Plumb

De George Bacovia
Temă și viziune

Poezia „Plumb” reprezintă o creație remarcabilă ce deschide volumul de debut cu

același nume al lui Bacovia, fiind scrisă în anul 1900 și publicată inițial în revista
„Versuri”, și este o artă poetică ce definește în totalitate viziunea simbolistă a
autorului asupra lumii. Deși în aparență poezia are o formă simplă, ea ascunde în
adâncime o semnificație complexă și proclamă efortul tragic al poetului de a-și
exprima suferința și tensiunea interioară.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului

al XIX- lea și reprezintă o mișcare artistică și literară, care se opune naturalismului,
romantismului și parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și
fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat cu ajutorul simbolurilor.
Denumirea curentului intră în circulație după 1886, când Jean Moreas publică un
manifest literar intitulat „Le Symbolisme”, în timp ce Jean Moreas sintetizează
ideologia simbolistă astfel: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din
plăcerea pe care ți-o dă un poem, (...) a ghici (...) iată visul”. Simbolismul restituie
poeziei sensibilitatea şi emoţia, însă nu în mod direct, ci recurgând la aluzie, la
cultivarea simbolului, la sinestezie, utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând
îndeosebi senzații neobișnuite și stări sufletești imprecise, vagi. De asemenea,
poeții simboliști apelează la cromatica predominant închisă și la ansamblul de
instrumente ce emit sunete metalice, astfel încât să își atingă scopul.

Tema textului, caracteristică simbolismului, concentrează ideea eșecului existențial

și conturează imaginea artistului claustrat într-o societate meschină, lipsită de
empatie. La nivel metagrafic se remarcă utilizarea punctelor de suspensie, cu rol în
fragmentarea discursului liric, sugerând imposibilitatea de exprimare și făcând
aluzie la starea de angoasă a instanței, lăsând impresia că aceasta se află în ipostaza
unui mut care încearcă să își facă auzită durerea. O altă trăsătură simbolistă este
sugerată de repetiția lexemului „plumb” de șase ori în opt versuri, recurent în lirica
bacoviană. Reluat obsesiv, acesta evidențiază lipsa de speranță și apăsarea
sufletească prin greutatea metalului. Considerat „metalul speranță” al alchimiștilor,
acesta devine în opera bacoviană simbol al dezamăgirii profunde. Textul este
structurat simetric și construit pe baza paralelismului sintactic redat atât de obsesia
pentru „plumb”, cât și de reiterarea verbului la persoana întâi „stam” ce susține
subiectivitatea lirismului bacovian, aducând în atenție singurătatea instanței poetice
și ipostaza artistului izolat în universul propriu al limitării intelectuale și
existențiale.

Opera poetică este alcătuită din două catrene, având o organizare specifică unei
elegii prin multitudinea de stări sufletești sugerate, în ciuda structurii clasice. Cele
două strofe figurează planurile existenței, cel exterior asociat lumii obiectuale și
cel interior, asociat erosului ce aduce suferință artistului, idee susținută și de
formele verbului „a dormi”, inițial la singular și ulterior la plural. Incipitul este
reprezentat de motivul oniric, care, însă, devine un coșmar în spațiul închis
delimitat de cavou. Simbolul central, „plumb”, apare în diverse combinații
oximoronice precum „flori de plumb”, „coroane de plumb” și ,alături de „funerar
veștmânt”, creează un univers exterior închis, apăsător al cavoului. Deși natura nu
este decât o proiecție a stării de angoasă, eul liric se izolează în sine, în propriul
univers, delimitat la exterior de construcția protectoare: „stam singur în cavou”.
Registrul verbal este majoritar la imperfect, taducându-se astfel monotonia
existenței și sugestia somnului etern, simbol al morții.

Planul lăuntric al trăirilor figurează toposul claustrat în cea de-a doua strofă.
Reluarea verbului „dormea” asociat amorului egalizează Erosul și Thanatosul,
ambele aflate în latență, în timp ce asocierea adjectivului „întors” simbolizează
anularea adevăratei chemări a erosului. Comunicarea cu exteriorul este blocată, iar
încercarea de evadare din acest spațiu al solitudinii este iluzorie: „și-am început
să-l strig”. Strigătul reprezintă reacția artistului în raport cu iminența cruntă a
destinului. Ruptura psihică și angoasa existențială sunt amplificate și de vorbirea
cu sine, alături de imaginea macabră, discursul fiind realizat lângă un cadavru:
„stam singur lângă mort”. Structura oximoronică „aripile de plumb” are rolul de a
anula ascensiunea, punctând sugestia zborului retrograd, spre moarte.
În ceea ce privește muzicalitatea versurilor, aceasta nu apare doar la exterior, ci și
în adâncime, sonoritatea textului apropiindu-se de cea a unui cântec de jale. Prima
strofă susține partitura vântului prin repetarea vocalelor „â” și „u” și a consoanelor
„m”, „n” și „v”. A doua strofă stă sub semnul țipătului, iar tensiunea cere
eliberarea prin strigăt, odată cu repetarea vocalei „i”. Această sugestie muzicală,
proclamată de Verlaine, vine să completeze suferința interioară. Prozodia
presupune o construcţie rigurosă, cele două catrene fiind suficiente pentru a ilustra
tema destinului eșuat, rima îmbrăţişată, măsura de zece silabe, alternanţa iambului
cu amfibrahul având rolul de a crea o muzicalitate impresionantă, asemenea unui
bocet.

În concluzie, poezia „Plumb” este definitorie pentru estetică simbolistă în care

sensibilitatea poetului, imaginarul liric şi resursele lexicale conferă discursului
elemente de originalitate, respectiv un univers fără soluţie, aflat sub semnul
maladivului, absenţa iluziei, criza interioară perpetuată, toate acestea apropiind
creaţia bacoviană de lirica modernistă.