au echipament de vedere în IR. Duncan ieşi
din baie şi se adresă celui mai apropiat ecran de perete. Codul, opusul unui
„Sesam, deschide-te!”, avu ca efect lăsarea un întuneric instantaneu. Acum
supraveghetorii nu mai puteau nici să vadă interiorul camerei, nici să audă
sunetele din ea. Presupuse că nu aveau să rămână în întuneric prea mult, totuşi. Îl
întrebase pe Immerman dacă personalul lui avea lanterne, şi acesta îi răspunsese
afirmativ. Probabil că acum bâjbâiau după dulapurile în care se aflau lanternele.
Uşa de ieşire a camerei era situată direct vizavi de debaraua pentru mâncare.
Aceasta nu avea nici o uşă spre hol. Bucătăria era la sud de ea, ceea ce însemna că
acolo se aflau unul sau mai mulţi oameni, aşteptând ca prizonierii să iasă din
camera lor. Una dintre camerele paznicilor era la nord de debara. Uşa de pe hol a
acestei camere era la trei metri nord de a lui Duncan. La nord de camera de
supraveghere era a doua cameră a paznicilor, care avea de

148
asemenea o uşă pe hol. Ultima cameră era zona de odihnă a paznicilor, şi ea nu avea
uşă spre hol. Împotriva lui şi a lui Snick erau două femei şi trei bărbaţi: Singh,
Bottlejay, Pal, Wisket şi Wayne. Aceştia se putea afla la oricare dintre uşile de
pe partea estică. Iar unii puteau aştepta la intrările în camera lui Cabtab, la
nord de camera lui Duncan, sau a lui Snick, la nord de camera lui Cabtab, sau în
debaraua aflată vizavi de zona de odihnă a paznicilor. Dacă ar fi fost comandantul
inamicilor, ar fi plasat cel puţin două persoane în camerele aflate la nord de a
lui. – Wayne! spuse Duncan cu glas tare. De ce nu m-am gândit înainte la asta? – Ce
este? întrebă Snick. Oh, am înţeles! Iisuse! Dacă pilotul nu trecuse încă prin
trapa hangarului, era prins în capcană. Dar dacă reuşise să plece înainte ca Duncan
să oprească energia... Nu avu timp să-şi încheie gândul. O siluetă întunecată
acoperi lumina turnurilor, care intra pe partea superioară a geamului. Duncan văzu
acea siluetă. Era lungă şi zveltă, şi se zăreau pilotul şi încă o persoană. Apoi
avionul începu să întoarcă pe axa verticală. Se roti până ajunse cu botul spre
fereastră. Duncan îl ţinti pe pilot. Fasciculul violet ţâşni în acelaşi timp cu al
lui Snick. Raza trasă de duncan rată ţinta cu numai doi centimetri. El şi Snick
ripostară cu foc şi în fereastră apărură cinci găuri. Afară, avionul în formă de
canoe începu să se învârtă, să se învârtă, să se învârtă tot mai repede. – A fost
cât pe-aci! spuse Duncan. Bine că am stins luminile. – Doi mai puţin. Mai sunt
trei, zise Snick.

149
Capitolul 31 – Nu am încuiat uşa noastră, înainte să opresc curentul uşilor, zise
Duncan. Poate că vor prinde suficient curaj ca să verifice dacă este încuiată. Dar
dacă vreau pot porni curentul, ca să descui uşa, fără să activez lumina. – De ce să
nu facem o gaură prin amândoi pereţii? întrebă Snick. Unul dintre noi poate trece
prin peretele de la apartamentul lui Cabtab şi apoi să ardă încuietoarea de la uşa
mea. Celălalt poate trece prin livingul lui Immerman. Duncan se gândise deja la
asta. Puteau să-i încercuiască pe cei care-i încercuiau, dar era posibil ca cei
trei de afară să aibă aceeaşi idee. Totuşi, el şi Snick nu puteau rămâne ascunşi în
cameră, temându-se să se mişte din cauza posibilelor acţiuni ale duşmanilor. –
Toate uşile care erau deschise la întreruperea curentului vor fi în continuare
deschise, zise el. Celelalte vor fi încuiate, inclusiv unica uşă spre acest
apartament. Dacă ei se află în camera lui Cabtab, în a ta, în debaraua de lângă
camera ta sau în livingul lui Immerman, vor fi nevoiţi să spargă pereţii. Vom
presupune că încă nu au făcut asta sau că încă se mai străduiesc să o facă. Hai să
trecem prin perete în living şi apoi prin perete în dormitorul lui. Înainte să se
apuce de lucru, aruncă o ultimă privire avionului cu pasageri morţi, care se
învârtea încet. Îşi trecură armele pe putere maximă şi tăiară un pătrat
aproximativ, suficient de mare ca să poată trece târându-se. Mirosul cartonului de
cincisprezece centimetri grosime, topit şi arzând, le înţepa nările şi le ardea
ochii. După ce încărcară din nou armele, se lăsară în patru labe. Duncan rosti
cuvântul de cod care avea să aprindă luminile, dar nu şi ecranele de pe pereţi.
Trecu prin gaură, cu arma în mâna stângă. Sperase că dacă era cineva în acea
cameră, respectivul avea să rămână înmărmurit pentru o jumătate de secundă. Acel
moment de paralizie şi confuzie reprezenta avantajul lui. Dacă fusese cineva în
living, atunci acesta fusese suficient de rapid ca să se arunce în spatele vreunei
piese mari de mobilier. Duncan şi Snick înaintară cu prudenţă, încovoiaţi, ţinând
armele întinse în faţă cu amândouă mâinile. După o examinare minuţioasă a camerei
şi băii, se convinseră că acestea era goale. Duncan opri luminile şi tăiară un alt
dreptunghi în perete. Aprinseră din nou luminile şi repetară aceeaşi procedură.
Constatară că toate uşile erau încuiate. După ce opri iar iluminatul, folosiră
lumina ce intra pe ferestrele înalte cât peretele, ca să ajungă în colţul sud-estic
al camerei. – Tu fă gaura, spuse Duncan. Eu o păzesc pe cea făcută înainte. Poate
că acum au intrat deja în camera mea şi vin pe urmele noastre. Snick avu nevoie de
alte treizeci de secunde ca să taie o nouă ieşire. – Mai am doar jumătate de
încărcătură, spuse ea. – Foloseşte-o pe toată. S-ar putea să avem nevoie de tot ce
avem. Duncan vorbi din nou ecranului de pe perete. Luminile se aprinseră. Nu se
aştepta să fie cineva în camera piscinei. Cu toate acestea, înaintă încet spre
marginea apropiată a piscinei. Era posibil – deşi era ridicol să crezi că cineva ar
fi făcut asta – ca un om să stea în apă, cu capul chiar sub nivelul marginii
bazinului. Ar fi fost o poziţie excelentă pentru o ambuscadă. Dar cine să facă
asta? Se dovedi că nu era nimeni. Duncan se simţi puţin ridicol. Totuşi, dacă nu ar
fi luat în considerare acea posibilitate şi ar fi fost cineva acolo, acel om l-ar
fi putut omorî. Opri din nou lumina. – Probabil că se întreabă ce naiba se întâmplă
cu luminile, şopti Snick. – Bine, spuse încet Duncan. Acum erau într-un întuneric
total şi fură nevoiţi să înainteze pe bâjbâite în lungul peretelui. Ţineau o mână
pe suprafaţa peretelui, iar cealaltă era întinsă în faţă, cu arma pregătită. După
câţiva paşi, Duncan se opri. Capătul umflat al armei se frecase de ceva, în faţa
lui. Pipăi cu cealaltă mână şi deduse că era un bust, pe un piedestal. Mai găsi
alte şase la fel, înainte să ajungă la capătul peretelui. Activă luminile pentru o
secundă şi văzu că se aflau întrun hol, iar în faţa lui era arcada spre foaier. Din
nou în întuneric, îl traversă încet, abia atingând peretele cu umărul. Comandă din
nou aprinderea luminilor. Uşa principală spre complex era închisă. Oare era şi
încuiată? Apăsă, dar nu reuşi să o clintească.

150
Cu Snick aproape, ţinând o mână pe umărul lui, se întoarse în hol, unde se opri.
Acesta mergea în lungul complexului, până la peretele complexului următor. Ultima
cameră era hangarul avioanelor, o zonă destul de mare, cu o singură uşă. Înaintă pe
hol, pipăind peretele cu mâna dreaptă. Nu întâlni nici un bust sau măsuţă în drum.
Când simţi sub degete a treia uşă, încetini şi mai mult înaintarea. Apoi atinse
uşoara protuberanţă care marca canatul celei de a patra uşi. Îi spuse lui Snick să
se întoarcă cu faţa în cealaltă direcţie, cu arma pregătită, înainte să reaprindă
luminile. Când acestea se aprinseră, văzu că uşa era închisă. Rosti repede codul
prin care comanda deblocarea uşii, apoi codul de stingere a luminilor şi împinse.
După ce intră, împreună cu Snick, comandă din nou aprinderea luminilor. Uşa se
încuiase automat în spatele lor. Aşa cum spusese Immerman, acolo era parcată o altă
navă aeriană de patrulă a poliţiştilor, de două locuri. Duncan zâmbi şi se urcă pe
scaunul din faţă, al pilotului. Snick sări pe cel din spate, chicotind. – Suntem
liberi! strigă ea. Duncan apăsă butonul de alimentare. Şi înjură. Nu clipea nici un
indicator luminos, nu se aprinsese nici un afişaj digital. Apăsă încă de trei ori
pe buton, dar tot fără a obţine vreun efect. – Ce se întâmplă? întrebă Snick. – Nu
ştiu, la naiba! Cred... Immerman a avut dreptate când a spus că mai este o navă
aici. Dar ceea ce nu a spus, pentru că nu ştia, este că pilotul a luat vreo piesă
funcţională vitală înainte să plece. Probabil că a făcut-o, în eventualitatea că
noi vom reuşi să ajungem cumva aici. Sau poate că doar a ascultat de un ordin.
Immerman nu avea cum să-mi spună asta, decât dacă îl întrebam. Nu mă pricep la
mecanică atât de bine încât să-mi dau seama ce lipseşte. Chiar dacă mă pricepeam,
mă îndoiesc să existe vreo piesă de rezervă. Coborî din avion şi se uită la tunul
cu protoni montat la provă. Stativul acestuia era sudat în carcasă, dar arma putea
fi luată cu uşurinţă, prin acţionarea a două cleme. – Are vreo douăzeci de
kilograme, spuse el. Pot să-l mânuiesc. Scoaseră tunul, transpirând puternic în
aerul închis şi static. Duncan scoase din canistra de rezervă a avionului două
încărcături suplimentare, cutii în formă de glonţ de cincisprezece centimetri
lungime. Le înfipse în buzunarele kilt-ului şi ridică arma cu amândouă mâinile. – O
să programez luminile să se stingă şi să se aprindă la intervale de un minut. În
partea cealaltă a holului se afla uşa spre camera de odihnă a paznicilor. După
spusele lui Immerman, aceasta era o cameră mare, în formă de L. Uşa se deschise
spre interior în patru secunde – trei ca să o desprindă din perete şi una ca Snick
să o lovească cu piciorul. Duncan păşi în cameră, cu capătul bulbos al tunului
trimiţând rafale violete. Peretele de vizavi de uşă arăta acum ca un şvaiţer, dar
zona era liberă. Duncan se îndreptă spre piscină, care era mai mică decât cealaltă.
Dacă era cineva în cele două apartamente ale paznicilor sau în camera de
supraveghere, aceştia ştiau deja că prizonierii erau liberi şi pe urmele lor. Lui
Duncan nu-i păsa. Nu credea că mai avea prea mult timp la dispoziţie ca să-i cureţe
pe adversari şi să-l interogheze din nou pe Immerman. Şi apoi să mai facă încă
ceva, înainte să plece de acolo. Snick intră în latura de bază a L-ului. Arse
încuietoarea uşii care ducea în holul din faţa camerei lui Duncan. Aşteptă să se
stingă luminile, după care împinse uşa, se lungi pe burtă şi se uită după colţ.
Duncan nu putea să o vadă în întuneric, dar el îi spusese ce să facă şi presupuse
că ea îi urma instrucţiunile. În acest timp, el păzea uşile celorlalte camere de pe
hol. Camera se lumină brusc. Auzi un icnet slab al lui Snick, urmat de trei
pârâituri şi ţipătul unei femei. Apoi alte două pocnituri, atât de puternice încât
ştiu că fuseseră trase de Snick. Se îndreptă spre uşă, dar Snick se retrase,
târându-se şi apoi se ridică. Zâmbetul ei era mai strălucitor decât luminile.
Efectiv sclipea. – I-am lichidat pe amândoi! Dar şi el a tras destul de aproape!
Duncan simţi mirosul de covor ars. – Pe cine? – Pal, bucătăreasa. I-am zburat
tâmpla stângă. L-am lichidat şi pe Singh, drept în stomac, dar el s-a apropiat
destul de mult. Încă doi centimetri şi capul meu ar fi avut o gaură în el. Am mai
tras câte un foc în fiecare, ca să fiu sigură. – Asta înseamnă că a mai rămas unul
singur, Wisket, spuse Duncan. Se opri şi apoi adăugă:

151
– Pari fericită. – Am ucis nişte subversivi! – Pentru Dumnezeu! Noi suntem
subversivii! – Dar ei erau inamicul. Duncan clătină din cap. – Nu mai ştiu sigur
cine este inamicul. OK. L-ai văzut pe Wisket? – Nu, dar asta nu înseamnă că nu
poate fi în spatele uneia dintre acele uşi. Duncan se uită repede după canat, apoi
intră înapoi în cameră. Pal era întinsă pe lateral, Singh pe burtă. Se părea că Pal
ieşise pe jumătate pe uşa bucătăriei, iar Singh, care era în faţa ei, ieşise
complet. Probabil că plănuiseră ca la adăpostul întunericului să ajungă aproape de
camera de odihnă a paznicilor. Cum Snick era întinsă pe podea, fusese o ţintă greu
de reperat. În plus, ea fusese mai rapidă. După ce îi nimerise o dată, le dăduse
lovitura de graţie. Nu ar fi vrut să se înfrunte cu ea, într-un duel. – Am văzut că
uşile de la camera de supraveghere şi ale celor două apartamente ale paznicilor
erau închise, spuse Duncan. Dacă e cineva acolo, mă refer la Wisket, nu va ieşi
afară decât dacă arde pereţii. Dacă va face asta, vom fi avertizaţi din timp. Ne
vom da seama după miros. Luminile se stinseră din nou. – Ieşim în hol acum. Pornim
pe lateral, cu faţa spre hol, spre sud. Eu o să fiu în dreapta ta. După ce ieşim pe
hol, numărăm până la trei şi pornim. Tu mergi spre uşa camerei de supraveghere.
Probabil că Wisket a rămas închis acolo, când am blocat încuietorile uşilor. A doua
uşă pe stânga. – Ştiu, zise ea. – Vroiam să fiu sigur. Eu merg spre uşa lui Cabtab
şi apoi înaintez alţi câţiva paşi. Ar trebui să ajung la uşa camerei de
supraveghere exact atunci. La aprinderea luminilor, voi putea să văd de acolo dacă
uşa de la camera băncii de date este deschisă sau nu. Dacă e închisă îţi fac semn
afirmativ din cap. Dacă e deschisă, clatin din cap, în semn de negaţie. Dacă uşa
este deschisă, mergem mai departe spre camera băncii de date, dacă este închisă,
arzi încuietoarea uşii de la camera de supraveghere. Aşa va merge mai rapid şi mai
uşor, decât să trecem iar prin toate camerele, ca să vedem dacă Wisket a reuşit să
iasă de acolo. – Am înţeles. – Să mergem. Când luminile se aprinseră iar, Duncan
văzu că uşa de la camera băncii de date era închisă. Îi făcu semn lui Snick şi ea
înaintă, ghemuită, până la canatul intrării în camera de supraveghere. Duncan îi
făcu semn să se întindă la pământ. Când ea ieşi din linia de foc, Duncan apăsă
trăgaciul tunului. O rază violet scuipă ca o pisică furioasă, iar Duncan o roti în
jurul zonei mecanismului de închidere aflat în interiorul uşii. Când termină, Snick
întinse mâna în care ţinea arma şi lovi cercul de două ori cu patul armei. Cercul
căzu înăuntru. Apoi întinse mâna şi izbi cu podul palmei în uşă. Aceasta se
deschise spre interior. Wisket, dacă era acolo, ieşise din câmpul vizual. – Ieşi
afară! strigă Duncan. Toţi amicii tăi sunt morţi, Wisket! Nu ai nici o şansă!
Predăte, altfel intrăm după tine! Am un tun, Wisket! O să mătur toată camera, dacă
nu ieşi afară, cu mâinile ridicate, în patru secunde! Se auzi o voce adâncă, dar
tremurătoare. – Mă predau, dacă îmi dai cuvântul că n-o să mă ucideţi! – Ieşi cu
mâinile goale! Aruncă arma întâi, apoi arată-mi mâinile! Sus, lipite de canat! Fără
trucuri! Am acoperire! – Promiţi să nu mă împuşti? – Promit, spuse Duncan. – Dar
cea care te acoperă? Vreau şi promisiunea ei. Era clar că Wisket era un om prudent.
Duncan îi făcu semn lui Snick să-şi dea cuvântul. – Promit să nu te împuşc! strigă
ea. – Mai e altcineva cu voi acolo? întrebă Wisket. – Cine naiba să mai fie? zise
Duncan. Ştii câţi suntem. Haide, omule! Mă grăbesc! – Aţi spus că n-o să mă
împuşcaţi, strigă Wisket. Vreau să-mi promiteţi că nu-mi veţi face rău nici în alt
mod. Altfel, va trebui să intraţi după mine!

152
După voce, îşi dădură seama că se apropia din partea din spate a camerei. Înainte
ca Duncan să-i poată striga lui Snick să se oprească, ea se rostogoli în faţa uşii.
Ridică arma cu amândouă mâinile şi trase de două ori. O rază violet trecu pe
deasupra ei şi făcu o gaură în perete. Snick se ridică şi alergă în cameră. Duncan
o urmă, înjurând. Wisket era întins cu faţa în jos, în mijlocul camerei. – Asta a
fost o prostie, zise Duncan. – Dacă ratam, da, ar fi fost o prostie. Nu am ratat,
aşa că nu a fost o prostie. Oricum, trebuia să-l ucidem. Ştii asta. Aşa cum va
trebui să-i ucidem şi pe Immerman şi Carebara, după ce terminăm cu ei. – Vroiam să
le dau drumul, să le dau şansa să scape. – Şi dacă sunt prinşi de poliţişti? Vor
spune totul, iar şansele noastre de scăpare ar fi foarte mici. – Eşti o sălbatică
însetată de sânge. În clipa aceea, dragostea pentru ea începu să dispară. Sau asta
fu impresia lui. Spera asta. Îşi dorea să scape de acea obsesie pe care nici o
logică nu reuşise să o alunge. – Ei bine? spuse Snick. – Ai dreptate. – Bun. Şi
acum, ce facem? – Îl ducem pe Immerman în camera băncii de date cât de repede
putem. Apoi tu stai de pază la uşa spre acest complex. S-ar putea ca ei să fi cerut
ajutor. Ia tunul cu tine.

153
Capitolul 32 Immerman era întins pe canapeaua din camera de supraveghere, iar
Duncan îl întreba, cât de rapid putea, despre posibilităţile băncii de date. Aşa
cum sperase, aceasta putea fi folosită pentru accesarea unor canale guvernamentale
strict-secrete, şi era în legătură cu guvernul mondial, guverne naţionale, statale
şi locale, de peste tot. Bunicul lui aranjase toate aceste posibilităţi de
transmisie cu mult timp în urmă. Se opri pentru o clipă, ca să se uite la ecranul
de perete care arăta ce se întâmpla în foaier. Snick stătea pe un scaun, cu faţa la
uşă şi tunul proptit pe un alt scaun, în faţa ei. – Care este numele pe care-l
foloseşti acum? – David Jimson Ananda. – Care este codul de acces de urgenţă? –
IMAGO. MEREU. Duncan îi ordonă să repete, pe litere. Apoi, spuse: – Tu eşti
singurul care îl poate activa? – Da. – De ce este nevoie pentru confirmarea
accesului? De vocea ta? – Da. – Mai este nevoie şi de altceva pentru confirmarea
accesului? – Da. – De ce altceva mai este nevoie pentru confirmarea accesului? – De
amprenta degetului mare stâng. De amprenta retinei drepte. Duncan îl întrebă cum
erau luate acestea. După ce Immerman îi spuse toate datele, ridică corpul moale şi
îl cără pe scaunul din faţa consolei. Îl fixă pe Immerman în poziţie verticală şi
apăsă butonul de alimentare. – Acum, când spun gata, tu, Gilbert Ching Immerman vei
spune, cât se poate de tare: IMAGO. MEREU. Apăsă degetul mare stâng al lui Immerman
pe o placă rotundă nemarcată de pe birou şi îi ţinu capul ridicat, trăgându-l de
păr. – Gata. – IMAGO. MEREU. Ecranul, pe care scria PREGĂTIT PENTRU INTRODUCEREA
CODULUI. INTRODUCERE, se şterse şi apăru mesajul CODUL DE ACCES NU ESTE COMPLET. O
rază subţire ţâşni din centrul ecranului. Cădea pe gâtul lui Immerman, dar Duncan
îi mişcă capul până când raza străluci exact în ochiul drept al lui Immerman.
Ridică pleoapa şi pe ecran apăru: COD DE ACCES COMPLET. GATA PENTRU INTRODUCERE
DATE. Duncan tresări când celelalte ecrane de perete începură să pâlpâie în
portocaliu, şi dinspre ele se auzi un bâzâit slab. Primul avertisment ca cetăţenii
oraşului să se pregătească de stonare. Ignoră semnalul şi îi spuse lui Immerman,
pas cu pas, ce să comande computerului. Înainte să ajungă la jumătatea
instrucţiunilor, se auzi un şuierat de pe ecranul care supraveghea foaierul. – Au
început să ardă încuietoarea! spuse Snick. – Ţine-i pe loc, zise Duncan. Fă tot ce
poţi. Nu mă pot opri acum. Nu te pot ajuta decât după ce termin. Trebuie să fac
asta, indiferent ce se va întâmpla. Rezultatul acelei acţiuni avea să aib
consecinţe pe plan mondial şi la un nivel foarte complex. Iniţierea era simplă, dar
era nevoie de timp. Immerman îi ascultă toate instrucţiunile, ca şi cum ar fi fost
un zombi, ceea ce şi era, de fapt. Ceea ce vroia Duncan să lanseze fusese pregătit
de mult timp de Immerman. Deşi acesta poate avusese altceva în minte, pregătise
sistemul aşa încât totul putea fi realizat rapid. La comanda lui Duncan, Immerman
repetă instrucţiunile şi acestea se înmagazinară în bănci de date secrete din
întreaga lume. La zece minute după miezul nopţii, toate ecranele de perete din
fiecare casă, apartament şi clădire publică ce nu erau acordate pe sistemul de
televiziune public în acel moment aveau să afişeze mesajul lui Duncan. În acelaşi
timp, imprimantele din toate casele, apartamentele şi clădirile publice aveau să
tipărească mesajul. Evitase să încerce transmiterea prin televiziunea publică. Ştia
că afişajul ar fi apărut pe ecrane numai câteva secunde, după care cenzorii l-ar fi
scos.

154
Toate locurile particulare şi clădirile publice, cu excepţia birourilor de
televiziune guvernamentale din acea zonă temporală, aveau să primească
transmisiunea. Toate zonele temporale aveau să o primească la zece minute după ce
începea ziua. După ce guvernul îşi revenea din şoc, oamenii lui putea localiza
multe dintre bănci şi puteau şterge mesajul. Dar unele aveau să rămână. Şi chiar
dacă mesajul ajungea la o singură zi, acea zi avea să-l transmită celorlalte, în
mod sigur. Cetăţenii vor avea grijă de asta. Vor lăsa foi tipărite pentru cei care-
i urmau. Cel puţin unii dintre ei. Nu era posibil ca guvernul să intre în fiecare
casă să le ia. Era o sarcină care nici măcar nu avea să fie încercată. Principala
dificultate a lui Duncan era acum comprimarea mesajului. Nu avea mult timp la
dispoziţie ca să-l formuleze şi nu vroia să fie prea lung. Scurt şi simplu, dar
eficient, de asta era nevoie. Auzi din nou vocea lui Snick. Ridică privirea.
Mecanismul încuietorii fusese tăiat şi secţiunea rotundă de uşă din jurul lui
fusese scoasă. Acum fumega pe covor. Snick trase prin gaură. Dacă se afla cineva în
spatele ei, acum avea o gaură mare în stomac. Cetăţeni ai lumii! Guvernul vostru a
ţinut secretă o formulă de încetinire de Şapte ori a îmbătrânirii. Dacă aţi avea-o,
aţi putea trăi de Şapte ori mai mult. Consiliul mondial Şi alţi înalţi oficiali o
folosesc ca să-Şi prelungească propriile vieţi. Şi o ascund de voi. Iată formula.
Nu era o proză „nemuritoare”, nici pe departe. I-ar fi plăcut să aibă timp să
compună un mesaj mai bun. Dar dată fiind situaţia mai mult decât presantă, era
norocos că reuşise şi cu acesta. Partea cea mai grea şi mai lungă fu să se asigure
că computerul înregistra formula corect. Immerman o spuse din memorie şi apoi, la
ordinul lui Duncan, comandă computerului să o afişeze pe ecran. Făcu câteva
corecţii necesare şi datele fură înmagazinate. Cetăţeni ai lumii! Guvernul vă minte
de mii de ob-ani. Populaţia lumii nu este de opt miliarde. Este de numai două
miliarde. Repet: două miliarde. Această divizare artificială a lumii în Şapte zile
nu este necesară. Cereţi adevărul. Cereţi să vi se permită să vă întoarceţi la
sistemul natural de viaţă. Dacă guvernul se opune, revoltaţi-vă! Nu vă mulţumiţi cu
minciunile guvernului. Revoltaţi-vă! Mesaj autorizat de David Jimson Ananda,
cunoscut Şi suB numele de Gilbert Ching Immerman. De asemenea, autorizat şi
transmis de Jefferson Cervantes Caird. Oficialii aveau să turbeze de furie, la
vederea numelui lui Caird. Ceea ce era bine. Vroia să afle că el nu era mort. –
Spune-i să repete instrucţiunile şi mesajul, îi zise Duncan lui Immerman. Un
trosnet de pe ecranul de perete îl făcu să ridice privirea. Uşa foaierului fusese
deschisă sau, mai probabil, izbită cu piciorul de cineva, care apoi fugise. Snick
trăsese o rafală de avertisment. Se îndoia că ei vor încerca să o atace pe acea
intrare. Aveau să taie peretele în mai multe locuri în acelaşi timp şi să încerce
să o învăluie, intrând prin celelalte camere. Erau prudenţi. Nu ştiau câţi
apărători erau înăuntru. Totuşi, nu aveau prea mult timp la dispoziţie. Oraşul avea
să se trezească la zece minute după miezul nopţii. Majoritatea cetăţenilor aveau să
treacă din stonere în paturi, dar poliţiştii şi muncitorii din primul schimb urmau
să iasă pe străzi. Dacă locatarii acelor super-apartamente ieşeau pe holuri, ei îi
putea anunţa pe poliţişti. Asta dacă nu erau împuşcaţi de PUPA. – Spune-i să nu mai
asculte nici o instrucţiune de la tine sau de la altcineva, de acum înainte, zise
Duncan. Immerman spuse: – Z AND O-U-T. – Acesta este codul de anulare? – Da.
Pulveriză din nou ceaţa adevărului în faţa lui Immerman şi îl cără pe canapea. – La
revedere, bunicule. Eşti într-un rahat imens, dar meriţi fiecare moleculă din el.
Ar fi trebuit să mă laşi în pace. Dar mă bucur că nu ai făcut-o. Alergă în hol şi
la uşa camerei lui. Era încă încuiată, dar cuvântul cod o descuie. Îl drogă din nou
pe Carebara şi apoi strigă numărul celei mai apropiate secţii de organici. Ignorând
cererea ofiţerului de a se identifica, spuse:

155
– Au avut loc câteva crime în Complexul de apartamente D-7, Nivelul 125. Criminalii
încearcă să intre în apartament! Grăbiţi-vă! Încearcă să ne ucidă! Sergentul era
foarte furios. În curând trebuia să-şi încheie schimbul şi să intre în stoner.
Numai în cazul unei urgenţe extreme putea trece în ziua următoare. – Mesajul
dumneavoastră este înregistrat, zise el. Ofiţerii vor ajunge acolo în trei minute.
Care este identitatea dumneavoastră? Care este situaţia? Apoi, după ce se uită la
un ecran de lângă el, pe care Duncan nu putea să-l vadă, zise: – Nu există nici o
înregistrare a acestui apartament! Ce încercaţi să faceţi? – Apartamentul 7-D,
Nivelul 125, spuse Duncan. S-ar putea să nu fie înregistrat, dar este aici. Îl veţi
găsi fără probleme. Repede, omule! E vorba de crime! Întrerupse legătura. Acum,
sergentul se uita la ecran ca să verifice originea transmisiei, dar nu avea cum să
reuşească. Circuitele de urgenţă blocau orice canal de căutare a sursei. Duncan
trecu pe rând pe ecran imaginea fiecărei camere. O secţiune de perete fusese tăiată
aproape complet în peretele camerei spital şi o alta tocmai fusese desprinsă în
debaraua de lângă hangar. Dar invadatorii trebuiau să ardă încuietorile acelor
camere, ca să ajungă în hol. O strigă pe Snick. – Ne întâlnim în faţa camerei de
lângă hangar. Vor pătrunde acolo într-un minut! Vor ajunge în câteva secunde şi în
hangar! Snick ajunse acolo înaintea lui, pentru că el întârziase ca să spună codul
de deschidere al celor două uşi ale sălii de mese. Când ţâşni în hol, o văzu
trăgând prin gaura făcută în uşa debaralei. De dincolo se auziră ţipete. –
Poliţiştii vor fi aici curând! strigă Duncan. I-am sunat acum cinci minute!
Singurul răspuns fură nişte gemete. Snick se dusese la uşa hangarului. Trase din
nou, chiar în clipa în care încuietoarea era împinsă în afară. Alte ţipete. – Vin
poliţiştii! strigă Duncan. Vor fi aici în câteva secunde! Urmă o clipă de tăcere,
apoi o femeie spuse: – Sigur, o să te şi credem. Un fascicul prin gaura din uşă
făcu un crater în peretele de vizavi. Duncan se lăsă jos şi trecu târâş pe lângă
uşă. Îi făcu semn lui Snick să tragă din nou prin gaură. Ea se aşeză într-o parte
şi trase oblic. Duncan se ridică pe jumătate şi trase şi el, în alt unghi. Se auzi
un geamăt. – Nu-mi pasă dacă lumea se dărâmă în jurul nostru! urlă Duncan. Nu-mi
pasă deloc! Nu vă mint, când spun că vin poliţiştii! Se retrase pe hol şi se adresă
unui ecran. Acum înregistrarea apelului lui către poliţie era redată în debara şi
în hangar. Ar fi vrut să se fi gândit mai devreme la acea confirmare. Auzi o
conversaţie pe ton scăzut, în hangar. Poate că plecau, poate că nu. Dacă aveau
puţină minte, acum alergau deja spre scări. Îi făcu semn lui Snick să împingă uşa
cu piciorul. Ea o făcu şi apoi sări în spate. Duncan intră, trăgând, şi Snick îl
urmă imediat, dar înăuntru nu mai era nimeni în viaţă. Doi bărbaţi zăceau pe podea,
unul aproape tăiat în două. Mai erau zece minute până la miezul nopţii. Ecranele
din camere dădeau ultimul avertisment. Acum clipeau în tot oraşul, iar copoii
probabil înjurau. Nu-i puteau ignora apelul, dar erau atât de condiţionaţi, încât
se simţeau neliniştiţi, poate chiar panicaţi, pentru că spărgeau ziua. Spuse
ecranului care rula înregistrarea apelului lui către poliţie, cel care nu pulsa în
portocaliu, să activeze deschiderea trapei din tavan. Uşile se deschiseră, dând la
iveală cerul plin de stele şi permiţând intrarea aerului rece al nopţii. Duncan
porni pe scară, spunând: – Lasă tunul acolo. Urcară pe acoperiş. Peste tot,
turnurile şi podurile pulsau în portocaliu şi sirenele sunau. Uşile, acţionate la
instrucţiunile lui, se închiseră după şaizeci şi şase de secunde. – Va trebui să
coborâm pe scară, spuse el. Va fi greu, dar dacă ne ţinem de balustrade, s-ar putea
să nu fim doborâţi de jeturile de apă. Râse şi adăugă:

156
– Păcat că nu ne-am putut da la vale pe balustrade. Nu ne va urmări nimeni. Decât
după ce ajungem la bază, şi poate nici atunci. – Ce facem acum? întrebă ea, mergând
repede alături de el. Luminile de avertizare şi sirenele se opriseră acum. – Nu
prea-mi convine, dar va trebui să ne îndreptăm din nou spre sălbăticie. Ne vom
ascunde până se vor schimba lucrurile, până când ne vom putea întoarce în
siguranţă. Vor fi multe probleme, pentru o vreme. Eu pariez pe popor, pe ceea ce
istoricii numesc masele răsculate. Dacă ei nu vor schimba lucrurile în bine,
înseamnă că avem ghinion. Dar până acum ne-a mers destul de bine. Am avut mai mult
noroc decât meritam. – Am reuşit, zise ea. – Vom vedea cât de bine am reuşit.
Dumnezeule, ce bine mă simt! Am făcut ceea ce nimeni nu credea posibil, nici chiar
eu! Scoase un ţipăt de bucurie spre stele.

157